Februarie, ’85. Gara Sinaia

“ Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când își urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când și-l trădează, să se gătească de pedeapsă.
Dumnezeu nu cade! Noi cădem, nu Iisus! Dar căzand noi din creștinism, ni se pare că a căzut creștinismul. Ni se pare că a căzut altcineva, nu noi! “

Părintele Arsenie Boca

Februarie 1985, Gara Sinaia.
Un bătrân înalt, cu ochelari în lentile fumurii și barba albă, ușor adus de spate, părând a aștepta pe cineva. În juru-i, câteva măicuțe. Peron, gară mică, cu suflu de munte, voce de stâncă – grai de sirenă a trenurilor care vin și care pleacă. Trenuri ale gării. Și Trenuri ale Vieții. Lângă ei, o tânără familie căreia nici prin gând nu îi trecea pe cine aveau alături. Fruntea bătrânului Monah se ridică, cerând mânuța care prinde a se întinde timid, mână de copil de 3 ani ce se uita uimit la ramele ochelarilor ce tăinuiau ochii bătrânului, până când acesta își lăsă ochelarii în jos. Acea clipă irepetabilă pe scara vieții s-a împlinit atunci. O maică le șoptește tinerilor părinți, luându-i deoparte, numele Părintelui călugăr, „să rețină ei pentru mai târziu, să spună fetiței când va crește”. Copilul, însă, a rămas cu privirea Părintelui încrustată acolo unde nici mirarea, nici Timpul însuși nu își cere jertfă de uitare- în inimă .
A fost întrebată deseori: “ Ce culoare aveau ochii Părintelui?” Dar copilul nu a reținut Culoare, ci Lumină; trăirea copilului de atunci, tradusă prin înțelegerea adultului de peste ani. Avea să afle mai târziu, când pășise în adolescență, că acolo, în gara mică dar mustind de istorie a Sinaiei, îl întâlnise pe Părintele Arsenie Boca.
*


Să scrii despre Părintele Arsenie Boca, e ca și cum ai trudi să cunoști miezul inimii unui Munte, doar urcându-l. Nu e de ajuns doar să urci Muntele. Trebuie să-l simti, abia mai apoi începe înțelegerea. Dacă privim viața Părintelui limitându-ne la balanța analitică a minții, cu inima adumbrită la buzunarul cugetului, ne vom „îmbogăți” cunoștințele doar cu o nouă epistolă despre un Părinte monah oarecare, călător în secolul ce tocmai a trecut.
Dar daca lăsăm inima să simtă și să înțeleagă taina lucrării Parintelui, lucrare cu unică Rădăcină de credință ortodoxă străbună, vom pătrunde cele de nepătruns doar cu rațiunea: muntele Cărării Împărăției pe care Părintele Arsenie Boca a lăsat-o testament timpului are inima de izvor. Izvor de munte rece și grăitor a Trezire.
Spunea curat Părintele Arsenie: “Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea nici că există , nici că nu există. O bucată de fier rece, bună și ea la ceva nu-ți poate dovedi existența focului, până ce ea însăși nu e roșie ca focul. Cam așa e și cu mintea omului, cât privește puterea, dar și neputința ei. Când făptura omului va fi străbătută de credința în Dumnezeu, adică de o siguranță interioară mai puternică decât valoarea mărturiilor sau tăgăduirilor rațiunii, făptura sa va fi lumină și minune între oameni.”
Născut pe 29 septembrie, 1910, la Vața de Sus, județul Hunedoara, Părintele a urmat Liceul Avram Iancu din Brad, fiind șeful de promoție al generației sale. Un ceas purtător de adânc simbolism, atât în plan spiritual, cât și istoric, va fi cel de la finalul celor 4 ani de liceu când, în urma ceremoniei, alături de profesori și elevi, Zian Boca planta Gorunul lui Zian, unit în legământ de credință și mucenicie cu Gorunul lui Horea, și el în apropierea Țebei.
În 1933, tânărul Zian absolvea Institutul Teologic din Sibiu, dar aplecarea sa spre pictură și desen îl determină pe Mitropolitul Nicolae Bălan să îl îndrume spre urmarea cursurilor la Academia de Arte Frumoase, în București. “Desenând și pictând, mi s-a descoperit că omul nu e doar carne, sânge , oase, ci există și Altceva. Inspirația nu ține de materie, de rațiune”, avea să povestească mai târziu. Iar harismele sale în pictură, mistică și trăirea simbolurilor hristice au rămas amprentate în icoanele realizate și mai ales în pictura Bisericii Sfântul Nicolae, de la Drăgănescu. La București a participat și la cursurile de Mistică creștină, ale Profesorului Nichifor Crainic.
A urmat o perioadă de trei luni în care Părintele Arsenie se retrage în Athos, spre aprofundarea vieții monahale, De la Muntele Athos, Părintele Arsenie și Părintele Serafim Popescu au adus manuscrise ale Filocaliei pe care Părintele Dumitru Stăniloae le-a tradus și publicat, ajutat de Părintele Arsenie Boca, pe care l-a numit ctitor al Filocaliei românești. Primele 4 volume ale Filocaliei poartă macheta coperților realizată de Părinte. La Mănăstirea Brâncoveanu a creat o puternică mișcare filocalică împreună cu credincioșii din ținuturile făgărățene, care s-a extins apoi în toată țara, cum observa Nichifor Crainic, martir, mărturisitor și mare om de cultura pentru care Părintele a avut mereu o admirație deosebită. .La această mișcare participa inclusiv studențimea universitară. Părintele a reușit să atragă și sprijinul tărănimii românești, care, desi trecea prin marea criză a anilor ‘46, de sărăcie si tulburare social-politică, în urma valorificării cerealelor din propriile culturi, au adunat un număr necesar de abonamente astfel încât primele volume din Filocalie să poată fi tipărite cu ajutorul oamenilor simpli, români ai Satului.
Acesta este un moment istoric pentru cultura românească, când oameni din popor, alături de studenți au făcut cauză comună cu nume mari ale culturii, pentru promovarea valorilor de credință, de neam, pentru dăinuirea lor. Remarca Părintele Dumitru Stăniloae: “Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine, Părintele este el însuși o vie restaurare a celui mai autentic duh orthodox.”
Pe 3 mai 1940, Părintele este tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, fiind primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brîncoveanu. „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți.” au rămas încrustate în timp cuvintele Părintelui.


Numele călugăresc de Arsenie a fost ales pentru semnificația sa, model duhovnicesc fiind Avva Arsenie, care urmase taina tăcerii, spre desăvârșirea interioară. Pentru scurte perioade, 1939-1940, poposește la Chișinău, unde deprinde tehnica metaloplastiei în pictură. Iunie 1940, perioada în care România cedează Basarabia Uniunii Sovietice, îl găsește pe Părinte în Chișinau. A rămas de atunci o relatare cum că Părintele urmărea de pe peronul gării pe românii basarabeni care, mâhniți, încercau să ocupe ultimele locuri în trenuri. Povestea Părintele că deodată a aparut lângă el un bărbat care purta pe chip o adâncă suferintă, privind la acei oameni. Părintele a dorit să-și împartă păinea cu el, considerându-l unul dintre cei care urmau să urce în trenuri. Când s-a întors cu pâinea în mână, omul dispăruse. Părintele a rămas cu adâncă mirare după această întâmplare și l-a numit pe acel bărbat apărut de nicăieri și dispărut nu se știe unde “Omul Durerilor”, trimițând simbolic la Chipul lui Iisus Hristos. Astfel, prin lucrarea de adâncime în faptă și rugăciune, părintele Arsenie a revelat lumii că, spre deosebire de Om, Dumnezeu aude și glasul celui care tace.
Anul 1942 este pecetluit de o întâlnire minunată între Părintele Arsenie Boca și viitorul Părinte al Bucuriei de la Mănăstirea Brâncoveanu, Arhimandritul Teofil Părăian, pe atunci tânărul Ioan, în vârsta de 13 ani. De la Părintele Teofil Părăian ne-a rămas o mărturisire completă despre personalitatea și harul Părintelui Arsenie Boca:
„ Aveam 13 ani și m-am gândit să mă fac călugăr. Am auzit că la Sâmbăta era o mănăstire restaurată de Mitropolitul Nicolae Bălan, cu un Părinte de o viață deosebită, era vorba de Părintele Arsenie Boca. Nu am putut rămâne la Mănăstire atunci,nu aveam vârsta și nici pregătirea. Dar Părintele Arsenie a vorbit cu mine ca cu un om mare, m-a învățat Rugăciunea inimii, rugăciunea pe care a răspândit-o Sf.Grigorie de Palama, cea cu care se mântuiesc călugării. Și am plecat. Au trecut anii, cu Părintele Arsenie nu m-am mai întâlnit timp de 23 de ani. În 1965 m-am reîntâlnit cu Părintele la București, lucra la Ateliere de pictură ale Patriarhiei. Și știti ce mi-a spus atunci? Că teologie nu fac numai credincioșii, ci și păgânii pot face teologie. Că sunt atâția care fac teologie și nu sunt teologi. Deci, cine este teolog? În Filocalie, teolog este cine se roagă. Părintele mi-a spus să caut, să am cunoștința pe care ți-o dă Dumnezeu, nu pe care o găsești tu, căutându-l pe Dumnezeu!
Părintele Boca a fost un om excepțional, un dar de la Dumnezeu, cu o înzestrare nativă. A fost un om care s-a realizat și printr-o largă cultură, adâncă, nu a avut numai cultură teologică, ci și una laică, a urmat cursuri de pictură și de medicină. A avut o perspectivă aparte.
Cei care nu au înzestrarea și cultura Părintelui Arsenie nu pot fi apropiați de Parintele. El a avut un stil anume, al lui, de lucru, de gândire și de îndrumare pe care nu l-au avut ceilalți care s-au format în șabloane. A fost de o altă structură, de altă agoniseală spirituală. Părintele a fost deosebit de toți ceilalți Părinți îndrumători de viața spirituală. Dar a fost îngrădit în posibilitatile lui de propovăduire. Nu i s-a mai permis să se manifeste în libertatea cu care, dacă s-ar fi manifestat, ar fi putut realiza mult mai mult.”
Părintele Teofil nu l-a mai întâlnit pe Părintele Arsenie de atunci, însă plecarea în veșnicie a Părintelui Arsenie în 1989 a pecetluit în chip de neînțeles legătura de suflet dintre cei doi Monahi. Părintele Arsenie nu a avut această libertate a manifestării misionare, dar amploarea lucrării de propovaduire a Părintelui Teofil în toată țara, mai ales printre tineri, a explodat frumos. Foc viu de traire, dupa anii 1990. Ca o predare de ștafetă s-a petrecut totul. Pentru ca, mai apoi, Părintele Teofil Părăian să fie miezul Bucuriei organizării multor tabere pentru tineri, tabere cu temă istorico-culturală și religioasă, atât la Mănăstirea Sâmbăta de Sus,cât și la Mănăstirea Oașa. Părintele Teofil era invitatul special al taberelor de muncă și rugăciune organizate încă de când parte din obștea Mănăstirii Oașa era la Mănăstirea Poșaga. „Concluzionând, pot spune clar: Parintele Arsenie Boca e cea mai puternica personalitate bisericeasca pe care eu am cunoscut-o personal. Am cunoscut pe multi, dar ca Parintele Arsenie, nu cunosc pe nimeni. Clar.” ( Părinte Teofil Prăian). În 2009 avea să se mute în veșnicie si Părintele Teofil, iar tradiția Lucrării duhovnicești, dar și de educație istorică, de artă și de cultură merge mai departe vie prin Obștea Mănăstirii Oașa și tinerii ei care anual vin cu miile la Oașa și Găbud ( Metocul Mănăstirii Oașa), ducând mai departe amintirea, flacara și învățătura celor doi Monahi.


Memorabilă rămâne întâlnirea cu părintele Arsenie și pentru Principesa Ileana, mezina Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, devenită calugăriță la rândul ei, în 1967 și punând în același an bazele unei mănăstiri ortodoxe în SUA, la Ellwood City, Pennsylvania. Aceasta a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta în 1947 pentru a-l cunoaște și a-i asculta predicile. Cu acceptul Mitropolitului Bălan, Principesa îl invită pe Părinte la Castelul Bran unde va ține cuvântări pentru apropiații Familiei Regale și pentru personalul medical din Spitalul “Inima Reginei”, înființat de Principesă în memoria mamei sale, Regina Maria. Principesa s-a străduit să găsească soluții pentru a putea ramâne în țară, dar având în vedere contextul politic, la începutul anului 1948 a trebuit să părăsească România. În memoriile sale cuprinse în cartea „Trăiesc din nou”, a păstrat vie întâlnirea cu Părintele Arsenie, căruia îi și trimite o scrisoare de mulțumire, numindu-l „o lumină în viața ei.”: “(…)Acolo, în micuța mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugar ce practica ‘rugăciunea inimii’. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și al tăriei;
Revenind la cursul vieții Părintelui Arsenie, încă din 1943, Părintele Dumitru Stăniloae remarca amploarea mișcării duhovnicești de la Sâmbăta de Sus. Dar în același an intră și în atenția Securității. Între 1945-1948, începe drumul de mărturisire în mucenicie a Părintelui Arsenie, fiind anchetat de Securitate la Făgăraș, Râmnicul Vălcea, Brașov, sub acuzațiile participării active la Mișcarea Legionară, Părintele delimitându-se de fiecare data de orice curent politic al epocii. Prima arestare are loc la Mănăstirea Bistrița, unde Părintele obișnuia să țină cuvântări. “ Noi am ales un Drum, nu? Încercările trimit la scopul căutat, iar suferința nu este o pedeapsă nedreptă, ci este un ocol în drumul pe care noi l-am ales. Răbdarea este cea mai puternică armă împotriva răului. Să aștepți să ajungă la tine gândul lui Dumnezeu înseamnă să faci din suferință cel mai puternic învățător.” Astfel încerca Părintele Arsenie să îl mobilizeze psihic si sufletește pe călugărul Ieronim Ștefan în momentul mutării lor de la Vâlcea la București, de către Securitate. Preotul Ioan Comșa povestea că Părintele Arsenie a fost un stâlp de lumină pentru toate acele suflete chinuite întâlnite în închisoare, de o verticalitate morală și o profunzime a cugetului ce i-a eclipsat, uneori și înspăimântat , pe cei responsabili cu desfășurarea anchetelor,dar și pe gardieni. Acuzația de implicare directă a Părintelui în Mișcarea Legionară, pretext care a constituit și argumentul principal al tuturor celor 3 arestări, a slujit presiunii continue de a controla și de a diminua activitatea spirituală a Părintelui Arsenie, considerată a fi în detrimentul „democrației populare”.
De asemenea, adunările mari de tineri de la Mănăstirea Brâncoveanu, în jurul Părintelui Arsenie, au post percepute ca fiind un real pericol pentru planul socialist de formare al Omului Nou. Mai mult de atât, Părintele îi educa pe tineri, pregătindu-i pentru o viata de Familie în duh creștin, păstrând viu legământul triadic între Biserică, Familie și Neam.
La Mănăstirea Prislop, este adus în 1948 de către Mitropolitul Nicolae Bălan, lăcașul de cult fiind într-o stare jalnică, părăsită fiind în ultimii 3 ani de călugării greco-catolici ce viețuiseră aici. Este numit Stareț al Mănăstirii. După ce în 1950, Mănăstirea Prislop este transformată în mănăstire de maici, iar Părintele Arsenie rămâne doar duhovnicul Mănăstirii; în 1951 este ridicat de Securitate din nou și este dus la Canal, fiind eliberat în anul următor. Șederea la Prislop nu va fi însă de durată, pentru ca în 1955 este din nou ridicat și anchetat la Timișoara, urmând 6 luni de detenție.


Începând cu 1959 urmează a treia etapă din Drumul Părintelui Arsenie. I se interzice să mai slujească, fără a fi însă caterisit, și va fi urmărit sub numele de cod Bratu, până la sfărșitul vieții. Mănăstirea Prislop este desființată, prin actul Episcopiei Aradului, rezultat al presiunilor puterii politice comuniste- Decretul 410. Decizia de interzicere de a mai sluji ca și preot va fi anulată abia în 9 noiembrie 1998. Însă credincioșii l-au căutat și cu mai multă stăruință pentru cuvântul său și starea de pace pe care o simțeau în prejma sa. În 1961, este angajat ca pictor la Biserica Sfântul Elefterie Nou, din București și la Atelierul de Pictură al Patriarhiei. În 1968 începe minunata lucrare la Biserica Sfântul Nicolae, din comuna Drăgănescu, de lângă București. “Capela sixtină a ortodoxiei românești”, “o smerită mărturisire orodoxă de credință exprimată plastic”, sfințită pe 2 octombrie 1982. Mărturisirea Părintelui Daniil Stoenescu descrie curat, clar și onesc Rostul și Sensul minunatei plămădiri de culoare, mistică, simbol si har în pictura bisericii de la Drăgănescu: “Pictura de la Drăgănescu exprimă ea însăși <o frumusețe dintr-o altă lume>, după cum spunea chiar Părintele Arsenie Boca într-o referire la icoanele împărătești de la Mănăstirea Prislop.”
Este o “Cărare a Împărăției” tradusă și desfășurată în imagini unice, cum nu regăsim în nici o alta biserică din România sau din lume. Pictura de la Drăgănescu nu este una obișnuită, Părintele nelimitându-se la reperele programului clasic de iconografie. Pe lângă scenele biblice regăsite în celelalte biserici, găsim aici compoziții ce vizează pe Omul prezentului, cadre cu un vădit simbolism profetic, în note de cateheză.


În toată această perioadă, până în 28 noiembrie 1989, când Părintele încetează din viață la Sinaia, drumurile Părintelui Arsenie se desfășoară între Drăgănescu și o casa din Sinaia, unde maicile alungate de la Prislop încearcă să se reorganizeze și să formeze un așezământ mănăstiresc. După alungarea maicilor de la Prislop, ele au încercat să păstreze permanent legătura cu Părintele Arsenie și cu Maica Zamfira, Stareța Mănăstirii Prislop,în scopul menținerii unui duh monahal. În toată această perioadă, cei doi aveau deja domiciliu forțat în București. Casa de la Sinaia, achiziționată cu ajutorul banilor strânși de măicuțe de la cei care îl cunoscuseră pe Părinte este locul unde Părintele se retrăgea pentru rugăciune, pentru a scrie și a picta. Aici iau naștere icoanele care împodobesc catapeteasma de la Prislop și de la biserica Drăgănescu. Ultimele scrieri ale Părintelui au fost adunate și publicate de măicuțe în cartea „Îngerul cu cădelniță de aur sau Omul îmbrăcat în haine de in.” E puțin spus că Părintele Arsenie Boca a fost iubit de oameni, fie că îi întâlniseră ca Preot,în șederea din Mănăstiri, fie în perioadele de detenție sau de urmărire permanentă, în așa zisa libertate. O mărturisire anume, de la Centenarul nașterii Părintelui Arsenie, cuprinde chintesența emoției de a-l fi cunoscut: “ E foarte greu să exprimi lucruri care sunt de neexprimat. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui pe tine, simțeai, știai, nu știu de unde știai, nu știu cum simțeai, dar erai sigur că te privește lumina. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulți- că te privește lumina. Tot sufletul plin de înțelepciune, plin de credință, plin de dragostea pentru om, toate acestea erau în privirea lui. Prezența Părintelui pentru cei ce-l aveau alături însemna trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui. Dar era și foarte aspru. Însă în acea lumină, până și asprimea părea dulce. Cine a trecut prin ceva similar poate să înțeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt”
Plecarea Părintelui în veșnicia Împărăției pe care încă de pe pământ a surprins-o, fie în pictură fie prin puterea cuvântului, s-a împlinit sub semnul unui Mesaj rămas viu, foc nestins lăsat testament:
“Trebuie să vă întăriți spiritualicește, ca altfel viața vă va fi moartă, chiar dacă vă merge numele că trăiți. Luați exemplul de la Ștefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriți sufletește ținea pe tătari la Nistru și pe turci la Dunăre. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Vor cădea și cei aleși. Vă vor cerne.
Dacă plec, de acolo de unde mă duc, vă ajut mai mult!”

Irina Stroe

Sursa-https://evz.ro/arsenie-boca-paralizant.html

Reclame

Omul si „Olarul”

O istorisire cu talc a Parintelui Arsenie Boca, care umple Sufletul de Bucurie launtrica. Draga imi e povestioara aceasta si vi-o impartasesc, dupa cum a fost redata:

„O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie. Amandurora le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, dar in special le placeau cestile de ceai. Acestia au observat o ceasca de o frumusete extraordinara si au intrebat: “Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.” In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, ca prin minune, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca:

“Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,”Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar El a zambit doar si a spus cu blandete: “Inca nu!” Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. “Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: “Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana am obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa … “Ajutor! Scoate-ma de aici!”

articol ajutor-1

Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: “Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie, m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! “Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”

Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma: “Oare ce are de gand sa-mi mai faca?” 

O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus: “Uita-te la tine.” Si m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!”

EL a vorbit bland: “Vreau sa tii minte: stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.“

Morala acestei povesti pline de intelepciune curge lin si subtil:

Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi, iar noi ne alegem la randul nostru singuri Misiunile, in functie de alegerile noastre.. EL este Olarul, iar noi suntem Argila Lui. Doar ca Omul are mai multa ” Sansa” de a se  re-naste pe Sine, decat cescuta din istorisire. EL ne va modela, ne va plamadi si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, sfanta Sa Voie. DAR , spre deosebire de cescuta din povestioara, Omului i s-a dat si libertatea alegerilor sale, chiar daca uneori resimtim ca aceasta libertate este doar un „ecou” al libertatii, ca e plina de constrangeri, si ca nu este Libertatea insasi. Noi, insa, ne decidem „Forma” finala…in functie de CAT am pastrat in noi, de-a lungul existentei, din sclipirea divina.

Daca viata se traduce  uneori prin oglindirea unui tablou in haos ; cand lumea pare ca se invarte necontrolat, cand simtim ca suntem intr-o agonie a sufletului, e intelept sa ne cufundam in noi insine, sa scormonim adanc in fiecare unitate din ceea ce suntem, sa uitam  ca NOI suntem NOI si sa ne  RE-AMINTIM ca NOI suntem Sine si… sa ne facem un ceai… si sa-l bem apoi din ceasca ce ne este noua draga, asezandu-ne si gandindu-ne la cele spuse de Parintele atat de frumos, de curat. Iar apoi… sa discutam adanc si, mai ales, SINCER cu „Olarul”…

ghjk

„Când s-a unit Smerenia cu Înțelepciunea, avem un om complet” spune Părintele Proclu Nicău

de Irina Stroe

„Când s-a unit Smerenia cu Înțelepciunea, avem un om complet” spune Părintele Proclu Nicău

Noiembrie 2012. De ceva vreme, sufletul îmi tânjea să ajungă la el, la bunul sihastru Proclu, despre care citisem, auzisem, trăisem atâtea minunate stări. În bucuria cunoașterii și a întâlnirii acestui Bătrân, cu inima plină de har, știam că mi se va alina și dorul de Părintele Iustin Pârvu, de paradisiacele momente de ședere în preajma dumnealui, când vorbea, Cuvânt(a), cugeta…, vorbea cu noi , cei adunați în juru-i, și vorbea cu Cerul deopotrivă. Și am știut că luna lui noiembrie e luna cea mult așteptată. Și așa a și binecuvântat Domnul. Împreuna cu alte doua suflete mult iubite, eu și soțul am purces în acest pelerinaj cu inimi pline de dor și de bucurie în a întalni pe dulcele sihastru al Moldovei mele iubite.
Dulce Sihastru (printre ultimii aparținând „vechii” generații de Sfinți Părinti pe care ni i-a dat Domnul și acest pământ românesc), dulce Moldova, cutremuratoare momente au trecut prin propria-mi ființă și le retrăiesc și acum.

Nu vă pot descrie ce stare am avut când ne apropiam de Neamț…; aerul era altul, păsările zburau parcă altfel, vibrația- dintr-o altă lume, mă uitam cu dor la casele din satele prin care treceam, dorind parcă sa le adun imaginile, să le imortalizez în albumele sufletului. Sunt o fire de copil în esență, dar atât de copilă în manifestare nu mai fusesem decât în preajma copilașilor noștri. Și nu numai eu eram astfel. Și sotul și cei doi prieteni și frați de suflet care ne însoteau fuseserăm toți cuprinși de o euforie nemărginită, bucurie de Cer.

Ne abăteam pentru prima data spre părintele și nu mergeam în direcția deja cunoscută, spre Mânăstirea Petru Vodă și Părintele iubit Iustin Pârvu. Pe drum, am fost întâmpinați de grupuri vesele de copii de toate vârstele care ne-au inundat și mai adânc inimile cu chicotele lor. Ce mai la deal, la vale…Cine mai ajunsese la părintele Proclu mi-a spus ca a fost atins de o emoție de nedescris, aproape ca nu mai putea cuvanta; noi, însă, eram copii de-a dreptul…râdeam și ne bucuram de bucuria noastră. Resimțeam predestinată această întâlnire de suflet și înainte de a-l avea în fața noastră, îi receptam iubirea, duioșenia desăvârșită, dragoastea atât de paternă și de sfânta totodată cu care avea sa ne primească.

Ne-a întâmpinat sora părintelui, o femeie care, deși părea dintr-o bucată, am înteles imediat că își dorea să lase această impresie, o făcea conștient și strategic. O femeie de o forță interioară impresionanată, înțeleaptă și înduhovnicită, pe care am resimțit-o mai apoi ca fiind primul ghid și test spre părintele. Întâi a fost întalnirea și șederea în vorba și duh cu dumneai. Pe undeva , simțeam „examenul” la care eram înfățișați. Testul de simțire și de gândire, pentru că bătrâna era de o acuitate și o adâncime a spiritului de netăgaduit. Nu voi intra în detalii despre lunga conversație pe prispă, afara, cu bătrâna munteancă Georgeta, cu vorba aprigă și înțeleaptă, dar sufletul plin de iubire. „ Să nu fiți niciodată mândri și să vă păziți gura în toată vremea! În toată vremea, să purtați de grijă cuvântului ce va iese din gură! Că eu astă lectie am avut de învățat în viața mea și multă pricină am avut din cauza gurii mele. Paza gurii să aveți mereu, copii! Și cei mici și cei mari să fie totuna pentru voi, să nu faceți diferențe la oameni după starea de bani, ci după starea de inimă.”

După un ceas de deschideri de suflet cu bătrâna înțeleaptă, am fost conduși mai jos de casa ei, la chilia părintelui, o căbanuță din lemn, construită chiar de el când înca mai era în puteri. Ne deschide bătrâna ușa chiliei și…îl găsim pe părintele așteptandu-ne: alb, senin, înduhovnicit întru totul. Ne privea cu ochii de un albastru azur, lărimoși, zâmbind, zâmbind cu sufletul și din Inimă.

Am înmărmurit toți de sfială; fericirea lăuntrică era nemărginită, dar nu ne mai puteam manifesta nicicum, deja pătrunserăm cu toții în acel microcosmos sacru ce învăluia cămăruța împodobită ca o biserică cu icoane, poze ale sfinților Părinți și martiri români: Părintele Iustin Pârvu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Arsenie Boca, Părintele Cleopa Ilie, Valeriu Gafencu, Sfânții Nectarie și Sf Nicolae, Sf. Parascheva, Sfinții Muntelui Athos și peste toți… slujea „Măiculița Domnului”, cum atât de duios îi spune Bătrânul, Maica Maria.

Am înteles atunci, coborând în mine, Cine au fost Toți cei care mi-au călăuzit pașii spre părintele Proclu; erau toți dragii sufletului meu, toți părinții și Sfinții pe care tot Domnul mi i-a scos în cale într-un ceas sau altul. Și am căzut într-o adâncă, dar parcă saraca mulțumire, aproape sinonima cu o fuga de mine, paradoxal, pentru a mă re-întâlni cu mine, o tăcere primordială în care nu mai știam nimic și totuși înțelegeam mai multe, îl auzeam pe părinte vorbind și nu mai auzeam nimic, răspundeam, dar nu îmi mai auzeam vocea, nici vorbele…eram în mine și totusi, nu mai eram în mine.
Cuvânta Bătrânul cu mare dragoste sădită în Cuvânt, dar greu, tușind deseori, usor răgușit, dar atât de dulce îi erau graiul și privirea. Ne-a întrebat pe fiecare de viatț lui, de copilași, de starea noastră de suflet, iar noi eram toți patru care mai de care când sfioși, când curajoși, simțeam oarecum ca e bine să vorbim noi puțin, să nu povestim prea multe, astfel încât să îi dăruim și săne dăruim noi înșine tot Timpul, părintelui. Ce venea din simțirea dumnealui era Nectar divin pentru inimile noastre. Și apoi, de la un gong al Cerului parcă, a început părintele să reverse nestematele de Har.

„ Iubiții mei, ce să vă spun eu vouă…ce sa vă spun eu voua, că voi, copii, ați venit la mine să va spun ceva. Voi așteptatț o vorba de la mine. Și dacă plecați de la mine așa cum ați venit, nu fac bine, nu fac Voia lui Dumnezeu că El v-a trimis la mine să va spun ceva. Să vă rugatț la Măiculița Domnului, la Măiculița Domnului să vă rugați. Simplu să vă rugați, dar cu inima, copii. Cu inima să vă rugați că dacă e așa, fără inima, ruga degeaba e. Să fiți cu grijaă E degeaba. Vedeți voi…vine multă lume la mine, când eram mai în puteri , veneau și mai mulți, acum nu mai pot a-i primi pe toți. Sora mea îi primește. Și la toți spun aste vorbe: eu mă rog, mă rog pentru ce lasă toți scris la mine, aici ( și ne arată spre teancul de acatiste scrise de toți cei care se perindaseră la dumnealui), dar eu la toți le spun: dacă nu vă rugați și voi, iî casa sufletului vostru, degeaba mă rog eu pentru voi de aici. Că eu sunt nimic. Eu sunt nimic. Și nu am nimic mai mult decât voi. Sunt un nimeni”…

Aproape mă dureau vorbele bătrânului; simțeai că îți venea să îți cobori creștetul dincolo de pământ, mă durea și mă înălța totodată smerenia lui atât de adâncă, pentru ca îi simțeam starea de înduhovnicire și vedeam smerenie nemărginită din Bătrân. Și atât de mărunți eram noi în fața unui Moș, al unui Bătrân al neamului nostru. Și daca părintele se simțea pe sine atât de „ Nimic”,cum el însuși spunea… noi, toți ceilalți, cum și ce ne-am mai simți a fi…

Tăceam și priveam lutul dintre scândurile vechi ale podelei amestecate cu ploi și fire de iarbă și urmele celor fără-de-număr genunchi care și-au lăsat legământul în chilia Bătrânului.
Acolo, în cămăruța de lemn, fără sobă, fără plită, afară un ger aprig, iar noi eram încălziți trup și suflet de cuvintele pustnicului Munților Neamțului…nu mai simțeam nimic din atingerea Firescului Naturii și a anotimpului frunzelor căzânde, de cupru. Eram toți o Bucurie iî fața Luminii din acest bătran alb, cast, cu Harul strălucind în el și cu ochii …ochi veniți și îndreptați spre alte Lumi, alte dimensiuni. Ochi ce deja aveau lăcaș iî Ceruri și, de Acolo, simțeam că își îndreaptă sticlirea și Cuvântul spre noi.

„ Așa, copii, să vorbiți și să vă rugați la Măiculița Domnului…să vă rugați, așa, simplu și din inimă și să vă feriți de mândrie. Da, să vă feriți, copii, că mândria nu e bună. Mandria nu e semn de sănătate. Când un om e mandru, e un om bolnav. Să nu vă simțiți mai buni decât alții nici măcar cu o fărâmă. Nici măcar. Ca acea fărâmă e boală curată și prin ea vine căderea. Ziua să fiti cu grija la ce faceți și vorbiți. Că din ce faceți și gândiți, adunați ori lumină ori întuneric.”

Și apoi își reîncepe părintele rugăciunea și binecuvântările și, atingându-ne capetele, simțim cum Cerul se coboară peste noi sau pe noi ne urcă în Ceruri părintele prin harul rugăciunilor sale. Nu mai auzeam decât „ Măiculița Domnului și Doamne Iisuse…și Rugaciunea inimii, rostită atât de curat, cu sufletul și cu mintea atât de unite unul de cealalta încât nu mai știai de tine.
„ Să vă rugați neîncetat. Și cu voce tare. Și cu inima. Și cu mintea. Și să știți că singuri nu faceți nimic. Duhul Sfânt lucrează prin voi, prin puterea rugăciunii. Dar trebuie să vă rugați din inima, nu așa…nu așa doar cu mintea. Gura, mintea și inima să vă fie în rugăciune” . Și îl vedem lăcrimând și îmi amintesc de vorbele aceluiași părinte, citite cu mult timp în urmă: că în rugaciunea adânca vin și plânsul și oftatul câteodată, din aceeași iubire de Domnul. Lacrimile sunt atât de frumoase uneori, sunt atât de eliberatoare, iar când ele se unesc iî spiritul rugăciunii, resimți metaformoza a ceea ce ești, prin unirea cu iubirea sfântă.
„ Să nu uitați de smerenie. Și fiți cu grijă, diavolul dă mereu târcoale. Mai ales dacă aveti daruri! Nu aveti nevoie de lauda nimanui. Să stiți că nu sunt de la voi darurile, tot de la Duhul Sfânt sunt date toate. Stați în smerenie și lăsati Duhul Sfânt în voi și să-l păstrați acolo cu rugaciune curată. Că unde e rugăciune curată și smerenie , Duhul Sfânt lucrează și stă de veghe. Și când vă rugați, să nu aveți gânduri. Să fitț numai voi cu Dumnezeu. Și să nu uitați: nimica sunt eu, nimica am. Totul vine de la Duhul Sfant. Și să nu judecați, copiii mei, pe nimeni. Că trăim acele vremi. Când nu mai este nevoie să vină Iisus pe pământ, că omul a făcut el judecata de unul singur…( Începe a lăcrima de durere ). Unde e judecata de om, Duhul Sfant nu mai este.”

Și când părintele încearcă a se odihni în cuvânt, începe a se ruga, binecuvântandu-ne în tot acest timp…și noi rămânem toți, așa… uitați de lume, de Timp, în uitare de noi înșine…

Simte Bătrânul că eram pierduți și totusi atât de re-găsiți, ne privește cu atentie și începe să zâmbească înainte de a ne povesti. „ Să vă învăț ceva. Că zic asta la toată lumea care vine la mine. Când vă supără careva, vă vine în gând să îi spuneți: m-a ocărât și o să-l ocărăsc ( „a ocărâ”, regionalism în zona Moldovei, înseamnă a certa, a dojeni ), mi-a zis, dar lasă ca i-o zic și eu…! Dar voi așa să faceți. Așa să ziceți în voi: o să-l ocărăsc mâine, nu acum. Și apoi rugați-vă. Și până mâine o sa vă treacă. Și bine vetț face. Și mare bucurie o să aveți făcând așa. Bucurie duhovnicească. Bucuriile duhovnicesti sunt fără preț. Și dacă vă lauda careva vreodată prea tare și insistent, să stiti că așa cum vă laudă , la fel vă poate și dojeni sau judeca mâine. Voi să nu cătați ( să nu luați aminte ) nici la lauda lui, nici la vorbele de ocară. Și nici să-l judecați, pentru ca mai rau veți cădea”.
Nu știm cum și când, dar la un moment dat, ne-am trezit toți patru cu măinile cuprinse de măinile părintelui….eram 2 femei, 2 barbați…și toți păream niște copilași cu palmele adunate într-un buchet de mâini de uriaș. Cu mare bucurie, l-am auzit pe părinte spunandu-i prietenei mele: ” Zânuță buna ce ești…zânuță bună”. Și nu va pot descrie bucuria noastra, bucurie de copii și simțeam atunci că dupa ce vom ieși din chilia părintelui, nu va mai fi nici o diferență între starea noastră de suflet și cea a copiilor care ne asteptau deja jos, în vale, mai jos de gospodaria bătrânei Georgeta. Se dăduse veste în sat că venise o mașina la părintele Proclu și ceata de copii bucuroși, chiuiala lor răsuna toata valea,iar părintele, auzindu-i, mult se mai înveselea, zâmbea îngerește.
(…) iar apoi am rămas fiecare, pe rând, cu părintele, spre a primi sfat și îndrumare pentru ce avea fiecare a împlini, vindeca în noi și pe drumul vieții noastre.

(…) Apoi am pășit ca la început, împreună, în chilia de taină străbună.
Ne-am îmbrățișat cu toții într-o uitare de ne-timp, ne-am pironit ochii în privirea aceea de Cer și de sfințenie și, înainte de a primi binecuvântarea de „purcedere” la drum, de la iubitul pustnic, mi-au revenit în minte câteva cuvinte pe care le aveam iî memorie, citite, auzite, nici eu nu mai știam de unde veneau : „Un sfânt care știe despre el că este sfânt înceteaza să mai fie sfânt.” Iar blândul pustnic Proclu spunea despre el cu toata starea de conștiință și de conștiență că el este un nimeni, „ sunt nimica”…
De aici un singur adevăr se poate deduce : Harul său încă din această Lume, trăirea lui deja în 2 Lumi, a noastră, teluricul care îl mai leagă doar cu trupul, și Cerul…Cerul din el însuși și Cerul de deasupra tuturor Lumilor, pe care îl simțeai, îl vedeai cu ochii inimii strălucind pe chipul său metamorfozat în lumină. Și așa ne-am luat rămas bun de la părintele Proclu Nicău, unul din sihaștrii munților nostri, rămas bun până la urmatoarea re-vedere binecuvantată. În Iubire, o Pace a inimilor de prunci. Simteam ca voi reveni curând. Și am revenit de atâtea alte dăți- binecuvântate ceasuri.

Iți mulțumim, Părinte iubit, Bătran al neamului și al munților, mulțumim dincolo de cuvinte, de amintiri, de emoție, de Dor, îți mulțumim așa cum ne îndemnai, în rugăciune.

Acolo, în miez de inimă, distanța și Timpul nu mai există acolo ne putem reîntâlni oricând, întru Domnul.20141101_115749

Memorii

 

Arhanghel si Om – Parintele Arsenie Boca

de Irina Stroe

„ Citeste asimiland, nu simplu citind – ca nu-i vorba de-a implini o norma. Citeste traind, nu memorizand. A citi traind, bucurandu-te de frumusetea unei idei, te construieste constient sau subconstient, iar timpul scoate cele sadite acolo asa, candva, ca pe ale tale. Ceea ce ramane dupa ce ai uitat tot ce ai citit, aceea iti apartine cu adevarat; aceea ai asimilat. Deci nu te indrum a citi ca sa-ti incarci memoria, aceasta e bibliografie si slava desarta;ci de a creste sufletul si pe aripile artei mantuirii” ( Parintele Arsenie Boca)

Tara va lua foc de la Prislop…a spus Parintele. Dar nu se referea la Focul material, ci la cel spiritual, energetic, purificator. Planeta insasi ” a ales” aceasta zona inalt incarcata vibrational spre a-i fi Anahata, Chakra Inimii Planetei Geea.

Parintele meu 9

S-au scris multe in ultimele 2 decenii despre Parintele Arsenie Boca, au curs amintiri, lacrimi, ganduri zbuciumate de regrete sau franturi de dor. Viata si, in general, popasurile parintelui pe Cararea Vietii sunt stiute si s-au umplut mii de pagini cu aceste istorisiri. Nu simt sa readuc in fata d-voastra aceleasi date istorice. Cred ca mai potrivit este sa patrundem pe calea indicata si impartasita de insusi parintele, pe Cararea cea sacra a Imparatiei, amintindu-ne cu atata drag si dor de Cuvintele Vii pe care ni le-a lasat spre vesnica aducere aminte. Parintele Arsenie Boca a invins fara sa lupte Timpurile pe care le-a trait, ideologiile politice ale vremii, mentalitati si tipare de gandire, a cazut victima, prin propriul trup, lagarelor comuniste care au dat, impotriva vointei si a crezului lor, atatia sfinti Romaniei, insa sufletul i-a fost mereu liber. Parintele a gustat libertatea suprema, nu umbrele sau mastile ei,Libertatea intru Iubire, pentru ca Dumnezeu este Iubire, Pace si Lumina deplina.

Ca o constatare a ultimilor ani, parintele Arsenie Boca a devenit o prezenta nelipsita din orice colt de plai romanesc. Nu ii mai sunt lacasuri adapostite de trecut numai locurile odinioara perindate de dumnealui, nu se vorbeste despre parintele doar in sanul manastirilor Sambata de Sus, Prislop, Cernica, Sinaia sau in biserica din satul Draganescu, unde parintele a pictat cu o arta de geniu icoane si reprezentari de scene cum nu exista echivalent nici in Romania nici altundeva in lume…nu este numai Fagarasul martor al flacarii de dor si traire adanca a memoriei chipului dragului nostru parinte, nu…ci o intreaga tara, un Intreg de pamant romanesc, intr-un glas murmura despre cel ce a fost numit Arhanghelul de la Prislop sau Ingerul cu cadelnita de aur. De ce acest murmur s-a nascut ca un izvor indraznet si limpede de munte, ce sparge roca stancii aspre a curentelor de gandire din prezent? De ce tocmai in acesti ultimi ani murmurul pare sa ia amploare si sa devina un cor al carui dirijor maestru este insusi Parintele Arsenie? De ce mai mult decat oricand oameni care nu l-au cunoscut pe parintele in timpul vietii sale par sa il inteleaga mai curat si sa-i fi patruns mai adanc cugetul si povetele decat cei care l-au avut fizic in mijlocul lor?

De unde acest dor si aceasta “tanjire” romaneasca, in grup, dupa parintele Arsenie? Parintele probabil ar fi raspuns simplu, zambind, cu ochii mari, de un albastru azur, cosmic si ireal de angelic, mangaind nemarginirile orizontului: din Iubire…din Iubire vine totul, din Iubirea pentru Sfanta Treime, din Iubirea catre Maica Sfanta, din Iubirea pe care v-am purtat-o, printre voi fiind, si mai ales din Iubirea ce o resimt inca si mai stralucinda acum pentru voi toti. Poate uneori parintele a fost aspru in ton sau in cuvinte, dar asprimea sfaturilor era mereu completata de o mangaiere sacra de suflet. Nu numai ca vedea si intelegea durerea si luptele din cuget si simtire, el traia la propriu, prin el insusi, aceasta durere, empatiza atat de profund si de fidel cu cei care il chemau intru ajutor, prin povata, incat sufletul lui a devenit oaza de speranta, de rugaciune, de Lumina pentru majoritatea celor care l-au cautat si a celor in drumul vietii carora s-a infatisat parintele singur. Mult a vorbit parintele despre suferinta umana, concept atat de discutat si disputat si in prezentul nostru atat de lumea culturala, cat si de cea artistica, de stiinta, prin medicina, si nu numai… Suferinta umana a devenit concomitent un concept de inspiratie, de creatie si unul de distrugere si instrainare a fiintei de ea insasi. Despre suferinta umana vorbea parintele in Cararea Imparatiei , sub forma unei parabole. Un imaginar schimb de cuvinte intre Dumnezeu si om, din pricina Suferintei. “ Omul se roaga de Dumnezeu sa-l scape de necazuri si Dumnezeu se roaga de om sa-si schimbe purtarile.” Nu Dumnezeu pedepseste omul pentru ceea ce noi consideram a fi erori, pacate impotriva Firii, Fiintei, a Naturii si mai presus de toate, Impotriva Treimii Sfinte, ci Omul insusi, prin Constiinta, adica prin scanteia de Dumnezeire ce o are in el inca de la aparitia in pantecul mamei, ca si conglomerat de celule, isi da singur verdict asupra a ceea ce face Bine sau Rau( daca e sa privim efectele actiunilor, a gandurilor si a faptelor noastre dihotomic, in balanta Bine-Rau). Dumnezeu e Iubire, mai presus de orice alta virtute si e Iubirea in forma ei primordiala, virgina, de o puritate dincolo de sacralitatea in sine.

Dupa cum si Sfantul Maxim spunea, telul Omului este de a ajunge pe treapta cea mai inalta a contemplatiei, parintele Arsenie considerand faza contemplatiei o faza de deplina pace launtrica. Insa, mai adauga parintele, fiinta umana nu poate accede spre aceasta stare de sublim decat dupa ce a biruit in ea insasi toate contradictiile, pana nu si-a consolidat si “unificat fiinta”. Iar aceasta se realizeaza prin actiune prelungita si fapte convergente spre Bine. “ Caci simpla gandire la Bine si chiar simpla vointa de a face Binele, fara trecerea densa la facerea Binelui, nu numai ca e departe de a realiza aceasta armonie,unitate si siguranta, ci, dimpotriva, trezeste opozitia tendintelor contrare.”. Foarte frumos a spus parintele Arsenie Boca , ca un Om de Teorie se stie ca e un om slab, fragil, vulnerabil si macinat de contradictii interne, “sporite de reflexiunea care nu trece la fapte”( Cararea Imparatiei, pag. 162). De pe locul sau in families au societate, acesta va derula mai departe un model imperfect si va creste in continuare Masti, nu Oameni. Si cati dintre noi oare,tineri sau in varsta, cu sau fara educatie sau deschidere spre cunoastere, nu suntem doar Oameni de Teorie, cu o masca bine realizata pe chipuri, insa cu pretentie de suflete practicante de Adevar, Lumina, Iubire si Pace….Asadar masura credintei va ramane intotdeauna fapta. Modelul filozofiei noastre de viata, a valorilor pe care le promovam sau ai caror sustinatori suntem se oglindesc perfect in modelul de Om care sunt si esti, in exemplul de viata pe care ne-o asumam. Altfel, suntem numai niste cutii cu ambalaje scumpe, lucioase, si care atunci cand le atingi, suna a gol. Iubirea insasi trebuie insotita de fapte de Iubire. Iubirea e calea cea mai scurta spre desavarsire,iar prin ea Omul poarta in el Imparatia Cerurilor. Parintele Arsenie a dojenit cu Iubire si din Iubire oamenii tocmai pentru ca iubea Omul, considerat mereu “zidire de mare pret”.

Noi privim acum in Timp si dincolo de Timp si realizez ca efectele invataturilor parintelui, minunile infaptuite prin mijlocirea lui in fata Sfintei Treimi si a Maicii Maria nu mai creeaza efecte separate, individuale. E ca scena cu piatra ce cade intr-un lac. Caderea pietrei nu are legatura doar cu piatra in sine sau strict cu zona de impact de la suprafata apei, ci, dimpotriva, se repercuteaza asupra lacului intreg. O singura piatra cazuta va tulbura suprafata apei pana la maluri, in unduiri violente sau subtile. La fel se intampla si cu tot ce a lasat parintele ca si cuvantare intru eternitate.

Toate cuvintele, meditatiile sale pe teme filozofico-religioase sau medico-religioase nu mai apartin numai Timpului sau de vietuire, epocii sale, ci toate s-ar repercutat pe generatiile ce au urmat. Atata timp cat sufletul romanesc va fi unul viu si treaz spre nemurire, aceste marturii vor face “valuri” si “unduiri” in suflete generatii la rand. Aduc in final cuvintele celui caruia i s-a spus si Parintele Povestilor, Parintele Ioan Peana:”Ori va fi, ori nu va fi canonizat, Părintele Arsenie e un sfânt.”

Like This!