Între Ceasuri

Suntem între Ceasuri. 23 ianuarie. Ceasul de Dinaintea Unirii, așteptând parcă, în taină, să dea mâna, la nivel de suflete, cu Ceasul cel curat și înalt al glasului de toacă în Zi de 24 ianuarie. Sfântă Clipă a istoriei: Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce a însemnat primul pas important în calea înfăptuirii statului național unitar român.
Și în aceste momente, rostul gândului și al simțirii purcede mai departe, și mai departe de „frontierele” Micii Uniri. Inima își are întinsă „tâmpla”, în plecăciune, și spre Basarabia.

Aștern aici câteva frânturi de emoție sugrumată , pe alocuri:
Pe 4 ianuarie traversam țara într-o Familie de inimi înflăcărate întru bucuria împărtășirii Darului de colind, de Sfântă Sărbătoare, cu Pruncul Iisus în piepturi. 7 zile în care emoția, lacrimile, dragostea în esența ei, zâmbetul și fericirea s-au împărțit în bătrâna Românie Mare, ca un buchet nemărginit ale cărui flori sunt dăruite Cerului.

Am fost 60 de suflete cei care am plecat la Drum, dar Marea Familie Oașa cuprinde atâtea alte inimi fie rămase în țară fie răspândite peste tot, pe glob. Și DA, prin trăire si rugăciune, cu toții am fost în Basarabia. Nu doar 60 de oameni, ci mii.
Simt să vă aduc mulțumire vouă, tuturor! Vă iubesc pe toți, felinare de Suflete ce împărțiți bucurie și pace și dorință de Zbor curat și demn.

Nu a mai contat că noi deja primiserăm taina Sfintei Nașteri a Domnului; numai gândul că vom fi în acele ceasuri binecuvântate uniți în simțire și Pace de cer cu frații de peste Prut cântărea cât o Punte de iubire, clădită parca de străbuni, țesută mai mult din Cer decât de noi, aici, pe pământ.
Vocea Inimii striga din piepturile tuturor: ” Colindăm Basarabia!”. Și am colindat-o cu sufletul, dimpreună!

Dragii mei, sunt și Aici, în ceea ce numim astăzi România, dar deschis și necondiționată de spaime sau frici simt să strig, să mărturisesc: o parte din mine ( și știu că bucăți de inimă din noi toți cei care am fost în această binecuvântată Călătorie) a rămas și peste Prut !
A rămas un miez de ființă în ochii plini de lumină și de bucurie ai celor care ne-au întâmpinat. În pieptul gazdelor în care generozitatea și bunătatea se împleteau cu dorul și neputința.

Am rămas încă parcă cutreierând satele și orașele în care unicul simțământ a fost de…Acasă: Nisporeni, Chișinău, Meșeni, Ialoveni, Călărași, Ștefan Vodă, Marimonovka.
Am rămas Acolo, în privirile copilașilor împrieteniți întru veșnicie cu Cerul, în brațele bătrânilor cu istoria zidită în piepturi, ca o literă stacojie, în simțirea Părinților care au lăsat să curgă izvorul de credință la unison cu cel al bucuriei de a ne simți toți: Unul.

Voi închide această scrisoare către inimile noastre cu versurile unui drag poet, Nicolae Dabija:

Cât trăim pe acest pământ
Cât trăim pe acest pământ
Mai avem un lucru sfânt,
O câmpie, un sat natal,
O clopotniţă pe deal.

Cât avem o ţară sfântă,
Şi un nai care mai cântă,
Cât părinţii vii ne sunt
Mai există ceva sfânt.
Cât pădurile ne dor
Şi avem un viitor
Cât trecutu-l ţinem minte
Mai există lucruri sfinte.

Cât Luceafărul răsare,
Şi în cer e sărbătoare,
Şi e pace pe pământ,
Mai există ceva sfânt.
Cât avem un sat departe
Şi un grai fără de moarte
Cât ai cui zice părinte,
Mai există lucruri sfinte.

Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.

Doamne, ajută, Români de pretutindeni !
Irina

Despre Ana

Baraca de Ceruri cu stol de tăcere,
În sfere de falnice, artistice creste,
Își țese pereții din lutul de vremuri,
Să poată dospi despre Ana, poveste…

Țâșnit-ai, Copilă, ca firul de iarbă,
În stâncă de viață, cu bărci în popas,
Porți straie de frunză, de flori- rădăcină.
La Oașa-ți iei seva să crești în pur, cetate,
Cu strașnică tulpină.

Iar Inima îți este cuibar de adânci taine,
Neliniști și tăceri, cu maluri de voință,
Tăceri ce nasc: când muguri, când ramuri de credință.

E slova sihastră a clipei ce vine,
E Ceasul cel bun, ce miroase cumva…
Ce aduce aminte de inima caldă,
De trăiri ce curg hristic, de altundeva…

Aici și Acum-ul roșesc a pieire,
Labirintul de stări se topește-n grilaje,
De lanțuri ce cad sub vălul ce vine
În ropot de glasuri de îngeri, iubire.

La Oașa ți-e cuibul de rai ce te crește,
Copilă ce astazi pășești în poveste!
Visezi la o lume ne-mbăiată-n rugină,
Cu minus-capcane, cu arbori de gând,
Cu lunca de zâmbet, ș-izvor de-nțelepciune,
Cu vers și cu melodic, cu chip făr’ de tăciune(…)

Se-avantă în Munți d-epopeice timpuri
O toacă din Oașa, Scrisoare printre stele,
Deschizi prin ea răvașe și te hrănești cu ele.

Și cauți meteorul ce stă să încunune
Planeta ce cald ne pătrunde în oase.
Ești colțul de luna și stânca de soare,
Cuibar de lumini și de umbra, din mare,
Semințe- credință, cu frunze de gânduri,
Celesta clepsidră cu aripi de fluturi.

Indiferent ce voci auzi din Tunetul-Lume,
Nu le lăsa s-atingă talantul de iubire
Ce Domnul-a pus în tine, ca piatră de zidire!

Ești, Ană, Copilă, petala ce simte
Mai mult decât vântul și roua și ploaia,
Ești fulger și rază, Copil și Bătrână,
Un fluier de frasin, cu cânt de stejar,
Cu ochii de prunc, cu inima-n jar;

Ești și spicul și macul
Și- aripa și visarea.
Ești Văl de ani-lumina care-mprejmuie Mirarea
De apus celest, oniric, secunde drămuite,
Prinse-n hora ființării, în vârtejuri mistuite.

În foc luminos de-a păși în credință,
De-a te ciopli pe tine, de-a-ți căuta Sămânța
Ce-a pus Cerul în tine, și caută, Copilă,
Așa cum se cuvine!

Irina Stroe


Mulțumesc pentru darul de iubire ce ești, Ana.

Pâine și Sare

Punte de fior și crâncen strigăt dintre valurile celor ce-au plecat
Cheamă Pasul peste timpuri în ecou de bucium ancorat
Între scări de ape, Prut și Nistru, cimentate-n straie de-mpărat.

Și în dinți de obște-n bolți, cu Moșii-Munți, se clatină minciuna.
Cerul tace. În văzduh e fulger. Iar cosașu-și cere iar arvuna.

Valea dintre Cine SUNT și Cine ESTE e pe muchia de-A fi doar Unul,
Dar pe frontul așteptării noastre joacă dur și tura… și nebunul.
Codrii ce ne-au fost odat’cuibare de-a ne naște-n foaie de stejar
Se jelesc din zidurile sterpe ale minților ce fierb tăcute-n jar.

Cuget, simt, curg foc și ard cascade, nelegiuite zaruri de rugină
Peste care Timpul pune sare, spinii își croiesc singuri cunună;
Ce ar fi dacă ne-am strânge mai aproape cum stau snopii grânelor ce-au fost odat’,
Am străpunge zidul cast de zeche, am cerni istorii din arat.

Ară, frate, și la tine-n suflet, sapă-adânc și șlefuieste firea,
Pune apoi răsadul de iertare și stropeste totul cu… iubirea!