Iisus Hristos: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33)

Dialog de suflet cu Pr. Prof. Dr. Univ. Ioan Stancu, Biserica Zlătari

Partea I

***

Zi de taină, 7 februarie, și un locaș de suflet de pe Calea Victoriei, sămânță de tihnă și de rost în miezul de tumult al capitalei, istorică așezare unde gazde ne sunt Sfântul Ciprian și Părintele Ioan Stancu, slujitor al Sfântului Altar aici, la Biserica Zlătari, lângă moaștele marelui învățat, pentru mai bine de 22 de ani.

Irina Stroe: Părinte Ioan Stancu, nu doar românii, ci omenirea întreagă trece de mai bine de un an printr-o perioadă de adâncă tristețe, unită deseori cu teama. Însă mâhnirea despre care amintesc nu are drept cauză doar pandemia în sine, ci mai ales ceea ce se petrece între oameni și în ei înșiși. Ne întrebăm spre ce ne îndreptăm, ce ne așteaptă dincolo de acest ”dat” medical al prezentului? Să ne aplecăm asupra ceasurilor Învierii și ale Nașterii Domnului din anul care tocmai a trecut. Ce a mai rămas Om din om, părinte?

Părinte Ioan Stancu: Slujesc în această biserică de mai bine de 22 de ani. Dar acest an a fost altfel decât tot ce am trăit până acum, Irina, nu doar ca preot, ci ca om. Au fost înălțătoare aceste Sărbători, chiar dacă  tristețea ne-a intrat în suflete. Iar adâncimea semnificației a fost cu atât mai amplă cu cât suferința a fost mai mare. Dar pandemia va trece, Biserica și lumea se vor repune pe acele fundamente umane creștine, pentru că la noi, Piatra din capul unghiului, Soarele Dreptății, este Hristos, El este stânca.

”Am umblat în această perioadă la caseta smereniei și am realizat că suntem mici, foarte mici.”

Părinte Ioan Stancu

Revenind la cele trăite în această perioadă, mă duce inima la Noaptea de Înviere. Eram patru preoți în Sfânta Biserică, îmbrăcați de Sărbătoare, am ieșit cu lumânările aprinse și am strigat: ”Veniți de primiți Lumină!” și nu a venit nimeni. Era biserica goală. Nici măcar la ușa bisericii nu erau suflete, afară nu aveau voie să poposească, eram în starea de urgență. Biserica este Ierusalimul cel ceresc. Niciodată de când sunt preot nu am trăit asemenea momente, nici măcar în vremea prohibiției comuniste, nici înaintașii mei nu au trăit așa ceva. De data aceasta, noi nu am mai putut transmite decât prin gând bucuria Învierii. Am pierdut aceste ancestrale momente, de comuniune cu credincioșii, de îmbrățișare. Atunci, am simțit să cobor în mine și să mă redescopăr. Mi-am dat seama că Dumnezeu poate în doar câteva clipe să schimbe fața pământului, au fost momente de adâncă smerenie. Am umblat în această perioadă la caseta smereniei și am realizat că suntem mici, foarte mici.

Irina Stroe: Părinte, cu ce gând întâmpinăm apropierea lui martie? O primăvară de la care așteptăm parcă o întoarcere la un Firesc pe care, până de curând, nu îl valorizam, îl ignoram, tocmai pentru că ne era atât de ”la îndemână”. Abia când ne-am simțit văduviți de Firesc, purcedem parcă iar în căutarea Rostului.

Părinte Ioan Stancu: Întâmpinăm primăvara cu nădejdea spre așezare. Facem o incursiune în timpurile străvechi, când omul era mai static, dar avea rădăcini, lumea era mai așezată. De la Zoon politikon, omul a devenit Zoon Koinonikon, care nu mai avea rădăcinile lui Zoon Politikon. Amintesc și de cuvintele marelui Solomon, în Ecleziast, Vechiul Testament: ”Tot ce a fost va mai fi, tot ce va fi a mai fost.” Concluzia: ”Nimic nou sub soare.”

Mă rog să ne regăsim așezarea, să nu ne pierdem pe noi înșine. E trist că nu ne-am putem duce după trăire la peștera Sfântului Andrei, Apostolul românilor. Oamenii sunt plini de suferință. Până și noi, preoții, ne îngrozim de durerea pe care o simțim în acatiste, când îi primim pe credincioși. Vorba lui Alecsandri: ”Credința în zilele de-apoi e singura nădejde în noi.” Dacă pierdem Biserica, am pierdut totul. Dar nu o vom pierde niciodată. Pentru că Hristos e Stâlpul.

”Speranța mea de reîntoarcere este a tatălui, a preotului, dar mai ales a românului.”

Părintele Ioan Stancu

Irina Stroe: Cum vedeți d-voastră, ca preot, ca tată, ca român, prezentul neamului nostru? Spre ce ne îndreptăm, pe ce drum ne aflăm, toate văzute cu ochiul și prin inima părintelui, a tatălui și a românului Ioan Stancu?

Părintele Ioan Stancu: Irina, da, pe lângă faptul că sunt preot, sunt și tată. Am trei copii: medic, arhitect și interpret de operă, Bas. Pe toți trei i-am crescut cu prescură și cu tricolorul legat de gât. Andreea Maria, arhitectă la Londra și Iustin George, doctor la Baden Baden, Germania, fac cinste României în țările în care trăiesc. Deocamdată, ei sunt acolo, dar știu că la un moment dat, se vor întoarce Acasă. Și la fel se vor aduna și alți români. Dintre cei plecați în străinătate nu sunt toți fii risipitori, pentru că muncesc enorm; au plecat pentru că aici nu se pot realiza. Majoritatea celor plecați au dus cu ei acolo: dorul. Speranța mea de reîntoarcere este a tatălui, a preotului, dar mai ales a românului. Iar fiul mai mic, Ioan Ovidiu și-a ales un drum frumos, deloc ușor, dar plin de trăire, satisfacție și bucurie, purtând numele țării sale cu onoare peste granițe.

Românii noștri, atâția intelectuali care nu au avut alte variante de serviciu în țară, au plecat și au dus smerenia cu ei în Occident. Aceasta smerenie va fi piatra de temelie a înălțării noastre. Dumnezeu ne încearcă. Occidentul, de mulți ani, l-a scos pe Hristos din biserică și în locul lui Dumnezeu, a fost pus omul. Bisericile lor sunt goale, le umplem noi, românii. Sunt atâtea biserici dăruite, nu închiriate, ci dăruite Bisericii ortodoxe. În Ravenna, am slujit într-o biserică fosta catolică alături de părintele de acolo și sute de români, locaș în care s-au pus toate însemnele ortodoxiei, catapeteasmă, sfinte icoane. Când am văzut că vin zeci de copii la Sfânta Împărtășanie, mi s-a cutremurat sufletul de bucurie. Forța sufletească a românilor poate tămădui în jur. Poate această pandemie a fost îngăduită pentru vindecarea noastră lăuntrică.

După ce va trece această pandemie, cum au mai fost și altele în istorie, nădajduiesc că vom regăsi iubirea frățească. Eu am simțit aceasta când s-au redeschis bisericile și ne-am reîntâlnit cu credincioșii, a fost întâlnirea epocală. Nici atunci nu ne puteam îmbrățișa, doar din priviri, dar și așa am putut trăi maximum de comuniune creștina.

”Biserica românescă va juca cel mai important rol în creștinismul european.”

Nicolae Paulescu

Irina Stroe: Aminteați într-o frumoasă emisiune televizată despre profeția marelui nostru Paulescu. La ce vă refereați, Părinte?

Părinte Ioan Stancu: Nicolae Paulescu, descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu ”insulină”, un mare savant a cărui descoperire i-a fost furată mai târziu,  cu o credință de netăgăduit, patriot și vizionar. El este un exemplu absolut al bunului simț românesc în istorie. Ca și acum, și pe acea vreme, noi nu am știut niciodată să ne protejăm valorile, vârfurile. Paulescu a lăsat un adevărat testament-profeție spunând că Biserica românescă va juca cel mai important rol în creștinismul european. Pentru că Biserica ortodoxă nu a creat schisme, e cea mai curată biserică, e placa turnantă a Europei. Noi, ca neam, străbunii noștri, am știut să fim doar în comuniune cu Dumnezeu. Este întemeiată pe stânca ce poartă numele de Hristos.

”Românul se naște cu ramura de copac în piept, nu ne putem risipi total de noi înșine.”

Părintele Ioan Stancu

Există un brâu noetic în jurul României, iar acesta e axat pe sfintele mănăstiri. Acestea sunt radare cosmice, sunt niște forțe divine pe care noi le avem și pe care ar trebui să le simțim. Aici sufletele își găsesc alinarea. Acest brâu noetic se simte și nu va putea fi rupt în veci. De aceea toți românii noștri plecați, rămân cu dorul de Acasă. Un dor imens. Îmi scriu creștini din America, o duc foarte bine, dar le este dor de meleagurile natale, de Biserica neamului. Românul se naște cu ramura de copac în piept, nu ne putem risipi total de noi înșine.

Vă istorisesc o frumoasă întâmplare, din 1885, când Elena Văcărescu îl vizitează pe Victor Hugo. Si după ce o întreabă cum o cheamă și se minunează că poartă un nume predestinat, o roagă să îi spună ceva despre România. Apoi Victor Hugo îi spune că își imaginează România ca pe un drapel, în mijloc, Roma, și în jur, raze de soare. Repet, era anul 1885. Să fi fost o profeție pentru Unirea ce urma să vină?(…)

Irina Stroe: Părinte, vremurile prin care trecem acum nu sunt cu nimic mai deosebite decât altele prin care a trecut omenirea în istorie. Doar răspunsul omului este altul. Se vorbește mult despre luptă, drepturi, moarte, boală, libertate. Dar nimic nu se fundamentează  viu și durabil în lipsa iertării și a iubirii.  Spune domnul Prof. Dr. neurochirurg Leon Dănăilă că: ”În creier se intră de mână cu Dumnezeu. Fiecare celulă umană este sfântă. Credinţa mea este că Dumnezeu, prin mine, ajută bolnavii pe care ajung să-i operez. Dumnezeu mi-a dat mâini, mi-a dat suflet, mi-a dat judecată şi eu trebuie să le utilizez pentru binele oamenilor. La fiecare bolnav, 50% din afecțiune este reprezentată de neputința corpului și 50% de cea a sufletului, lipsa unui tonus înalt al psihicului. ”. Dumneavoastră cum descrieți această cale a vindecării, prin dragoste, o gândire și o simțire orientate spre soluții verticale, spre pozitiv și iertare?

Părinte Ioan Stancu: Așa este. Și foarte frumos a grăit domnul profesor. În completare, amintesc cuvintele Părintelui Steinhardt: ”când iubești, oricât de noapte ar fi, te simți în zi.” Iertarea este implicită. Când iubești, nu ai voie să ai ispite sub formă de ură. Dacă îl cunoaștem pe Hristos, care este Calea, Adevărul, Viața, nu mai putem urâ. Nu mai avem forță. Această stare este vindecătoare atât pentru suflet cât și pentru trup. Poate îl lovim cu un cuvânt, dar nu îl putem urâ, pentru că e sufletul plin de Hristos. Prin rugăciune, prin morala creștină, Sfânta Liturghie creează vechea vatră a paradisului. În fiecare Liturghie, se înnoiește harul. Iisus e înnoire, fântână vie.

Mă întrebi, Irina, despre iubire și iertare.  Cum putem ierta? Mai întâi trebuie să iubim, ca să putem ierta. Iisus a venit pe lume într-o peșteră. Nu palat. Pentru ridicarea existenței umane. Omul nu avea niciun reper până la întruparea lui Hristos. Iisus nu a rămas doar la teorie,la inițiere și filosofare. Omul era într-o anticamera a istoriei.  A venit Iisus și s-a urcat pe Cruce, cerând lui Dumnezeu sa ne ierte pe toti. Atunci ne-a recapitulat pe toti. Moment cosmic! Iisus a cuprins întregul cosmos, Cerul și Pământul se împacă, nu a mai existat antagonism, în ciuda cuvintelor urâte adresate Lui. Din iubire maximă, toată această răbdare.

Când vorbim despre iubirea aproapelui, ne amintim despre iubirea vrajmașului tău. Iubindu-l, când el te urăște, cărbuni aprinși vei pune pe capul lui. E un mister aici. Când faci aceasta, tu îl ridici din ura pe care o manifestă față de tine. Punerea de cărbune aprinși pe capul celui ce urăște avea o cu totul altă semnificație în acele vremuri. Pe  atunci, seara, după o zi de muncă, sclavii primeau o tavă cu cărbuni aprinși, ca și dar, pe care îi duceau acasă, în colibele lor, pentru a se încălzi. Acesta era tâlcul. Acesta e simbolismul cărbunilor aprinși. Binele făcut unui om care îti vrea răul. Încălzirea inimii lui. Iertarea e vindecătoare.

Nu s-a plictisit lumea aceasta de două mii de ani la aceeași Liturghie. Liturghia nu e o piesă de teatru, aici venim deseori goi și plecăm plini, vii, bucuroși. Cu Duhul lui Dumnezeu în piept. La Împărtășanie, cosmosul nu mai e în antagonism, ”in illo tempore”. Au dorit mulți să îl scoată din istorie pe Hristos, Cel care stă la ușă și bate. Nu ciocăne, ci bate, ca sa fie primit spre a te lăsa transfigurat, schimbat, înalțat. Iisus, stând lângă tine, te transfigurează, urci pe trepte imense, pe scara lui Iacov. Hristos a schimbat modul de gândire al întregii omeniri.

Cine a întors în istorie spatele lui Dumnezeu nu a ajuns bine. Strănepotul Sfântului Constantin cel Mare a fost Iulian Apostatul, 2 ani a fost împărat, 360-362. Dar în acești 2 ani a încercat să-L alunge pe Hristos din istorie. A vrut să-l scoată pe Hristos. Cum a murit? Față-n față cu perșii, la luptă, dorea să își îmbărbăteze soldații și o lance a venit direct din spate; cineva dintre ai lui l-a învins. Și se spune că atât a spus înainte să își dea duhul: ”M-ai învins, Galileene! Dar nu a putut să încapă în lumea asta de Hristos. Dorea sa fie scos din istorie.

Dumnezeu a suflat asupra lui Adam și Eva, la fel a făcut Iisus cu apostolii, i-a recreat, le-a dat Duh Sfânt, le-a dat o forța fantastică între cer și pământ. Blaise Pascal, în laboratorul lui, L-a simțit pe Dumnezeu, a început să plângă și să strige: ”Bucurie, bucurie, eu plâng de bucurie!”

Că tot vorbește toată lumea de Apocalipsă. La finalul vieții fiecăruia, un singur lucru îl va cere Dumnezeu: ”Dă-mi inima ta!” Nu frumusețea, nu gândirea, nu bogăția. Ci inima curată. Mintea coboară în inimă, aici e locul întâlnirii cu Dumnezeu.

Irina Stroe: Așadar, Părinte, spuneți că există o adâncă taină în suferință. O taină ce trebuie devoalată, pentru a o putea transcende.

Părinte Ioan Stancu: Suferința profundă schimbă inima. Moise a scris despre Iov, un drept dintr-o altă țară scrie despre alt drept. E prima dată când un drept al lui Dumnezeu care păstra Legea a suferit mult. Dar durerea l-a înălțat. Dostoievski, la rândul său, descoperă fericirea în durere. Nu mai ești în conflict cu nimeni, ești Hristofor, adică purtător de Hristos. Ești omul adevărului.

La noi, au început sfinții să grăiască, să iasă la suprafață. Se spune că dacă noi nu vom vesti, pietrele vor vorbi! Au început să vorbească pentru neamul nostru românesc pietrele, am fost cam tăcuți.

Biserica este focul care unește!

Lui Dumnezeu nu îi trebuie multe cuvinte și cereri ca să știe despre ce are nevoie un om. Era un roman, despre viața unui preot la țară. Acest preot vedea la fiecare slujbă un bătrân care stătea nemișcat într-un colț de biserică, nu venea nici la sfârșit să se miruie. Preotul a crezut că e o sfidare ceea ce face bătrânul. Într-o zi, preotul îl întreabă de ce stă acolo, fără să spună sau să facă nimic. Dar bătrânul răspunde: ”Nu fac nimic, părinte. Doar Îi arăt Lui că sunt aici și eu știu că El e aici. Deci ne întâlnim în fiecare Slujbă.”

Această istorisire îmi amintește și de povestea Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul predica foarte frumos în cetate, când vine la o bătrână care îi spune: ” Eu nu înțeleg toată cuvântarea ta, părinte. Tu, Ioane, ai fântâna foarte adâncă, dar ciutura mea e scurtă, plec însetată.” Atunci a înțeles Sfântul că va trebui să vorbească și în termeni mai simpli, și pentru oamenii de rând. Întrebarea este: oare această bătrână se va mântui? Da! Evident. Prin extensie, prin proximitatea față de ceilalți credincioși, în Biserică. Prin trăirea, inima ei curată, prin rugăciunea sinceră.

Acesta este îndemnul meu. Să rămânem în iubire și iertare, cu credință în Dumnezeu, în menirea acestui neam românesc!

Răbdare, credință și iubire!

Partea a II-a: 14 februarie.

Sursă: https://evz.ro/iisus-hristos-indrazniti-eu-am-biruit-lumea-dialog-de-suflet-cu-pr-prof-dr-univ-ioan-stancu-biserica-zlatari-i.html

1 Decembrie cu mască pe conștiințe

Istoria este Faptă, nu Uitare!

*

Moto:

Tăcerea este acum mormântul pe care îl săpăm neamului nostru…

Părintele Justin Pârvu

*

Astăzi, la un veac distanță, plus două Ceasuri adăugate la șiragul de ani, un neam simțea, cugeta și trăia un singur Crez, acela al înfăptuirii unui Întreg din tot ceea ce milenii de străbuni zidiseră treaptă cu treaptă. O Clipă cât o eternitate, în care s-au unit: “vrerea” a generații, pecetluită cu sânge, geniul artei diplomației politice ai liderilor țării de atunci, înțelepciunea poporului de a Auzi și de căuta Rostul către Dumnezeu și Cerul din ei înșiși, curajul și credința ce traversau ființa poporului, de la omul simplu la rege și regină.

2020 ne găsește mai amuțiți decât oricând altcândva. Cu siguranță, în aceste zile vor vui mesaje înflăcărate despre eroi, Unire, horă, dar cât gol și câtă lipsă de unitate sunt în toate…

Bogdan Jianu, Căpitanul Asociației Lupii Albii, este cu noi în acest popas de gând și de privire dincolo-de-Timp, într-un veac în care românii, încă ne-uniți în aceleași frontiere, erau cu adevărați Unul în statornicia credinței în valori. Noi, astăzi, suntem (încă) uniți între granițe, DAR risipiți, înstrăinați unii de alții și de noi înșine, ca suflete și conștiințe.

  1. Irina Stroe: Bogdan, ne aflăm în pragul unui zguduitor moment istoric, moment care a pus bazele României Mari și a lăsat în urmă un ideal devenit realitate. 1 Decembrie este sărbătoarea noastră de ființare, o dată istorică-simbol, prilej de adâncire în sine a identității românești. Din păcate, ne rupem de rădăcini și deseori nu mai știm a ne cinsti eroii, trecutul, bătrânii. Azi se petrece aceasta mai crunt, mai mișelește ca niciodată. An de an, Lupii onorau Ziua Națională a României prin spectacole de reevocare. Cum simți acest 1 Decembrie?

Bogdan Jianu: Simt tristețe. Circulă o zicere plină de umor negru, aceea că 1 Decembrie este pentru majoritatea românilor un fel de Halloween, când toți se deghizează în patrioți. Pretindem că vom comemora ceva ce a fost, ne împăunăm cu jertfa eroilor, dar fără să facem nimic concret. Astăzi vorbim despre Dacia, tricolor, România Mare, dar care este pregătit nu să moară pentru țară, ci pur și simplu să înfăptuiască ceva?  M-am întâlnit deunăzi cu o mână de vorbe adânci și voi cita: Să fii mândru că ești român doar de 1 Decembrie e ca și când am fi creștini doar de Crăciun și de Paște. Și aceasta cam așa și este. Noi, Lupii Albi, în această perioadă reevocam în anii trecuți episodul Mărășești, Patrie și Onoare. Regina Maria, generalul Eremia Grigorescu, soldatul necunoscut, Ecaterina Teodoroiu sunt doar câteva reperele de virtute pe care le-au păstrat vii istoria, pentru ca noi să prindem a vibra măcar puțin.

Aducând trecutul în prezent, trăim sentimentul că ei, aceia care au fost în fapt, întru lucrare, pentru ca acel Ceas să se întâmple, ne ajută tot pe noi, cei de azi, să ne mișcăm, să ne urnim mai Departe. Ecaterina Teodoroiu are un cuvânt puternic, ca și parte de rol, și ar trebui urmat:Pe câmpul de luptă, noi mergem Înainte!”. Se va spune, probabil, că acum ne aflăm pe timp de pace. Nu. Războiul timpurilor noastre este și mai ascuns decât cel cu arme la vedere. Este un război ce are drept scop dezrădăcinarea valorilor, desprinderea de trecut, de origini și astfel, înstrăinarea de Dăinuire, de purtarea mai departe a conștiinței de neam.

Stau și mă întreb dacă se vor mai naște vreodată suflete de români care să simtă precum George Enescu, care, tânăr fiind, își întrebă mama dacă poate spune tuturor celor de la Viena că el este român. Iar când mama îl întrebă nedumerită de ce să nu spună, Jurjac, cum i se spunea lui Enescu, îi răspunse smerit că nu dorește să pară că se laudă. Uriașă manifestare de patriotism.

  • Irina Stroe: Regele Carol, premergătorul Unirii, spunea că : «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine!».”Ce a mai rămas din acest crez, pentru “conducătorii de azi?

Bogdan Jianu: Nimic. Nu avem lideri, nu avem formatori de opinie puternici, avem doar oi conduse prin massmedia. Acesta este adevărul.

  • Irina Stroe: Frumos spune dl.Profesor Ioan Aurel Pop: Noi nu comemorăm trecutul cu teama că acesta ne domină. Nu. Trecutul este Viață. Ci comemoram trecutul pentru patrioții care și-au dat viața pentru această țara și avem datoria de a face cunoscută această lume a trecutului. Dacă vom înțelege mai bine trecutul, ne vom chivernisi mai bine prezentul. Și poate copiii noștri vor ști să facă din această moștenire un viitor. Dacă repudiem moștenirea pe care ne-au transmis-o ceilalți, atunci ne merităm soarta de epigoni! 

Lupii Albi nu sunt numai o trupă de cascadori și actori profesioniști, care promovează reevocarea istoriei și apărarea valorilor naționale, printr-o serie de evenimente de înaltă ținută culturală și artistică sub sloganul <ISTORIA CA UN SPECTACOL> . Lupii Albi reprezintă: o Stare, o Școală, un crez.

Bogdan Jianu: Da. Regele Ferdinant spunea că: Nu zidurile fac o Școală, ci spiritul ce domneşte într-însa!”. Lupii Albi sunt o școală în fapt, iar acum, în această perioadă, am continuat să punem semințe în ogorul conștiinței sănătoase, vii, pentru generațiile tinere. Amintesc de un proiect minunat desfășurat la Clubul Copiilor de la Măgurele, prin susținerea dlui primar Narcis Constantin. Aici, copiii au oportunitatea de a urma o varietate de cursuri gratuite, incluzând ore de actorie, dans popular, canto, istorie, chitară.

Alina Dumbravă, vicepreședinta Asociației Lupii Albi, este sufletul si profesorul care duce mai departe tradiția dansului popular românesc, ca parte fundamentală a culturii noastre.

Iar cursurile de actorie pe care le susțin personal sunt mereu unite tematic cu trecutul, istoria, poveștile adevărate despre cine suntem ca neam, despre ce înseamnă să fii patriot și cum trebuie să ne cinstim străbunii, eroii.

Este lăudabilă și inițiativa înființării unui Muzeu de istorie local, prin care dl. Constantin a făcut un apel către toți locuitorii zonei să cerceteze, să sape în trecutul propriilor familii și să doneze Muzeului obiecte, documente, scrisori, medalii, tot ce poartă amprenta trecutului și are totodată puterea trezirii din amorțeala prezentului.

Irina Stroe: Adaug, de asemenea, pe lângă aceste acțiuni, că este balsamică sufletului colaborarea triplei noastre campioane olimpice la gimnastică, Cătălina Ponor, cu Asociația Etnotique, a cărei președintă este Alexandra Negrilă, spre promovarea portului tradițional dobrogean. Un exemplu adânc că se poate. Cătălina s-a retras dintr-o activitate sportivă dusă până la cel mai înalt nivel, a îmbrăcat la propriu tricolorul, pentru ca mai apoi, să ducă mai departe flacăra simțământului patriotic sub o altă formă, cea a identificării cu simbolurile veșmintelor străbunilor, veșminte care prin taina lor grăiesc chiar despre originile noastre, ca neam.

Bogdan Jianu: Da, o frumoasă colaborare ce ne vorbește despre adevărul și frumosul tradiției, cultul Firescului, până la urmă. Iar Credință și Loialitate sunt valorile fundamentale în care am fost crescut, temelia morală a familiei. Și pentru că fiecare generație are lupta ei în această Chemare spre onoare și adevăr, cu drag îl amintesc și pe unchiul meu, Cornel Sorescu, senior editor la Radio România, care anul trecut a primit Distincția Credință și Loialitate pentru întreaga activitate la Radio. Bucurie și onoare.

 Irina Stroe: Bogdan, ținând cont de contextul actual în care se află omenirea cu pandemia de Covid-19, te întreb cum resimte Asociația Lupii Albi această schimbare în plan social și sufletesc? Pentru că întâlnirile în număr mare devin tot mai dificil de realizat, iar acest aspect poate reprezenta o provocare pentru menținerea unor legături strânse și stabile.

Bogdan Jianu: Noi rămânem uniți, dincolo de orice stare de fapt. E real, nu trecem doar noi prin acest con de umbră. Dar, cum nu am existat niciodată pentru Ministerul Culturii, m-aș mira să prezentăm brusc un interes. Cine își propune acum să trezească, când scopul este adormirea, uitarea și aplatizarea de Sine, de conștiințe? Referindu-mă strict la evocarea Primului Război Mondial, amintesc de PATRIE si ONOARE, un Proiect fabulos, un scenariu scris după o adâncă documentare în arhivele Muzeului Militar, cu susținere deplină din partea unei admirabile doamne, Valeria Bălescu, cercetător- expert în Primul Război Mondial, un suflet care și-a dăruit întreaga viață acestui Crez: prezentarea în adevăr a istoriei.

Un Proiect care, deși modular realizat, a fost prezentat publicului, nu a văzut lumina unei depline reprezentații, fondurile necesare punerii totale în scenă fiind mari.

Le reamintesc mereu fraților din Lupii Albi că noi suntem îmbrăcați cu trecutul și la propriu, în fapt, pentru că purtăm veșmintele înaintașilor, dar și simbolic, la nivel de taină. Și tot ca în fața unei taine trebuie să ne comportăm, cu maxim respect. Altfel, nu suntem vrednici de trecut. Cine și câți dintre români mai înțeleg și cred în acest adevăr? Întreb retoric (…)

Irina Stroe: Voi da glas aici unui Proiect de suflet al Lupilor, dedicat veteranilor țării:

În pragul Sfintelor Sărbători, Asociația „Lupii Albi” propune o reincursiune în timp alături de eroii-veterani care au scris istorie cu propriul sânge.

Prin proiectul „Istoria este Faptă, nu Uitare!”, Lupii Albi îndeamnă la luare de atitudine, printr-un gest de asumare și de adevăr. Să dăruim împreună bătrânilor luptători un Ceas modest de aducere-aminte.

Veteranii de război sunt ecouri ale identității noastre naționale, făclii care ard acum în liniștea deturnată a unui secol zbuciumat de orbire și ignoranță. „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”.

Să scoatem, așadar, masca măcar… de pe conștiințe.

Lupii Albi oferă o ALTFEL de re-evocare a istoriei. Adaptată timpurilor. Veteranii de război ai altor state aparținând UE sau NATO, structuri militare sau organizații politice și economice, se bucură de un înalt respect și recunoaștere. De veteranii noștri cum ne aducem aminte?

Nu mai putem transpune istoria pe scenă, dar o putem trăi prin faptă, prin întâlnirea cu cei care au luat parte la ceasuri de prag ale țării.

Sunteți invitați să fim părtași dimpreună la această punte între generații. Un glas cheamă din adânc. Este răsunetul viu din pământul ființei românești, o veșnicie împletită în două cuvinte de taină milenară: Chemarea Rădăcinilor.

Veniți alături de noi, pentru ca acești Bătrâni luptători ai țării să resimtă mai ușor uitarea, tăcerea și orbirea acestui veac!

Lupii Albi

Cum a luat naștere acest Proiect, Bogdan?

Bogdan Jianu: Cu inima și gândul la toți eroii, martirii țării, cu sufletul la bunicii noștri. La bătrânii luptători din propria familie: colonelul Boiangiu, la Victor Varabiescu, bunicul matern, la Jianu Ristea al II-lea, bunicul patern, colonelul Gheorghe Sandu, străbunicul Ion Onțică Jianu, veteran decorat în Primul Război Mondial, care a luptat la Mărășești, Mărăști, până în Ardeal, toți au cunoscut frontul și războiul. Simt că îi onorez și pe ei, astfel.

Acești eroi mă fac să simt ceea ce Ionel Teodoreanu exclama în veacul său:  Eu n-am cerut să fiu român. Am avut noroc!

Din păcate, cei de acum luptă în războaie care nu ne mai aparțin. Sunt doar executanți. În trecut, se lupta pentru propria țară. Nu e bine ce se întâmplă. Toți suferim de șefie, dar nu ne asumăm ce presupune a fi conducător în adevăratul sens. Ne-a rămas meteahna comunismului în sânge. Pe vremea comuniștilor, era rușine să te numească cineva: țăran. Și atunci, dar și acum este la fel. Toți se vedeau: domni. Dar nimeni nu mai cunoaște semnificația adâncă a ceea ce înseamnă să fii: Țăran sau Domn. S-au uitat Rostul și taina, bogăția spirituală și înțelepciunea țăranului român de odinioară. Este nevoie de o mobilizare totală de trezire, în primul rând, noi cu noi înșine, și mai apoi, ca mase, ca neam.

Pentru cine Simte: vă așteptăm alături de noi, pentru veteranii noștri!

Și nu uitați: fiţi vrednici de trecutul românesc! Cu Dumnezeu Înainte!

La Mulți Ani, Românie!

La Mulți Ani celor ce mai simt românește!

A sosit Ceasul. Lupii Albi (VII)

Fiţi vrednici de trecutul românesc! Cu Dumnezeu Înainte!(Bogdan Jianu

*

Nu zidurile fac o Școală, ci spiritul ce domneşte într-însa!”, Regele Ferdinand I

Moto:

Vin lângă Lupii Albi cu nepieritoarele cuvinte ale Mântuitorului Hristos, Cuvântul Tatălui Ceresc:  „rămâneți în dragostea Mea !” ( Ioan 15, 9).

Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge.” 

Părinte Arhimandrit Mihail Daniliuc, Schit Vovidenia

*

Ne aflăm la capătul călătoriei noastre cu 7 popasuri în Timp; în lansare de aripi spre noi zboruri.

Astăzi stăm în fața porților deschise ale Școlii Lupilor Albi, o școală în spirit și duh, ce nu a cunoscut “vacanță”. Activitatea Asociației culturale și zidirea lăuntrică a Familiei au curs într-o permanentă dăruire spre sufletele celor iubitori de istorie, de Autentic, de acțiune, de a învăța despre Trecut printr-o predare inedită, de neregăsit pe băncile școlii tradiționale.

Avem nevoie ca de aer de astfel de Proiecte culturale, la nivel național implementate și dezvoltate, pentru că în ele se regăsesc români de toate vârstele, iar sufletele care au pus bazele Vetrei acestei Școli sunt oameni dedicați, ce pun inimă și pasiune în tot ceea ce au împlinit. Iar această dăruire se simte și se vede.

Vorbesc acum despre o Școală- entitate cu două oglindiri adânci: ea a existat în plan fizic, la Târgoviște, în perioada 2016-2018,  cu Dealul Domnitorilor și Mănăstirea Dealul– stâlpi de rezistență, dar și de înălțare.

Sufletul Școlii în sine s-a născut în aprilie 2013 și de atunci: crește neîncetat, educă, construiește caractere, bucură suflete, învie domnitori și Ceasuri de cutremur în istorie. Îmi răsună cuvintele lui Nicolae Iorga, care just spunea că: Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste!”.

În mijlocul nostru, ca lângă un imaginar foc de Vatră, vindecătoare flacără a aducerilor-aminte, i-am invitat pe: Părintele Arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia-Neamț, pe Lupii tineri și pe toți Lupii Albi laolaltă. Lupii Albi îl simt pe Părintele Mihail ca fiind Părintele lor, care încă dintru începuturile Asociației, le-a îmbrățișat Familia cu inima, ca într-un Botez al cugetelor, în tihna Poienii Liniștii, din ținuturile Neamțului.

Ne povestește Părintele Mihail:

Pe Lupii Albi i-am întâlnit prin intermediul cunoscutului tenor Vlad Miriță, care mi-a vorbit  despre minunata inițiativă a lui Bogdan Jianu, cât și despre obiectivele Asociației. Am început să citesc despre activitatea „Lupilor” căci mi-a plăcut ideea de a reînvia pe scenă momente din trecutul tumultuos al  istoriei  atât de zbuciumate a neamului nostru românesc. Vedeți,  istoria adună pe cei ce o iubesc cu cei ce o fac. Sunt de părere că „Lupii albi” fac istorie prin faptul că scot din colbul uitării și din temnițele ignoranței eroi și fapte care rămân de-a pururi pilduitoare pentru orice român care-și iubește obârșiile și este preocupat de viitorime.

Din acest motiv mi-a plăcut foarte mult  lucrarea subtilă a Asociației „Lupii albi”, aceea de a redeștepta  dragostea de glie, însoţită de spiritul de jertfă. Acum, când vă vorbesc despre aceste trăsături, zic eu, definitorii, ale „Lupilor”, îmi vine în minte zicerea deosebită a unui personaj sadovenian din romanul Strada Lăpușneanu, Avram Roșca. Deși era un om simplu, crescut  la coarnele plugului, țăranul avea un admirabil simț patriotic: „…dacă mă cheamă țara, trebuie să vin, căci dacă o oștire străină tăbărăște peste noi, trebuie să mergem la război, altfel nu avem nici un dram de onoare”. Așa erau cândva românii și le mulțumesc  „Lupilor albi” că ne fac să nu uităm asta.

Prima întrevedere cu întreaga echipă a fost prin 2016, când  falnicii actori aveau o reprezentație  la Târgu-Neamț. Cu inițiatorul și fondatorul  Asociației, Bogdan Jianu, m-am întâlnit de câteva ori și înainte, abătut pe la Vovidenia de mai multe ori, fiind  și dânsul unul din căutătorii de liniște. Într-adevăr, întâlnirea cu toată echipa a fost una emoționantă. Mai cu seamă cu unii dintre ei erau costumați pentru reprezentație. A fost ca o călătorie în timp. Era  slujbă la biserică și,  printr-o sinergică simțire,  i-am invitat să se alăture cântăreților de la strană, mai cu seamă că era ziua proslăvirii Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.

Clipele au fost înălțătoare și  unice nu doar pentru mine, ci am observat că și pentru ei. După slujba de la Biserică,  „Lupii” au vizitat  Muzeul Sadoveanu, aflat în spațiul monastic al schitului și acolo am stat pe-ndelete la  vorbă, povestind  pagini din istoria schitului, a ținutului, neuitând pe sărbătoritul acelei frumoase zile, Slăvitul Ștefan, un luptător jertfelnic pentru demnitatea credinţei şi a neamului nostru, un ctitor darnic şi harnic, care şi-a turnat chipul lui Hristos Dumnezeu în bronzul inimii sale incandescente după dorul de Cer şi ţară. Seara, i-am văzut la Cetatea Neamț, în „acțiune”: Bogdan Jianu era o reîntruchipare uluitoare a lui Vlad Țepeș,  iar Aureliu Surulescu, a lui Ștefan Voievod. Mă uitam pe chipurile spectatorilor, dar mai ales ale copiilor, cum îi sorbeau din privire. Au fost momente înălțătoare.

Sfaturile pe care le-am dat și le dau „Lupilor albi”, dar și tuturor tinerilor de toate vârstele (noi, în Ortodoxie, spunea Părintele Patriarh Daniel, avem doar tineri de vârste diferite, căci credința și speranța îți mențin sufletul mereu tânăr și întinerit)  pe care îi întâlnesc, sunt legate de modul de a ne raporta la valorile Sfintei noastre Ortodoxii, dar și la cele ale neamului nostru românesc. Ortodoxie înseamnă credință în Dumnezeu, Cel în Treime închinat; înseamnă taina viețuirii în Hristos, Unul din Treime, întrupat pentru noi și a noastră mântuire; Ortodoxia nu reprezintă o simplă acumulare de informații, discursuri teologice, ci un mod concret de existență avându-L ca paradigmă pe Hristos, Mântuitorul nostru, așa cum ne învață Sfinții Apostoli și dumnezeieștii Părinți.

De aceea, Ortodoxia este credința în care nu doar viețuim aici, ci ne pregătim pentru Veșnicie, nădăjduind, după spusele Sfântului Pavel, să ne apropiem cât mai mult de Prototip: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Stăruirea în dreapta credinţă (ortodoxia) şi în dreapta făptuire (ortopraxia) constituie un factor determinant de sporire duhovnicească a omului, de creştere în asemănarea cu Dumnezeu, Care nicicând nu obosește să ne iubească, să ne aștepte, să ne primească, să ne rânduiască ale Sale locașuri.

Ortodoxia este comoară neprețuită, un aur pur: aflat, în decursul atâtor veacuri, în cuptoarele multor frământări și rătăciri, s-a arătat mai curat și mai strălucitor, eliberat de rugina eresurilor de tot felul. Însă, pentru noi, românii, Ortodoxia mai înseamnă ceva: imboldul spre a fi una. Credința într-Unul Dumnezeu, întreit în Persoane, unitatea, egalitatea și deofiin­țimea Persoanelor Preasfintei Treimi au fost model și ideal pentru frații români obligați atâta amar de vreme să trăiască des­părțiți. 

Repet ori de câte ori am prilejul această realitate providențială din istoria poporului român. Da! Ortodoxia ne-a unit! Ortodoxia ne-a deșteptat dorința de unire, ea ne-a menținut dorul de unitate și tot ea ne-a dat putere să suferim atâtea răstigniri cu necurmata nădejde în bucuria Învierii.

Așa cum am mai spus, avem nevoie să ne redescoperim valorile și istoria, după cum avem nevoie de aer. Pe 15 iunie a fost ziua comemorării lui Eminescu. Nu pot uita ce a spus adâncul stihuitor despre istorie: „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”. Toate se întâmplă cu voia Domnului, chiar dacă uneori avem impresia că  suntem singuri și că trăim în meandrele hazardului. Personajele pe care Lupii Albi ni pe pun înainte prin astfel de spectacole, ne reamintesc că în istoria neamului românesc se aud trosnind pașii lui Dumnezeu, după cum frumos spunea Nicolae Iorga.

Vin lângă Lupii Albi cu un îndemn, prin nepieritoarele cuvinte ale Mântuitorului Hristos, Cuvântul Tatălui Ceresc: „rămâneți în dragostea Mea” ( Ioan 15, 9). Cât timp noi toți vom păstra Cuvintele Mântuitorului Hristos ca pe un tezaur neprețuit, și mai cu seamă, cât timp ne vom strădui să le împlinim, atunci tot ceea ce înfăptuim în această lume capătă sens, valoare. Este esențial să prioritizăm  just viața  cu toate provocările ei. Nu putem renunța la relația noastră cu Cerescul Părinte nici chiar atunci când sarcinile ce privesc viața noastră materială sunt tot mai solicitante, când lumea este tulburată  ori pandemică,  când viața economică și politică devin tot mai acaparatoare.  Putem să muncim cu mare avânt, dar să n-avem spor, putem agonisi averi, dar fără a capitaliza în Cer nimic, putem să învățăm multe şi să nu reținem ceva vital pentru mântuire.

Îi îndemn pe Lupii Albi  să rămână statornici  în credința față de sfânta noastră Ortodoxie și dragostea de neam și glie, așa după cum și eroii pe care ei îi întruchipează  le-au manifestat plenar în toată existența lor.

Îi mai îndemn să nu uite că fără această comoară a valorilor spirituale  primită de la înaintași ne este periclitată însăși existența.  Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă, amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Totuși, nutresc speranța că nu va fi așa, că vom învăța să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele din care am răsărit căci, așa după cum spunea Lucian Blaga „nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții!”.

Lângă Părinte, cu un foc lăuntric nemistuit, s-au adunat o parte dintre Lupii tineri, discipoli ai Școlii încă de la înființarea ei. Fiecare, cu un răvaș la prag de 7 ani, epistole adresate Familiei Lupilor Albi, căpitanului lor, Bogdan Jianu, îndreptate însă și către ei înșiși. Epistole cu iz de spovedanie deopotrivă către Cerul de deasupra și cel din inima lor.

O tolbă cu Scrisori, din tranșeele vieții, le-aș numi.

 

“Omul care ne-a adunat aici a Văzut în noi ceea ce noi nu am văzut vreodata…

Sebastian Ioniță

Își deschide acum inima – în fața căpitanului său și a noastră – sufletul care poate a tăcut cel mai mult în acești ani: Sebastian Ioniță. Dar tăcerea lui a fost spre o Auzire mai adâncă a tot ceea ce se petrecea în jurul și în viața lui:

Căpitane, simt să las în scris acum, la aniversarea noastră de 7 ani, câteva simțăminte. Astfel, nu se va pierde esența a ceea ce am adunat. Noi am împlinit 7 ani, dar și la tine se mai adaugă 1 an, în aceste zile. Îmi doresc să fiu DIRECT, cum prea bine am învățat de la tine. Sunt copleșit de emoția de a scoate din mine ceva ce țineam atât de bine strâns, nerostit. Acum e un moment al privirii în față a adevărului. Taina a ceea ce s-a clădit în acești 7 ani, cu noi toți adunați într-un întreg, îmi aduce lacrimi nu doar în ochi, ci și în pieptul de luptător în viață și cu viața, pe care tu l-ai întărit.

Am tăcut mult timp, Căpitane, ca un adevărat Tataie ce sunt. Mi-e greu să încep, dar mă străduiesc… Am lânga mine ceasul bătrânului meu, l-a avut pe front, e împovărat de ani și de război; ca și veacul trecut, nu mai merge potrivit ca să indice ora exactă, DAR dacă îl întorc, încă ticăie, are încă  viață în el. Nu mai măsoara timpul, dar… mi-am dat seama că măsoară eternitatea, infinitul.

Același lucru l-ai făcut tu cu mine. Deși tânăr, cu anii în față, nu mai ticăiam în ritmul care trebuia, aveam nevoie de o strigare, o Chemare la care să răspundă nevoia de a mă cunoaște pe mine însumi.

Am găsit zilele trecute o agendă veche, cu notițele mele de la începutul Drumului nostru, Școala vieții mele, o școală ale cărei cursuri nu vreau să le termin niciodată definitiv. La acel moment, filtram doar prin rațiune ce observam, dar acum totul se citește cu sufletul

Îmi aduc aminte când ne-am văzut prima oară, eram blocat de ce văd în spatele Curții Domnești, o armată în pregătire, iar tu erai undeva, pe teren, dar nu interacționai cu noi decât rar, urmăreai totul din umbră, Când, la antrenament, am lovit primele săbii cu tine, eram fericit. Dând timpul înapoi, mă văd copil intimidat, fără îndrăzneala de a-ți cere să facem măcar o poză împreună, la final de spectacol.

Cu timpul ne-am apropiat ușor-ușor. Atunci am simțit în tăcerea mea că, de fapt, între noi s-a re-clădit o legătura ruptă cândva, demult în timp, și ne-am regăsit poate într-un Ceas care a stat în loc. Și noi am ales să stăm împreună cu Timpul, l-am întors și a început iar să ticăie.

Citesc cu emoție în agendă un pasaj pe care l-am scris despre tine, pe data de 07.07.2015:

“Omul care ne-a adunat aici a Văzut în noi ceea ce noi nu am văzut vreodata…Este un Om care știe ce vrea de la noi, îl voi urma mereu, de câte ori va fi nevoie și de câte ori ne va aduna. Este de datoria mea să-l  urmez. Ne respectă, ne oferă încrederea de care avem nevoie și ne îndrumă de fiecare dată când suntem cu moralul la pământ. Când eram copil, sufeream că eu nu am tata. Când am ajuns adult și m-am convins pe mine însumi că nu mai am nevoie de un tata, l-am găsit! Și am realizat cu durere că abia acum am nevoie de el mai mult decât oricând. “

Făceam de curând o restrospectivă legată de noi, Lupii Albi, cum am ajuns să ne adunăm cu toții într-o Familie. Îmi aduc minte că citeam “Camarazi de front”, “Blindatele Mortii” sau “Legiuna Bleastematilor” scrise de Sven Hassel și făceam o paralelă între personajele lui și noi, cum pe fiecare dintre noi îi regăseam într-un personaj. Legionarul a devenit Francezu, Micuțul a devenit Barbaru, Bătrânul a devenit Tataie,  Gregor a devenit Nas, Juluis Heide a devenit Fachir și exemplele pot continua.

Aceste lucruri mi-au dat tăria de a merge mai departe cu Lupii Albi, pentru ca aici am găsit o a doua familie, poate cândva pierdută, dar sunt bucuros că i-am regăsit și am povestit, am râs împreună, am plâns de fiecare data când un camarad a plecat dintre noi, dar am mers mai depare mult mai puternici, am strâns rândurile și am continuat să visăm. Prin noi, idealul în care credem prinde aripi și ne ajută să luptam împotriva valului.

“Fiecare este o rotiță dintr-un Ceas,

iar fără acea rotiță, nu merge Ceasul.

Acum, deși adult, încep să privesc prin ochii copilului din mine pe care abia acum îl descopăr. Săpând adânc în mine, am simțit că ceva se dechide, ca dintr-o ceață interioară și am început să văd o lumina puternică care mi-a dat tăria, puterea de a mărturisi ce simt și de a mă deschide, căpitane, cu asumarea că trăirea mea va rămâne scrisă în fața a milioane de oameni, nu doar în fața ta.  

Cuvintele vin la timpul potrivit. Cu tine am dezvoltat o vorbire non-verbală prin priviri. Pentru mine este suficient, pentru că știu că am găsit ceva ce-mi lipsea de când eram mic, prezența unui Tată, a unei prezențe paterne în viața mea. Tu ai apărut exact când drumul vieții mă arunca și mai mult în necunoscut. Prin tine și Familia Lupilor, frații mei de suflet, am rămas pe Cale, pentru că tu ai crezut în direcția mea înainte ca eu să am puterea să cred în mine. Și ne-ai învățat să ne apropiem la fel de cei mai tineri, nou veniți. Zâmbesc cu un dor ce doare acum, când îmi amintesc momentele când le spuneam celor mai tineri: ”Dormiți cu arma în mână!” Pe timpul nopții, le luam sabia, dacă nu erau atenți. Dimineață îmi spuneau: “Tataie, n-am sabie! M-am supărat eu pe tine, dar ai avut dreptate! Voi dormi cu ea lângă mine!” Pe toate acestea de la tine le-am învățat toți.

Îmi aduc aminte cu lacrimi în ochi, eram la un spectacol la Curtea Domneasca, straja de lângă Șala tronului, se apropia sfârșitul spectacolului. Știam că urmează să dai Jurământul lui Vlad Voievod. Îndemnul: “Alegeți să muriți în picioare decât să trăiți în genunchi sau “V-am învățat să țineți spada, să priviți în ochi pe oricine și să nu vă plecați în fața nimănui!” a fost de un mare impact emoțional și rațional pentru mine și frații mei Lupi. Tu vorbeai atunci și pentru noi, nu doar pentru spectatori. Vorbele lui Vlad, auzite prin tine, au transpus  emoția unui tată care își pregătește  copiii pentru viață. Aceasta este Școala cea mai adevărată, iar tu ne-ai cristalizat niște principii temeinice în suflet .

Alt moment puternic inimii. Făceam antrenamentul călare pentru alt spectacol și nu prea mă descurcam cu calul, dar am ales să stau la primire și să dau săbii cu voi când veneați galopând spre mine, începuse și o furtuna turbată. Atunci am lucrat cel mai mult împreună pentru o luptă; chiar dacă nu mișcam calul, stăteam să mă lupt cu voi, în special cu tine, și pentru mine a fost ceva special, m-ai ambiționat să nu renunț, ci să merg înainte.

O altă întâmplare de care mi-aduc aminte cu drag a fost când făceam costumele pentru Spectacolul cu Vlad Voievod, Coroana, și mi-ai spus: Tataie, trebuie două costume pentru 2 asasini, și m-ai lăsat de capul meu, să le fac. Atunci am perceput sarcina ca pe un test, pe care l-am trecut cu brio, când am văzut că m-ai felicitat. Faptul că interacționam cu tine și că ce făcusem ieșise bine mă încarca cu încredere de sine.

Un 5 martie 2016 și agenda mea, confidentul meu credincios, a păstrat mărturia trăirilor noastre, când bârlogul nostru, Baza, era în construcție:

“E martie. Totul se întâmplă repede. Familia se unește. Observ la căpitan ceva ce nu am văzut până acum. Parcă mă regăsesc în el. Îl simt atât de aproape de noi, ne bucură. Strângem rândurile, visăm și construim! Nu suntem mulți acum, dar prin noi, idealul în care credem prinde aripi și ne ajută să luptăm. Am lângă mine o Familie, frații mei pe care-i simt regăsiți.

Ne-ai învățat să facem diferența între luptători și brute.

La  Mausoleul de la Mărășești, spectacol dedicat Primului Război Mondial, alt moment copleșitor. Înainte de spectacol, fiecare încerca să se adune în sine. Eu mă plimbam prin încăperile Mausoleului, când te-am văzut în fața mormântului Generalului Eremia Grigorescu, am avut un schimb rapid de priviri, dar am înțeles că noi nu mai eram persoane ale prezentului, eram niste suflete ale Eroilor necunoscuți.

Da, aveai o privire aprigă de luptă, dar cu toate acestea, apropierea părintească depășea gravitatea expresiei tale. Era acolo, undeva, ascunsă, blândețea unui tată care îmbărbăta. Vom învinge, DAR cu prețul suprem: viața.  Ne-ai învățat să facem diferența între luptători și brute. Luptătorii au principii, o apropiere de Dumnezeu, ca și cavalerii de odinioară. Tu nu ai fost conducătorul care ne trimite pe noi singuri înainte, pe front, în linia 1, ci întotdeauna ești cu noi, lângă noi.  

Aceasta e cea mai clară mărturie pentru ceea ce ne ești: mentor, professor, deschizător de drumuri, dar și tată.

Mulțumesc, tată, mulțumesc unchilor, mulțumesc fraților!

Spre sfârșitul epistolei mele, nu știu ce voi spune, pentru că… nu văd un sfârșit, ci doar un popas. Am construit ziduri, vom mai construi. Ai construit caractere, o Familie. Cheia noastră: Onoare, disciplină și suflet.

Să ne fii, să ne rămâi! Tată, căpitan, profesor, prieten, frate. Și…întru mulți ani de domnie!

Semnat:

TĂTAIE, Lup până la capăt!

 

„Mormintele răspund numai acelora care au dreptul să le întrebe.”

Nicolae Iorga

Despre acel Ceas de la Mărășești au amintit cu mare emoție fiecare dintre Lupi, amintindu-mi parcă de cuvintele lui Nicolae Iorga: „Mormintele răspund numai acelora care au dreptul să le întrebe.” Nu mai conta ce rol aveau, cu  toții erau de Acolo.

În cadrul Școlii, s-a realizat și un calendar al personajelor istorice, dar în spatele acestei sistematizări stă o notă aparte. În crearea scenariilor pentru spectacole, avem un întreg ansamblu ce pune laolaltă gândirea personajului, intuirea simțirii lui din acele ceasuri critice de decizii, axarea pe Om, nu doar pe eveniment. Pentru a înțelege în profunzime istoria, e magistral ca pe lângă documentarea atentă în izvoare și arhive, să existe această empatizare cu fenomentul istoric, prin Oamenii vremurilor de atunci.

Mai mult de atât, impresionantă este atenția la detaliu nu doar pentru aspectul costumelor, reproducerea cât mai exactă după exigențele vremurilor evocate în spectacol, ci și modul de a pregăti psihic, mental pe actori, cascadori pentru eveniment.

Nimeni nu poartă obiecte moderne atâta timp cât e îmbrăcat cu costumul de spectacol. Telefon, ceas..așa ceva nu există.  Noi suntem îmbrăcați cu trecutul. Ține de respect!” (Bogdan Jianu)

Importanța acordată detaliilor o remarcăm și din istorisirea lui Vasile Petrovski, care ne împărtășește cu umor, auto-ironie, dar și cu bucurie despre întâlnirea sa cu Lupii și primirea în Familie.

Acum 6 ani în urmă, Adrian Pavlovschi m-a abordat. Mi-a spus că are niște spectacole filmate de o televiziune, dar care nu au fost montate conform cerințelor lui Bogdan. Când Adrian m-a rugat să-l ajut, recunosc că am ezitat puțin. Eram aglomerat și la studio, plus alte montaje deja în lucru. Dar ceva în mine m-a făcut să spun: da.

Apoi a urmat bomba, îmi spune Adi: “Vezi că vei monta cu Bogdan!. În mintea mea am zis pe loc: “Aoleo, mai bine nu mă băgam… Nu știam cine e Bogdan Jianu, ce fel de om este, ce o să vrea de la mine și tot așa. Într-un final, m-am întâlnit cu Bogdan, care a venit cu 2 “lupi” la studioul unde lucrez. Modificările la cele 3 spectacole care erau deja montate au durat vreo 3-4 zile, seara de la 19-20, până la 2-3 noaptea. Bogdan și cu colegii lui erau foarte mulțumiți de ce făceam, deși mie mi se părea că făceam ceva incredibil. Așa a început colaborarea noastră. Evident că, după acea experiență, Bogdan a început să filmeze spectacolele cu o echipă profesionistă, iar montajul la un spectacol nu mai dura 3 zile, ci 4 – 5 săptămâni.

Îmi amintesc zâmbind de anumite momente din timpul montajului,  foarte multe fiind imposibil de uitat. În primul rând nu exista spectacol, chiar și în Mihai Viteazul, să nu avem probleme de ordin tehnic. Ba nu merge o lavaliera, ba nu este sharf pe personajul care vorbește, ba la repetiții, personajul avea caciulă iar în spectacol nu avea și sunt foarte multe lucruri de genul acesta care acum mă face să mă gândesc cu drag la ele, dar la montaj atunci, pe loc, îți mănâncă toți nervii și sănătatea. Dar și satisfacția este pe măsură. Când vezi că totul iese bine la final.

Ca o paranteză: mulți îmi spun: “Vasi, ai început să albești!”, iar eu le zic că de când m-am însurat am început să albesc, dar acum îmi dau seama că, de fapt, cauza firelor albe este montajul spectacolelor lui Bogdan(zâmbește). Și chiar așa este, sunt momente în care îți vine să spargi monitorul, pentru că nu e ușor. Este adevărat că sunt și momente haioase la montaj. Un astfel de moment haios a fost când, la un spectacol, o replică importantă de-a lui Bogdan nu se auzea și ne-a venit ideea să reînregistrăm replica și să facem postsincron. Și… ia uite-ne pe mine și pe Bogdan la ora 2 noaptea, pe un câmp din Cornetu ( acolo montam), cum încercam să înregistrăm acea replică.

Evident că nu ne-a reușit, pentru că trebuia să țipe un pic, iar la ora nu prea aveam cum să facem lucru acesta. Au fost momente în care au fost și dispute pentru că nu cădeam de acord asupra unui cadru sau al unui sunet, dar uite că au trecut 6 ani și tot montăm împreună.

Scenele care pentru mine sunt cele mai speciale sunt cele de lupta. Îmi place foarte mult să le montez. Când văd rezultatul final, chiar îmi dă o satisfacție mare. Dar sunt multe scene speciale. Fiecare spectacol are cel puțin o scena deosebită, de mare efect, pentru mine. În spectacolul Mihai Viteazul”, scena care m-a emoționat cel mai mult este cea în care Mihai (Vlad Miriță) este încoronat. Eram cutremurat; deși obișnuit cu atâtea montaje, la acesta am simțit că intru în altă zonă. Montam scena cu ochii în lacrimi. Înainte de acest moment, fusesem și la înmormântarea lui Adi Pavlosvchi, iar această scenă cu muzică bisericească îmi aducea aminte de Adi, mai ales că în primul spectacol Mihai Viteazulpe care l-am montat, Adi l-a jucat pe Mihai Viteazul.

În acești 6 ani, am ajuns să avem multă încredere unul în celălalt. La început, era foarte dificil cu Bogdan la montaj, pentru că este un om foarte perfecționist și de multe ori îmi cerea să fac niște lucruri pe care nu aveam cum să le fac, pentru că nu aveam material din ce să fac. Îi spuneam: “ Bogdan, nu am cum se fac aceasta.” El mă lăsa puțin și, după care, revenea și: “Măi Vasi, dar chiar nu avem ce să facem aici?” și, până la urmă, făceam ceva numai ca să scap de nebun”.

Dar, pe lângă toată munca depusă, am primit și eu un mare Dar: am învățat istorie, mai ales că la școală, recunosc faptul că nu mi-a plăcut. Câteodată, Bogdan îmi mai atrage atenția și îmi spune: “Vasi, vezi că mi-ai pus o imagine cu o mitraliera din al doilea Război Mondial!”, și îi spun: “Păi, și care e problema?” “Acțiunea se petrece în Primul Război Mondial!”, mă lămurește Bogdan. Și uite, așa, mai învăț și eu.

E un suflet mare, vrea ca totul să fie făcut cât mai bine, este exigent în primul rând cu el însuși și atunci e firesc să solicite aceeași atenție la detaliu tuturor celor cu care lucrează. Iar Lupii Albi cer totul de la ei, nu se lucrează, nu se interpretează cu jumătăți de măsură.

În Vatra mărturiilor, focul arde. Flacăra e vie și cuvântătoare.

Ștefan Dinu, în deschidere de suflet:

Irina, când mă uit înapoi…, simt că Rostul nostru este… de a merge tot Înainte. Sunt atâtea momente care pe toți ne-au marcat la înaltă intensitate. Bucuria mea a fost că vin dintr-o familie cu un cult pentru filmele istorice românești, astfel încât primele lecții de istorie le luasem. Întâlnirea cu Bogdan și intrarea în Familie a fost împletită și cu această vibrație comună pe care tatăl meu o are cu căpitanul nostru, amândoi, iubitori de istorie și de cinematografie. Dintru început, m-a fascinat să descopăr ce stă în spatele unui spectacol reușit: un munte de efort, cercetare, documentare, biblioteci întregi răsfoite.

Dar toate acestea au fost doar puțin din ce aveam să înțeleg și să învăț pe parcurs. Întâlnirea cu Bogdan a fost un mare bum în viața mea. La început era foarte sobru, nu te lăsa să te apropii de el. Nici eu nu eram mai prejos, de aceea am și primit porecla de Câinele Turbat. Sunt multe similitudini în viețile noastre, pe care le-am descoperit în timp. Amândoi, mânați de același foc o parte din viață, apoi schimbați la 180 grade de nașterea Lupilor Albi și a nepoțelelor noastre, Sabina și Sofia. Acești copii ne-au transformat lăuntric cu pacea și puritatea lor, făcându-ne oarecum și mai puternici, pentru că astfel, am sfărâmat în noi niște ziduri. Ziduri pe care doar o dragoste curată le putea anihila.

Dar când am avut în sfârșit bârlogul nostru, totul a început să ia altă formă. Am înțeles că Bogdan avea în vedere să ne crească pe noi, el nu se ridica pe el însuși. Această lecție am integrat-o în mine, pentru ce vreau să fac mai departe, în viață.

A te crește pe tine însuți e facil, a crește și pe alții te împlinește cu adevărat.

Când ne-am ridicat Școala noastră de la Târgoviște și am pus bazele acolo, am simțit că putem crește cu toții altfel, unitatea era și mai profundă, lucrurile mergeau de la sine ca într-un mecanism. Faptul că noi avem și o ierarhie gradată ajută și mai mult în menținerea unei discipline. Fiind responsabil cu decorul, recuzita, am avut contact și mai mult cu detaliile spectacolului, cu seva adevărului istoric. Au ajuns la suprafață adevăruri cutremurătoare, ce ar trebui să răsune  în filele manualelor de istorie. De exemplu, în Mihai Viteazul, l-am interpretat pe căpitanul John Smith, scoțianul care și-a oferit serviciile  Imperiului Habsburgic, imperiu aflat în plin război cu cel Otoman. Același John Smith din legendara poveste cu Pocahontas, fiica liderului amerindian,  regele Powhatan. În drumul său, acesta se întâlnește cu domnitorul valah și pentru întâia dată, John Smith resimte că și-a găsit locul, atașându-se de crezul lui Mihai Viteazul, de cauza sa. Remarcând  dedicarea lui Smith, Mihai Viteazul îi oferea acestuia, la vârsta de numai 20 de ani, titlul de căpitan în armata sa. Iar Sigismund Bathory îl înnobila cu titlul de cavaler al Imperiul Habsburgic. Atașamentul lui Smith fața de Mihai Viteazul rămâne viu și după moartea voievodului. Smith nu renunță să servească interesele valahe, continuând să lupte împotriva otomanilor, care îi uciseseră familia când era copil. Toate acestea le-am aflat în timp ce scenariul era scris de Bogdan.

 

Cred cu tot sufletul că după Sergiu( Nicolaescu),

n-a mai existat o echipă mai închegată.

 

Săpând în mine atât de adânc, îmi amintesc de un alt moment, cu adevărat copleșitor ce m-a marcat pe viață. S-a petrecut la repetițiile pentru spectacolul Dracula-Jurământul. Urma partea cu Vlad Voievod( Bogdan Jianu) rostind cuvintele-Testament. L-am rugat cu toții pe Bogdan ca măcar o dată să rostească Jurământul și la repetiții, dar a refuzat. Niciodată nu îl rostește. Însă, l-am văzut că mă privește aprig și îmi spune scurt să rostesc eu Jurământul.

Irina, nu voi putea vreodată descrie în cuvinte ce a fost în inima mea în acele clipe. Furtună, lacrimi, recunoștință, zbucium, pace, toate laolaltă! Când am terminat, abia atunci mi-am revenit în mine și i-am văzut pe toți în jurul meu cu ochii în lacrimi, inclusiv pe Bogdan. În acel moment, mi s-a spus că, mai târziu, peste ani, voi prelua ștafeta și îl voi juca eu pe Vlad Voievod. Emoție și cutremur au fost în sufletul meu.

La fel, la Mausoleul Mărășești, când am avut spectacol am simțit o adâncă și stranie încărcătură, necunoscută mie până atunci. În liniștea aceea monumentală, cât am stat 1 oră și ceva în interior, știam cu toții că nu suntem singuri, ceva ne încărca, nimeni nu mai avea gând de afirmare, nu mai conta cine suntem în viața de zi cu zi, trăiam doar Acolo. Țin minte că aveam în minte doar acest îndemn: Nu am voie să greșesc! Sunt sufletele eroilor cu noi, lângă noi!

Pentru rolurile pe care le interpretăm, expunerea psihică, dar și fizică sunt totale. Dar dacă ar trebui să o luăm de la capăt, am face același lucru de încă 100 de ori. Bogdan ne-a transformat pe toți în rachete. Aceasta face diferența între noi și ceilalți. Cred cu tot sufletul că după Sergiu, n-a mai existat o echipă mai închegată. Dacă înainte de spectacole, suntem  în tensiune, cu dorința de a ieși totul perfect, după eveniment ne strângem cu toții în brațe, plângem și ne bucurăm.

 

Sa lăsați ceva în urma voastră, nu plecați oricum din lumea aceasta!

 

Lângă regretatul George Alexandru am trăit niște momente incredibile, ca novice ce sunt în cascadorie, actorie. La spectacolul Atacul de noapte, m-a rugat să merg cu el în spatele cortului să repetăm replicile. Era esențial pentru el să joace impecabil rolul. M-a impresionat prin respectul și simplitatea sa.

După ce a murit, am avut un vis ciudat, dar și cu lecție de viață în el. Mi-a dat George acest semn, de Dincolo. Se făcea că murise George și noi, Lupii Albi, urma să mergem la el în apartament unde era depus, să îi ducem un ultim omagiu și flori. Când am ajuns acolo, șoc: George al nostru stătea confortabil pe un fotoliu, lângă sicriul gol, privindu-ne adânc pe fiecare în parte. Mesajul cu care m-am trezit brusc a fost acesta: Sunt în Pace. Iar voi, copii, să lăsați ceva în urma voastră, nu plecați oricum din lumea aceasta! În semn de recunoștință, Lupii Albi i-au înmânat soției marelui actor o plachetă specială.

Cu Lupii Albi, am trecut prin foc, curat botez, dar totul ne-a unit, ne-a călit și niciunul nu a dat înapoi. La Târgoviște, am avut Școală serioasă, în adevărul sensului. Școală de actorie, de cascadorie, de mișcare scenică, cursuri de actorie cu Antonia Ionescu și cu Bogdan. Apoi, trebuie amintită pregătirea fizică, un program foarte bine structurat, cu ore de călărie, de lupte cu sabia sau fără, citirea de roluri și asumarea textului, momentele din zi dedicate gospodăririi.

Școala ne-a fost vatră, bârlog, Familie, armată. Nu ne-au lipsit nici clipele dure, nici bucuriile, nici lacrimile, nici nevoia de izolare, nici cea de a ne uni. Îmi vin în minte atâtea secvențe frumoase, rupte parcă dintr-un film ce va rula pentru totdeauna în inima mea.

Văd bradul de Crăciun pe care nu-l desfăceam până la Paști, îi văd pe frați în jurul lui, cântând colinde. Este unic ce s-a petrecut între noi și abia când nu am mai putut fi mereu împreună, am resimțit durere și am realizat ce am avut în acei ani, 2016-2018, cu Vatra la Târgoviște. Spectacolele au continuat și după aceea, dar o parte din inimă ne-a rămas acolo, ca într-o Acasă al sufletului.

Alături de noi, Lupii Albi, îl văd pe Părintele Mihail, de la Schitul Vovidenia, un suflet monumental. Când l-am întâlnit prima dată, m-a copleșit prin smerenie și discreție. Un Monah de o căldură sufletească și profunzime aparte, dar care a ales să vină în mijlocul nostru ca simplu om. Ne-a atins tuturor inimile.

Apoi, faptul că în Școală, am avut caii lângă noi a fost un dar incredibil pentru noi toți. Ei ne-au fost camarazi, prieteni. Deseori, când întâmpinam momente grele, ne trezeam că fiecare se refugia într-o destăinuire lângă caluții noștri. Ei ne-au fost mereu alături. Când a murit Santo, unul din cai, 1 lună am dormit cu căpăstrul lui sub pernă. Atât de mult m-am atașat de el.

Eu, dacă fac ceva, nu pot decât cu toată inima. Când simt că nu mai pun suflet, mă retrag. Acest Proiect, cu Lupii, este singurul care a rămas viu în mine ca la început, ca un crez ce curge continuu. Noi am renăscut clipă de clipă, mai ales în momentele grele.

În vatra ta, până și cenușa arde.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga avea o vorba care mi-a plăcut: În vatra ta, până și cenușa arde. Așa suntem și noi, Lupii Albi. O pasăre Phoenix care nu știe să meargă decât Înainte. Suntem Una.

Iar pentru căpitanul nostru, am un mesaj de suflet: Sus, Inima! Să nu ne lăsăm schimbați de valurile ce vin. Și să nu uiți, căpitane, că fiecare zi este Ziua Noastră, a tuturor, pe care trebuie să o trăim ca și cum ar fi ultima. Acesta este îndemnul lui Sergiu(Nicolaescu), al lui George (Alexandru) și al tuturor celor care au trecut Dincolo.

Mihai Gheorghiu, Lupul Alb cel plin de adânc, se așează și el lângă focul depănării simțămintelor:

“ Lupii Albi fac parte din mine, Irina. E interesant să descoperi niște trăiri abia la trecerea timpului, când începi să te uiți adânc în tine. Eu, cel cu care vorbești astăzi nu sunt cel de acum 6 ani în urmă. În 2014, când am întâlnit pe bătrânii Lupilor, la Târgoviște, am simțit să rămân la distanță de Bogdan. Recunosc. Nu-mi venea să-l deranjez deloc, avea niște ziduri foarte groase ridicate între el și noi, toți ceilalți. Dar am înțeles de ce, nu vroia să mai fie dezamăgit. Vedeam zidurile la Bogdan, dar pe ale mele mi le-am recunoscut abia târziu. Și eu eram plin de site.

Bogdan cerea enorm de la noi, dar aceasta pentru că, în primul rând, avea așteptări enorme de la el însuși. Este una dintre lecțiile cele mai bune pe care le-am primit. La un moment dat, eram cu un coleg la antrenament și i-am spus acestuia că nu execută corect o mișcare. Bogdan m-a auzit și mi-a spus doar atât: Întâi să faci tu perfect, iar apoi să te iei de el că nu face ce trebuie.

Mereu am simțit că apăsă pe accelerație cu mine, voia mai mult, voia să evoluez, știind că pot. Un alt moment rămas ca reper e la un antrenament cu luptă de săbii și foc. Coregrafia trebuia să iasă exemplar. Sabia mea, însă, s-a încins și nu am mai putut să-mi duc antrenamentul până la capăt. Pe moment, Bogdan nu mi-a spus nimic, dar  la final de repetiții a venit la mine și mi-a spus: Trebuia să reziști, indiferent de orice! Dacă erai în spectacol, ce făceai?

„ŞCOALA cea mai bună e aceea în care vezi alături de tine suflete

care-ți sunt ca fraţii şi surorile.”
Nicolae Iorga

 

Lupii Albi sunt mai mult decât o Asociație, sunt o Lume, un univers, o Familie, o Școala a vietii. În primă etapă, eram bucuroși cu toții, noi, tinerii, veneau părinții și ne vedeau la spectacole, la repetiții. Dar apoi, când ne-a anunțat Bogdan că ne vin caii la bază și că vom începe să ne ridicăm bârlogul”, am realizat ce se petrece în mine, cu mine. “Veniți! Hai!”, ne-a spus căpitanul. Și nimeni nu a spus: Nu! Așa am devenit Familie cu acte în regulă. Școala Lupilor Albi nu este una ușoară, dar e cea din care te formezi alt om și te găsești pe tine însuți. Nu simțeam greul, nici nu mă pot uita la etapele prin care am trecut, pentru că eram toți împreună. Nu mai conta nimic pentru mine, abia așteptam să termin cursurile, să plec la Școala mea de suflet, unde eram cu mintea mereu. Acel loc ne-a adunat.

Port cu mine în suflet multe momente din care acum mă încarc ca din niște baterii inepuizabile. Aveam o scenă în spectacol când toți eram în poziție de drepți, în uniformă, iar Bogdan  a trecut prin fața noastră. Ne-a privit pe fiecare în parte și brusc, s-a petrecut Ceva. Se uita într-un fel anume la noi, cu o emoție anume, care transcendea rolul și se transpunea în viața de zi cu zi. Părea mândru de ce vede, se uita la noi ca la proprii lui copii.

Apoi, la Turnul Chindiei, la momentul Jurământului lui Vlad, eu și frații mei, Lupii, eram santinele. Stăteam noi drepți, dar ochii ne erau plini de lacrimi. Acolo, sus, rostind acele cuvinte, ne vedeam profesorul, dar și…tatăl.

Mi-l amintesc la Școala noastră și pe nenicu, Mihai Ungureanu, care ne aduna în jurul său ca un bunic, cu multă răbdare și calm. “Haideți, măi copii, să vă învăț!” Iar noi eram mereu grăbiți să prindem totul cât mai repede. Și venea nenicul: Nu vă mai grăbiți! Aveți răbdare! Pe rând, ca să învățați și corect!.

Nenicu se gândea mereu și la siguranța noastră. E blând, protector cu noi, dar și luptător, puternic. Mi-am dat seama că doar fiind astfel a ajuns bărbatul de astăzi, neînfrânt de nimic și cu fruntea mereu sus. Când repetam cu nenicu, conștientizam câtă onoare și șansă avem să lucrăm cu oameni care au trăit alte vremuri. La început nu aveam încredere în mine, dar această Școală care e , de fapt, mai mult decât o școală, m-a construit aproape de la zero. Iar istorie…am învățat mai mult decât în toți anii de școală la un loc.

Tot nenicu, alături de Bogdan, ne-a insuflat dragostea de cai. În primele zile, când au ajuns caii la bază, mie mi s-a dat o iapă foarte sălbatică, pe care nimeni nu o putea încăleca. Până astăzi, tot am sentimentul că Bogdan mi-a ales-o. Adevărul este că și temperamentul meu era exact ca cel al calului. Eram impulsiv, vulcanic, nu aveam răbdare. Calul a devenit un doctor pentru mine, Irina. La început, când nu puteam să mă deschid în fața nimănui, alergam la Argento, caluțul meu de suflet care astăzi nu mai este. Un cal dificil pentru ceilalți, agitat, dar pe mine m-a acceptat dintru început. Stăteam mult de vorbă cu el, intram în boxa lui, am simțit o prietenie totală între mine și acest suflet.

Noi am avut o șansă extraordinară pe care puțini tineri o mai au astăzi. Și sper cu toată inima să meargă mai departe această Școală a Lupilor Albi. Eram copii, dar vedeam încotro se îndreaptă societatea, iar nouă ni s-a dat o alternativă, să facem Altceva. Nu am cunoscut sentimentul acela de nerăbdare să butonăm telefoane și laptopuri. Nu, noi abia așteptam să terminăm cursurile și să ne începem antrenamentele și pregătirea noastră pentru spectacole, lecțiile de istorie, etc.  Plus că, fiind mereu împreună cu Bogdan și cu mari actori, cascadori din primă linie, eram constrânși fără cuvinte de a ne comporta într-un anume fel. Aceasta ne-a făcut să știm ce înseamnă și disciplina, conduita.

Când s-a format haita, am început să  învățăm unii de la alții, indiferent de vârste. De la unchiul Vlad Miriță am învățat lecția răbdării, a diplomației. Iar îndrumările lui de natură duhovnicească, spirituală ne-au ajutat în momente grele. Unchiul Adrian Curpene), asemenea, e lângă noi mereu, protector și cu multă pace.

Unchiul Liviu Subțirică e un munte de om , dar și de căldură sufletească, el a compensat răceala dintru început al căpitanului. Nu a pus bariere în fața noastră și aceasta ne-a ajutat mult în a ne apropia unii de alții. Când a plecat din țară, țin minte că luasem o tablă de scris și când se apropia data să se întoarcă, de nerăbdare și mânați de dor, desenam linii pentru câte zile mai erau până la venirea sa. Acest sentiment înseamnă: dragoste adevărată, unire. Indiferent de distanțele la care ne aflăm, noi trăim unii prin alții, atât e de strânsă legătura.

“Toate se întâmplă cu un scop și toate, la Timpul lor.

Răbdare!

Bogdan a dus luptă grea cu mine. Îmi este, însă, cel mai bun profesor. M-a fiert la propriu, dar, simțind cât de mult semănăm, sunt sigur că întotdeauna mi-a anticipat alegerile, fie ele bune sau mai puțin înțelepte. Cu riscul de a mă îndepărta de el, a avut răbdare cu mine ca nimeni altcineva și, deși deseori l-a durut, mi-a lăsat libertatea alegerii. Așa, m-am format ca om, înțelegând că viața este un continuu proces de educație. Și tot ce îmi doresc este să nu îl dezamăgesc.

Am înțeles aceasta, tată!

Irina, în sufletul meu, am creionat o poveste, neistorisită nimănui, până Acum. Îl văd pe Bogdan ca pe un Lup bătrân, singuratic, care toată viața lui a căutat și a dobândit înțelepciune, însă nu s-a simțit împlinit până nu și-a găsit Familia de lupi. Tocmai când își pierduse speranța, a găsit niște Lupi tineri, care i-au aprins flacăra sufletului, iar el le-a desenat lor Drumuri în viață.

Îi spun tată în fața propriului tată. Și toți m-au înțeles, dincolo de cuvinte. S-a mai întâmplat să și greșesc, să iau decizii care m-au făcut să regret ce alesesem. Bogdan anticipase totul. Dar nu m-a oprit. De ce? Pentru că știa că nu l-aș fi ascultat de la început și mai știa ceva: că și în cădere există un Rost. Fără asumarea greșelii, nu există nici satisfacția ridicării de după. Am înțeles aceasta, tată!

Lângă Părintele Mihail și tineri, așa cum ne mărturisea Mihai, anulând zile, luni de distanță între continente, ne vine alături unchiul Liviu Subțirică. Pe cât de impunător fizic, pe atât de blând și cu pace îi este cuvântul.

Lângă Lupii Albi, am devenit o variantă mai bună a mea.

Liviu Subțirică

Povestea mea, Irina, începe cu..: înainte de Lupii Albi, eram un om normal. Lupii Albi m-au scos din aceasta normalitate pe care nu o mai simțeam a mea și m-au întors la mine, cel de care mă rătăcisem pe undeva, cândva. Anii 2013 mă găseau manager la 2 companii, cu 2 pasiuni de suflet: muzica și fotografia, dar în mine începuse să se producă un cutremur. Multe De ce-uri?”.

Întâlnirea cu Bogdan a fost scoasă din tiparul firescului. Deși amândoi cu sufletele învelite într-o cochilie, deschiderea s-a produs spontan. În 2013, la spectacolul de la Craiova, aveam 33 de ani, număr parcă predestinat spre o reconfigurare a drumurilor în viață. O vârstă-prag în viață. Alăturarea în Familia Lupilor încă de la început s-a produs ca o simbioză, un botez, intram în Ceva ce nu cunoșteam dar m-am lăsat purtat de îndemnul: Dacă îță dorești ceva cu adevărat, vei ajunge! Am simțit că putem crea, construi mult împreună. Vlad, Bogdan, Adrian, toți lupii și-au pus amprenta asupra mea definitoriu.

M-a fascinat dragostea lui Bogdan pentru aceste suflete, pentru Familie, el practic trăiește pentru acest Proiect de reînviere a istoriei, prin evocarea ei în detaliile cele mai fine. Modalitatea artistică de a prezenta istoria m-a atras.

Îl iubesc și știu că Dumnezeu ne-a întâlnit cu un rost. Înființarea Școlii a fost un moment de bucurie extremă pentru mine, se resimțea totul ca o cicatrizare de răni pentru noi, toți. M-am văzut înconjurat de multă dragoste, de frăție, iar Bogdan a avut încredere în mine, ca om, din prima clipă.

Cascadorii și actorii m-au învățat cum să-mi intru în roluri, rămânând eu. Și uite-mă pe mine, cel închis, cu nevoia de a rămâne mereu în spațiul meu, am simțit că vreau să fiu Lup Alb.

Ce a însemnat pentru mine aceasta? Simțeam că nu mă mai atinge nimic din jur, trăiam bucuria, vindecarea. Acum sunt la distanță de Lupi, dar știu că voi fi alături de ei din nou, iar în inimă ne purtăm unii pe alții necondiționat. Vlad a venit cu povețele și calmul său, Adrian cu răbdarea, frații și surorile actori, cu talentul și prietenia lor, iar copiii ne-au dat viață la propriu, ne-au numărat înapoi anii ca într-o mașină a timpului, crescându-ne în bucurie.

Copiii de atunci, bărbații și luptătorii de Astăzi, ne-au dat vârsta înapoi, ei sunt o mașină a Timpului, ne transmit starea lor într-un proces care pentru noi, bătrânii Familiei înseamnă umplere de goluri din noi, trăire de momente și de stări pe care, la vârsta lor, nu am avut șansa să le trăim. Astfel, noi avem același duh și ne suntem unii altora aceeași Pază.

Când se suflă în bucium, toți ne adunăm și suntem Unul, indiferent de pe unde ne aflăm. Pentru că suntem ceea ce iubim și iubim cu pasiune ceea ce facem.

Mergem Înainte!

Închidere de cerc. Mărturisiri necuvântate încă, ce se cereau a ieși la suprafață ca izvorul de munte, de sub o stânca a Timpului. Trăiri adunate în cele 7 întâlniri cu voi: cititorii, spectatorii noștri, sufletele pentru care acești artiști se dăruiesc, îmbinând arta, istoria și Lupta. E nevoie de Timp ca să crești Oameni, just și în adevăr. a spus Adrian Curpene.

“A-ți cunoaște slăbiciunile nu înseamnă că le-ai și înfrânt. Asumarea nu e îndeajuns.

Când am nevoie, îi chem pe Maica Domnului și pe Arhanghelul Mihail.

Până acum ceva timp, nu am știut că Maica Domnului se mâhnește

dacă nu îi ceri concret cu ce să ajute. Acum știu.”

( Bogdan Jianu )

Iubesc istoria, iar detaliile mă pasionează. Ele fac diferența în orice, fie că este vorba de oameni sau circumstanțe de viață. Respect adevărul istoric. De aceea, am și refuzat să îl joc pe Vlad Vampirul, de exemplu, când mi s-a propus pe bani mulți. Pentru mine și Lupii Albi, este inacceptabilă falsificarea realității acelor vremuri.

Dacă Dumnezeu mi-a dat șansa să semăn în mintea spectatorului cu voievodul, înseamnă că datoria mea este să dau TOT din mine, pentru a readuce Omul la viață. Acest sentiment de recunoștință și de asumare există cu fiecare rol în parte. Simbioza cu personajul scoate la suprafață lumina, esența și forța din el. Este ceea ce îi învăț și pe Lupii tineri. Bucuria maximă o trăiesc în perioada de pregătire a spectacolelor, după evenimente se resimte tristețea despărțirii de public, de emoția rolului interpretat.

Lupii Albi sunt biserica sufletului meu, copiii mei, oameni care vor construi la rândul lor, oameni și caractere. Școala Lupilor Albi nu se întinde pe 2 ani, atât cât a funcționat și în formula de clădire, așezare, ci s-a născut odată cu primul spectacol și de atunci: crește, renaște, creează.

Prin Lupii Albi, am avut un țel, un scop, de a reda tinerilor mândria apartenenței la valorile autentice. Eu sunt parte din acești copii, așa cum ei sunt parte din mine. Ce îmi doresc este să prindă jarul cel bun care să facă focul să se aprindă, să facă mai mult decât mine.

Visul meu nu este acela de a mă împăuna cu spadă, cizme, pinteni în picioare, dimpotrivă. Odată ce ai îmbrăcat costumul, da, acesta e sacru. Dar ce vreau e să rămână undeva Sămânța de trăire care să meargă mai departe. Aceste semințe sunt în ei, Lupii Albi, și le răspândim spre toate sufletele care vin la spectacolele noastre, care ni se alătură în Proiectele pe care le derulăm. Loialitatea, unitatea, respectul, datoria și onoarea sunt principiile în care credem.

Fiţi vrednici de trecutul românesc! Cu Dumnezeu Înainte!”

(Bogdan Jianu).


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A sosit Ceasul. Lupii Albi ( VI )

“Dacă nu lăsăm Ceva în urma noastră, am trăit degeaba!” Mihai Ungureanu

Moto:

Pasiunea este mai puternică decât viața însăși. Am fost mereu un adevărat lup singuratic.  Dar am înțeles că, fără un sentiment patriotic, nu vom reuși să fim ceea ce vrem să fim.

Sergiu Nicolaescu

 

Lupii Albi și a 6-a verigă din Documentarul nostru de 7 Trepte. Am retrăit în primele 5 Părți: Ceasul nașterii Lupilor, ne-am întâlnit cu locul Vetrei, cu Școala de la Târgoviște, corolă între Proiecte, spațiul unde s-au unit suflete într-o frumoasă Familie. Am revăzut, prin ochi înlăcrimați de emoție și de dor, spectacolele, trăite parcă cu și mai intensă flamă acum, peste ani.

Ne-am adunat cu toții în jurul unui imaginar Foc al Chemării și al aducerii-aminte pentru acești 7 ani de împlinire și de zidire: actori, spectatori, regizor(i); suflete de Aici, DAR ne-au fost alături, prin cuvânt-testament, pecete a ne-uitării, și cei plecați, între timp, Dincolo, Acasă.

Bogdan Jianu a pornit la acest Drum având în vedere Ansamblul, și nu părțile, Întregul pe care urma să-l dăruiască publicului. Lupii Albi re-cheamă ceasuri din trecut, înviindu-l, iar acest gen de spectacol de evocare desfășurat “One-shut”, în aer liber, cu cadre prin care se încearcă să se redea cât mai fidel pagini de istorie, cere veridicitate, autentic. Și aici se  remarcă rostul și rolul covârșitor al cascadorilor în desfășurarea acestor evenimente.

Astăzi am ales să fac popas în strana inimii unui Om cu un “mină” aparte: Mihai Ungureanu, o legendă în istoria cascadoriei românești, pe cât de genial, pe atât de discret, dar impunător, determinat, perseverent și perfecționist în ceea ce întreprinde. O așezare lăuntrică anume, un copil năzdrăvan, dar înțelept, cuibărit în adultul grizonat de astăzi. Un Om trecut prin foc, la propriu, în atâtea episoade din filmul vieții, dar care a știut să-și păstreze dreaptă coloana cugetului, s-a “încăpățânat” să dăruiască, să își dorească să crească în jurul lui și alte suflete, care să-i urmeze.

Unde ne primește nenicu Ungureanu, cum îi spun Lupii Albi? Într-un colț de rai, așezat de Dumnezeu în Apusenii noștri. Între munți ne-am dat întâlnire, satul Secuieu, Cluj, pentru o vorbă de duh, cu marele nostru cascador.

De ce aici ? Ne răspunde Mihai Ungureanu:

Pentru că așa, în sânul munților și al codrilor, îi șade cel mai bine unui haiduc. Mai ales pentru un Ceas de scormonire în trecut. Aici îmi sunt rădăcinile, Irina. Mama e din aceste locuri, Apusenii îi sunt acasă, iar tata e din Sibiu. Drumul meu până la întâlnirea cu Lupii Albi a fost o pregătire, un drum inițiatic cu de toate; căderi, ridicări, întâlniri cu Oameni mari, despărțiri de alții, bucurii, împliniri, dezamăgiri, toate laolaltă.  

Și, pentru a se înțelege ce înseamnă pentru sufletul meu Lupii Albi, voi aminti câteva frânturi din viața mea, până la intrarea în această minunată familie. În 1987, am absolvit, ca Șef de Promoție, cea de a 3-a Școală de Cascadori a lui Sergiu Nicolaescu, Mircea cel Bătrân. Dar să nu se uite că Sergiu Nicolaescu a fost părintele nostru, al cascadorilor, el a fost cel care ne-a întreținut visurile și Zborul!

 În același an, am primit și Atestatul de Cascador Acrobat. În circ, am fost singurul acrobat din Europa care a prins partenera în saltul pe sârmă de la 7 metri. În anii ‘90, după Revoluție, s-a înființat prin decret prezidențial, Asociația Cascadorilor Profesioniști, eu fiind membru fondator în 3 Asociații de Cascadori.

Pentru mine, această Școală a fost ca o pregătire militară. Bunicul patern a fost ofițer în Școala de Război de la Sibiu, Artilerie grea. Iar cel matern, sergent la Cavaleri. Așadar, e în sânge această pornire care la mine s-a transformat în apropierea de cascadorie. Am făcut înot de performanță, multicampion național la Școala Sportivă Nr.2, sub îndrumarea marelui antrenor Ion Codreanu. Intrarea în cascadorie s-a petrecut la Turnul Severin, unde Viorel Plăvițiu m-a remarcat; apoi, mi-a testat la Buftea: reacțiile, psihicul, anduranța la efort. Și de aici a pornit totul.

Ne amintește Mihai, cu nostalgie în glas, și de celelalte 2 mari Școli înființate de Sergiu Nicolaescu, Dacii” și Mihai Viteazul.

Rămâne interogația retorică: va mai avea vreodată România șansa unei asemenea mari Lucrări? Nu sunt foarte optimist în această direcție, dar cine știe…? Poate ajută Dumnezeu. Pentru că în Bogdan (Jianu) am simțit dintru început puterea de a duce mai departe munca lui Sergiu. Susținere financiară să existe doar.

Lângă Lupii Albi am ajuns chiar de la început, la Craiova, 2013, pentru întâiul spectacol Mihai Viteazul. A fost frumos să colaborez atunci și cu Radu Pietreanu. Dar întâlnirea cu Bogdan Jianu a produs ceva acolo, în mine, adânc, ce nu pot explica în cuvinte. Apoi, la Târgoviște, la Zilele Cetății, am întâlnit întreaga echipă: Vlad Miriță, Liviu Subțirică, Alina Dumbravă și toți colegii actori.

De acum încolo, unde sunt eu, este și Ungureanu!

Bogdan Jianu

 

La spectacolul Iancu Jianu, ne-am lipit, cum se spune. Pentru acel eveniment, Bogdan a dorit să arătăm publicului o luptă reală. În timpul spectacolului, Bogdan era  singur pe centru și atunci am simțit să intru așa, fără improvizare, să mă lupt cu Jianu în fața publicului. Am avut și cascade, căzătură de pe cal, totul a ieșit frumos, real. Apoi, într-un alt moment, la Bușteni, Castel Cantacuzino, stabiliserăm cu Bogdan așa: “Vor fi în program bătăi, rupere de mese, iar eu voi veni la tine și tu mă arunci în sus și vei rupe o masă cu mine. Bogdan: Ești sigur? Te arunc pe tine?”, I-am spus: ”Lasă așa, mergi pe mâna mea! Și așa am făcut, Bogdan a fost de acord, m-a ridicat în sus, a rupt masa cu mine….  Mult mi-a plăcut acea scenă !

După spectacol, toți eram bine, nimeni rănit (pentru că și acest fapt este esențial, când se lucrează cu cascade, efecte speciale, să fim toți întregi la final), s-a organizat o masă mare, la care Bogdan m-a invitat și pe mine și a spus: De acum încolo, unde sunt eu, este și Ungureanu!

Acele cuvinte m-au emoționat enorm, a fost mult pentru mine, un om care, trecut prin atâtea, nu mă înmoi așa ușor. Cu 3 vorbe, Bogdan mi-a atins sufletul. Din acea clipă, am știut că, indiferent unde voi fi și unde va fi el, indiferent dacă am cu ce sau nu, eu sunt lângă acest om! Fără așteptări, fără orgolii, direct și în adevăr, așa cum mă știu.

Lupii Albi sunt o Familie, indiferent de locul și distanța de timp la care reușim să ne adunăm, să ne vedem, crezul ne rămâne același, iar Codul de Onoare ne este sădit în inimă. Îmi amintesc cu drag de întâlnirea cu fiecare dintre ei.

O frumoasă amintire am și cu Liviu Subțirică. El e un artist mare, face niște poze extraordinare, de la el am și eu cele mai bune fotografii, de până și eu mă uit cu bucurie la mine. Ei, și la un moment dat, îl aud pe Liviu că întreabă: Dar eu cu cine mă bat? Aceasta pentru că, pe lângă faptul că se ocupa de fotografie, avea și rol în spectacol. Și eu i-am spus: Cu mine te lupți! Și am avut o scenă frumoasă de luptă cu Liviu, de ne-au felicitat și Bogdan și Vlad (Miriță). Așa a început și prietenia mea cu Liviu.

Apoi cu Adi, Adrian Curpene, am și cu el strașnice amintiri. Una dintre ele este de-a dreptul plină de umor, având în vedere zona de tensiune în care noi ne desfășuram evenimentele. Într-un spectacol la Mărășești, la Mausoleu, de 1 Decembrie ( Mărășești 1917), aveam un moment în care eu, german fiind, urma să fiu incendiat cu un aruncător de flăcări, de către Adrian. Pentru că așa, arzând, să mă rostogolesc până ajungeam la picioarele generalilor. Adrian are față de noi toți un comportament foarte protector, indiferent că este vorba de copii sau de noi, ceilalți. Și îi spun: Dă-mi foc! Nu pot! Dacă te arzi?! Eu: Dă-mi foc! Și mi-a dat. S-a aprins costumul și m-a ținut focul lui Adrian de la Mausoleu de sus, fix până am ajuns jos, unde erau generalii. Când l-am privit pe Bogdan în ochi și l-am simțit mulțumit, am știut că a ieșit ce trebuie.  

La spectacolele Lupilor Albi, publicul trăiește lângă noi, cu noi, tresaltă la fiecare mișcare, la fiecare cascadă. Îi simți că se transpun acolo, în fapt. Ni s-a întâmplat deseori ca, după eveniment, să vină din public străini la noi, nu doar români, să ne felicite. Au fost de-a lungul timpului și oameni de film, regizori, actori. Ne felicită și ne mărturisesc că ei așa ceva nu au mai văzut. Pe trăite. Știu că se fac în filme tăieri de cadre, retușuri, etc…dar la noi totul se întâmplă ad-hoc. Adrenalina e la maxim și pentru noi, cei din spectacol, dar și pentru spectatori. Odată, întrebau niște americani de mine, că m-au văzut în lupte, apoi, eu căzând de pe cal, erau ferm convinși că m-a luat salvarea după spectacol. Uitați-l la noi, la masă! E aici! le-a fost răspunsul, din partea colegilor mei.

Sunt pasionat de turnir și păstrez această tradiție a turnirului în mine. M-am documentat mult în acest sens, să știu cum se pregătesc caii, cum arată un spectacol medieval cu adevărat, cum se luptă pedeștri, cu schițe realizate pentru ca totul să fie în linie. Aceeași grijă pentru detaliu am observat-o și am admirat-o mult și la Bogdan. Ca regizor, ca actor. De aceea am primit reacția totală de apropiere și de recunoștință din partea publicului, pentru că munca în echipă este mereu mult sudată. Fiecare își cunoaște rostul și locul.

În ceea ce privește cascadele, sunt luptele cu sabie sau fără, luptele de pe cai, urmate sau nu de căzături de pe cal. Cascadele sunt pregătite prin antrenament, totul este calculat. Eu, când trebuie să cad de pe cal, nu cad la întâmplare, ci calculat, într-un loc anume. La fel, când trebuie să lupt, îmi calculez fiecare unghi în care dau cu sabia, astfel încât fiecare lovitură să pară reală. De aceea, am studiat mult luptele cu săbii. Și încă învăț. Reflexele…da, e foarte important să le ai, dar degeaba există dacă nu sunt puse în valoare.

Sergiu (Nicolaescu) ne repeta mereu că la cascadele de cădere, nu îl interesa cum cădeai, ci cum aterizai. Trebuie să știi cum cazi, în așa fel încât nici să nu pari o marionetă, dar să îți și protejezi plămânii. La Sinaia, am avut o scenă în cadrul spectacolului dedicat Primului Război Mondial, cu Bogdan Jianu și Adrian Curpene, în care eu urma să fiu împușcat și să cad de la balcon, rupând o masă. Frumoasă mișcare a fost și atunci.

Aceste căzături nu îți sunt de folos doar în cascadorie,

căzăturile te educă și în viață!

Mihai Ungureanu

Mă uit la Lupii cei tineri, la copii, care s-au adunat în jurul nostru odată cu nașterea Școlii de la Târgoviște. Le-am spus și lor, tot ce fac și ridic, fac cu inima. Nu pot altfel. Și nici nu vreau să mă schimb vreodată. Îmi doresc să am iar șansa de la viață să îi învăț tot ce știu pe acești tineri, tot ce am adunat în timp, toate tainele acestei meserii pe care și eu le-am primit de la cei mai mari decât mine. Îmi doresc să le insuflu dragostea de cai, de călărie, de disciplină. Fără disciplină, nu se poate întreprinde nimic în viață. Să îi învăț cum să cadă din galop, cu funii.

Plus că, trebuie adăugat ceva: aceste căzături nu îți sunt de folos doar în cascadorie, în film sau spectacol, căzăturile te educă și în viață. Înveți, te călești să cazi mereu (sau aproape mereu) în picioare. Dar pentru aceasta, trebuie omorâtă teama.

Iar lucrul cu caii este mai mult decât o școală, e o terapie pentru noi, ca oameni. Noi avem nevoie de ei în spectacole, e adevărat, dar legătura care se naște între om și cal, până la spectacol, este fenomenală. Amintesc aici un episod tragic-comic totodată. Eram internat într-un spital acum ceva vreme și echipa de doctori mi-a trimis și un doctor psiholog care să discute cu mine despre tratamentul pe care-l voi urma. După ce am stat de vorbă cu doctorul, îmi spune: Domnule Ungureanu, eu am fost trimisă la dumneavoastră, dar observ că mă ajutați mai mult dumnevoastră pe mine, s-au schimbat rolurile.” Cam așa este și cu caii. Ei te ajută mai mult decât îi ajuți tu pe ei, te ajută nu doar să tânjești după libertate, ci să o și atingi. Prin cal, ajungi să te cunoști pe tine însuți mai adânc, iar el devine un prieten și un martor al schimbării sau al redescoperirii tale ca om. Calul îți simte starea înainte ca tu să te apropii de el, așa că este esențial ca echilibrul tău să îl unești cu spiritul calului. Pentru că noi toți așa ne raportăm la ei, ca la niște camarazi de luptă și de arme, nu ca la simple animale. Iar pentru ca în spectacole să iasă cascadele perfect, este fundamental ca această legătură de suflet om-cal să funcționeze a priori.

Îmi sunt dragi acești copii și îmi doresc mult mai mult pentru ei, să crească și să rămână demni, de neclintit. Să nu se ducă cu valul. Cascadoria e Școală grea, dar frumoasă. Și eu am învățat de la cascadorii cei bătrâni, luptam cu ei, trăiam alături de ei. De atunci a intrat reflexul în mine, din lecțiile și îndrumările lor, pentru că mereu îmi aminteau că o luptă bună este doar atunci când ea pare 99% reală.

Când mă loveau (bătrânii), mă luau pe sus, nu mă lăsau să mă vait, îi simțeam că mă obligau să mai cad.

Să-mi îngenunchez teama și să știu cum să mă ridic.

Și din cascadă, dar și în viață.

 

Bătrânii m-au învățat cum să țin sabia, cum să privesc, ce atitudine să am și tot de la ei am primit cea mai puternică lecție dintre toate: repetiția e mama învățăturii. Tot ei mi-au ținut primele lecții despre înfrângerea fricii. Când mă loveau, mă luau pe sus, nu mă lăsau să mă vait, dar îi simțeam că aproape mă obligau să mai cad. Ca să-mi îngenunchez teama și să știu cum să mă ridic. Și din cascadă, dar și în viață!

Vreau să dau TOT din mine spre ei, toată această învățătură dobândită. Nu vreau să se piardă nimic, pentru că este adevărată comoară în ce am primit de la greii acestei ramuri. Înainte de spectacole, avem programul de încălzire, apoi vine reprezentația. Dar după spectacol, ne adunăm cu toții și ne regăsim…noi pe noi înșine, Familia.

Deseori stăteam și îl observam pe Bogdan, cum se raportează la acești copii, cum îi privește și mă emoționează dragostea lui de tată pentru ei. Nu le este frate, nici mentor, nici profesor, cât le este tată. Iar mie, un frate adevărat/ E fratele meu mai mic de ani, dar bătrân în înțelepciune.

Legat de credință, nu pot spune multe decât că îl port pe Dumnezeu în piept. Îl duc cu mine pe unde merg. Și El merge alături de mine peste tot. Am o vorbă, până și când urc pe cal, eu spun așa: Eu, când mă urc pe cal, spun rugăciunea <Tatăl nostru>! Și din acel moment, oricât de nepregătit este calul, știu că va trece cu mine și prin foc. Nu mă rog în multe cuvinte, dar am un crez al meu, să fiu în adevăr și just, corect cu mine însumi, cu valorile zidite în mine de-a lungul anilor și mai ales, drept cu cei din jurul meu.

Relația mea cu Bogdan este din priviri, așa am ajuns după cei 7 ani. Îl înțeleg și mă simte. Eu, când ajung într-o locație, simt locul, văd în clar harta a ceea ce se poate face acolo. Acolo se va purta o luptă, acolo așezăm tronul, dincolo se pot desfășura cascade, acolo putem avea explozii. În astfel de spectacole cum le avem noi, Lupii Albi, fiecare metru de pământ este valoros. Stabilim împreună cu Bogdan cum se desfășoară luptele, ca să umplem golurile de teren, unde amplasăm camerele. Avem explozii anticipate, verificate în cele mai adânci detalii, cu o colaborare strânsă cu echipele de pirotehniști înainte. Și toate se desfășoară în fața oamenilor și uneori și printre ei. Totul pare extrem de real, dar noi, pentru a pregăti acest efecte, de veridicitate, avem pregătiri serioase, testări, antrenamente, documentare. Scenele de foc sunt sutele de cascade, mai ales cele cu cai.

Ce oferă Lupii Albi? Oferim ceea ce oamenii nu mai văd, copiii nu mai cunosc, nu li se mai spune, nu mai citesc, nu li se mai arată, arătăm o istorie vie. Iar cascadele sunt sarea și piperul, ele țin inima sus, alături de dialogul dintre actori, decor și datele istorice. Iar Bogdan a înțeles perfect acest adevăr, ca și Sergiu, de altfel. Doar că posibilitățile financiare de acum nu mai permit desfășurarea acestei proiecte așa cum se implementau cu decenii în urmă. Iar rolul cascadorului este complex. E cu mult mai mult decât ce se vede la suprafață, în spectacol. E nevoie de foarte multă muncă, ore de repetiții, sacrificii de timp și nu numai. Cascadorul trebuie să scoată actorul din acțiunile tensionate, să îl pună în valoare, dar are în același timp și scenele lui separate în care trebuie să dea tot.

Oamenii vin și respiră aceeași Stare cu noi, realizează că nu e doar atmosfera de film, e ceva și mai puternic, pentru că ei înșiși participă în spectacol prin emoțiile, trăirea lor. Până și muzica o resimt altfel.

 

Întâlnirea cu Bogdan a fost destin, nu întâmplare.

Mihai Ungureanu

 

Este o stare anume pe care o simt când ne adunăm și cu toții purtăm vestele de piele cu Lupul alb, simbolul nostru. Nu e laudă, este sentimentul care mă locuiește și de care sunt sigur că sunt toți conștienți. Avem sau nu avem activitate, spectacole, unitatea rămâne, noi suntem Unul. E ca pe vremuri, e acel aer de Haiducie ce se păstrează viu între noi, deși suntem departe de a avea traiul haiducilor de altă dată.

Îmi este dor de acele momente, ale noastre, de pe Valea Voievozilor, Dealul Mânăstirii, este un dor ce doare, Irina. Pentru că mult suflet a pus fiecare dintre noi în acea Vatră a noastră, unde ne adunam, ne antrenam, aveam dispute, ne împăcam, ne bucuram, toate se derulau acolo.

Nu sunt un suflet care să se desprindă de ceea ce inima alege. Având în vedere trecutul și meseria mea, puteam oricând să plec definitiv din țară, mai ales în perioada în care lucram cu Sergiu Nicolaescu și traversam țări. Dar simțeam că dacă plec, rup din mine. Acum, unde stăm și povestim, sunt la 600 km de București, în acest sătuc al județului Cluj care mie îmi dă viață, aici îmi încarc bateriile pentru lumea ce mă așteaptă în București. Mulți mi-au spus: Ia, Mihai, pământ mai aproape de București! De ce să faci atâta drum până acolo? Uite, nu am putut! Așa am simțit, așa am ales, după cum mi-a spus inima. Aici, în acest sat, Secuieu, a trăit ultimul haiduc al țării. Aici. În sat, sunt 2 case în care au trăit cei de pe urmă haiduci adevărați!

La fel e si cu Lupii Albi. Fac parte din haita, iar haita face parte din mine. Am colaborat cu multe echipe de-a lungul anilor și din țară și din afară, dar nu am simțit să mă alătur. Întâlnirea cu Bogdan a fost destin, nu întâmplare, cum nu se întâmplă în viața unui om decât rar sau poate niciodată. Dincolo de specialist, eu am văzut Omul. Bogdan m-a simțit cu acel Simț anume pe care-l are, de a citi oamenii, a avut încredere în mine și m-a lăsat să fac ce vreau, m-a apreciat.

 

Pentru el, aș muta munții din loc, dacă mi-o cere!

Nu ca și cascador, ci ca frate, ca om!

Mihai Ungureanu

 

Ce m-a atins direct în suflet a fost că Bogdan a avut deseori ocazia de a alege între un produs și altul, între mine și alții, și m-a păstrat lângă el, așa cum sunt, cu bune și cu mai puțin bune. Pentru aceasta, îi port recunoștință. Îmi e lipit inimii. Și mai simt ceva, Irina, și o voi spune direct: pentru el, aș muta munții din loc, dacă mi-o cere! Nu ca și cascador, ci ca frate, ca om!  

De aceea, am un vis. Să renască Școala noastră, ca pasărea Phoenix. Să se împlinească un traseu pe care i l-am împărtășit lui Bogdan, odată… Mi-e dor, Irina, să retrăim măcar la cote mici haiducia, acea libertate aparte, așa cum se mai poate trăi ea astăzi, cu nostalgia vremurilor apuse. Să plecăm cu caii, călare, din Târgoviște, spre Dealul Mânăstirii, într-o plimbare prin pădurea superbă, să le povestim turiștilor despre istoria acestor pământuri, apoi să facem popas pentru o masă haiducească la ceaun, cu foc de lemn.

Foc adevărat în jurul căruia să ne adunăm; și foc în noi. Acesta îmi e visul nemistuit.

Și știu, atunci când Bogdan va spune: Nenicu, hai!”, eu voi fi acolo, lângă el și în mijlocul Lupilor Albi. Pentru că acolo îmi e Vatra inimii.

Mihai Ungureanu                        

A Sosit Ceasul. Lupii Albi. (V)

“Mântuieşte Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta;
biruinţă binecredincioşilor creştini asupra potrivnicului dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!”

Moto:
“Ca să luminezi, trebuie să jertfeşti. A alege înseamnă deseori a jertfi.”
Părintele Arsenie Papacioc

“Jertfa, în substanţa ei spirituală, este Iubire. Jertfa e şi Conştiinţă; este cunoaşterea precisă a unui ţel superior căruia mă devotez. Nu este oarbă, ci totdeauna este luminată de Adevăr. Jertfa e, de asemenea, Libertate. Jertfa, ca deschidere a noastră către Dumnezeu şi către lume, ca autodăruire, este, în esenţă, expresia cea mai deplină a Iubirii care ne defineşte fiinţa.”
Părintele Constantin Galeriu

6 Iunie și popas pentru al 5-lea Ceas în această călătorie de suflet, pentru suflete, unde Lupii Albi ne sunt ghizi pe Drumuri de sângeroase praguri de istorie, de Cărări ce duc la rădăcina de neam, la CEEA ce ar trebui să fim, la noi înșine. La acel “acolo” adânc, unde măștile cad, pentru că se topesc precum ceara, în focul adevărului.
Pentru fiecare Episod din Documentarul nostru istorico-cultural-religios am așezat în mijlocul nostru câte un chip al sfințeniei, Duhovnici cu suflete de icoană. Am ales ca această nouă Poartă, a 5-a, să ne fie deschisă de 2 mari Bătrâni mult adânciți în credință, apropiați inimii: Părintele Constantin Galeriu, întemnițat de regimul comunist la: Ploiești, Peninsula (Valea Neagră), Văcărești și Părintele Arsenie Papacioc, întemnițat timp de 14 ani la: Miercurea Ciuc, Brașov, Jilava, Suceava, Vaslui, Aiud. Un Părinte și un Monah în ființa cărora Cerul a fost Acasă încă din timpul viețuirii aici, pe pământ, strașnici Luptători întru Hristos, ce nu au cunoscut gustul lepădării de sine, de credință, de vatra străbună.
Doi Bătrâni ai neamului care și-au purtat învățătura creștină la unison cu păstrarea vie a paginilor de trecut istoric, cu domnitorii noștri- icoane și repere pentru noi, cei de astăzi.
Pe acești Părinți Veghetori din Ceruri i-am ales cu inima, spre a deschide pagina noastră de astăzi, spre un nou spectacol al Lupilor Albi: “Mihai Viteazul”. Pentru că și ei, ca și domnitorul Unirii, Mihai Viteazul, au înteles că jertfa nu desființează eul, ci îl afirmă în profunzimea sa cea mai adâncă. Iar Mihai Viteazul a trăit o asemenea jertfă.
“Mihai Viteazul”, spectacolul ce a prins viață în septembrie 2017, a primit cel mai înalt botez. Adevărat Botez: de inimi, spectatori de neclintit, Botez cu apă din Ceruri. Târgoviște, Cetatea celor 33 de Voievozi, poalele Turnului Chindia. Din distribuția spectacolului făceau parte actorii Vlad Miriță, Carmen Tanase, Elvira Deatcu, Bogdan Jianu, Ioan Isaiu, Dan Ionescu, Radu Micu, Liviu Cheloiu, Mircea Silaghi, Adrian Curpene și zeci de cascadori din Lupii Albi.
Iar în luna august 2018, la Turda, în cadrul evenimentului dedicat Centenarului Marii Uniri: “ROMÂNIA 100”, Lupii Albi ne-au întâmpinat cu scene de film pe locul unde Mihai Viteazul a fost asasinat. În cadrul unui amplu spectacol de evocare istorică, au fost redate discursul de peste veacuri al Voievodului și una dintre cele mai importante bătălii purtate de acesta pentru reîntregirea neamului. Pe același pământ unde cu veacuri în urmă, Domnitorul a primit ultima Chemare a Crucii, martiriul, la intrarea în Mănăstire, Lupii cu merite obținute au fost avansați în grad. După spectacol, povestea Bogdan Jianu, au intrat Lupii Albi în Biserică spre reculegere, pentru un moment de rugăciune, iar bucuria și emoția au fost amplificate de măicuțele care i-am întâmpinat pe toți cu multă dragoste și generozitate. .
Ne întoarcem la anul 2017, Târgoviște. După jumătate de oră de la începerea evenimentului, a început să plouă torențial. De pe cai, Vlad Miriță ( Mihai Viteazul) îl întreabă de Bogdan Jianu( Baba Novac): “Ce facem? Continuăm?” Răspunsul lui Bogdan: “Privește-i!” (la spectatori se făcea referire) “De ce mă mai întrebi ce facem? Îi vezi pe ei să plece, doar pentru că plouă? Stau nemișcați și se uită la noi! Dar pe front, când erau ai noștri, și când începea să plouă nu numai cu apă, ci cu gloanțe, ei ce făceau ?! Mergem Înainte!”

Și toți au rămas. Spectatorii, cu copii dimpreună, și-au pus în cap scaunele și până la capăt s-a stat așa, în ploaie. Dar cine mai resimțea ploaia, când emoția evocării istorice era copleșitoare ?!
Interpretarea rolului venea după o grea responsabilitate, cu un Amza Pelea în rol, cu decenii în urmă, sub Sergiu Nicolaescu- strateg de cuvânt și de cadre; și cu un buget consistent, asigurat de stat. Vlad Miriță a reușit să joace un rol puternic, aducând în fața publicului: tăria, forța, discernământul, latura afectivă, emoția, dar și fermitatea voievodului. Spunea Bogdan că pentru acest rol nu exista alt suflet mai potrivit decât Vlad. “Ești din Târgoviște, Vlad, capul lui Mihai Viteazul este și el aici, tu ai primit acest rol, nimic întâmplător; așadar, trebuie să fii El: să te miști, să gândești, să simți, să mergi, să respiri ca voievodul.“ (Bogdan Jianu)
Mihai Viteazul ( Vlad Miriță) față-n față cu Generalul Baba Novac ( Bogdan Jianu), un Suflet și un Om de legendă. Războinicul care și-a întreținut din resurse proprii cei 3000 de oameni care luptau alături de el și care a ales să-i stea alături necondiționat lui Mihai Viteazul, neacceptând solda sau alt câștig financiar.
Pentru Vlad Miriță, Lupul Alb, acest spectacol a șlefuit, a înalțat, a zidit, construit atât duhovnicește, lăuntric, dar și ca personalitate. Invitându-l pe Vlad să facă o incursiune în rolul marelui Voievod, călătoria lui a mers mult mai în spate, în anii copilăriei, spre un copleșitor și profetic Ceas, punte peste decenii.
Îi sunt deschise lui Vlad Miriță porțile spre această mărturie despre forța personajul Mihai Viteazul, despre zbuciumul lăuntric de a-l înțelege și de a-l simți pe domnitor, despre Familia Lupilor Albi și treptele de inițiere prin care a trecut în cei 7 ani:

“M-am ridicat pentru Valahia și o să mă cobor doar în mormânt!”
Asta-mi este Crucea!
Mihai Viteazul ( Vlad Miriță)

“Când mă gândesc la câte momente de o covârșitoare complexitate lăuntrică am trăit în această Familie a Lupilor, îmi e greu să descriu în cuvinte cu maximă acuratețe. Dintre toate rolurile pe care le-am avut, cel mai greu și mai puternic ca impact sufletesc, rămâne Mihai Viteazul, care întâmplător sau nu, mi-a fost din copilărie, foarte aproape de suflet. Mai mult decât alți domnitori, m-a copleșit și m-a marcat personalitatea lui.
Pare incredibil până și pentru mine, dar vă voi povesti un episod din copilărie. Eram mic și am visat că eram Mihai Viteazul, luptam cu turcii, iar confruntarea se desfășura în curtea școlii, la Târgoviște. Eram eu, pe cal, cu toată oastea în jur. Un vis mai real decât realitatea însăși, trăit la o intensitate maximă. Tot visul s-a terminat brusc când m-am întors către dreapta și am simțit că mi-a venit un topor direct în cap, de la un turc. Am zis că… gata, am murit. Culmea este că m-am trezit speriat și îmi curgea sânge din nas. Atât de puternic l-am trăit, încât lovitura turcului din vis s-a transmutat în planul real. Să ajung ca, peste ani, să intru în pielea voievodului, tot la Târgoviște, iar curtea școlii să-mi fie atât de aproape de Curtea domnească, a fost incredibil.
Trebuie să recunosc, mi-a fost foarte greu să joc acest rol. Personalitatea voievodului e copleșitoare. La început, nu știam cum să îl asimilez, să-l exprim. Întotdeauna am avut acest gând: ce ar zice Mihai dacă s-ar uita la mine, cum îl interpretez pe el? Am luat foarte în serios rolul. Toți colegii m-au susținut, m-au ajutat, au avut răbdare cu mine, mi-au dat tot suportul lăuntric de care aveam nevoie. Subliniez aici un aspect: este foarte important pentru tine, ca stare, ca actor, să simți că cei din jurul tău se implică pentru tine, că te asimilează ca personaj, că primești încrederea lor. Nu aș fi putut juca acest rol fără sprijinul lor. Primele repetiții au fost grele, dar apoi lucrurile s-au așezat și toate au funcționat așa cum trebuia. Bogdan era acolo stâlp pentru toți.
Dar recunosc, am rămas și cu o durere. Mi-ar fi plăcut mult să trăim într-un context să fi putut realiza un film adevărat, la cote înalte, pentru că această Echipă, această Familie de suflete, poate duce filme istorice mari. Dacă am fi trăit în contextul în care a fost generația de actori de dinainte de Revoluție, generație care ne-a lăsat toate comorile de filme istorice, cu mijloacele tehnice de acum, se putea face ceva colosal.
În acea vreme, era și o decizie la nivel de stat. Li se punea la dispoziție tot necesarul și ei au creat. Și ce au creat! Filmul “Mihai Viteazul” a fost un film cu resurse foarte mari și, folosite cum trebuie, a ieșit ceva minunat. Toate oștile, valahii cu turcii, erau soldați în termen. Au venit la ordin, erau instruiți să respecte o disciplină.
E o mâhnire adâncă în mine, pentru că la noi nu se găsesc fonduri pentru asemenea Lucrări mari, care dăinuie, trezesc și educă generații. Trece timpul, iar Bogdan poate face foarte multe! Este un Om dăruit, cu o capacitate imensă de sacrificiu, un om care trăiește prin ceea ce face și își iubește curat și sincer semenii. Însă, vreau să rămân optimist. Să cred în Dumnezeu, că poate ne ajută să avem și așa ceva. Nouă ne trebuie mai multă credință și abnegație. Iar eu cu acest gând rămân, ca vom reuși să vedem împlinit și acest mare proiect. Adevărul istoric, generațiile tinere îl merită.
Întorcându-mă la firul poveștii propuse de tine, Irina, îmi amintesc că la prima filmare încărcătura de emoție a fost atunci de nedescris. Nu pot explica, însă, această trăire. M-am gândit mereu la dimensiunea momentului istoric, care e copleșitoare.

“Aveam 2 variante: rezistam sau dispăream!”
Vlad Miriță

Vremurile te călesc, te formează pentru astfel de lucrări. Istoric, oamenii erau altfel în trecut. Noi astăzi nu putem conștientiza măsura la care a fost atunci contextul, nici starea necesară nu o avem. Doar ne putem închipui. Atunci era o normalitate să ieși cu sabia la luptă. Mi-am pus această întrebare și din punct de vedere creștin, duhovnicește, cum de Dumnezeu îngăduia aceste fapte. Mă gândesc la Mihai Viteazul, la Vlad Voievod, la Sfântul Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, un blajin în viața civilă, dar în luptă, era un leu. Era o normalitate atunci. Azi nu mai avem contextul de a construi suflete tari, puternice, neșovaielnice, care să nu se sperie și să nu se piardă în momente grele. Poporul nostru nu avea altă variantă. Se uitau doar în Sus, la Cer, la Dumnezeu. Aveam 2 variante: rezistam sau dispăream. Noi eram la noi acasă și cu dreptate plecam în luptă. Omul contemporan greu procesează această informație.
Există demersuri și pentru Mihai Viteazul să fie canonizat. La Târgoviște, Înalt PreaSfințitul Nifon a și publicat o lucrare cu argumente serioase pentru canonizarea lui Mihai Viteazul. Noi trăim într-o pseudo viața creștină. Dumnezeu lucrează cu oameni, toți au slăbiciuni, dar să fie tari, vii, să lupte cu dușmanii duhovnicești și pământești. Cred cu tărie că astăzi avem printre noi voievozi, suflete tari de nivelul marilor voievozi din istorie printre călugări. Călugării au înțeles, știu ce înseamnă viața și nu se smintesc când aud că oamenii mai și cad, nu doar se ridică. Monahii sunt oameni care nu se uită la cădere, ci la luptă, ei înțeleg adânc realitatea. Iar Mihai Viteazul a fost mereu înconjurat de monahi și de preoți, oameni ai Bisericii. Subiectul acesta l-am rumegat mult timp ca să pot intra în rolul lui Mihai Viteazul, să înteleg cum se raportează Dumnezeu la oameni și cum se raportau oamenii la Dumnezeu.
Pentru mine a fost un fel de revelația gândindu-mă la Sf. Ștefan cel Mare care știm că pleca la lupta cu oastea, ajungeau pe câmpul de luptă, omorau atâția oameni, mergeau cu o anumită stare acolo, nu aveai cum tăia oameni cu blândețe, era însoțit de o oaste de barbați luptatori, iar după luptă, stăteau în post 3 zile. Sărbătoreau victoria…prin post negru.
La fel proceda și Mihai Viteazul, mergea la luptă cu rugăciune, cu binecuvântare de la preot. Ce fel de oameni erau aceștia, care acum te omorau ca pe pui și când se termina furia luptei, intrau în post și rugăciune? Foarte interesant de dezbătut. Și ce fel de oameni, de lideri erau aceștia, care reușeau să îmblânzească sute, mii de războinici cu care mergeau la luptă? Forța lor duhovniceasca este paradoxală. Totul se termina într-o înfrânare, într-o înfometare și mai mare a poftelor trupului. Sau cu o rugăciune.

“În camașă am să intru în luptă!”
Mihai Viteazul( Vlad Miriță)

Ca să intru în rolul lui Mihai Viteazul, am intrat în zona aceasta. Mulți dintre noi trăim astăzi trăim într-un confort din care cu greu ne poate scoate cineva. Iar noi trebuie să propunem în această societate – care judecă istoria disproporționat- un personaj despre care nu trebuie să mințim. Asa m-am raportat eu la Mihai Viteazul, să pot intra în rol, să-l înțeleg, să ajung la aceste trăiri.
De la o repetiție la alta, au început să mi se așeze lucrurile. Unii colegi nu mă puteau asimila, la început, ca fiind Mihai Viteazul și aveau dreptate. Eu mă enervam, recunosc, simțeam că așteptau de la mine mult în timp scurt și mă frustra că nu reușisem să asimilez personajul. Dar treptat, m-am încărcat cu personalitatea lui Mihai.
A fost un drum inițiatic pentru mine. Treptat, am început să mă “îmbrac” cu el. Ne-a povestit Bogdan că știa de la Sergiu Nicolaescu că îi punea pe actori (și proceda și el la fel) să rămână îmbrăcați cu hainele de rol, cu sabia la brâu, cu centură, pentru a se obișnui cu starea personajului, pentru a-și forma și mersul acela medieval. Haina, armele îți imprimă un mers, o conduită, o atitudine. La început, îmi era și rușine să umblu așa îmbrăcat, simțeam că îmi băteam joc de erou dacă eu nu aveam așezarea necesară. Toate elementele exterioare te compun, te ajută să construiești personajul. Și la fel ne-a învățat și Bogdan pe noi.
Mai mult decât atât, cuvintele, replicile din scenariu care îi aparțin tot lui Bogdan, sunt create în așa fel încât te marchează și pe tine, ca actor, nu doar pe spectator. De fiecare dată când mă reîntorc la personaj, simt aceeași emoție, durează până îmi revin.
În spectacolul “Mesaje din Trecut”, avem un periplu al tuturor personajelor istorice marcante care dau un Cuvânt-Testament, o trecere cutremurătoare prin istorie, de la Decebal la Cuza. În 5 minute trebuie să dai TOT.
De fapt, se decupează din fiecare spectacol exact acest moment, fiecare personaj lasă un Cuvânt cu greutate urmașilor: Mihai Viteazul, Vlad Voievod, Ștefan cel Mare, Regina Maria, Ecaterina Teodoriu, Decebal, Mircea cel Bătrân se adresează poporului. Aceste Cuvântări durează 5 minute, dar au forța unei eternități. Acolo, trebuie să comprimi tot personajul, în acele clipe.
În spectacol, ai câteva zile premergătoare în care te sui pe cal, pui sabia la brâu, te lupți, relaționezi cu colegii, îți intră personajul treptat în tine. Dar când ai acest scurt moment, venind din cotidian, pui costumul și în câteva minute trebuie să fii Mihai Viteazul; de undeva trebuie să iei această energie, să devii și să trăiești personajul. În fața oamenilor, trebuie să fii eroul. În spectacole, noi avem exact costumele personajelor din filmele istorice. Este și greutatea personajelor istorice care apasă pe umerii noștri. Plus greutatea unor interpretări anterioare de rol. În cazul meu, Amza Pelea. Mie nu-mi place să mă uit la înregistrări cu spectacolele mele, nici cu muzică, dar la spectacolele de evocare istorică, mai trag cu ochiul, pentru că e responsabilitatea foarte mare. Nu poți îmbrăca haina lui Mihai Viteazul și să nu-ți pese.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper ca istoria să nu fie uitată. Personajele istorice să rămână în conștiința neamului. În mintea copiilor, să se întipărească aceste informații, să trecem pragul inimilor tinerilor.
Din punct de vedere financiar, raportat la munca pe care o necesită un astfel de spectacol, răsplata financiară e sub ce ar trebui să fie. Nu suntem într-o țară bogată, bugetele sunt așa cum sunt, le împart și oficialii așa cum consideră, iar partea neremunerată o compensăm sufletește prin conștiința că facem o misiune importantă.
Rolul lui Mihai Viteazul a fost pentru mine cel mai înalt rol pe care l-am primit de la Bogdan. Vreau, însă, să-mi înțelegeți și traseul, Drumul meu din acești 7 ani, în Familia Lupilor Albi și Calea care m-a adus până la acest mare rol, al domnitorului Unirii. Spun dintru început că nu a fost un drum ușor. Și dacă nu treceam prin toate aceste etape, cu siguranță nici la Mihai Viteazul nu ajungeam.

“Am început timid. O altă lume mi se deschidea.”
Vlad Miriță

Ceasul cel dintâi al unei întâlniri mai apropiate cu Bogdan a fost la Craiova, culmea, la primul spectacol de evocare a lui Mihai Viteazul, Lupta de la Călugăreni. De la cai a pornit totul. Această pasiune mi-a adus numai bucurie în viață, oameni valoroși care mi-au rămas aproape. Eu sunt pasionat, de mic copil, de cai. În acea perioadă, a fost promovat un moment artistic aparte, am fost invitat la un eveniment in Olanda, 2013, alături de nașul meu, medic veterinar, Dragoș Petrache, Președintele Asociației Cailor Regali Olandezi din Romania, medic veterinar de excepție. Eu am cântat la acel show pe un astfel de armăsar. În presă au apărut poze, iar când am venit în țară, Bogdan m-a invitat să vin lângă ei. Așa am ajuns în primul spectacol, unde am primit rolul lui Nicolae, fiul domnitorului.
Am început timid. O altă lume mi se deschidea. Eu eram deja obișnuit cu scena de ani de zile, cu regia din spectacolele de opera, DAR spectacolele acestea erau foarte complexe. E cel mai complex gen de spectacol ce poate fi organizat. Are elemente complicate de coregrafie, de cascadorie, cu efecte speciale, elemente cinematografice, toate puse într-un spectacol live “One-shut”. Toata coregrafia de lupta trebuie să se desfășoară din prima, pentru că spectacolul curge de față cu publicul. La film, orice nu îți iese o cascadă, o replică, o cădere cu calul, nu-i nicio problemă, se dă stop și se mai trage o dată până când iese foarte bine. Aici nu e la fel. Spectacolele au complexitatea vizuală a unui film, dar ai o singură variantă, cea care rămâne, prima variantă. Fiind foarte complex totul, am început de la mai mic. Replici puține, cu calul am avut o singură intrare. Nu am luptat de pe cal la primul spectacol. A trebuit să fiu testat, iar eu trebuia să văd dacă fac față.


Lucrurile apoi au evoluat, am primit roluri mai importante ca durată, pondere în spectacole, cel mai important fiind Mihai Viteazul. Este incredibil cum în spectacol și la repetiții se naște o energie care ne aduce mai aproape de realitatea faptelor istorice. Tot departe rămâne Trecutul, DAR ne apropiem oarecum, intram într-o zonă de conștientizare a fenomentului istoric.
Una e să privești un film, alta e să participi până și la o luptă regizată, cu parametri stabiliți mai înainte, dar faptul că lucrăm cu cai, iar ei au o oarecare autonomie. Totul devine mai real decât o simplă regie. Nu e o simplă convenție. Este o lecție pentru toți colegii care au participat la aceste spectacole, o lecție de bărbăție.
În acești 7 ANI, toți ne-am transformat într-o oarecare măsură. Privesc la cei din jur, la copii, la Lupii tineri care au venit niște puști la primele repetiții, iar în timp, au devenit bărbați. Sunt copleșit. Acești tineri știu acum să strunească un cal, să mânuiască o sabie, s-au maturizat, s-au umplut de consistență. E mare lucru să fii parte dintr-o scenă de luptă care poate nu durează mult, 5 minute, dar e un efort fizic mare. Posibilitățile noastre tehnice nu sunt foarte generoase. La filme, se folosesc săbii ușoare. Ale noastre sunt din oțel, au greutatea și forma celor din acele timpuri; când lovim cu ele, vrem să se audă sunete reale. O luptă, ca să fie convingătoare, trebuie să fie cu efort. După 5 minute, abia mai respiri, dar e o energie intensă, la maxim. Caii resimt și ei, sunt elemente foarte dinamice, au emoții la fel ca și ei. Mai mult de atât, calul trebuie să îți simtă calmul, să îi vorbești, pentru ca atunci când se intră în luptă, să fiți Unul. Nu putem repeta cu caii în condiții de spectacol, ei sunt obișnuiți cu traseele, luptele, personajele, dar se adaugă în ziua spectacolului exploziile, căderile, nu putem trânti caii la toate repetițiile. Andrenalina e la maxim. Toate elementele se întrunesc la acel moment. În materie de energie, aceasta e ceea ce m-a copleșit în toate spectacolele.

“Noi suntem o Familie și în afara spectacolelor”
Vlad Miriță

Despre Bogdan, țin să precizez un aspect foarte important. Au existat tot felul de propuneri financiare imposibil de acceptat, pentru că aceasta însemna să faci un deserviciu unui personaj istoric.

Scopul nostru, al Lupilor Albi, este: conservarea, apărarea și promovarea istoriei și a valorilor naționale.

Bogdan a vrut mereu să fie spectacolul viu, trăit și să respecte Adevărul. Sunt foarte puțini specialiști în această breaslă, până și istorici, care să mai respecte istoria în veridicitatea sa.
Iar Bogdan a fost o surpriză de proporții pentru mine. Nu credeam că Bogdan are o anvergură așa de serioasă și n-o spun să-l perii. Am prostul obicei ca atunci când mă apropii de cineva foarte tare, în loc să încurajez, critic, nu îl laud, dar uite că în ceea ce-l privește pe Bogdan, e altfel. Mă simt foarte apropiat de Bogdan, deci aș putea să-l critic mai mult, dar efectiv nu pot. Toți din echipa Lupilor Albi suntem impresionați de capacitatea lui, care se întinde pe mai multe planuri. Joacă extraordinar de bine și se pliază pe această zonă de spectacol istoric, pe personaje.
Cât despre rolul lui Vlad Voievod, ce să mai spun? Îl confunzi pe Bogdan cu Vlad Voievod și în afara spectacolului. E foarte credibil, fabulos. Îl întreb după primul spectacol despre Vlad, la Târgoviște, 2013, pe nașul meu, ochi fin și critic, de altfel, care simte imediat omul, dar se și pronunță direct: “Cum ți s-a părut?” Răspunsul nașului: “ Problema e: cum îl scoatem pe Bogdan din Vlad Voievod?!”
Bogdan scrie textele la toate spectacolele, tot scenariul e scris numai de el. Când creează, se închide în el, se documentează, abia apoi începe să scrie și ies lucruri fabuloase, prin limbajul pe care îl folosește. Se gândește profund la ce actori va folosi. Ține cont de realitatea istorică, dar scrie în sprijinul actorului care interpretează rolul. Are acest dar de a citi foarte bine personalitățile, de a le potrivi, de a scrie într-un limbaj care este și arhaic dar și pe înțelesul publicului, iar pentru mine a fost o revelație, este un dar pe care doar el îl are, noi, restul, nu-l avem.
Ce m-a bucurat mult a fost că Bogdan, deși este o personalitate complexă, dificilă și se închide în el mult, e un om care nu se blochează și care a evoluat enorm și în plan duhovnicesc, a crescut, s-a interesat mult și de această zonă. Mi-a atins sufletul aceasta aplecare a sa pentru că a devenit un practicant concret, s-a apropiat de Dumnezeu și aceasta îl ajută și mai mult în actul de creație. Știu și simt că Dumnezeu îl va aduce din ce în ce mai aproape.
Adaug și faptul că este un lider foarte eficient. E militar la baza și se vede aceasta. Asociația Lupii Albi e organizată ca o structură militara. Avem grade, totul e între noi, e o convenție, dar e foarte eficient acest mod de organizare. Lupii mai tineri sunt foarte bine rânduiți acolo, în funcție de merite, de implicare, sunt promovați. Mă uit la Bogdan deseori și nu îmi dau seama cine ar mai putea să țină oamenii uniți atât de bine, după cum simte el. Fără el, nu s-ar putea mentine o așa disciplina. Nu ar fi posibile nici spectacolele. Aceasta unitate NOI O AVEM ȘI ÎN AFARA SPECTACOLELOR, SUNTEM FAMILIE. Putem să nu ne vedem la spectacole și un an de zile, dar rămâne energia aceasta pe care el o perpetuează.
Mai mult decât ce am spus eu acum, știe numai Dumnezeu.”

Ne întoarcem la spectacolul “Mihai Viteazul”, în scene de mare impact. O cruce de foc ce prevestește parcă atât Încoronarea, izbânda, Unirea, dar și jertfa, moartea martirică din firul istoriei.

Un decor impresionant, cu o încărcătură pe măsură.
Adrian Curpene, actorul care îl interpretează pe stolnicul Stroe Buzescu, ne mărturisește: “În pielea personajului intrând, a celui mai mare dintre frații Buzești, l-am simțit pe Mihai Viteazul și mai copleșitor decât mă raportam înainte, istoric vorbind. Iar Vlad Miriță a avut o punere în scenă a voievodului plină de forță. Cu toții vedeam în el pe Măria Sa Unificatorul, iar eu trăiam acea stare de a fi o piesă importantă din Marea Unire. Momentul Încoronării a fost copleșitor. Dacă pentru rolul lui Vlad Voievod, nu concep alt actor mai potrivit decât pe Bogdan Jianu, la fel l-am perceput și pe Vlad Miriță în rolul lui Mihai Viteazul. Stroe era cel mai mare dintre frații Buzești, unul dintre fratii Buzesti nu doar cu o poziție, o funcție înaltă, dar cu o așezare lăuntrică aparte, ce vine cu măsură, echilibru și înțelepciune. Acest rol m-a completat și m-a locuit lăuntric. ”

Maică, nu pot să-ți spun ce am pe suflet, nici măcar ție.”
Mihai Viteazul (Vlad Miriță)

Lângă Crucea arzândă, o avem pe Doamna Teodora, rol interpretat magistral de Carmen Tănase, într-un monolog sfâșietor. Scene zguduitoare urmează: 2 dialoguri mamă- fiu. Primul: purtător de blestem din partea unei mame îndurerate, dar puternice, ce-și vrea fiul domnitor departe de slăbiciunile omului și unit cu datoria Cerului pentru neamul căruia îi aparține. Și al doilea dialog: plin de asumarea Vinei rostirii cuvântului nepotrivit, a remușcării pentru lipsa de încredere în dragostea de neclintit a fiului față de Valahia și oamenii ei și în capacitatea lui de mare strateg.
“Cât sânge trebuie să mai curgă pentru izbăvirea acestui neam?( Doamna Teodora)
“Iartă-mă că m-am îndoit de tine!”( Doamna Teodora către Mihai Viteazul).
“Măicuță, cum m-ai crescut, măicuță?” ( Mihai Viteazul către mama sa, Doamna Teodora)


Doamna Teodora recunoaște și față de Doamna Stanca, interpretată de Ioana Farcaș: “L-am afurisit, Stanca, dar cred că am greșit!”
Ioana Farcaș însumează trăirea și emoția, în rolul Doamnei Stanca, unul din rolurile cele mai adânci pe care le-a interpretat în spectacolele Lupilor Albi:
“ În “Mihai Viteazul” am avut dialoguri mai mult cu mama lui Mihai, cu Doamna Teodora. În rol, mi-am exprimat preponderent temerile, frica constantă că cel pe care-l iubeam e posibil ca mâine să nu se mai întoarcă acasă. Nu stiu cum e să trăiești așa pe propria piele, dar cred ca e sfâșietor. Prima oară m-am întâlnit cu Lupii Albi în Târgoviște, a fost o lipire din prima cu întreaga echipă.
La fiecare spectacol în parte a fost un proces intens, dar nu am simțit o corvoadă, pentru că echipa e foarte unită, sudată. Iar cu Bogdan Jianu am comunicat din prima, ne sprijinim, ne înțelegem, este o colaborare așa cum trebuie să fie. A fi lângă Lupii Albi este bucurie, fiecare locșor unde am mers împreună a fost încununat cu zâmbet. Iar acest rol complex, al Doamnei Stanca, a completat frumos toate rolurile primite anterior.”
Glasul lui Mihai a vibrat mai presus de orice: “Vreau o Țară a tuturor valahilor!”
Avem un Mihai Viteazul smerit, dar demn, cu atât mai puternic, pentru că are puterea asumării căderilor: “Toți greșim. Și eu greșesc!”.

Îl vedem pe Mihai insistând în primă etapă să soluționeze conflictul prin negocieri, alegând calea diplomatică. Baba Novac ( Bogdan Jianu), însă, nu e plămădit cu răbdarea-n sânge. “Eu m-am săturat de negocieri!” (Baba Novac).
Cadrele în care Baba Novac aduce la picioarele lui Mihai Viteazul cele 5 armuri ale generalilor sunt de mare impact. Cu sfatul înțelept și mai ales cu faptele, Mihai l-a avut alături pe Baba Novac în acțiunile sale, iar la Șelimbăr l-a înfrânt pe Andrei Bathory (Ioan Isaiu), nemaiavând răbdare să aștepte tratativele începute între episcopul Malaspina (Dan Ionescu), sol al cardinalului Andrey Bathory și Mihai, tratative prin care se urmărea câștigarea de timp pentru adunarea oastei principelui Transilvaniei. Cu corpul de oaste comandat de el, atacă prin surprindere și astfel contribuie la victoria finală obținută de Mihai.
Sunt memorabile în spectacol cuvintele lui Baba Novac către Mihai Viteazul: “Luptăm împreună de prea mulți ani ca să mai fie nevoie de cuvinte.” Și: “Eu îți voi fi alături până la capăt orice ar fi, iar tu să crezi în tine și-n Dumnezeu! Atat.”

“Acum să mă iertați. Vreau să mă rog.
Ar trebui să faceți și Domniile voastre aceasta!”
“Iartă-mă, Doamne!”
Mihai Viteazul( Vlad Miriță)

O scenă de mare cutremur a fost pentru mine, ca spectator, acel Ceas, când Voievodul Mihai le cere căpitanilor săi să se retragă, îndemnându-i spre rugăciune, el însuși simțind că are nevoie de această clipă de pace, de așezare, de ziditoare tăcere. “Acum să mă iertați. Vreau să mă rog. Ar trebui să faceți și Domniile voastre aceasta!”- Mihai Viteazul ( Vlad Miriță)
Păstrând proporțiile și dimensiunea divin-uman, gândul m-a purtat la Grădina Ghetsemani cu Iisus îndemnând odinioară apostolii spre odihnă, pentru ca El să poată rămâne în rugă către Tatăl. Bogdan Jianu a realizat aici un cadru iconografic, la dimensiuni umane, dar de inspirație religioasă, biblică, fiind puternic redat prin atitudinea lui Mihai Viteazul, prin cuvinte și gesturi: simbolul destinului, al asumării unui Drum ce duce la Jertfa despre care vorbeam întru începutul articolului, o asumare de Cupă a existenței însăși.

“Nu e nevoie de vorbe, Mihai.
Sângele Valahiei îmi curge prin vine!“
Velica ( Elvira Deatcu)

Velica, alt personaj-simbol, interpretat de actrița Elvira Deatcu, mult mai adânc creionat de Bogdan Jianu decât paginile istoriei lăsate la vedere, dar întru adevăr cu miezul, sămânța însăși a istoriei. Este femeia care a mers până la capăt, ignorând toate judecățile de valoare adresate ei, și și-a urmat Chemarea în a-l susține nu doar pe domnitorul Mihai Viteazul, ci și pe omul, sufletul Mihai.
“Prima reprezentație cu spectacolul dedicat lui “Mihai Viteazul” – în care am jucat și eu – a fost la Târgoviște. O întrupam pe Velica, iubirea tăinuită (dar știută) a marelui voievod. Am avut trei scene grele, extrem de emoționante, cu Vlad Miriță.
Ca toate spectacolele lui Bogdan Jianu, și acela presupunea o întreagă desfășurare de forțe: o distribuție mare, multe cascade, foc, cai, câini. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, pentru că devenea riscant, periculos.
Dar cu stihiile naturii nu poți să negociezi; după câteva minute de la începerea spectacolului, au început să cadă primele picături de ploaie. Era frumos, era și mai dramatic, și mai emoționant, numai că ploaia s-a transformat în torent, în potop. Spectacolul nu s-a oprit, deși era din ce în ce mai greu pentru noi să rostim replicile, să ne privim, să ne mișcăm, și surpriza cea mare a fost că foarte puțini dintre cei aflați în public au decis să plece. La final ne-am aplaudat unii pe alții, actori și spectatori, minute-n șir- ropote de aplauze încercând să-și facă loc printre ropotele ploii.” ( Elvira Deatcu )


Las acum cuvântul Antoniei Ionescu, pentru o odihnitoare mărturie de suflet:
“Despre Mihai Viteazul pot sa spun că este spectacolul în care eu am fost regizor secund, neputând juca, pentru ce eram însărcinată cu fetița mea. Inițial, am suferit când Bogdan m-a anunțat că voi face regie, pentru că îmi doream să fiu alături de ei. Apoi, am gândit că pot să îi ajut și din poziția aceasta. Țin minte că spectacolul s-a jucat pe o ploaie infernală. Însă niciunul dintre colegii mei nu s-a oprit sau nu a lăsat vreo clipă să se vadă că nu este ușor. Au fost minunați, uniți si talentați. Când s-a terminat spectacolul, eram toți uzi până la piele și înfrigurați si emoționați. Ne-am luat în brațe, la final de tot. În ploaie, așa.
S-a plâns mult în seara aceea. Bucurie și lacrimi.”

“Hristos și-a dus Crucea și nu s-a plâns.
Chiar dacă pierdeți totul, să nu vă pierdeți sufletul!”
“Valahi, ați dormit destul! Treziți-vă!
Asta-i pohta ce-am pohtit eu!”
Mihai Viteazul (Vlad Miriță)

Legământ încheiat între Neamul său și Cer, cuvinte-Testament ce amintesc și de Jurământul lui Vlad Voievod, de pe cruce. “A sosit Ceasul!”(Vlad Voievod- interpretat de Bogdan Jianu) se unește parcă, printr-o predare de crunt destin cu “A sosit Vremea!”(Mihai Viteazul- interpretat de Vlad Miriță). 2 domnitori ce au îmbrățișat Crucea cu tot cu piroanele ce o străpung, devenind una cu lemnul.
Aleg să închei această nouă incursiune în trecut, cu evocări în prezent, cu începutul articolului nostru. Avem Ceasul Încoronării, moment de oprire în loc al Timpului, când actorii și spectatorii devin UNUL, sub cupola unui singur duh: cel al Crucii. Troparul Sfintei Cruci, cântat atât de adânc pe tonuri de muzică bisericească: “Mântuieşte Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra potrivnicului dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!” ne introduce în dublă dimensiune, DAR în sens invers: întâi e înalțarea, după care urmează “răstignirea” simbolică, martiriul Domnitorului.
Intrarea în luptă în cămașă, cămașa de foc a conștientizării menirii și misiunii în viață, trimite exact la această evidență: a pieptului, a ființei deschise larg spre asumarea totală atât a dragostei de țară, dar și al sacrificiului suprem pe care ea îl presupune.
Pentru că Mihai Viteazul a înțeles dintru început că Puterea înseamnă Jertfă.
Iar Bogdan Jianu a tradus fidel acest simțământ, peste veacuri.


“O ţară nu se poate clădi nici pe cel mai netăgăduit avânt al unui suflet genial, care urmăreşte cu mândrie soborul aripelor sale puternice, şi încă mai puţin pe mărăcinii împleticiţi ai dibăciei politice, ci numai pe nemişcata piatră de temelie a caracterelor ce s-au jertfit, pentru ca să se creeze o patrie.”
Nicolae Iorga

Preluare din:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-lupii-albi-v.html

A sosit Ceasul. Lupii Albi. “Pe câmpul de luptă, noi mergem numai Înainte!” -IV-

Moto:
“Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta:
să faci imposibilul: posibil ! ”
Părintele Nicolae Steinhardt, Bătrânul Rohiei

Astăzi va fi o Altfel de întâlnire întru cuvânt. Spectacole și Actori, trăiri și Suflete, Trecutul și Oameni ai prezentului, toți și toate vor fi puse față-n față, pentru o fidelă oglindire a ceea ce Lupii Albi SUNT și dăruiesc.
Ceas 4 al călătoriei noastre, portal spre alte timpuri, spre repere de lideri și de suflete cu Autenticul devenit răsad în propriile ființe. Neamul acesta românesc cu siguranță ar fi avut alt drum în istorie dacă Unirea nu ar fi existat doar la nivel conceptual și numai în ceasuri de înfăptuire în mod manifest: de punere laolaltă de teritorii, legi, administrații.
Unirea autentică ( și nu cea regizată la praguri de istorie), în sânul unui Neam, se împlinește NU în anume momente, CI în fiecare Ceas. Doar atunci, neamul are rădăcina puternică și tulpina viguroasă prin credința că el ESTE; doar prin Unirea cea de fiecare clipă, Unirea cea în duh, se asigură dăinuirea.
Iar câmpul de luptă, cel de Acum, nu mai înseamnă doar țărână, sânge (manifest), tunuri, bombe, schije. Nu, acum Frontul de război este sufletul și mintea omului, tunurile se dau altfel, ele sunt tăcute, uneori imperceptibile, iar frontul e însăși triada: suflet-cuget- minte. Inima, starea, trăirea omului sunt ținta, miza. Pentru ca neamul să dăinuie, înainte de orice altă condiție, avem de împlinit o promisiune-Legământ cu străbunii, cu istoria, cu noi înșine, până la urmă, să ne asumăm ceea ce suntem ca popor, cu cele bune și cu cele mai puțin bune, totul spre o Unitate în cuget și o Unire în duhul cel adevărat al credinței milenare.

Cifra 4 și gândul mă poartă spre creionarea semnului Crucii, cea cu 4 laturi egale. Simbol al bucuriei, al păcii, al tihnei lăuntrice, al nădejdii în îmbrățișarea Cerului, dar și al curajului, al determinării. Crucea cu toate laturile egale, pecete de Dumnezeire pe care o regăsim în toate straiele, porturile hainelor tradiționale românești, pe porțile maramureșene, sublim înălțate, atinse de mâna cea dăruită de talant al Țăranului român de odinioară.
În Lupii Albi găsim o Familie de inimi, nu doar o Asociație. O Familie de suflete în care patriotismul și dragostea de țară se îmbină cu tihna cugetului, cu mărturisirea Adevărului despre ceea ce suntem ca seminție lăsată de Dumnezeu pe pământ cu un Rost. Toate neamurile Pământului au Darul și Calea lor. Avem rădăcini sănătoase, DAR coroana arborelui ce suntem începe a se vesteji în lipsa unei asumări și a unei recunoașteri a minusurilor pe care noi, ca popor, le avem. Fără această asumare și săpare în conștiință, nu există nici ridicare, nici trezire, nici creștere.
Cu această menire vin Lupii Albi, o măiastră, dar grea misiune în tot ceea ce împlinesc de 7 ani încoace: scormonesc după adevărul istoric, așa cum îl relevă izvoarele, manuscrisele, pentru ca, mai apoi, să îl prezinte în fața noastră cu cele mai subtile detalii de cuvânt-tâlc, simboluri străbune, credință, lecție de curaj și de onoare, mesaje pentru viitor, dintr-un trecut cu multe cicatrici și răni încă sângerânde.
O Asociație Culturală, dar cu o organizare de sorginte militară. Fiecare Lup și-a câștigat locul în haită. Nu există Lucrare bine înfăptuită în lipsa regulilor și a disciplinei. Tot ce dăinuie are la bază un sistem de principii și o organizare strictă. Biserica, Armata sunt doar câteva exemple. Aidoma sunt și Lupii noștri Albi. “Precum în Cer, așa și pe Pământ”, cuvântul rugăciunii. În lipsa ordinii și a respectului, haosul și anarhia se instalează. Dumnezeu este Cel care i-a strâns pe toți laolaltă și îi călăuzește.
La nivel de individ, nu are nimeni merit. Sinele fiecărui membru s-a dizolvat în Sinele Prim al haitei, de aici și duhul în care Familia crește, luptă și înaintează.
O re-găsim pe această scenă de eseu, de cuvânt scris, pe Alina Dumbravă, unul dintre sufletele care au fost acolo, la Ceasul prim al adunării Lupilor într-o Asociație. Este o luptătoare și se simte aceasta din determinarea pe care o are, perfecționistă și aprigă dacă îndrumarea nu îi este urmată în tocmai. Anii 2013 au aflat-o pe Alina în Primăria Municipiului Târgoviște, responsabilă de organizarea de evenimente, după o activitate deja începută în Televiziunea și Radio-ul local. Luna Septembrie și 12 evenimente anunțate în programul desfășurat de Zilele Cetății Târgoviște, Festival Medieval. În grilă, se regăsea și spectacolul “Vlad Țepeș și Solii turci”. În acest context, Alina l-a întâlnit pe Bogdan Jianu, mereu înconjurat de tineri. Copii entuziasmați, vibrând a Chemare, trăitori de Esență, nu de clișee.
Alina a fost impresionată de emoția și căldura cu care aceste suflete curate, abundând de dăruire necondiționată, îl înconjurau pe Bogdan și se raportau la el ca la un tată, un confident, dar și ca la un profesor, un mentor. La înrădăcinarea acestui Proiect, Adrian Țuțuianu, Președintele Consiliului Județean al Mun. Târgoviște și primarul Gabriel Boriga, din acea perioadă, au avut un rol major.
Mai târziu, în noiembrie 2015, Lupii Albi au participat cu 4 standuri la Târgul de Turism al României, Romexpo, unde au mers cu o poveste în act, Curtea Domnească de la Târgoviște, o deschidere de fereastră spre uitate vremuri. O lecție de istorie vie cu o prezentare inedită și antrenantă, ce a captat.

Toarcem fusul poveștii și al șederii laolaltă pentru întâlniri de taină cu suflete maiestre, oameni cu măștile jos și ferestrele inimilor deschise spre a ne împărtăși din simțăminte, lacrimi, culminând cu nodurile din gât de emoție, dar și din starea de foame după autentic.
PATRIE si ONOARE, un alt Proiect fabulos, de suflet al Lupilor Albi, un scenariu scris după o adâncă documentare în arhivele Muzeului Militar, susținere deplină din partea unei admirabile doamne, Valeria Bălescu, cercetător- expert în Primul Război Mondial, un suflet care și-a dăruit întreaga viață acestui Crez: prezentarea în adevăr a istoriei.
Un Proiect care nu a văzut lumina unei depline reprezentații, fondurile necesare punerii totale în scenă fiind mari. Modular raportându-ne la scenariu, Spectacolul Mărășești 1917 a fost și pus în scenă.
Toate re-evocările de istorie ale Lupilor Albi poartă peceți de suflete în ele; prin urmare, simt și știu că nu peste multă vreme, Dumnezeu va mijloci pentru ca acest proiect de spectacol și de cinematografie, totodată, să fie susținut pentru a prinde viață, în Întreg.
De ce așa și nu altfel? Pentru că acest Proiect s-a născut aidoma unei prunc, s-a înălțat asemenea unei biserici ale lăuntricului și va merge mai departe ca o Chemare.
Amintesc un episod aparte, “Patrie si Onoare”, Târgul Mureș, septembrie 2018. Hotelul în care era cazată echipa pregătită pentru spectacol se situa lângă Cetate. Cum se pleca de la hotel spre Cetate? În linia Lupilor Albi, evident. Toți îmbrăcați în costume, cu armele la ei, mergând în pas de defilare, cântând “Treceți, batalioane române, Carpații!”. Surprinzătoare a fost reacția cetățenilor maghiari din zonă, care ieșeau aclamând, aplaudând, în semn de respect.
Personajul principal nu este nici regele Ferdinant, nici Regina Maria, sub puterea și influența căreia s-a și împlinit Unirea, – ci Eroul necunoscut. Un mesaj puternic traversează ca o artera întregul scenariu. Toate personajele ies din scena vieții, unul singur este lăsat în viață, studentul, interpretat de Vlad Miriță. Student care devine simbol și reprezentant al intelectualității. Nu există rezistență autentică și nici ființare a unui neam, în lipsa unei intelectualități puternice.
Spune Bogdan Jianu că: “Omul de linia întâi nu are discuții de operetă.” Iar scenariul exact acest adevăr manifest îl relevă. Totul e intens și de mare impact: dialogul dintre actori, comportamentul lor, decorul, costumația, acțiunea.
Există o vorbă din popor, aceea că mulți visează să zboare, dar puțini dau și din aripi. Ceea ce fac Lupii este exact acest Salt în zbor. Un salt ce se îndreaptă spre an 8. Au lăsat în urmă nu doar spectacole, roluri magistrale, decoruri- portal în trecut, replici-săbii și balsam pentru suflet. Au mai lăsat un Ceva. O taina si un Dar, un talant primit de la Dumnezeu, care merge mai departe laolaltă cu ei, prin ei: spiritul de a fi Unul, puterea fiecăruia dintre Lupi de a se se lăsa pe sine pentru a-l susține pe Lupul de lângă. Într-o deplină tăcere a cugetului se petrec toate acestea. Așa i-a simțit inima mea pe Lupii cei Albi ai României de azi.
Făcea Bogdan o subtilă paralelă între viață și jocul de poker. Totul ține de Alegere și de alegeri. Și, la fel ca în poker, în cele mai de vârf Ceasuri ale existenței, vorbele tac, iar tăcerile vorbesc (aforismul lui Aculin Levitzki în “Flori de spirit”). Tot ce contează este fapta: alegerea. Războiul psihologic există pretutindeni în roata vieții. Iar Familia Lupilor această limită a conștientului, dublată de cea a subconștientului, o împinge la extremă.
Întorcându-mă la Lupii Albi, la rostul, menirea și întreaga lor activitate, mă duc spre o vorbă bătrânească, din popor, aceea că, dacă alergi o perioadă cu lupii, aceasta nu înseamnă că ești lup. Mulți “căței” pot alerga alături de haită, sunt acceptați, dar în timp obosesc și se îndepărtează singuri de familie. Să nu uităm că cea mai apropiată de modul de organizare al societatii umane este haita lupilor.

Puterea lupului este în Haită, iar cea a Haitei, în Lup. Lupii nu sunt emoționali, ei reacționează după instinct. Întorcându-ne la lumea omului, aceasta înseamnă că nimic nu atinge autenticul, așa cum o fac alegerile ce au drept fundament un spirit viu, cu ochii sufletului deschiși. Este regula după care Lupii Albi se ghidează în activitatea, dăruirea, organizarea lor ca asociație, ca echipă, ca Familie.

“Vreau să fiu unul dintre voi, cu voi!”
Adrian Curpene

Din întreaga distribuție a Proiectului “PATRIE și ONOARE”, Mărășești 1917, facem popas pentru o clipă lângă Adrian Curpene (Generalul Eremia Grigorescu, în acest spectacol). Adrian, însă, a intrat în ființa multor altor roluri complexe: Mircea cel Bătrân, Decebal, Stroe Buzescu, Răspopitul – spectacolul “Haiducii”, Burebista.

Interesant chip, dincolo de scenă. Un amestec de preot, sihastru, haiduc al codrilor, luptător, copil și, dincolo de toate, părinte. Da, în Adrian vezi un tată al tuturor, unul puternic și ferm în blândețea sa.
Un spirit liber, dar cu solide și vii principii, un strateg al simțămintelor necuvântate.
Cum a intrat el în universul Lupilor Albi? Septembrie, Târgoviște și un copil. Așa a început totul. Un copil care, întâlnindu-l pe Adrian, îi povestește despre graba lui de a ajunge la un antrenament special conceput pentru un Spectacol care se va desfășura cu ocazia Zilelor Cetății, dedicat Voievodului Vlad Draculea.
În acea clipă, în Adrian s-a produs un cutremur. O zguduire lăuntrică ce l-a transpus direct în anii copilăriei, s-a re-văzut cu o carte-legendă în mâna, “Săgeata Căpitanului Ion”. Era acolo, privind săgeata pe care căpitanul a trimis-o de pe un deal, prin fereastră, atingând o lumânare. O săgeată purtătoare de răvaș, de mesaj, prin care Vlad Voievod era avertizat că Cetatea Poienari urma să fie atacată de turci. Pe loc, frământările interioare ale căpitanului Ion au devenit și frământările lui Adrian.
Simplu. A știut că el trebuie să ajungă acolo. Și, dimpreună cu copilul, a mers acolo unde toată echipa se antrena și repeta pentru spectacol.
“Vreau, îmi doresc să fiu unul dintre voi, cu voi! “ au fost primele și singurele cuvinte pe care Adrian i le-a adresat lui Bogdan în acel moment. Era deschis spre a participa activ, implicat și asumat la pregătirea evenimentului, chiar dacă nu știa încă la ce nivel și cu ce anume poate ajuta, DAR și-a dorit cu toată inima să fie nu în public, nu printre spectatori, ci dimpreună cu Familia în care a intrat cu sufletul-ferestre deschise, cu smerenie și tăiere de proprie voință.
Adrian venea cu o pregătire militară, dintr-o familie cu o tradiție în această direcție, iubea istoria și nu știa să cedeze în fața efortului. Nici nu a fost menajat. Locul și l-a dobândit singur, prin fapte și suflet. Nu s-a clintit, deși a trecut prin multe etape de foc, de testare a limitelor. Iar limita lui pentru Lupii Albi nu a existat. Aceasta este Regula. Unica. Iar Bogdan i-a simțit Chemarea și pasiunea.
La început, Adrian nu știa încă ce căuta, dar un Ceva l-a unit cu locul, cu sufletele întâlnite. Și a rămas, crescând el însuși și modelând la rândul său alte suflete, prin pace, taină și tăcere, într-o nesfârșită răbdare.

“Încercările au fost multe, nu este ușor nici să intri în haită, nici să rămâi, iar testul de rezistență nu este cel de ordin fizic, de efort, ci cel mental, emoțional, spiritual.”( Adrian Curpene ).


A devenit, în timp, coordonator de departamente: Adrian se ocupă de realizarea scenografiei, a decorului și de Garda Cetății, fiind Comandantul Gărzii. I-a adunat în jurul lui pe cei tineri, copiii, cei care vor duce mai departe Lucrarea, a făcut cu ei pregătire militară, i-a ajutat să simtă că fac parte dintr-o armată și dintr-o familie.

Acolo, aflat sub Turnul Chindiei, Adrian a știut că e laolaltă cu Turnul. Ființa lui era o prelungire a Turnului. Acest Turn pare să fie martor de veacuri la multe Ceasuri de sublime trăiri și împliniri de înalte Lucrări.
Adrian simțea că dădea în el însuși cu dalta intrând în rolurile pe care le-a interpretat. Și aceasta nu pentru că ar fi fost efortul fizic de nesuportat, ci pentru că dalta intra și sculpta în ființa sa. El, acolo, lângă Lupi, a simțit că se adună, se reconfigurează pe sine, că se regăsește cumva. Dar, luare-aminte, regăsirea nu este doar Bucurie, ea doare. Și doare cu atât mai intens cu cât e nevoie de mai multă vindecare. Dar știi că, la capăt de drum, ești TU. Cel de care te-ai rătăcit.
“Mulțumire lui Bogdan, recunoștință în fața tuturor, fiecare a venit cu o piesă de puzzle în inima mea, pentru ca, după un timp, totul să prindă contur. De la toți am avut de învățat, toți au avut rol decisiv în ridicarea și împlinirea mea. Când am interpretat rolul Generalului Eremia Grigorescu, tremuram tot. Nu era frică, nici emoție, era altceva. O copleșitoare identificare cu sufletul acelui om care, cu un veac în urmă, trăia Ceasuri sfinte în istorie, muiate în unire, vitejie, dar în Botez de sânge ” ( Adrian Curpene)
Cea mai adâncă emoție alături de Bogdan Jianu a fost să îl vadă în rolul lui Vlad Voievod. La rostirea Jurământului, povestește Adrian, nu și-a mai putut opri lacrimile. Simțea că toate focurile din inimile colegilor săi se pun laolaltă în timpul spectacolului, un izvor de dăruire și de flamă a Crezului comun că istoria chiar se cere a fi strigată, înviată, oglindită nu doar ca spectacol, DAR MAI ALES ca lecție și ca reper pentru viitor.

“Bogdan are un suflet blajin și un spirit puternic, dar a trebuit să își asume și rolul de mâna de fier, pentru că altfel nu se poate!
A îmbinat 2 tablouri: familia și armata.”
Dana Curpene

Lângă Adrian Curpene, vine ca și mărturie a recunoștinței, soția lui, Dana, o inimă pe cât de fragilă, pe atât de luptătoare, cu o înțelepciune aparte. Când Adrian a simțit că Proiectul Lupilor Albi este crezul și Sensul vieții sale, Dana a ales să îi fie alături.
Ne mărturisește Dana:

“În spatele tranșeelor, alături de soldați, întotdeauna există un observator, acel observator care scrie cronici. Stă în umbră, privește și scrie ce vede și, mai ales, ce simte, transpunându-se în pielea fiecărui personaj, de la cel mai neînsemnat soldat și până la căpitan. De cele mai multe ori rămâne un anonim, dar scrierile lui devin legende.
Legenda Lupilor albi este încă nescrisă, dar este pe buzele și inimile celor care au fost alături de ei în toți acești ani. Multă muncă, multe lacrimi, oameni care au plecat pentru că au ales alt drum, oameni care au plecat pentru că Dumnezeu i-a chemat la El. Alte Suflete care li s-au alăturat. Suflete îmbinate, suflete construite în același spirit, spiritul Lupului străbun. Cum s-a creat ideea, este povestea spusă și trăită de Bogdan Jianu.
Începutul întotdeauna e dificil pentru că exista dorința și credința că poți, că ai suficiente resurse personale să pui lucrurile în mișcare, dar, în același timp, știi că ai nevoie de echipă, de o echipă construită în timp, cu răbdare și mână de fier. Bogdan are un suflet blajin și un spirit puternic, dar a trebuit să își asume și rolul de mâna de fier, pentru că, altfel nu se poate. În zilele și orele de antrenament a știut să fie și tată și frate. A îmbinat 2 tablouri: familia și armata. A știut să se transpună în ambele roluri așa încât să câștige și dragostea și respectul oamenilor săi. Ori de cate ori se confruntau cu neputințele lor (mă refer la membrii echipei), se ridicau să își forteze limitele, fie de dragul capitanului, fie din respect fața de el.

Iar Legenda Lupilor Albi se scrie deja, se scrie singură și curge aidoma unui izvor rece, cu arterele codrilor milenari în șipotul vulcanic al Credinței că există un singur Drum: cel al mersului numai Înainte, mereu cu Dumnezeu.
Mai parcurgem o treaptă. Proiectul despre episodul istoric al martiriul voievodului Constantin Brâncoveanu (“Constantin Brâncoveanu- Prețul Credinței”, august 2018) și al familiei sale are la bază un scenariu cu o legendară poveste: 7 zile de scriere, 24 de ore de documentare strictă într-o stare aparte, osmoză de stare de trezvie și de asumare. Bogdan a recunoscut că, la început, nu a crezut în scrierea acestui scenariu, pentru că nu împărtășea în întreg povestirile transmise de-a lungul veacurilor despre starea de fapt, contextul în care a avut loc sacrificarea familiei. Arhivele păstrate din acea perioadă sunt contradictorii în informațiile transmise, astfel încât adevărul istoric nu poate fi stabilit cu maximă exactitate. Izvoarele bisericii nu merg mereu pe aceeași linie cu cronicile din zona militară. De aici și semnul de întrebare ce persistă asupra veridicității evenimentelor și asumarea de către Bogdan a unui rol negativ, pe cel al sultanului Ahmet al 3-lea, cel care a și ordonat executarea.
Un scenariu cu dublu rol: unul exterior, de revelare a valorilor neamului, dar și cu un rol de vindecare lăuntrică pentru Bogdan. Dacă la început, Bogdan recunoștea că nu simțea scrierea acestui scenariu, ulterior, un Ceva s-a petrecut acolo, adânc, în cord. În timpul repetițiilor, Bogdan a simțit să se roage, rugă către Cer înălțată spre a nu greși în ceea ce simțea și prezenta, ca și spectacol de reevocare istorică.

„Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu, pentru păcatele mele, facă-se voia Lui,
dar dacă sunt fructul răutăţilor omeneşti,
Dumnezeu să-i ierte pe aceia care s-au făcut duşmanii mei.”
Constantin Brancoveanu ( interpretat de Ioan Isaiu)

Rolul lui Brâncoveanu a fost magistral jucat de actorul Ioan Isaiu. Ioan mărturisește că acest rol nu a fost jucat, ci trăit:

“Cred că pentru mine Brâncoveanu a fost rolul definitoriu din colaborarea cu Lupii Albi, pentru că era o situație majoră. Trebuia să destăinui publicului prin mine, prin ceea ce prezentam, destinul unui actual sfânt. Și am intrat în transă ( ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în multe roluri, nici măcar în teatru, nici în film) pentru că atmosfera creată de Lupii Albi m-a ajutat în acest sens. În teatru, ai conștiința repetițiilor de 1-2 luni. În acest spectacol, a trebuit ca în câteva zile să îmi asum destinul unui personaj care reprezintă românismul în esență, mai mult decât îl reprezintă în prezent orice politician, oricât de naționalist sau patriot s-ar considera. Un om care și-a iubit atât nația, cât și familia. Trebuia să arăt oamenilor – într-un cadru care nu respecta cutumele teatrului- drama acestui personaj. În această plonjare, a contat enorm spiritul de unire la nivel de echipă între noi toți.
Am ales să merg în mine, să sap în mine, să caut aceste trăiri pe care le-am descoperit nu foarte ușor. Mult m-au ajutat în acest proces toți colegii, Lupii Albi. Noi, actorii, ne punem o mască în societate ca să fim puternici, de fier și să ne luptăm cu mizeria societății. M-am pierdut în acest personaj și am avut nevoie de 1-2 ore de tăcere, pentru a mă regăsi. Personajul meu are o sensibilitate a durerii pe care puțini oameni lasă să se întrevadă, iar scenariul lui Bogdan m-a ajutat enorm. Am simțit publicul lânga noi. La final de spectacol, am văzut oameni cu ochii în lacrimi. Cu ochii în lacrimi eram și eu și noi toți.
Acest rol m-a atins și îi mulțumesc lui Bogdan pentru distribuire. Citisem mult despre Brâncoveanu, dar nu despre sanctificarea lui, ci despre destinul său uman, dorința de a face bine, împotrivindu-se Imperiului Otoman în acea etapă ultimă a vieții. Se întâmpla rar ca un lider să renunțe la tot pentru a nu își pierde demnitatea. O stare pe care nu o mai regăsim în prezentul nostru. Prin scenariul lui Bogdan, m-am lăsat dus în acest rol atât cât mi-a permis conștientul, dar subconștientul a acceptat din prima această scufundare.
Nu era o desfășurare de forțe, era o reprezentare a unei piese în aer liber în care toți erau trup și suflet, toți Lupii Albi, de toate vârstele, toți erau Unul. Această Unitate la Lupii Albi m-a copleșit. Ei m-au ajutat să vibrez odată cu destinul personajului. Toți vibram altfel decât la scenele de lupta, altfel decât în scenele cu zeci de figuranți, AICI A FOST ALTCEVA. A fost o apropiere de suflet cu spectatorii, i-am simțit foarte aproape de noi.
M-am simțit primit, integrat în familia Lupilor Albi, nu eram doar un actor-colaborator, eram atât de bucuros să fac tot ceea ce făceau tinerii locotenenți ai Lupilor Albi ! Am dorit să rămân peste noapte alături de ei, în momentele în care se scria, se dezvolta scenariul, simțeam să mă implic în organizare, iar Bogdan m-a susținut în tot acest proces.
Când cunoști Lupii Albi, nu poți rămâne în exterior, ei te fac să vrei să ieși din confort, să trăiești lângă ei! Nu poți rămâne lângă ei fiind un simplu actor care își face rolul, performează și atât. Nu. Lângă Lupii Albi ești într-o continuă tabără creatoare.
Și tinerii, Lupii cei tineri ! Mi-a plăcut latura umană a interacțiunii între generații. Acești copii sunt fabuloși, eram impresionat de starea lor, cum priveau cu ochii inimii în gândurile rostite ale marilor cascadori, ale actorilor. Stăteau nemișcați când le povestea Carmen Tanase cum ar trebui să reacționeze în anumite scene, erau cu mult peste actorii tineri de la actorie care vor să-și asculte maeștrii.
Își doreau să se depășească pe ei, nefiind profesioniști, să-și depășească condiția. Cereau de la ei înșiși enorm. Nu e deloc ușor să transmiți, dar ei au reușit. Poate mulți actori profesioniști nu ar fi în stare să facă aceasta, dar ei au rezistat! Au crescut!
Pentru ei, pentru generațiile tinere, pentru adevărul istoric, acest PROIECT AL LUPILOR ALBI NU ARE VOIE SĂ MOARĂ. Nici din cauza condițiilor pandemice actuale, nici din cauza condițiilor financiare ale primăriilor sau instituțiilor ce vor să aibă în celebrarea lor un astfel de spectacol. Trebuie să ajungem să tânjim, să ne fie foame de astfel de spectacole. Moralmente, societatea noastră decade. Vedem în jurul nostru la fiecare pas că devenim individualiști, reci, străini unul de altul, devenim trăitori ai zilei de Azi, fără să ne gândim la trecut sau la viitor.
În jurul acestui foc al evocării de ani petrecuți în bârlogul Lupilor Albi, Ioan Isaiu continuă să ne împărtășească din trăirea sa:
“Întâlnirea mea cu Lupii Albi a avut loc în 2015, Târgoviște, sub Turnul Chindiei. Nu știam la ce să mă aștept, să fiu sincer. Actorul Bogdan Jianu, coordonatorul, regizorul acestui Proiect m-a sunat și am acceptat cu mare drag, pentru că eram dornic să văd tineri care învață o istorie adevărată. Când am ajuns acolo, am văzut cu bucurie că jumătate din echipă era compusa din tineri, elevi, studenți din toate domeniile: unii mici cascadori, alții erau luptătorii. Alături de ei, era Carmen Tănase, George Alexandru (un actor total, pentru care am avut toată viața un respect profund), Antonia Ionescu, Vlad Miriță și mulți alții, numai suflete luminoase, oameni frumoși. În timpul colaborării mele cu Bogdan Jianu, am avut ocazia sa interpretez multe roluri, pe lângă cel al lui Brâncoveanu: Matei Corvin, Mircea cel Bătrân, principele maghiar (personaj parodic) și multe altele.

Bogdan Jianu este un visător pragmatic care reușit să își sădească visul în folosul generațiilor viitoare, nu ți l-a păstrat pentru el, nici pentru zborul propriu. Această înseamnă dăruire. Din prima clipa, m-am simțit o parte din echipă, nu un invitat. Eram bucuros să fiu printre ei. Am simțit să dau cât de mult pot în acest proiect, cel mai mareț Proiect din această zona culturală, a reiterării istoriei nescrise, pe care noi am învățat-o ușor trucată, deformată.
Recunosc, la început, am avut o senzație de disconfort. Trebuia să joc în aer liber, pentru mii de oameni, dar să și transmit sentimentele personajului. Aceasta se întâmpla la fiecare spectacol și nu e ușor.
Doar așa, am putut realiza pe trăite efortul colosal depus de întreaga echipă a Lupilor Albi , pentru fiecare spectacol. Oamenii vin într-un festival medieval, vin pe o ușoară relaxare și trebuie să îi captezi, să îi aduci, să îi aduni lângă tine, să îi convingi că ceea ce se întâmplă e cvasi-adevărat. Prezentăm o filă de istorie în care noi te invităm să vii cu noi, să fii parte din poveste. Când plecam prin țara, la fiecare spectacol, rămâneam uluit când observam acea tăcere care se așternea peste public înaintea începerii evenimentului. Atenția cu care eram priviți mi s-a părut de neimaginat, era purul adevăr. Spectatorii deveneau, la rândul lor, parte din poveste. Iar meritul i se datorează lui Bogdan Jianu și întregii echipe a Lupilor Albi.

Și ce m-a impresionat la fel de adânc, au fost Lupii Albi tineri, care erau trup și suflet pentru Familia din care făceau parte. Ei își trăiau plenar propria viață în aceste momente. Când începeam repetițiile, își doreau să stea împreună, refuzau să se mai întoarcă la viața civilă. Neavând exercițiul scenei, nu vroiau să iasă din cerc și să piardă Starea de Acolo. Minunate suflete, uniți și curați în sentimentul lor de a rămâne Unul.”

”Exigenţa actorului faţă de sine nu are nici limite, nici termen!”
Emil Botta

Încă un suflet aparte, alături de Lupii Albi, o mare actriță, de o sensibilitate și o pătrundere adâncă a esenței: Elvira Deatcu. Elvira a acutizat adâncimea spectacolului la fiecare rol ( Velica, Regina Maria, Doamna Marica și altele) marjând cu discreție spre nucleul exigenței interpretării impecabile de rol.
Amintesc cuvintele lui Emil Botta, care spunea atât de puternic, de asumat: ”Exigenţa actorului faţă de sine nu are nici limite, nici termen!”. Această stare de fapt am simțit-o oglindită de talentul și trăirea în spectacol a Elvirei.

Bucuria reprezentării a venit și de la întâia prezență pe scenă a fiului ei, Filip, care, în pofida emoției firești, a avut o interpretare memorabilă. Încrederea conferită de Bogdan și de întreaga echipă tânărului, precum și libertatea de a alege și de a decide l-a situat în poziția de a intra total în personaj, în lăuntrul copilului acelor vremuri care acceptă martirajul ca legământ cu Cerul. Filip a jucat rolul nu doar prin cuvânt, ci minunat prin gest și atitudine, denotând o forță lăuntrică ce a copleșit nu doar pe mamă, ci și pe toți ceilalți colegi de platou.

Cu ochii inimii coborând în suflet, răscolind anii, ne poveștește Elvira Deatcu:


“Întâlnirea cu “Lupii albi”, pentru mine, a fost un șir de surprize plăcute, de întâlniri minunate, emoționante… Știam, auzisem de Bogdan Jianu de la Carmen Tănase, care deja era implicată în proiectele lor. Îmi aduc aminte că m-am oferit, la un moment dat, s-o ajut să-nvețe, dându-i replica-textul din primul spectacol istoric pe care-l pregătea împreună cu “Lupii albi”.
Am stat de vorbă prima dată cu Bogdan la înmormântare la Adrian Pintea, trist moment, e adevărat, dar a fost începutul unei frumoase colaborări. După ceva vreme a venit propunerea de a lucra împreună, pe care am acceptat-o cu teamă, pentru că nu mai făcusem genul acela de spectacole și știam că va fi foarte greu. Am cunoscut oameni frumoși, care nu erau actori, dar iubeau istoria și-și doreau să facă parte din proiectele acelea; am învățat enorm de la ei, le-am prețuit profesionalismul, dăruirea. Cu unii dintre ei am păstrat legătura și le port recunoștință pentru tot ce mi-au oferit. Erau o bucurie să ne întâlnim, să-l ascultăm pe Bogdan vorbindu-ne despre toate acele personaje care au existat cu adevărat și să-ncercăm să le dăm viață.
Acele spectacole aveau un farmec aparte, poate și pentru că se desfășurau întotdeauna în spații (locații) pline de semnificații istorice, pentru că existau multe momente de luptă, în care actorii erau călare, pentru că aveam cu toții costume minunate. Nu de puține ori m-am surprins atât de “furată” de poveste, încât uitam că sunt parte din întâmplare și mă bucuram, ca un spectator oarecare, de spectacol. Iar prezența publicului atât de aproape de noi, de “scenă”, făcea ca totul să fie cu atât mai aparte, mai special. La toate astea, se adăuga bucuria de a juca alături de colegi actori cu care nu mai lucrasem până atunci(în afară de Ioan Isaiu). Și pentru aceasta, sunt -o dată-n plus- recunoscătoare.

Unul dintre spectacolele mele de suflet rămâne cel de la Palatul Mogoșoaia, despre martiriul familiei Brâncoveanu, în care fiul meu cel mic a încercat să fie Matei, mezinul domnitorului. Am fost cu toții emoționați, era o partitură destul de grea pentru un copil, iar faptul că toți actorii din trupă l-au susținut și l-au felicitat la final, a fost cea mai mare bucurie pentru copilașul meu.
Cel de-al doilea scenariu, care a avut efect de balsam pentru sufletul meu, a fost cel în care am încercat, cu smerenie, să devin Regina Maria.
Îmi pare tare rău că, la un moment dat, nu a mai existat interes din partea autorităților pentru aceste spectacole. Ar fi trebuit să devină itinerante, să ducem aceste dramatizări istorice prin toate orașele țării! Întotdeauna am considerat că, doar în acest fel, adevărul istoric poate fi înțeles mai ușor, că așa poți trezi interesul unui copil pentru istoria neamului său.

Pentru tot ce am învățat, pentru trăirile, emoțiile pe care le-am avut, pentru oamenii frumoși și pasionați și dăruiți pe care i-am avut alături în acele “incursiuni” istorice, eu mă înclin și mulțumesc “Lupilor albi” și celui mai nebun și mai pasionat dintre ei, Bogdan Jianu!”
În acest foc al celor 7 ani de curaj, bucurie, emoție, pasiune, determinare, credință, rugă, cărbunii se vor și se cer stropiți cu nădejdea că Spectacolul istoriei și al vieții merge mai departe, mereu Înainte. “

“Bogdan ne-a învățat să visăm la Marea noastră nesfârșită !”
Antonia Ionescu

Întorc spițele timpului și vă invit să vi-o imaginați pe Antonia Ionescu așa, luminoasă, cu zâmbet tăinuit în buzunarul inimii, în straie de epocă, o Ilona, o asistentă de pe front sau o Marie, Regină, și în atâtea alte roluri, impecabil interpretate, lângă un foc de lemne mistuit de altă flacără, cea al sufletului.
Antonia Ionescu, o prezență caldă, cu definită forță, în spectacolele Lupilor Albi, a combinat dintotdeauna lumina cu mirajul tăcerilor de gând.
În acest cadru de pace, Antonia Ionescu ne împărtășește trăirea sa:
“Lupii Albi m-au reîntâlnit cu istoria. Cred din suflet ca este nevoie de astfel de proiecte și cred că trebuie să ne învățăm copiii, de foarte mici, ce înseamnă trecutul , valorile și tradițiile. Pentru că un popor care își uita istoria și îl reneagă pe Dumnezeu este bun popor pierdut.
Întâlnirea cu Lupii Albi m-a învățat că orice este posibil atâta vreme cât nu îți pierzi nădejdea.
În fiecare dintre rolurile mele am investit o parte de suflet. Actorul se are ca unic instrument pe sine. Și lucrează cu emoții. Se înfățișează în fața publicului cu toate ale sufletului. Cu fiecare rol am descoperit ceva nou despre mine si în fiecare rol am lăsat bucăți de suflet. Stii, exista vorba în popor „joci teatru”. Nimic mai fals! Teatrul nu se joacă. Se simte, se trăiește si se oferă oamenilor cu sinceritate.
Prima întâlnire cu Bogdan a avut loc într-o zi de primăvara. Sus, pe turnul Chindiei, în Târgoviște. Am urcat și sus era toată echipa de filmare pentru video clipul piesei Happy. Atunci ne-am cunoscut. Apoi a urmat colaborarea cu Lupii Albi. În vara lui 2014, am făcut parte din distribuția spectacolului Vlad Voievod Dracula. Țin minte că repetam în paralel la spectacolul “Hamlet” al Teatrului Tony Bulandra din Târgoviște, al cărei angajată sunt, și care urma să se joace la Ruinele cetății. Lupii Albi repetau în Parc, astfel că fugeam de la o repetiție la alta. A fost, desigur, o experiență deosebit de emoționantă. Mai apoi, în toamnă, a urmat un alt spectacol, pe care, de data aceasta, l-am jucat chiar lângă Turnul Chindiei. Așa a început colaborarea mea cu Lupii Albi. Povestind acum, scot la suprafață noi trăiri și sensuri pe care nu le-am conștientizat cu aceeași putere anterior, îmi dau seama ca primele mele întâlniri cu Lupii Albi sunt strâns legate de Turn. Și îmi aduc aminte de legenda care spune că, odată ce ai urcat în turn ,nu vei mai părăsi niciodată orașul.
Colaborarea cu Bogdan si cu Lupii Albi a venit cumva de la sine. Au urmat multe spectacole minunate. Cel mai aproape sufletului meu este 1917. Ne-am împrietenit, am descoperit un limbaj comun. Și cred că, ce este cel mai important, este că am învățat multe unul de la altul. Vorbeam și vorbim și azi despre istorie și despre teatru, respectiv, despre pasiunile noastre. Este o relație bazată pe prietenie și respect. Bogdan este unul dintre cei mai buni, loiali, sinceri și pasionați oameni pe care îi cunosc. Fundamental este că Bogdan Jianu e un om cu frica lui Dumnezeu. Și această realitate se vede în tot ce face. Un minunat partener de scena, cu mult talent, un om extraordinar de generos sufletește. Iar generozitatea lui se oglindește și în spectacolele pe care le creează.
Știi, Irina, e un citat din “Micul Prinț”, care îmi place mult și care spune așa:
„Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale.
Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârşită !”
Aceasta este povestea cu Bogdan și cu Lupii Albi .
Bogdan ne-a învățat să visăm la Marea noastră nesfârșită !”


Partea a V-a din Documentarul istorico – cultural “Lupii Albi” : 5 iunie 2020

Sursa:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-lupii-albi-pe-campul-de-lupta-noi-mergem-numai-inainteiv.html/2

 

Epistolă către… Cine

Hristos a Înviat!
“Hristos iubește curajul, El care de atâtea ori a spus: nu te teme, nu vă temeți, nu vă înspăimântați, nu fiți fricoși, pentru ce sunteți fricoși ?!
Îndrăznește, îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”
Părinte Nicolae Steinhardt
O scrisoare, în genere, începe cu o formulă de adresare dragă inimii. Și pentru că ne aflăm cu câțiva pași după Învierea Domnului, plus încă unul, distanță de Răstignire, iar în față ne așteaptă o Înălțare pe care o mărturisim ca fiind legământul nostru cu puntea Mântuirii, nicio altă formulă nu poate sculpta mai fidel artera spiritului românesc decât acest: Hristos a Înviat!
Ne aflăm cu toții pironiți între 3 stări de “agregare”: starea de urgență, starea de așa zisă relaxare și ce va să fie să vină. Și încă nu înțelegem, deși avem toată baza de date furnizată și la vedere, care dintre cele 3 ipostaze este mai protectoare, mai intimidantă, mai coercitivă și mai ciopârțitoare de drepturi și de libertăți.
De mai bine de 2 luni ne informăm, luăm la cunoștință, ba mai suntem informați și cu forța, despre cine este inamicul, cum trebuie să luptăm cu virusul, cât și cum și pe cine trebuie să protejăm.


Nu voi încarca spațiul articolului cu ceea ce deja am scris și s-a scris, pe linie de legislație, sau sub aspect medical( norme, măsuri de protecție). Tot ce s-a impus, respectat în aceste luni rămâne obiectul paginilor trecute. Masca poartă… mască, mai presus de lege (…). România oricum poartă un simulacru de mască de mai bine de jumătate de veac. Dar nu acesta este obiectul prezentei “Scrisori” deschise.
Pentru că tot suntem în agonie, agonie economică, politică, spirituală (pe alocuri), împletită cu o stare numai bună de stat în jurul unui foc de lemne, ascultând niscaiva lecții de istorie, nu mă dezic curentului și șed. Dar nu mă izolez… temporal. Ci las veacurile să vină puțin peste noi, ca într-un cutremur major de pământ, de pământuri… și de conștiințe.


În acest vârtej de opinii, curente, legi, ordonanțe, lacăte puse pe uși de Biserici și pe guri, pe cugete, ochelari de cal impuși spre a ignora ce fac alte popoare membre UE care se revoltă împotriva prostiei, incoerenței, dar pe care trebuie să îi avem reper în alte comportamente-etichetă pentru standardele înalte europene, aleg o călătorie în trecut.
În trecut să poposim pentru câteva clipe, pentru a oglindi inclusiv această perioadă de mai bine de 2 luni în care Biserica s-a comportat fix cum o face de pe vremea Apostolului Andrei, ce a pășit pe pământ românesc chiar din Dobrogea noastră cea curajoasă și just mărturisitoare de Astăzi. Cum? În pofida atacurilor primite pe toate palierele în ultimii ani, amintind doar ceasurile: Colectiv, Referendumul pentru familie, Catedrala Mântuirii Neamului, Biserica a acordat românilor și de această dată întreaga susținere, independent de orientarea religioasă, alături de Stat.
Deseori, în acțiuni organizate mult mai eficient, mai prompt desfășurate și cu o strategie superioară de a ajunge la beneficiari decât cea abordată și coordonată de Instituțiile Statului. Mănăstirile din toată țara și-au deschis porțile pentru a primi pe cei aflați în carantină, toate asociațiile și organizațiile ortodoxe din țară s-au unit în acțiuni de voluntariat destinate vârstinicilor, persoanelor cu vulnerabilități, dar și cadrelor medicale aflate în perioade de izolare față de familii, sub exercitarea meseriei. De asemenea, BOR a furnizat aparatură și echipament medical, substanțe de dezinfectare spitalelor și centrelor medicale din țară. Biserica Ortodoxă a acordat sprijin cumulând peste 17 milioane de lei în efortul de a-i ajuta pe români să depășească efectele pandemiei. Este un efort mare pentru Biserica, ajutorul fiind comparabil cu sumele cumulate oferite de băncile din România, iar meritul mobilizarii este cu atât mai puternica cu cât credincioșii nu și-au putut oferi susținerea decât în număr extrem de mic, ca și voluntari, accesul majorității în spațiile religioase fiind interzis , la fel și legalitatea deplasărilor în vederea furnizării de servicii.


Aceasta se întâmplă ACUM, contemporan cu noi toți. DAR unde a stat Biserica ortodoxă în toate episoadele critice ale istoriei acestui neam? LÂNGĂ ARMATĂ, români!
Unită cu Statul, cu conducerea țării și, a priori Unirii, unită cu voievozii Țărilor Române.
Da, mereu lângă Armată. Fie că era armata în cazărmi sau pe front, fie că era românul acasă lângă vatră și preotul în biserică sau românul pregătit cu ranița pentru război, preotul era lângă el. Și la botez și la nuntă și la înmormântare și printre gloanțe, în tranșee. De-a lungul istoriei, mai ales lângă domnitori. Toți marii voievozi pe care Țările române plecau în luptă cu binecuvântarea ierarhilor vremii. Când se dădea semn, preotul satului își aduna veșmântul negru, epitrahirul, Sfintele Vase, Sfântul Antimis, Liturghierul, cădelniţa și cu sfânta Cruce în mână se alătura fiilor, taților și bunicilor ce plecau la război.


Se mai vorbește în manuale și noile cărți de istorie ale țării despre preoţii care, în situații-limită, au luat arma în mână şi au luptat sau de cei care au unit, și au strâns subunităţile dezorganizate, mobilizându-i pe soldaţi să revină în linia întâi?
Cât se știe despre preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, care a salvat Drapelele Regimentului nr. 3 Olt şi Regimentului 66 sau despre Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugărul de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie? Arhimandritul maior Iustin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. Amândoi preoți și-au aflat sfârșitul pe front, printre gloanțe și tunuri, luptând lângă soldași, îmcurajându-i, unindu-i, mobilizându-i, spovedind, binecuvântând, împărtășind și apoi dăruindu-se cu totul cauzei Țării, prin actul ultim de jertfă: moartea.


Iar țăranul român era și la vatră și pe ogor și la război, mereu Unul, iar pe front pleca înarmat cu semnul Crucii! Acesta este Adevărul neamului nostru. Nu altul! Soldatul român se spovedea, primea Sfânta Împărtășanie de la preotii militari ce-i însoțeau în război nu doar cu rugăciunea, ci murind alături de ei, luptând, crezând, nădăjduind.
Toate acestea sunt mărturii documentele, aflate în Arhivele Militare Române, în rapoartele comandanţilor, preoţilor şi în propriile lor memorii.
Parodia din anii comunismului se desfășoară cu o monstruozitate și mai mare în anii noștri.
De ce a devenit un tabu să se vorbească ferm, clar, asumat și răspicat despre forţa credinței creştin ortodoxe, de care sufletul românului a fost lipit de două mii de ani încoace?
Amintesc de un Petre Țuțea care astăzi, să fi trăit bătaia de joc ce ni se servește, multe vorbe de duh și cu tâlc ar fi rostit. Ce ne spunea bătrânul?
“Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase. Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi.”
Biserica și Armata, veșnic împreună pe Fronturile însângerate.
Avem un Nicolae Iorga care a cercetat decenii pentru a găsi, studia și dezvălui poporului însemnările preoților ortodocşi, tăinuite pe coperțile cărților sfinte în care aceștia au relatat ca niște veritabili istorici evenimente din timpurile trăite. La iniţiativa preoților militari, se făceau colecte de bani pentru alimente şi se înfiinţau cantine pentru copiii orfani ai celor care mureau pe front.
De asemenea, oglindind timpurile de acum, preoţii nu s-au temut de pericolul contaminării cu tifosul exantematic şi nu s-au clintit de lângă răniţi, de cele mai multe ori fiind și doctori. Au fost dascăli, au constituit, din venituri proprii, biblioteci volante, extrem de căutate pe front, au creştinat soldaţi, au botezat copii.
Acest fapt îi conferă Preotului statutul de Pilon, stâlp la conștiința neamului, alături de istorici. Mai mult, pe linie socială, acum, în timpurile noastre, dar și în trecut privind, Biserica a fost lângă conducerea țării, printre oameni, deseori ajutând poporul inclusiv pe linie materială mai mult decât Statul însuși. Iar sprijinul spiritual, duhovnicesc se deslușește în lucrarea ce nu se vede cu ochiul fizic, dar care se Simte și se trăiește.
Se încearcă inocularea sentimentului de rușine și de perimat în ceea ce privește apartenența la Biserica creștină ortodoxă și mărturisirea credinței așa cum am primit-o din străbuni?!
Dar când s-a produs această fisură de mentalitate? Cum s-ar putea înțelege istoria acestui neam fără un Sfânt Ștefan cel Mare în fața chiliei Sf. Daniil Sihastru, fără un Mihai Viteazul, și el în genunchi în fața altarelor Muntelui Athos și pe pridvorul mănăstirilor Țării Românești? Când a venit Mihai Viteazul la putere, situaţia Bisericii Ortodoxe Române în Transilvania era dramatică. Deşi românii erau majoritari, religia lor nu era recunoscută ca religie oficială, de stat, ci era doar tolerată. „El a dorit să construiască o Dacie ortodoxă”. Istoria consemnează faptul că în războaie, Mihai purta după sine un cort de slujire, unde un preot oficia cuvenitele slujbe.
Trăim vremuri când ar fi înțelept să ne auzim Bătrânii cât mai adânc în inimă, să îi lăsăm pe ei sa ne ajute să umplem cumva golul de conștiință ce e tot mai abisal în fiecare din noi.
În consecință, las pecetea de final să-i aparțină tot Părintelui Nicolae Steinhardt într-un Cuvânt cu putere multă, ce descrie magistral și crunt chiar condiția existențială pe care cu toții o parcurgem:
„Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. […] Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-l aproba, a-l răspândi. […]
Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte! […] Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine.
Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-l inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. […] în prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei.
Despre aceştia presupunerea realităţii unui suflet de rob îşi află confirmarea. Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul.
Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui.
Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria.”
Ferestrele ne sunt încă deschise.
Să luăm aminte și să nu uităm că: “Hristos se face toate celui ce crede.”( Sf. Marcu Ascetul)
Doamne, ajută!

Sursă:

https://evz.ro/epistola-catre-cine.html

La început a fost Cuvântul! -Buciumul trezirii unei națiuni-

Hristos a Înviat!
Nicolae Voiculeț nu are nevoie de prezentare. Cei peste 40 de ani de activitate artistică îl reprezintă dincolo de orice descriere. Și tocmai de aceea, șederea lungă în atâtea Ceasuri pe scene prestigioase ale lumii (Franţa, Spania, Cehia, Germania, Austria, Ungaria, Marea Britanie, SUA, Japonia, Thailanda şi Italia) îl legitimează să fie Auzit, simțit și înțeles pe unica Scenă ce-i este lipită cordului: Neamul care l-a germinat, sămânță de Cer, de român ce-și poartă cu mândrie legământul de suflet făcut cu istoria, cu străbunii, cu el înșuși.
Dintr-o mare de suflete ce Acum stau verigă lângă verigă în acest lanț ce vlăguiește inimi, cugete și conștiințe, Nicolae ridică drapelul. Și nu cum suntem obișnuiți, pe sunet de nai. Nu! De această dată, Nicolae a ales buciumul , ca și instrument.
Buciumul trezirii unei națiuni:


“ La început a fost cuvântul”…dar acum e acoperit de mască!
Trăim momentul acela dramatic, când masca este pusă peste cuvântul omului pe care l-a primit în dar, chiar de la Dumnezeu.
Această botniță pusă abuziv peste gura Cuvântului este un simbol al tăcerii impuse de cei care nu vor să audă glasul Lui Dumnezeu din gurile oamenilor.
Dar tăcerea de sub mascaradă, este asurzitoare și puternică! A început să se audă!
Sunetele naiului care sunt parte a vibrației înalte a României sunt oprite și ele de mască. Dar eu nu am să mă opresc niciodată să-mi duc naiul spre sunete, cu mâinile împreunate în semnul crucii din rugăciune!
Am să cânt oamenilor Cântarea Cântărilor, pentru că Dumnezeu mi-a spus, să cânt!
Numai așa a supraviețuit acest popor românesc, doar prin rugăciune și prin cântec!
Nu mă voi supune niciodată nimănui, celui ce vrea să facă rău acestui popor. Genunchiul meu se pleacă numai în fața Lui Dumnezeu, care ne iubește, și neamului meu întru Hristos!
Așa vă încurajez și pe voi toți și vă rog:
Să NU CEDAȚI demnitatea câștigată cu jertfă, așa cum nici străbunii voștri, împreună cu toți ostașii sfinți ai României, nu au cedat nici o palmă de pământ, apărând-o cu propria lor ființă, până la moarte!
Să FIM, “cu crucea’n frunte, căci oastea e creștină”, așa să cântăm cu toții: ”Deșteaptă-te române”!
Am să închei cu un sfat pentru cei de azi, care din păcate nu mai au cuvânt:
Lăsați-vă, rog Cuvântul, Lui Dumnezeu liber, și nu-l mai acoperiți de mască! Nu mai luați în batjocură acest neam de oameni, pe care nu-l iubiți așa cum îl iubește Dumnezeul nostru.
Frați români, să nu vă fie teamă, să nu vă fie frică, pentru că sunteți luminați chiar de Lumina lui Hristos!
Adevărat A Înviat Hristos, în noi toți!
Nicolae Voiculeț”

https://evz.ro/la-inceput-a-fost-cuvantul-buciumul-trezirii-unei-natiuni.html

A sosit Ceasul. Lupii Albi (III) ” Fără cultul trecutului, nu există iubire de ţară.” Mihai Eminescu

“ Copiii mei, iubiții mei. Așa v-am crescut pe toți,
cum aș fi vrut să mă educ pe mine însumi dintru începuturi.
Iar voi să duceți mai departe vie istoria!
E singura Cale de a nu vă rătăci de voi înșivă.”

Bogdan Jianu



Suntem pe a 3-a treaptă din această adevărată călătorie inițiatică de 7 ani, în care ghizi și veghetori, deopotrivă, ne sunt Lupii Albi. Am ales să încep pagina noastră de astăzi cu o adâncă mărturisire făcută de Bogdan Jianu. Așa au crescut Lupii Albi, astfel a prins viață întregul Proiect, prin aceste suflete curate, inimile copiilor care s-au strâns în jurul flăcării de Trezire a istoriei din cordul lor. Tineri care au fost ridicați, transformați, educați, cizelați în cadrul Asociației, DAR care: au trezit, au înviat, au înverzit inimi și conștiințe, la rândul lor; copii care pe Bogdan l-au învățat cea mai grea și mai sfredelitoare, deși cea mai simplă, firească lecție a vieții: lecția iubirii. Împreună și pentru ei, spre pregătirea spectacolului “Vlad Voievod Drăculea”, iunie 2014, Bogdan Jianu a decis să fie confecționate săbii -pe modelul celor ale epocii evocate- respectând mărimea și greutatea fiecăruia; toate fiind realizate din fierul provenit din dezmembrările de mașini.
La final de spectacol, când urma să fie aruncat pe brațele lor, Bogdan a simțit tăișul unei săbii care crustează mult mai adânc decât lama unei arme normale. Acești copii au sfărâmat lacăte ale lăuntricului, cum doar niște suflete curate puteau împlini.
Focusarea pe oglindirea cât mai cu acuratețe a diverselor ceasuri din istoria neamului s-a remarcat și prin implicarea Asociației în proiectele educaționale ale Ministerului Învățământului- fac referire la programul “Școala Altfel”, prin care s-au derulat activități tematice specifice cu temă medievală, locația fiind Dealul Domnitorilor, Târgoviște.

Din dragoste pentru copii și mai ales din dorința de a dărui Bucurie puilor de români aflați peste graniță, Lupii Albi au desfășurat în perioada februarie 2016, iar mai apoi în perioada octombrie-noiembrie 2017 spectacolul ,,Dănilă Prepeleac” – realizat pentru comunitatea română din Transcarpatia, Cernăuți – Ucraina, ultimul program fiind la ințiativa Institutului Cultural Român. Să mai adaug că a fost prima trupă de actori ce a jucat în limba română pentru copii? Și că în timpul spectacolului, din “întamplare”, se tot închideau luminile, pentru a fi întreruptă sceneta? Dar le-a ajutat Dumnezeu, pentru că mare dar de suflet au adus copiilor de pe acele meleaguri, amintindu-le și lor cât de curat și de verde, ca frunza codrului, este graiul neamului român.
Și dacă voi da Roata timpului înapoi, 2013, ni se dezvăluie: miezul și sămânța, Clipa-zero al acestui Proiect de suflet, semnul de la Dumnezeu că multă lucrare vor avea Lupii Albi de înfăptuit, prin ceea ce Dumnezeu a pus în fiecare dintre ei, sumă de: talant, lacrimă, flamă și Cruce, toate laolaltă.

Pruncii: călăuză și Dar.
Ei sunt Răspunsul lui Dumnezeu la Chemările noastre

Care e taina? 16 aprilie 2013, o strângere de mână-pact de unitate și de organizare a Asociației, însoțită la unison de un apel telefonic, prin care Bogdan era părtaș la o bună vestire din partea sorei sale, Ruxandra Stan Jianu: un prunc venise pe lume, în viața lui și a Lupilor Albi, în fix acel Ceas când cei dintâi Lupi se strânseseră laolaltă. Există o vorbă veche, din popor, că “Frunza-i neam cu rădăcina”. Înteleaptă zicere. După cum sunt rădăcinile, așa este și frunza din coroana solemnului Copac, care este Omul. Sabina Maria, un prunc purtător de sfânt și puternic, nobil nume, ce avea să aducă odată cu el întâia cărămidă din cetatea Lupilor Albi și să aprindă felinarul crezului că trecutul e deseori mai viu decât prezentul însuși: înțelepciunea străbună, lipsa de dublă măsură, verticalitate, determinarea de a merge mereu până la capăt, călăuză fiind veșnic Dumnezeu. Un prunc-călăuzitor și luminător de Cale și de inimă.

Trestia se îndoaie, are rădăcină firavă. Da, poate trăiește mai mult. Dar cum…? Umbră și rod bogat tot arborele falnic dăruiește.
Copacul cu rădăcini adânci nu se teme de furtună.
– Zicere din bătrâni –
10 Mai 2013 – 10 Mai 2020, 7 Ani de sublimă Călătorie. După cum am istorisit în Partea I, Craiova avea să fie punctul-zero, întâiul spectacol, Ceasul în care firul existenței Lupilor Albi -pe scena sufletelor noastre- se desprindea de ghem. Ghemul misiunii pe care ei o au în fața istoriei și față de ei înșiși. Pelerinaj de zidire și de re-cunoaștere a trecutului, a rădăcinilor, a propriului nostru miez, ca neam și ca seminție printre popoarele lumii; lucrarea voastră cea atât de adâncă trebuie să meargă mai departe. Adâncimea aceasta este una de fântână ce are drept sursă un sfredelitor Izvor de munte: adevărul istoric.
În spatele spectacolelor, avem stând lăcrimândă Istoria însăși, liderii puternici pe care acest neam i-a avut, stau eroii, martirii, mărturisitorii de Hristos, toți laolaltă unindu-se într-un singur glas și așteptând (fără să ceară): recunoaștere din partea noastră, verticalitate pentru Timpurile ce ne stau în față, Trezire și, ceea ce străbunii numeau atât de cald inimii: „neatârnare”.
În același 10 Mai, dar în an 1877, sub Carol I, România își proclama Independența. Cu atât mai odihnitoare pentru inimi, dar și mai plină de responsabilitate devine aniversarea Lupilor. Iar pe 9 mai, în calendarul ortodox a fost sărbătorit Sfântul Hristofor, Sfântul ocrotitor al Drumurilor în viață. Fie ca Sfântul să vă fie ocrotitor și călăuză pe Calea aceasta, pe care ați ales-o; luminată, dar deloc ușoară Cale.
„Cu penele altuia te poți împodobi, dar nu poți zbura” atât de frumos spunea Lucian Blaga. Și așa este. Păstrați-vă Zborul cel înalt, pentru că aripile voastre sunt puternice, viguroase, cu spada adevărului, sămânță, și cu Sfânta Cruce: glas de bucium din Cer, pentru a vă păstra mereu just mesajul către suflete. Nimeni și nimic nu vi le poate frânge.

La Mulți Ani binecuvântați, dragii noștri! Mulțumire cu inima pentru toată dăruirea voastră din acești 7 ani și pentru toți cei care vor mai urma.
Ne înclinăm cu recunoștință în fața voastră noi, toți aceia care am urmărit spectacolele din tribune, v-am cunoscut și ne-ați hrănit sufletele cu lucrarea voastră cea de adâncă șlefuire a conștiinței apartenenței la neam.

La final de spectacole, voi nu vă despărțiți de public, ci de inimi;
raportarea voastră se face la Om, nu la individ.

Bucuria voastră este în a dărui. Voi toți simțiți că trăiți, că SUNTEȚI, în perioadă a priori spectacolelor. În timpul lor, sunteți foc și Stare pentru sufletele venite să vă vadă pe voi, oglindind istoria. DAR după spectacole, se așează tristețea pe frunțile voastre. Voi nu vă despărțiți de public, ci de inimi, raportarea voastră se face la Om, nu la individ. Această înseamnă să îți iubești și să te las trăit de spectatorul care vibrează la unison cu tine.
Urmând fusul Timpului, ajungem în mai 2015, când, la inițiativa Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, a răsunat iar „Jurământul lui Vlad Dracula către valahi”: “Oșteni, pentru Valahia, pentru Dumnezeu și pentru libertate, Înainte!”, evocare a unei pagini de istorie, dar mai ales, un Îndemn la trezire, la a ne scutura cugetul de praful ignoranței și a lepădării de legământul cu străbunii. Iunie, același an, ne-a invitat la „Dracula – Istorie și Adevăr”, în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului Medieval Dracula, urmând ca în septembrie, „Vlad Voievod Drăculea” să fie prezent iar în cadrul Zilelor Cetății Târgoviște.

“ Am stat mai bine de o oră în Mausoleu, de fapt într-un cimitir.
Paradoxal, unul viu. Cu Familia eroilor neamului, alături. Când am ieșit din Mausoleu, eram alții. Toți trecuserăm ca printr-un botez, era lacrima neplânsă și rugăciunea-sabie și foc al sfântului erou necunoscut.
Trecuserăm toți ca printr-o metanoia.”
Bogdan Jianu

August 2015 a venit cu Spectacolul „Primul Război Mondial”, desfășurat la Mausoleul Mărășești și apoi în Piața Unirii, Focșani, la inițiativa Consiliului Județean Vrancea. Ne vom opri în fața unui moment de nerostită cutremurare. Se știe că acea clipă singulară de dinaintea intrării pe o scenă este esențială pentru orice actor spre a se aduna în Sine, pentru a reuși, mai apoi, să se dăruiască. Această clipă a fost încapsulată la Mărășești, paradoxal, în eternitatea a 60 de minute ce au sfidat cursul trecerii timpului.
Pentru că Lupii noștri Albi au avut acest moment de cufundare în sine unit cu trăirea unei reculegeri, a unei emoții ce te dărâmă, te sfâșie lăuntric, doar cu Rostul de a te re-configura, de la reclădi sufletește: o întâlnire în duh cu eroii neamului.
În ianuarie 2015 și apoi în 2017, tot la Focșani, ne-au întâmpinat „Voievozii – Mesaje din trecut”, în memoria Unirea Principatelor Române. Mausoleul Mărășești a fost gazdă și răscruce la praguri de veac și în august 2016, pentru spectacolul Mărasesti.

Premiera filmului – spectacol „ Dracula – Istorie și Adevăr” a avut loc în februarie 2016, – în memoria actorului George Alexandru, prieten de suflet al Lupilor. Evenimentul a avut gazdă – Teatrul Municipal Tony Bulandra, Târgoviște, iar inițiativa a aparținut Primăriei Municipiului Târgoviște. Acesta este al treilea film realizat de Asociația culturală Lupii Albi, după cel din 2014, “Vlad Voievod Draculea”, și cel din 2015, “Dracula-Reîntoarcerea”. Dacă în primul s-a pus accent pe confruntarea domnitorului cu turcii, în “Reîntoarcerea”, suntem invitați într-o etapă de pace la curtea domnitorului, tihnă între ceasuri de cumpănă ce scot în relief laturi esențiale din personalitatea lui Vlad Voievod. Al treilea film vine să portretizeze și mai profund caracterul domnitorului, sufletul, omul și liderul Vlad.

“Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase.
Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi.”
Petre Țuțea

Amintesc, în același duh al păstrării adâncimii rădăcinilor, o pomenire aparte, zi senină de 2 iulie și Sfântul Ștefan cel Mare alături, din Cer și de pe pământ. În această perioadă, se desfășura spectacolul „Mușatin și Basarab” (2016), în cadrul Festivalului Medieval Târgu Neamț, la inițiativa Primăriei Târgu Neamț, prin Fundația Culturală Ion Creangă. Un spectacol susținut din suflet, cu sufletul, în lipsa unei remunerări concrete. Dar bucuria acelor zile de spectacol, cu un decor la care s-a muncit 24/24 ore, alături de Lupi venind și tinerii inimoși de la Agapia și Neamț, va rămâne album de memorii viu în amintirea celor prezenți.

Cu mult umor, auto-ironie, dar și cu o Bucurie ce greu poate fi tradusă în cuvântul scris, povestea Bogdan cum, dimpreună cu spectacolul în sine, a împlinit Cerul încă o Lucrare în cordurile Lupilor Albi. Întreaga Familie a simțit să facă un popas la Schitul Vovidenia, ședere în tindă de rai, un pridvor-fereastră către Dumnezeire. În acest duh, cu Sfântul Ștefan cel Mare pomenit, au fost întâmpinați cu dragoste părintească și soare în piepturi de Părintele Arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia, un monah. Aici, Părintele a invitat la rugăciune și la cântare în strană, în cor. Cu zâmbet tăinuit în buzunarul inimii recunoaște Bogdan că nemărginite au fost emoțiile tuturor, pentru că Lupii știau a lupta, a regiza, a se ruga în tăcere, singuri sau laolaltă, dar cântul muzicii bisericești nu îl experimentaseră.

“Unde esti, Vlad?”- întreba retoric Cerul, la acel moment, Bogdan Jianu, pentru că fratele Vlad Miriță nu era la Neamț la acel eveniment.

“Dacă era Vlad, ne coordonam și noi după el, dar așa… Eram doar noi. La un moment dat, în timp ce cântam, însă, urmărind versurile în cărțile din fața noastră, am început să ne uitam uluiți unii la alții. Nu ne venea să credem că suntem noi cei care cântam. Se auzea bine, dar tot nu puteam crede că sunt vocile noastre. Nu era meritul nostru pentru cele ce se petreceau! Clar. Era un Ceva venit din altă parte. Acea zi ne-a fost lecție, dar și îndemn de asumare și de cufundare puternică în rugăciune. Atât de minunat a lucrat Dumnezeu cu noi în acea zi, ne-a fost Sfântul cel Mare alături pe parcursul întregii șederi pe plaiurile Moldovei.” ( Bogdan Jianu)

“Este uşor să păcăleşti ochiul, dar este greu să păcăleşti inima.
E o nebunie să fii actor.”
Al Pacino


La o răspântie de ani și de prezentare a evenimentelor desfășurate de Asociația Culturală Lupii Albi, aduc în față mărturisirea unui mare actor, Al Pacino, care spunea că: “Este uşor să păcăleşti ochiul, dar este greu să păcăleşti inima. E o nebunie să fii actor. Îți iei psihicul şi dai cu el de toţi pereţii. Cu cât intri mai adânc în rol, cu atât mai puternic e șocul când se iese de pe scenă.” Atunci e ceasul “De ce”-ului și al lui “Cine sunt?”. “Unde se termina rolul și de unde încep eu, ca om din spatele rolului?” Răspunsurile pe care fiecare actor și le dă la aceste întrebări creionează chipul sufletului ce dă viață personajelor. Și pentru că pășim cuminte pe stinghia scenei de spectacol, dar și pe cea a cugetului, aduc în prim plan încă 2 mari actori, Antonia Ionescu și Ioan Isaiu. Nobilul cavaler Raffman, Mircea cel Bătrân…roluri în spatele cărora Ioan Isaiu respiră trecutul, dând forță și așezare prezentului, dăruind spectatorilor puls, stare, iar colegilor actori: pârghii de a lăsa energia evocării să curgă într-un Firesc nedrămuit de plafonarea prezentului. Ioan Isaiu a simțit să se alăture proiectelor Asociației cu implicare totală de suflet, fiind unul din puținii artiști care mai militează pentru păstrarea neatinsă a valorilor naționale, precum și a adevărului istoric. Îți mulțumim, Ioan. În acest miraj, spectatorul devine astfel Una cu spectacolul, dar e pus față-n față și cu istoria, spectacolul la care asistă devenindu-i magistrală Lecție despre trecut.
Iar iunie 2017, Spectacolul „DRACULA – Coroana” ( Festivalul Medieval Dracula Târgoviște), vine cu un mesaj-Cheie, ce se întrevede paralel cu scenele istorice. E un mesaj pentru fiecare dintre noi, acela că DA, e o dovadă de putere să îți recunoști slăbiciunile, DAR nu e de ajuns asumarea, în lipsa corectării și a umplerii golului. Astfel, dacă până în acest Punct, Voievodul Vlad Draculea avea doar alura unui lider dur, intransigent, just, dar lipsit de emoție, de simțământ, acest spectacol scoate la suprafață o nouă filă din personalitatea domnitorului, dar și a omului din spatele rolului, al omului Bogdan. Iar actrița Antonia Ionescu, în rolul Ilonei Szilágyi, soția lui Vlad și verișoara lui Matei Corvin, este cea care vine cu acest suflu nou. În afara rolului jucat admirabil, reușește prin vibrația sa să îmblânzească atât rolul în sine, al Voievodului Draculea ( dezvelind o latură rar evocată istoric, cea a unui suflet sensibil, asumat, dincolo de tăria și cruzimea faptelor), cât și pe actorul Bogdan Jianu. Bogdan mărturisea că în Antonia a găsit nu doar o colegă, dar și un înțelept îndrumător și ghid în labirintul actoriei.

“Nu am trădat niciodată pe nimeni! Iar în genunchi n-am să cad vreodată!
Eu voi spune ceea ce gândesc.
Iar pentru toți, pentru voi toți, am să mă pun pe cruce!”
( Vlad Voievod Draculea, interpretat de Bogdan Jianu)

Dialogul dintre Vlad și Ilona ( “Ilona, eu nu știu dacă te iubesc.” “Știu, dar accepți să te căsătorești cu mine pentru țara ta. Pentru mine ești început și sfârșit.”. “Te rog să rămâi în viață! De vei scoate sabia, de sabie vei pieri! Iar eu nu vreau, nu pot să te pierd.”) și cel dintre Matei Corvin și Ilona (“Singura soluție ar fi să-l arestez.” “Asta merită Vlad, trădare?”) culminează cu zbuciumul și strigătul lăuntric al lui Vlad, din clipa arestării: “Nu am trădat niciodată pe nimeni! Iar în genunchi n-am să cad vreodată! Eu voi spune ceea ce gândesc. Iar pentru toți, pentru voi toți, am să mă pun pe cruce!”. Dincolo de rolurile interpretate sublim, Antonia e un suflet luminos, puternic, ce a crezut cu toată ființa în viața acestui Proiect. Iar dăruirea sa de suflet și de trăire se resimte puternic atât în roluri, cât și în manifestarea ei, ca Om, ca femeie, ca mamă și ca artist.


“Pentru mine ești început și sfârșit.”
(Ilona Szilágyi, interpretată de Antonia Ionescu)

Acest moment al crucificări lui Vlad a fost introdus de Bogdan pentru a deschide uși spre o scenă de înaltă vibrație, tensiune și răscolitoare lecție de sacrificiu. Martirajul său a fost transpus metaforic în întinderea pe cruce, asumare pentru veacuri a manifestării credinței sale. Cruzimea cu care a fost încoronat, blamat de-a lungul istoriei, și în jurul căreia s-au creat legende fel de fel, fără niciun argument de ordin istoric, a avut ca unic raționament actul de justiție. Detaliile tehnice ale înălțării sunt și acestea de referință. De la înălțimea de la care a fost ridicată crucea, 8 metri, cadrul ultimului cuvânt al lui Vlad Voievod pentru neamul românesc, pare înrămat în Cer, iar simbioza trecut-prezent creează cu adevărat un moment de adâncă și răscolitoare trăire.
Emoția sfredelirii în pagini de istorie ce deseori se vor și cer a fi: mute, șterse și mistuite de Timp m-a trimis la cuvântul-testament al Părintelui Gheorghe Calciu, profetică mărturie pentru vremurile noastre, când, pentru a păstra vie sămânța Neamului, va fi inerentă confruntarea cu cei ce urmăresc să ne dezrădăcineze de istorie, de străbuni, de noi înșine:


“O să se bată și morti, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apărați.
Și morți vom izbândi!”
( Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

Pentru ceasul nostru de Acum, credința strămoșească este ultima carte pe care acest neam o joacă, la răspântiile istoriei. Nici Cerul și nici ogorul acestei țări ce și-a primit Botezul în sânge nu ne vor ierta, pentru că noi înșine nu ne vom putea justifica orbirea, lașitatea, ignoranța.
A scrie scenariul pentru o evocare de trecut al unui popor este o lucrare ce solicită mai mult decât abilități scriitoricești. Se cer: suflet, asumare, migala, pricepere, discernământ, conștiință, finețe, justețe, duritate și cuvânt aspru, când e cazul, sete și foame de a cerceta arhivele, izvoarele istorice și,mai presus de toate, e nevoie de precizia actului chirurgical, focul bisturiului. Urmând firul istoriei, nu numai că scoți la suprafață aur din tot ce unii vor să pară a fi praf și glod al uitării, ci te regăsești pe tine în strămoși, începi să îi trăiești în propria ființă, ca într-o simbioză.
Întorc a 3-a filă din acest Dosar-Documentar despre acțiunile culturale, educative, istorice ale Asociației Culturale Lupii Albi prin cuvintele unui frumos și demn român basarabean, care s-a născut și a plecat dintre noi cu același dor nemistuit, dorul și dragostea de neam și de țara-Mamă, iubire purtătoare de bucurie, dar și răstignită în cele mai adanci și sfredelitoare piroane.
În Partea a 4-a, deschidem fereastra cuvântului, în văluri de Timp, spre Centenar și către un complex, cutremurător Proiect, “PATRIE si ONOARE”.

“Cine nu și-a scris istoria cu sângele, acela sau n-a avut-o nicicând sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora!”
Grigore Vieru

Sursa:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-lupii-albi.html

A sosit Ceasul. “Suntem cei aleși pentru că TU ne-ai ales!” LUPII ALBI (-II-)

Moto:
“Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, încât doresc să-i las şi după moartea mea dovezi de vădită simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene […] Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:
«Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine!».” –
Regele Carol I
*
Un rege. Un rege căruia nu îi curgea prin vene sânge de român, dar a demonstrat a fi mai român decât românii. Un destin. Un Testament greu. Și un 10 Mai 1877, când Carol proclamă Independența. O funcție ocupată de cine era în drept. O putere, însă, la care urmau să râvnească mulți. Și o lecție de istorie ce ne va urmări mereu, veac după veac, până ne vom înțelege atât Zborul, elanul, trezirile, dar și căderile și îngenuncherile, ca Neam.
Cu fix 11 ani în urmă, 9 mai 2009, avea loc Premiera filmului “Carol I – Un destin pentru România”, un documentar istoric regizat de Sergiu Nicolaescu și produs de MediaPro Pictures, cu sprijinul Consiliului Național al Cinematografiei, în care accentul cade grav asupra frământărilor morale ale regelui, Carol I fiind surprins într-un zbucium mocnit al conștiinței. În fața imperativului războiului, regele avea de ales între onoarea față de rădăcinile de familie, alăturându-se Germaniei și Austro-Ungariei, și respectarea opiniei publice care cerea ca țara să rămână în neutralitate.

’’Ți-am lăsat o moștenire scumpă! Cea mai scumpă!”
De ce simt a evoca frânturi din testamentul unui rege, un film produs în memoria sa, precum și numele unui regizor, actor, scenarist de marcă în istoria cinematografiei? Răspuns: În filmul “Mircea”, 1989, una din replicile Voievodului, interpretat de Sergiu Nicolăescu, este aceasta: ’’Ți-am lăsat o moștenire scumpă! Cea mai scumpă!”.
Revenind la povestea noastră, am înteles, ignorând vălul timpurilor pe care le trăim, că acest îndemn poartă în el legământul cu istoria, cu Neamul, DAR și cu cei care, dincolo de cadre, scene, costume, regie, scenarii, urmau să ducă mai departe Vie flacăra din pieptul lui Sergiu Nicolaescu, aceea a evocării trecutului.
Și dacă îi așez față-către-față astăzi, în acest al 7-lea Ceas de ființare a Lupilor Albi, Sergiu Nicolaescu pare să îi repete lui Bogdan Jianu pe un ton adânc, responsabil, dar cu un zâmbet patern ascuns în cuibul inimii, același mesaj scurt, dar care comprimă întregul: “Ți-am lăsat o moștenire scumpă! Cea mai scumpă!”. Iar promisiunea făcută de Bogdan lui însuși, dar și în fața istoriei, este: redarea cât mai fidelă a adevărului, scenariile toate fiind scrise după o minuțioasă și justă documentare istorică.
Am în față 2 testamente: primul, cel al unui Rege, față de Neam și Istorie. Al doilea, un testament și o îndatorire din partea unui om, Sergiu Nicolaescu, care a redat generațiilor noastre capitole din istorie, prin lupa cinematografiei. Și-a asumat și amprenta personală, cadre imaginate, nu însă și întâmplate în fapt real. Dar toate au fost pentru un plus de dinamism. De asemenea, nu trebuie ignorată tensiunea sub care erau realizate aceste filme, din partea regimului comunist. Anumite mesaje împotriva conducerii erau discret strecurate. Altfel, filmele-capodoperele cinematografiei românești nu mai existau astăzi.


Ce fac Lupii Albi? Duc mai departe moștenirea, dimpreună cu sublima cruce a responsabilității traducerii cât mai exacte a faptelor trecutului. Predare de ștafetă. O moștenire artistică ce are drept Rost tocmai evocarea, oglindirea și Mărturisirea curată, justă a istoriei; ceea ce face din Lupii Albi mărturisitori de credință, de vatră străbună, de mesaj al strămoșilor. Și nu este deloc o misiune facilă în timpurile noastre să scormonești în trecut, spre a trezi prezentul. Este o luptă cruntă cu timpurile, cu mentalitățile, cu Uitarea, cu ignoranța, cu noi înșine.
„Numai întoarcerea noastră către trecut, ne dă forța faptelor de azi”
Cu inima pășind tăcut peste Prezent, pentru a ne drămui Trecutul, îmi continui Călătoria în cei 7 ani în care Lupii Albi s-au născut asumat și deloc întâmplător.
Menirea lor a fost pusă sub semnul îndemnului făcut de Nicolae Iorga, punte peste timp: „Numai întoarcerea noastră către trecut, ne dă forța faptelor de azi”. După cum am simțit a mărturisi și în prima Parte de documentar, primul impact și prima emoție oglindită de Lupi este aceea de Familie. “Asociație” e doar un termen ce acoperă și definește segmentul rece și neutru al formulei legale de organizare. Dar în spatele coperții, ne întâlnim cu sămânța: Familia Lupilor Albi.
Începutul i-a întâlnit sub același cuget și în aceeași vibrație pe Bogdan Jianu, Vlad Miriță și Liviu Subțirică. Însă cei 3 mușchetari au avut parte de un d’Artagnan-surpriză, în persoana fragilei și totuși atât de luptătoarei Alina Dumbravă. Un suflet luminos, dârz, perseverent, adânc, verde și viu, cu o răbdare menită să umilească statisticile de rezistență în fața ritmului de cădere a “picăturii chinezești”. Piatra de temelie, zidirea a tot ceea ce va urma, a rămas încapsulat într-o istorisire ce cutremură.


Invit la a vi-l imagina pe Bogdan stând în mijlocul nostru, al cititorilor și al spectatorilor, povestind cu tonul grav, dar amestecat cu emoția lacrimei înghițite și a recunoștinței, despre un Ceas anume. Un apus de soare ce purta pecetea răsăritului minunatei Familii a Lupilor Albi. Alina, vicepresedinte al Asociației și Director de Productie, este sufletul care, după un minunat spectacol, la poalele Mănăstirii Dealul, cu duhul Voievodului Mihai Viteazul planând peste Târgoviștea atâtor veacuri, a primit gândul cel bun al concretizării acestui Proiect de suflet.
Prima treaptă a fost urcată. “Ziua în care am hotărât cine suntem și ce vom face a fost 8 Septembrie 2013.” (Bogdan Jianu). Și aș mai adăuga eu, binecuvântată zi de primă Cărămidă aleasă de Cer, Lupii Albi pornind la Drum cu binecuvântarea Maicii Domnului, a Cărei Naștere se sărbătorește de creștinii ortodocsi pe 8 Septembrie. Iar din acel Ceas, totul a curs lin, aidoma șipotului izvorului de munte, am după an, dupa cum Bogdan mărturisește: “Altă Zi, o altă înscenare, aceeași Echipă. Îmi număr binecuvântările și sunt fericit!”
Lor li s-au alăturat în timp actorii: Carmen Tănase , care este si Membru Fondator, Elvira Deatcu , Ioan Isaiu, Liviu Cheloiu, Antonia Ionescu , Radu Micu, Mircea Silaghi, Bogdan Farcaș, Ioana Farcaș, Radu Câmpean, Dan Ionescu; actorii – cascadori: Adrian Curpene, Sebastian Ioniță, Ștefan Dinu, Mihai Gheorghiu; cascadorii: Mihai Ungureanu – coordonator cascade, Aurel Boată – Horse Master, Dorin Zaharia, Octavian Mocanu, Alexandru Bocit, Andrei Prodan, Alexandru Gheorghe, Eduard Dumitru, Dragoș Badea, Ștefan Rotărescu, Marian Arsene, Daniel Iftinca. Din Staff fac parte: Amalia Petrescu – Costumiră, Sarah Gâtlan – Scenografie, Make-up, Antonia Ionela Rotaru – Administrativ, Daniela Curpene – Asistent Producție , Raluca Măruntu – Coordonator figurație , Raul Paslari – Inginer sunet, Dănuț Pădure – Director imagine, Vasile Petrovschi – Editor video. Alături de aceștia, sunt și actorii invitați: Ion Besoiu, Maria Buză, Ion Haiduc, Maia Morgenstern, George Alexandru, Ion Dichiseanu, Radu Pietreanu, care au completat magistral distribuțiile spectacolelor.


LUPII ALBI se descriu ca fiind: “o trupă de cascadori și actori profesioniști, care promovează obiective cultural – istorice și turistice aflate pe teritoriul României, printr-o serie de evenimente de înaltă ținută culturală și artistică sub sloganul <ISTORIA CA UN SPECTACOL> . Cei peste 50.000 de spectatori care au participat la spectacole, fac din “LUPII ALBI” cea mai apreciată trupă de reenactment din România. Spectacolele LUPII ALBI aduc de fiecare dată între 4.000 – 10.000 de spectatori (în funcție de spațiul de desfășurare) și generează o serie de activități economice colaterale, care aduc venituri substanțiale organizatorilor acestui gen de evenimente. Peste 300 de persoane sunt implicate în realizarea fiecărui spectacol Lupii Albi.
Trupa LUPII ALBI dispune de o bază importantă de tineri cascadori, care se pregătesc alături de echipa de bază, activitate ce reprezintă o sursă permanentă de prospețime în momentele oferite, dar și o alternativă pentru aceștia de petrecere a timpului liber într-o echipă, într-un mediu educațional și cultural.”

“Numai uniți vom reuși să păstrâm pământul țării în libertate!”
“Ne aude Dumnezeu!”
În mai 2013, are loc debutul, primul spectacol de reevocare istorică, în cadrul Festivalului Național “Mihai Viteazu”, Craiova. Un regal cu mari actori, cascadorii, sute de costume, coloană sonoră, scenografie, emoție, simboluri, Chei ale trecutului, lansate-punte spre Ceasul nostru de astăzi. Maestrul Ioan Besoiu a adus în spectacol metafora legământului neamului cu Cerul, pacea, tăcerea cea atât de grăitoare a bătrânilor preoți ortodocși de odinioară, puterea și binecuvântarea dăruite în duh Voievodului și ostașilor, pe timp de luptă. “Numai uniți vom reuși să păstrăm pământul țării în libertate!” (Mihai Viteazul) și răspunsul vine din partea preotului bătrân: “Ne aude Dumnezeu!”. La acest îndemn începe lupta, cu o binecuvântare și sub semnul Sfintei Cruci.

Maia Morgenstern, un Suflet cu aripile înrădăcinate în Cer
Un moment emoționant s-a petrecut, însă, și dincolo de cortine. Un gest, o trăire și o atitudine despre care puțini știu, iar Bogdan și-a dorit să ne împărtășească taina. Pe 1 mai am aniversat-o cu toții, cu siguranță mult prea în tăcere decât merită acest suflet luminos și luptător, pe Maia Morgenstern, artist cu aripile înrădăcinate în Cer. La acel moment al anului 2013, Maia Morgenstern urma să joace rolul doamnei Teodora, mama lui Mihai Viteazul, despre care Nicolae Iorga scria: ,,aceasta ar fi o Teodora Canatacuzino, o patriciană din Bizanţul nou grecesc”. Înainte de spectacol, o modificare în programul reprezentațiilor pe scena Teatrului Național îi făcea imposibilă prezența în spectacolul “Bătălia de la Călugăreni”. Dar vestea fusese deja dată, mii de inimi o așteptau în eveniment, iar doamna Maia nu este un suflet care să facă compromisuri. Demnitatea și respectul față de spectator au fost răsplătite prin asumare, cu propria prezență la Conferința de presă, înconjurată de televiziuni și jurnaliști.
Venea în viteză de fulger la Craiova, direct de la repetițiile de la Teatrul Național, pentru a mulțumi, a aduce argument pentru nedorita lipsa din rol, cu lansarea unei aripi de credință și de bucurie a unei noi colaborări în viitor. Emoțiile acelei clipe au fost copleșitoare atât pentru doamna Maia, cât și pentru toți actorii, cascadorii din spectacol, dar și pentru reprezentanții media. Mulțumim cu inima, doamna Maia Morgenstern. Și să ne fim unii altora întru mulți și binecuvântați ani!

“Fără cultul trecutului, nu există iubire de țară!”
Mihai Eminescu
În septembrie, același an, au urmat spectacolele: Dacii la Pelendava, susținut la Craiova, la inițiativa Primăriei Municipiului, “Vlad Țepeș și solii turci”, desfășurat la Târgoviște, iar în octombrie, “Haiducii lui Iancu Jianu”, Craiova. Scenariul pentru ultimul spectacol a fost scris de Radu Pietreanu și tot acesta l-a ales pe Bogdan Jianu în rolul haiducului de legendă.
Și… o mărturisire. În fața spectacolelor Lupilor Albi, mi-e imposibil să rămân ghidată exclusiv de actiune, de firul epic. E un Ceva subtil, greu de pătruns ( dar nu intangibil), dincolo de arenă, costume, actori, cai coborâți parcă din basmele noastre populare. Scenariul e bogat în simboluri și coduri ce îmbracă adânc, ca într-o ramă, fiecare evocare de trecut în taina veșniciei.
În aceste prime spectacole, am regăsit: Crucea, Sfinxul, steagul dacic, soarele pe armura de pe piept. Soarele, ca simbol arhetipal, apare în multe culturi ale lumii, dar peste tot e perceput ca o pecete a veșniciei. Interesantă este pe armură din spectacol: poziționarea celor 3 cercuri concentrice, trimițând cu gândul la cei 3 timpi: trecut, prezent și viitor. Sensul de orientare al solzilor din primele 2 cercuri este identic, al treilea însă e diferit. Iar în centru e Miezul, punctul primordial, Timpul-zero. Și multe alte simboluri sunt presărate în fiecare spectacol, prin alegerea numelor, prin semnele de pe costume, din replici; unele simboluri sunt la vedere, altele, păstrate vii spre a rămâne în taină, pentru cine le simte și le cuprinde în cuget.
Anul 2014 a fost marcat de spectacolele „Vlad Voievod Drăculea” ( iunie, în cadrul primei ediții a Festivalului Medieval Dracula, la inițiativa Primăriei Municipiului Târgoviște ) și „Dracula – Reîntoarcerea”(septembrie, în cadrul Zilelor Cetății Târgoviște). Iar în decembrie, Lupii Albi au pregătit pentru copii spectacolul „Cine ți-a furat Crăciunul”, desfășurat în Orășelul Copiilor, la inițiativa Teatrului Municipal Tony Bulandra Târgoviște. În aceeași lună, a avut loc și reprezentația: Solia Țării Românești, de 1 decembrie, la Alba Iulia.
“Cum să nu trăiesc cu toată ființa mea acest rol ?!”
( Bogdan Jianu)
Deși am atins în Partea I de documentar Ceasurile celor 2 spectacole închinate și NU doar dedicate Voievodului Vlad, vă învit și în următoarele rânduri la o nouă ședere întru cuvânt. Da. Acțiunea atrage, scenele incită spiritul de observație în a percepe detalii, personaje, replici, ÎNSĂ scenariul e astfel întocmit încât păstrează mereu un tâlc, o taină, o cheie. O lacrimă, dar și un zâmbet amar în spatele cortinei. Zâmbești, dar te și înfiori de trăirea organică a trecutului. De ce se petrece aceasta? Pentru că, odată intrat în rol, Bogdan Jianu își unește sinele cu ființa personajul istoric. Veridicitatea cu care spectatorii percep fiecare scenă este pecetluită de această simbioză a personajului cu actorul însuși.
În acest sens, mărturisea Bogdan: “Cum să nu trăiesc cu toată ființa mea acest rol? Acest mare voievod , pe lângă ce a reușit să înfăptuiască în timpul lui, a făcut un miracol în timpul meu, al nostru. Mi-a dat puterea și determinarea să merg mai departe. Lui îi datorez mult din ceea ce astăzi sunt. Și nimic nu este întâmplător în Drumul vieții noastre. Totul se petrece cu un Rost.”
Și pentru că aminteam de această solidaritate între suflete și oameni, dincolo de punțile Timpului, aduc în față pe cei 5 căpitani ai voievodului Vlad, nume fictive, dar de înaltă vibrație. Căpitanul Andrei( interpretat de Ioan Isaiu), luptător, cu spirit de sacrificiu și atât de patern față de Vlad Draculea amintește și de marele Sfânt ocrotitor al acestui neam, Sf. Apostol Andrei. Acest nume este însă și în amintirea lui Sergiu Nicolaescu, ce a purtat acest nume în producțiile sale.
Căpitanul Amza: numele acestuia fiind un omagiu adus marelui actor, Amza Pelea. Căpitanul Corbea( interpretat de Vlad Miriță)…multe ar fi de povestit despre acest nume. Ne duce cu gândul la pasărea mitică, un mesager divin în cultura populară. Pe această pasăre, deseori blamată și trecută în registrul întunericului, considerată în unele culturi a fi doar un simbol al războiului, o simt ca fiind un cuib de simboluri mult mai adânci. În afară de faptul că este una dintre cele mai inteligente specii, corbul trimite spre ideea de vindecare, de asumare, de trezire spre înțelepțire, pentru o metamorfoză a conștiinței- ceea ce face din corb o metaforă a dezvăluirii adevărurilor ascunse, prin expunerea lor în lumina conștiinței.
Întorcându-ne la căpitanul Corbea, exact această demnitate și asumare o remarcăm, datoria și crezul dincolo de toate celelalte ale omenescului. De menționat și faptul că steagul Țării Românești în acea perioadă era alb și avea pictat un corb ce ține în cioc o cruce dublă, stând deasupra unei ramuri de ienupăr verde.
Al patrulea căpitan este Lupu(interpretat de Liviu Subțirică) și alegerea numelui face punte spre rădăcinile dacice și miticul Lup Alb.
Iar Căpitanul Codreanu, al 5-lea, îmi aduce aminte, printre altele de frăția dintre sufletele ce au trăit pe acest pământ din moși strămoși și Codrul nostru, frate cu românul, vorba poetului. Codrii pe care îi distrugem, îi vindem și astfel trădăm cel mai puternic legământ dintre om și natură, riscând astfel propria dezrădăcinare, și la propriu și în sens figurat, ca neam.
În iunie 2014, după 552 de ani de la Bătălia de la Târgoviște dintre dintre Vlad Voievod Draculea şi sultanul Mehmed al II-lea, și după 3 luni de antrenamente și repetiții grele, Lupii Albi au evocat spre trezirea din amorțeala conștiinței, Atacul de noapte, până astăzi studiat în Academia militară. Strategia militară și înverșunarea cu care a rezistat, în ciuda inferiorităţii numerice a oastei, a adus respectul contemporanilor săi. Laonic Chalcocondil a pus pe seama sultanului mărturisirea că:„nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari” şi care „ar fi vrednic de mai mult”. Acest adevăr a intenționat Bogdan Jianu să-l redea prin fiecare scenă a spectacolului.
În încheierea celei de-a II-a Părți, voi aminti, pentru luare-aminte, un schimb de replici dintre doamna tronului (Carmen Tănase) și Vlad Voievod (Bogdan Jianu), urmate de un fragment din Jurământul Voievodului:
– “Vlad, ce ți-a împietrit inima, astfel încât nimic nu mai are loc într-însa?
– Am sacrificat tot ce am iubit vreodată. Te-am sacrificat și pe tine. Dar acum sunt numai: eu , Țara mea și libertatea ei. Și am să le apar chiar și dincolo de mormânt!”


“Eu, Vlad Voievod, urmașul marelui Mircea, v-am învățat să iubiți acest pământ bun și frumos, dar la nevoie să-l apărați până la moarte.
Pe mine iertați-mă pentru tot ce puteam s-aud și nu am auzit, pentru tot ce puteam să văd și nu am văzut, pentru iertarea pe care puteam s-o dau și nu am dat-o.
Dar nu uitați: v-am învățat să vă ridicați din genunchi, să țineți sabia, să priviți în ochi pe oricine și să nu vă mai plecați în fața nimănui.
Valahi, alegeți să muriți în picioare decât să trăiți în genunchi!
Nu uitați cine sunteți, credeți în voi și în Dumnezeu și nimeni niciodată n-o să vă poată lua: Libertatea!”

Partea a III-a ( III din IV ): 15 Mai 2020

Sursa:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-suntem-cei-alesi-pentru-ca-tu-ne-ai-ales-lupii-albi-ii.html