A sosit Ceasul. Lupii Albi. “Pe câmpul de luptă, noi mergem numai Înainte!” -IV-

Moto:
“Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta:
să faci imposibilul: posibil ! ”
Părintele Nicolae Steinhardt, Bătrânul Rohiei

Astăzi va fi o Altfel de întâlnire întru cuvânt. Spectacole și Actori, trăiri și Suflete, Trecutul și Oameni ai prezentului, toți și toate vor fi puse față-n față, pentru o fidelă oglindire a ceea ce Lupii Albi SUNT și dăruiesc.
Ceas 4 al călătoriei noastre, portal spre alte timpuri, spre repere de lideri și de suflete cu Autenticul devenit răsad în propriile ființe. Neamul acesta românesc cu siguranță ar fi avut alt drum în istorie dacă Unirea nu ar fi existat doar la nivel conceptual și numai în ceasuri de înfăptuire în mod manifest: de punere laolaltă de teritorii, legi, administrații.
Unirea autentică ( și nu cea regizată la praguri de istorie), în sânul unui Neam, se împlinește NU în anume momente, CI în fiecare Ceas. Doar atunci, neamul are rădăcina puternică și tulpina viguroasă prin credința că el ESTE; doar prin Unirea cea de fiecare clipă, Unirea cea în duh, se asigură dăinuirea.
Iar câmpul de luptă, cel de Acum, nu mai înseamnă doar țărână, sânge (manifest), tunuri, bombe, schije. Nu, acum Frontul de război este sufletul și mintea omului, tunurile se dau altfel, ele sunt tăcute, uneori imperceptibile, iar frontul e însăși triada: suflet-cuget- minte. Inima, starea, trăirea omului sunt ținta, miza. Pentru ca neamul să dăinuie, înainte de orice altă condiție, avem de împlinit o promisiune-Legământ cu străbunii, cu istoria, cu noi înșine, până la urmă, să ne asumăm ceea ce suntem ca popor, cu cele bune și cu cele mai puțin bune, totul spre o Unitate în cuget și o Unire în duhul cel adevărat al credinței milenare.

Cifra 4 și gândul mă poartă spre creionarea semnului Crucii, cea cu 4 laturi egale. Simbol al bucuriei, al păcii, al tihnei lăuntrice, al nădejdii în îmbrățișarea Cerului, dar și al curajului, al determinării. Crucea cu toate laturile egale, pecete de Dumnezeire pe care o regăsim în toate straiele, porturile hainelor tradiționale românești, pe porțile maramureșene, sublim înălțate, atinse de mâna cea dăruită de talant al Țăranului român de odinioară.
În Lupii Albi găsim o Familie de inimi, nu doar o Asociație. O Familie de suflete în care patriotismul și dragostea de țară se îmbină cu tihna cugetului, cu mărturisirea Adevărului despre ceea ce suntem ca seminție lăsată de Dumnezeu pe pământ cu un Rost. Toate neamurile Pământului au Darul și Calea lor. Avem rădăcini sănătoase, DAR coroana arborelui ce suntem începe a se vesteji în lipsa unei asumări și a unei recunoașteri a minusurilor pe care noi, ca popor, le avem. Fără această asumare și săpare în conștiință, nu există nici ridicare, nici trezire, nici creștere.
Cu această menire vin Lupii Albi, o măiastră, dar grea misiune în tot ceea ce împlinesc de 7 ani încoace: scormonesc după adevărul istoric, așa cum îl relevă izvoarele, manuscrisele, pentru ca, mai apoi, să îl prezinte în fața noastră cu cele mai subtile detalii de cuvânt-tâlc, simboluri străbune, credință, lecție de curaj și de onoare, mesaje pentru viitor, dintr-un trecut cu multe cicatrici și răni încă sângerânde.
O Asociație Culturală, dar cu o organizare de sorginte militară. Fiecare Lup și-a câștigat locul în haită. Nu există Lucrare bine înfăptuită în lipsa regulilor și a disciplinei. Tot ce dăinuie are la bază un sistem de principii și o organizare strictă. Biserica, Armata sunt doar câteva exemple. Aidoma sunt și Lupii noștri Albi. “Precum în Cer, așa și pe Pământ”, cuvântul rugăciunii. În lipsa ordinii și a respectului, haosul și anarhia se instalează. Dumnezeu este Cel care i-a strâns pe toți laolaltă și îi călăuzește.
La nivel de individ, nu are nimeni merit. Sinele fiecărui membru s-a dizolvat în Sinele Prim al haitei, de aici și duhul în care Familia crește, luptă și înaintează.
O re-găsim pe această scenă de eseu, de cuvânt scris, pe Alina Dumbravă, unul dintre sufletele care au fost acolo, la Ceasul prim al adunării Lupilor într-o Asociație. Este o luptătoare și se simte aceasta din determinarea pe care o are, perfecționistă și aprigă dacă îndrumarea nu îi este urmată în tocmai. Anii 2013 au aflat-o pe Alina în Primăria Municipiului Târgoviște, responsabilă de organizarea de evenimente, după o activitate deja începută în Televiziunea și Radio-ul local. Luna Septembrie și 12 evenimente anunțate în programul desfășurat de Zilele Cetății Târgoviște, Festival Medieval. În grilă, se regăsea și spectacolul “Vlad Țepeș și Solii turci”. În acest context, Alina l-a întâlnit pe Bogdan Jianu, mereu înconjurat de tineri. Copii entuziasmați, vibrând a Chemare, trăitori de Esență, nu de clișee.
Alina a fost impresionată de emoția și căldura cu care aceste suflete curate, abundând de dăruire necondiționată, îl înconjurau pe Bogdan și se raportau la el ca la un tată, un confident, dar și ca la un profesor, un mentor. La înrădăcinarea acestui Proiect, Adrian Țuțuianu, Președintele Consiliului Județean al Mun. Târgoviște și primarul Gabriel Boriga, din acea perioadă, au avut un rol major.
Mai târziu, în noiembrie 2015, Lupii Albi au participat cu 4 standuri la Târgul de Turism al României, Romexpo, unde au mers cu o poveste în act, Curtea Domnească de la Târgoviște, o deschidere de fereastră spre uitate vremuri. O lecție de istorie vie cu o prezentare inedită și antrenantă, ce a captat.

Toarcem fusul poveștii și al șederii laolaltă pentru întâlniri de taină cu suflete maiestre, oameni cu măștile jos și ferestrele inimilor deschise spre a ne împărtăși din simțăminte, lacrimi, culminând cu nodurile din gât de emoție, dar și din starea de foame după autentic.
PATRIE si ONOARE, un alt Proiect fabulos, de suflet al Lupilor Albi, un scenariu scris după o adâncă documentare în arhivele Muzeului Militar, susținere deplină din partea unei admirabile doamne, Valeria Bălescu, cercetător- expert în Primul Război Mondial, un suflet care și-a dăruit întreaga viață acestui Crez: prezentarea în adevăr a istoriei.
Un Proiect care nu a văzut lumina unei depline reprezentații, fondurile necesare punerii totale în scenă fiind mari. Modular raportându-ne la scenariu, Spectacolul Mărășești 1917 a fost și pus în scenă.
Toate re-evocările de istorie ale Lupilor Albi poartă peceți de suflete în ele; prin urmare, simt și știu că nu peste multă vreme, Dumnezeu va mijloci pentru ca acest proiect de spectacol și de cinematografie, totodată, să fie susținut pentru a prinde viață, în Întreg.
De ce așa și nu altfel? Pentru că acest Proiect s-a născut aidoma unei prunc, s-a înălțat asemenea unei biserici ale lăuntricului și va merge mai departe ca o Chemare.
Amintesc un episod aparte, “Patrie si Onoare”, Târgul Mureș, septembrie 2018. Hotelul în care era cazată echipa pregătită pentru spectacol se situa lângă Cetate. Cum se pleca de la hotel spre Cetate? În linia Lupilor Albi, evident. Toți îmbrăcați în costume, cu armele la ei, mergând în pas de defilare, cântând “Treceți, batalioane române, Carpații!”. Surprinzătoare a fost reacția cetățenilor maghiari din zonă, care ieșeau aclamând, aplaudând, în semn de respect.
Personajul principal nu este nici regele Ferdinant, nici Regina Maria, sub puterea și influența căreia s-a și împlinit Unirea, – ci Eroul necunoscut. Un mesaj puternic traversează ca o artera întregul scenariu. Toate personajele ies din scena vieții, unul singur este lăsat în viață, studentul, interpretat de Vlad Miriță. Student care devine simbol și reprezentant al intelectualității. Nu există rezistență autentică și nici ființare a unui neam, în lipsa unei intelectualități puternice.
Spune Bogdan Jianu că: “Omul de linia întâi nu are discuții de operetă.” Iar scenariul exact acest adevăr manifest îl relevă. Totul e intens și de mare impact: dialogul dintre actori, comportamentul lor, decorul, costumația, acțiunea.
Există o vorbă din popor, aceea că mulți visează să zboare, dar puțini dau și din aripi. Ceea ce fac Lupii este exact acest Salt în zbor. Un salt ce se îndreaptă spre an 8. Au lăsat în urmă nu doar spectacole, roluri magistrale, decoruri- portal în trecut, replici-săbii și balsam pentru suflet. Au mai lăsat un Ceva. O taina si un Dar, un talant primit de la Dumnezeu, care merge mai departe laolaltă cu ei, prin ei: spiritul de a fi Unul, puterea fiecăruia dintre Lupi de a se se lăsa pe sine pentru a-l susține pe Lupul de lângă. Într-o deplină tăcere a cugetului se petrec toate acestea. Așa i-a simțit inima mea pe Lupii cei Albi ai României de azi.
Făcea Bogdan o subtilă paralelă între viață și jocul de poker. Totul ține de Alegere și de alegeri. Și, la fel ca în poker, în cele mai de vârf Ceasuri ale existenței, vorbele tac, iar tăcerile vorbesc (aforismul lui Aculin Levitzki în “Flori de spirit”). Tot ce contează este fapta: alegerea. Războiul psihologic există pretutindeni în roata vieții. Iar Familia Lupilor această limită a conștientului, dublată de cea a subconștientului, o împinge la extremă.
Întorcându-mă la Lupii Albi, la rostul, menirea și întreaga lor activitate, mă duc spre o vorbă bătrânească, din popor, aceea că, dacă alergi o perioadă cu lupii, aceasta nu înseamnă că ești lup. Mulți “căței” pot alerga alături de haită, sunt acceptați, dar în timp obosesc și se îndepărtează singuri de familie. Să nu uităm că cea mai apropiată de modul de organizare al societatii umane este haita lupilor.

Puterea lupului este în Haită, iar cea a Haitei, în Lup. Lupii nu sunt emoționali, ei reacționează după instinct. Întorcându-ne la lumea omului, aceasta înseamnă că nimic nu atinge autenticul, așa cum o fac alegerile ce au drept fundament un spirit viu, cu ochii sufletului deschiși. Este regula după care Lupii Albi se ghidează în activitatea, dăruirea, organizarea lor ca asociație, ca echipă, ca Familie.

“Vreau să fiu unul dintre voi, cu voi!”
Adrian Curpene

Din întreaga distribuție a Proiectului “PATRIE și ONOARE”, Mărășești 1917, facem popas pentru o clipă lângă Adrian Curpene (Generalul Eremia Grigorescu, în acest spectacol). Adrian, însă, a intrat în ființa multor altor roluri complexe: Mircea cel Bătrân, Decebal, Stroe Buzescu, Răspopitul – spectacolul “Haiducii”, Burebista.

Interesant chip, dincolo de scenă. Un amestec de preot, sihastru, haiduc al codrilor, luptător, copil și, dincolo de toate, părinte. Da, în Adrian vezi un tată al tuturor, unul puternic și ferm în blândețea sa.
Un spirit liber, dar cu solide și vii principii, un strateg al simțămintelor necuvântate.
Cum a intrat el în universul Lupilor Albi? Septembrie, Târgoviște și un copil. Așa a început totul. Un copil care, întâlnindu-l pe Adrian, îi povestește despre graba lui de a ajunge la un antrenament special conceput pentru un Spectacol care se va desfășura cu ocazia Zilelor Cetății, dedicat Voievodului Vlad Draculea.
În acea clipă, în Adrian s-a produs un cutremur. O zguduire lăuntrică ce l-a transpus direct în anii copilăriei, s-a re-văzut cu o carte-legendă în mâna, “Săgeata Căpitanului Ion”. Era acolo, privind săgeata pe care căpitanul a trimis-o de pe un deal, prin fereastră, atingând o lumânare. O săgeată purtătoare de răvaș, de mesaj, prin care Vlad Voievod era avertizat că Cetatea Poienari urma să fie atacată de turci. Pe loc, frământările interioare ale căpitanului Ion au devenit și frământările lui Adrian.
Simplu. A știut că el trebuie să ajungă acolo. Și, dimpreună cu copilul, a mers acolo unde toată echipa se antrena și repeta pentru spectacol.
“Vreau, îmi doresc să fiu unul dintre voi, cu voi! “ au fost primele și singurele cuvinte pe care Adrian i le-a adresat lui Bogdan în acel moment. Era deschis spre a participa activ, implicat și asumat la pregătirea evenimentului, chiar dacă nu știa încă la ce nivel și cu ce anume poate ajuta, DAR și-a dorit cu toată inima să fie nu în public, nu printre spectatori, ci dimpreună cu Familia în care a intrat cu sufletul-ferestre deschise, cu smerenie și tăiere de proprie voință.
Adrian venea cu o pregătire militară, dintr-o familie cu o tradiție în această direcție, iubea istoria și nu știa să cedeze în fața efortului. Nici nu a fost menajat. Locul și l-a dobândit singur, prin fapte și suflet. Nu s-a clintit, deși a trecut prin multe etape de foc, de testare a limitelor. Iar limita lui pentru Lupii Albi nu a existat. Aceasta este Regula. Unica. Iar Bogdan i-a simțit Chemarea și pasiunea.
La început, Adrian nu știa încă ce căuta, dar un Ceva l-a unit cu locul, cu sufletele întâlnite. Și a rămas, crescând el însuși și modelând la rândul său alte suflete, prin pace, taină și tăcere, într-o nesfârșită răbdare.

“Încercările au fost multe, nu este ușor nici să intri în haită, nici să rămâi, iar testul de rezistență nu este cel de ordin fizic, de efort, ci cel mental, emoțional, spiritual.”( Adrian Curpene ).


A devenit, în timp, coordonator de departamente: Adrian se ocupă de realizarea scenografiei, a decorului și de Garda Cetății, fiind Comandantul Gărzii. I-a adunat în jurul lui pe cei tineri, copiii, cei care vor duce mai departe Lucrarea, a făcut cu ei pregătire militară, i-a ajutat să simtă că fac parte dintr-o armată și dintr-o familie.

Acolo, aflat sub Turnul Chindiei, Adrian a știut că e laolaltă cu Turnul. Ființa lui era o prelungire a Turnului. Acest Turn pare să fie martor de veacuri la multe Ceasuri de sublime trăiri și împliniri de înalte Lucrări.
Adrian simțea că dădea în el însuși cu dalta intrând în rolurile pe care le-a interpretat. Și aceasta nu pentru că ar fi fost efortul fizic de nesuportat, ci pentru că dalta intra și sculpta în ființa sa. El, acolo, lângă Lupi, a simțit că se adună, se reconfigurează pe sine, că se regăsește cumva. Dar, luare-aminte, regăsirea nu este doar Bucurie, ea doare. Și doare cu atât mai intens cu cât e nevoie de mai multă vindecare. Dar știi că, la capăt de drum, ești TU. Cel de care te-ai rătăcit.
“Mulțumire lui Bogdan, recunoștință în fața tuturor, fiecare a venit cu o piesă de puzzle în inima mea, pentru ca, după un timp, totul să prindă contur. De la toți am avut de învățat, toți au avut rol decisiv în ridicarea și împlinirea mea. Când am interpretat rolul Generalului Eremia Grigorescu, tremuram tot. Nu era frică, nici emoție, era altceva. O copleșitoare identificare cu sufletul acelui om care, cu un veac în urmă, trăia Ceasuri sfinte în istorie, muiate în unire, vitejie, dar în Botez de sânge ” ( Adrian Curpene)
Cea mai adâncă emoție alături de Bogdan Jianu a fost să îl vadă în rolul lui Vlad Voievod. La rostirea Jurământului, povestește Adrian, nu și-a mai putut opri lacrimile. Simțea că toate focurile din inimile colegilor săi se pun laolaltă în timpul spectacolului, un izvor de dăruire și de flamă a Crezului comun că istoria chiar se cere a fi strigată, înviată, oglindită nu doar ca spectacol, DAR MAI ALES ca lecție și ca reper pentru viitor.

“Bogdan are un suflet blajin și un spirit puternic, dar a trebuit să își asume și rolul de mâna de fier, pentru că altfel nu se poate!
A îmbinat 2 tablouri: familia și armata.”
Dana Curpene

Lângă Adrian Curpene, vine ca și mărturie a recunoștinței, soția lui, Dana, o inimă pe cât de fragilă, pe atât de luptătoare, cu o înțelepciune aparte. Când Adrian a simțit că Proiectul Lupilor Albi este crezul și Sensul vieții sale, Dana a ales să îi fie alături.
Ne mărturisește Dana:

“În spatele tranșeelor, alături de soldați, întotdeauna există un observator, acel observator care scrie cronici. Stă în umbră, privește și scrie ce vede și, mai ales, ce simte, transpunându-se în pielea fiecărui personaj, de la cel mai neînsemnat soldat și până la căpitan. De cele mai multe ori rămâne un anonim, dar scrierile lui devin legende.
Legenda Lupilor albi este încă nescrisă, dar este pe buzele și inimile celor care au fost alături de ei în toți acești ani. Multă muncă, multe lacrimi, oameni care au plecat pentru că au ales alt drum, oameni care au plecat pentru că Dumnezeu i-a chemat la El. Alte Suflete care li s-au alăturat. Suflete îmbinate, suflete construite în același spirit, spiritul Lupului străbun. Cum s-a creat ideea, este povestea spusă și trăită de Bogdan Jianu.
Începutul întotdeauna e dificil pentru că exista dorința și credința că poți, că ai suficiente resurse personale să pui lucrurile în mișcare, dar, în același timp, știi că ai nevoie de echipă, de o echipă construită în timp, cu răbdare și mână de fier. Bogdan are un suflet blajin și un spirit puternic, dar a trebuit să își asume și rolul de mâna de fier, pentru că, altfel nu se poate. În zilele și orele de antrenament a știut să fie și tată și frate. A îmbinat 2 tablouri: familia și armata. A știut să se transpună în ambele roluri așa încât să câștige și dragostea și respectul oamenilor săi. Ori de cate ori se confruntau cu neputințele lor (mă refer la membrii echipei), se ridicau să își forteze limitele, fie de dragul capitanului, fie din respect fața de el.

Iar Legenda Lupilor Albi se scrie deja, se scrie singură și curge aidoma unui izvor rece, cu arterele codrilor milenari în șipotul vulcanic al Credinței că există un singur Drum: cel al mersului numai Înainte, mereu cu Dumnezeu.
Mai parcurgem o treaptă. Proiectul despre episodul istoric al martiriul voievodului Constantin Brâncoveanu (“Constantin Brâncoveanu- Prețul Credinței”, august 2018) și al familiei sale are la bază un scenariu cu o legendară poveste: 7 zile de scriere, 24 de ore de documentare strictă într-o stare aparte, osmoză de stare de trezvie și de asumare. Bogdan a recunoscut că, la început, nu a crezut în scrierea acestui scenariu, pentru că nu împărtășea în întreg povestirile transmise de-a lungul veacurilor despre starea de fapt, contextul în care a avut loc sacrificarea familiei. Arhivele păstrate din acea perioadă sunt contradictorii în informațiile transmise, astfel încât adevărul istoric nu poate fi stabilit cu maximă exactitate. Izvoarele bisericii nu merg mereu pe aceeași linie cu cronicile din zona militară. De aici și semnul de întrebare ce persistă asupra veridicității evenimentelor și asumarea de către Bogdan a unui rol negativ, pe cel al sultanului Ahmet al 3-lea, cel care a și ordonat executarea.
Un scenariu cu dublu rol: unul exterior, de revelare a valorilor neamului, dar și cu un rol de vindecare lăuntrică pentru Bogdan. Dacă la început, Bogdan recunoștea că nu simțea scrierea acestui scenariu, ulterior, un Ceva s-a petrecut acolo, adânc, în cord. În timpul repetițiilor, Bogdan a simțit să se roage, rugă către Cer înălțată spre a nu greși în ceea ce simțea și prezenta, ca și spectacol de reevocare istorică.

„Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu, pentru păcatele mele, facă-se voia Lui,
dar dacă sunt fructul răutăţilor omeneşti,
Dumnezeu să-i ierte pe aceia care s-au făcut duşmanii mei.”
Constantin Brancoveanu ( interpretat de Ioan Isaiu)

Rolul lui Brâncoveanu a fost magistral jucat de actorul Ioan Isaiu. Ioan mărturisește că acest rol nu a fost jucat, ci trăit:

“Cred că pentru mine Brâncoveanu a fost rolul definitoriu din colaborarea cu Lupii Albi, pentru că era o situație majoră. Trebuia să destăinui publicului prin mine, prin ceea ce prezentam, destinul unui actual sfânt. Și am intrat în transă ( ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în multe roluri, nici măcar în teatru, nici în film) pentru că atmosfera creată de Lupii Albi m-a ajutat în acest sens. În teatru, ai conștiința repetițiilor de 1-2 luni. În acest spectacol, a trebuit ca în câteva zile să îmi asum destinul unui personaj care reprezintă românismul în esență, mai mult decât îl reprezintă în prezent orice politician, oricât de naționalist sau patriot s-ar considera. Un om care și-a iubit atât nația, cât și familia. Trebuia să arăt oamenilor – într-un cadru care nu respecta cutumele teatrului- drama acestui personaj. În această plonjare, a contat enorm spiritul de unire la nivel de echipă între noi toți.
Am ales să merg în mine, să sap în mine, să caut aceste trăiri pe care le-am descoperit nu foarte ușor. Mult m-au ajutat în acest proces toți colegii, Lupii Albi. Noi, actorii, ne punem o mască în societate ca să fim puternici, de fier și să ne luptăm cu mizeria societății. M-am pierdut în acest personaj și am avut nevoie de 1-2 ore de tăcere, pentru a mă regăsi. Personajul meu are o sensibilitate a durerii pe care puțini oameni lasă să se întrevadă, iar scenariul lui Bogdan m-a ajutat enorm. Am simțit publicul lânga noi. La final de spectacol, am văzut oameni cu ochii în lacrimi. Cu ochii în lacrimi eram și eu și noi toți.
Acest rol m-a atins și îi mulțumesc lui Bogdan pentru distribuire. Citisem mult despre Brâncoveanu, dar nu despre sanctificarea lui, ci despre destinul său uman, dorința de a face bine, împotrivindu-se Imperiului Otoman în acea etapă ultimă a vieții. Se întâmpla rar ca un lider să renunțe la tot pentru a nu își pierde demnitatea. O stare pe care nu o mai regăsim în prezentul nostru. Prin scenariul lui Bogdan, m-am lăsat dus în acest rol atât cât mi-a permis conștientul, dar subconștientul a acceptat din prima această scufundare.
Nu era o desfășurare de forțe, era o reprezentare a unei piese în aer liber în care toți erau trup și suflet, toți Lupii Albi, de toate vârstele, toți erau Unul. Această Unitate la Lupii Albi m-a copleșit. Ei m-au ajutat să vibrez odată cu destinul personajului. Toți vibram altfel decât la scenele de lupta, altfel decât în scenele cu zeci de figuranți, AICI A FOST ALTCEVA. A fost o apropiere de suflet cu spectatorii, i-am simțit foarte aproape de noi.
M-am simțit primit, integrat în familia Lupilor Albi, nu eram doar un actor-colaborator, eram atât de bucuros să fac tot ceea ce făceau tinerii locotenenți ai Lupilor Albi ! Am dorit să rămân peste noapte alături de ei, în momentele în care se scria, se dezvolta scenariul, simțeam să mă implic în organizare, iar Bogdan m-a susținut în tot acest proces.
Când cunoști Lupii Albi, nu poți rămâne în exterior, ei te fac să vrei să ieși din confort, să trăiești lângă ei! Nu poți rămâne lângă ei fiind un simplu actor care își face rolul, performează și atât. Nu. Lângă Lupii Albi ești într-o continuă tabără creatoare.
Și tinerii, Lupii cei tineri ! Mi-a plăcut latura umană a interacțiunii între generații. Acești copii sunt fabuloși, eram impresionat de starea lor, cum priveau cu ochii inimii în gândurile rostite ale marilor cascadori, ale actorilor. Stăteau nemișcați când le povestea Carmen Tanase cum ar trebui să reacționeze în anumite scene, erau cu mult peste actorii tineri de la actorie care vor să-și asculte maeștrii.
Își doreau să se depășească pe ei, nefiind profesioniști, să-și depășească condiția. Cereau de la ei înșiși enorm. Nu e deloc ușor să transmiți, dar ei au reușit. Poate mulți actori profesioniști nu ar fi în stare să facă aceasta, dar ei au rezistat! Au crescut!
Pentru ei, pentru generațiile tinere, pentru adevărul istoric, acest PROIECT AL LUPILOR ALBI NU ARE VOIE SĂ MOARĂ. Nici din cauza condițiilor pandemice actuale, nici din cauza condițiilor financiare ale primăriilor sau instituțiilor ce vor să aibă în celebrarea lor un astfel de spectacol. Trebuie să ajungem să tânjim, să ne fie foame de astfel de spectacole. Moralmente, societatea noastră decade. Vedem în jurul nostru la fiecare pas că devenim individualiști, reci, străini unul de altul, devenim trăitori ai zilei de Azi, fără să ne gândim la trecut sau la viitor.
În jurul acestui foc al evocării de ani petrecuți în bârlogul Lupilor Albi, Ioan Isaiu continuă să ne împărtășească din trăirea sa:
“Întâlnirea mea cu Lupii Albi a avut loc în 2015, Târgoviște, sub Turnul Chindiei. Nu știam la ce să mă aștept, să fiu sincer. Actorul Bogdan Jianu, coordonatorul, regizorul acestui Proiect m-a sunat și am acceptat cu mare drag, pentru că eram dornic să văd tineri care învață o istorie adevărată. Când am ajuns acolo, am văzut cu bucurie că jumătate din echipă era compusa din tineri, elevi, studenți din toate domeniile: unii mici cascadori, alții erau luptătorii. Alături de ei, era Carmen Tănase, George Alexandru (un actor total, pentru care am avut toată viața un respect profund), Antonia Ionescu, Vlad Miriță și mulți alții, numai suflete luminoase, oameni frumoși. În timpul colaborării mele cu Bogdan Jianu, am avut ocazia sa interpretez multe roluri, pe lângă cel al lui Brâncoveanu: Matei Corvin, Mircea cel Bătrân, principele maghiar (personaj parodic) și multe altele.

Bogdan Jianu este un visător pragmatic care reușit să își sădească visul în folosul generațiilor viitoare, nu ți l-a păstrat pentru el, nici pentru zborul propriu. Această înseamnă dăruire. Din prima clipa, m-am simțit o parte din echipă, nu un invitat. Eram bucuros să fiu printre ei. Am simțit să dau cât de mult pot în acest proiect, cel mai mareț Proiect din această zona culturală, a reiterării istoriei nescrise, pe care noi am învățat-o ușor trucată, deformată.
Recunosc, la început, am avut o senzație de disconfort. Trebuia să joc în aer liber, pentru mii de oameni, dar să și transmit sentimentele personajului. Aceasta se întâmpla la fiecare spectacol și nu e ușor.
Doar așa, am putut realiza pe trăite efortul colosal depus de întreaga echipă a Lupilor Albi , pentru fiecare spectacol. Oamenii vin într-un festival medieval, vin pe o ușoară relaxare și trebuie să îi captezi, să îi aduci, să îi aduni lângă tine, să îi convingi că ceea ce se întâmplă e cvasi-adevărat. Prezentăm o filă de istorie în care noi te invităm să vii cu noi, să fii parte din poveste. Când plecam prin țara, la fiecare spectacol, rămâneam uluit când observam acea tăcere care se așternea peste public înaintea începerii evenimentului. Atenția cu care eram priviți mi s-a părut de neimaginat, era purul adevăr. Spectatorii deveneau, la rândul lor, parte din poveste. Iar meritul i se datorează lui Bogdan Jianu și întregii echipe a Lupilor Albi.

Și ce m-a impresionat la fel de adânc, au fost Lupii Albi tineri, care erau trup și suflet pentru Familia din care făceau parte. Ei își trăiau plenar propria viață în aceste momente. Când începeam repetițiile, își doreau să stea împreună, refuzau să se mai întoarcă la viața civilă. Neavând exercițiul scenei, nu vroiau să iasă din cerc și să piardă Starea de Acolo. Minunate suflete, uniți și curați în sentimentul lor de a rămâne Unul.”

”Exigenţa actorului faţă de sine nu are nici limite, nici termen!”
Emil Botta

Încă un suflet aparte, alături de Lupii Albi, o mare actriță, de o sensibilitate și o pătrundere adâncă a esenței: Elvira Deatcu. Elvira a acutizat adâncimea spectacolului la fiecare rol ( Velica, Regina Maria, Doamna Marica și altele) marjând cu discreție spre nucleul exigenței interpretării impecabile de rol.
Amintesc cuvintele lui Emil Botta, care spunea atât de puternic, de asumat: ”Exigenţa actorului faţă de sine nu are nici limite, nici termen!”. Această stare de fapt am simțit-o oglindită de talentul și trăirea în spectacol a Elvirei.

Bucuria reprezentării a venit și de la întâia prezență pe scenă a fiului ei, Filip, care, în pofida emoției firești, a avut o interpretare memorabilă. Încrederea conferită de Bogdan și de întreaga echipă tânărului, precum și libertatea de a alege și de a decide l-a situat în poziția de a intra total în personaj, în lăuntrul copilului acelor vremuri care acceptă martirajul ca legământ cu Cerul. Filip a jucat rolul nu doar prin cuvânt, ci minunat prin gest și atitudine, denotând o forță lăuntrică ce a copleșit nu doar pe mamă, ci și pe toți ceilalți colegi de platou.

Cu ochii inimii coborând în suflet, răscolind anii, ne poveștește Elvira Deatcu:


“Întâlnirea cu “Lupii albi”, pentru mine, a fost un șir de surprize plăcute, de întâlniri minunate, emoționante… Știam, auzisem de Bogdan Jianu de la Carmen Tănase, care deja era implicată în proiectele lor. Îmi aduc aminte că m-am oferit, la un moment dat, s-o ajut să-nvețe, dându-i replica-textul din primul spectacol istoric pe care-l pregătea împreună cu “Lupii albi”.
Am stat de vorbă prima dată cu Bogdan la înmormântare la Adrian Pintea, trist moment, e adevărat, dar a fost începutul unei frumoase colaborări. După ceva vreme a venit propunerea de a lucra împreună, pe care am acceptat-o cu teamă, pentru că nu mai făcusem genul acela de spectacole și știam că va fi foarte greu. Am cunoscut oameni frumoși, care nu erau actori, dar iubeau istoria și-și doreau să facă parte din proiectele acelea; am învățat enorm de la ei, le-am prețuit profesionalismul, dăruirea. Cu unii dintre ei am păstrat legătura și le port recunoștință pentru tot ce mi-au oferit. Erau o bucurie să ne întâlnim, să-l ascultăm pe Bogdan vorbindu-ne despre toate acele personaje care au existat cu adevărat și să-ncercăm să le dăm viață.
Acele spectacole aveau un farmec aparte, poate și pentru că se desfășurau întotdeauna în spații (locații) pline de semnificații istorice, pentru că existau multe momente de luptă, în care actorii erau călare, pentru că aveam cu toții costume minunate. Nu de puține ori m-am surprins atât de “furată” de poveste, încât uitam că sunt parte din întâmplare și mă bucuram, ca un spectator oarecare, de spectacol. Iar prezența publicului atât de aproape de noi, de “scenă”, făcea ca totul să fie cu atât mai aparte, mai special. La toate astea, se adăuga bucuria de a juca alături de colegi actori cu care nu mai lucrasem până atunci(în afară de Ioan Isaiu). Și pentru aceasta, sunt -o dată-n plus- recunoscătoare.

Unul dintre spectacolele mele de suflet rămâne cel de la Palatul Mogoșoaia, despre martiriul familiei Brâncoveanu, în care fiul meu cel mic a încercat să fie Matei, mezinul domnitorului. Am fost cu toții emoționați, era o partitură destul de grea pentru un copil, iar faptul că toți actorii din trupă l-au susținut și l-au felicitat la final, a fost cea mai mare bucurie pentru copilașul meu.
Cel de-al doilea scenariu, care a avut efect de balsam pentru sufletul meu, a fost cel în care am încercat, cu smerenie, să devin Regina Maria.
Îmi pare tare rău că, la un moment dat, nu a mai existat interes din partea autorităților pentru aceste spectacole. Ar fi trebuit să devină itinerante, să ducem aceste dramatizări istorice prin toate orașele țării! Întotdeauna am considerat că, doar în acest fel, adevărul istoric poate fi înțeles mai ușor, că așa poți trezi interesul unui copil pentru istoria neamului său.

Pentru tot ce am învățat, pentru trăirile, emoțiile pe care le-am avut, pentru oamenii frumoși și pasionați și dăruiți pe care i-am avut alături în acele “incursiuni” istorice, eu mă înclin și mulțumesc “Lupilor albi” și celui mai nebun și mai pasionat dintre ei, Bogdan Jianu!”
În acest foc al celor 7 ani de curaj, bucurie, emoție, pasiune, determinare, credință, rugă, cărbunii se vor și se cer stropiți cu nădejdea că Spectacolul istoriei și al vieții merge mai departe, mereu Înainte. “

“Bogdan ne-a învățat să visăm la Marea noastră nesfârșită !”
Antonia Ionescu

Întorc spițele timpului și vă invit să vi-o imaginați pe Antonia Ionescu așa, luminoasă, cu zâmbet tăinuit în buzunarul inimii, în straie de epocă, o Ilona, o asistentă de pe front sau o Marie, Regină, și în atâtea alte roluri, impecabil interpretate, lângă un foc de lemne mistuit de altă flacără, cea al sufletului.
Antonia Ionescu, o prezență caldă, cu definită forță, în spectacolele Lupilor Albi, a combinat dintotdeauna lumina cu mirajul tăcerilor de gând.
În acest cadru de pace, Antonia Ionescu ne împărtășește trăirea sa:
“Lupii Albi m-au reîntâlnit cu istoria. Cred din suflet ca este nevoie de astfel de proiecte și cred că trebuie să ne învățăm copiii, de foarte mici, ce înseamnă trecutul , valorile și tradițiile. Pentru că un popor care își uita istoria și îl reneagă pe Dumnezeu este bun popor pierdut.
Întâlnirea cu Lupii Albi m-a învățat că orice este posibil atâta vreme cât nu îți pierzi nădejdea.
În fiecare dintre rolurile mele am investit o parte de suflet. Actorul se are ca unic instrument pe sine. Și lucrează cu emoții. Se înfățișează în fața publicului cu toate ale sufletului. Cu fiecare rol am descoperit ceva nou despre mine si în fiecare rol am lăsat bucăți de suflet. Stii, exista vorba în popor „joci teatru”. Nimic mai fals! Teatrul nu se joacă. Se simte, se trăiește si se oferă oamenilor cu sinceritate.
Prima întâlnire cu Bogdan a avut loc într-o zi de primăvara. Sus, pe turnul Chindiei, în Târgoviște. Am urcat și sus era toată echipa de filmare pentru video clipul piesei Happy. Atunci ne-am cunoscut. Apoi a urmat colaborarea cu Lupii Albi. În vara lui 2014, am făcut parte din distribuția spectacolului Vlad Voievod Dracula. Țin minte că repetam în paralel la spectacolul “Hamlet” al Teatrului Tony Bulandra din Târgoviște, al cărei angajată sunt, și care urma să se joace la Ruinele cetății. Lupii Albi repetau în Parc, astfel că fugeam de la o repetiție la alta. A fost, desigur, o experiență deosebit de emoționantă. Mai apoi, în toamnă, a urmat un alt spectacol, pe care, de data aceasta, l-am jucat chiar lângă Turnul Chindiei. Așa a început colaborarea mea cu Lupii Albi. Povestind acum, scot la suprafață noi trăiri și sensuri pe care nu le-am conștientizat cu aceeași putere anterior, îmi dau seama ca primele mele întâlniri cu Lupii Albi sunt strâns legate de Turn. Și îmi aduc aminte de legenda care spune că, odată ce ai urcat în turn ,nu vei mai părăsi niciodată orașul.
Colaborarea cu Bogdan si cu Lupii Albi a venit cumva de la sine. Au urmat multe spectacole minunate. Cel mai aproape sufletului meu este 1917. Ne-am împrietenit, am descoperit un limbaj comun. Și cred că, ce este cel mai important, este că am învățat multe unul de la altul. Vorbeam și vorbim și azi despre istorie și despre teatru, respectiv, despre pasiunile noastre. Este o relație bazată pe prietenie și respect. Bogdan este unul dintre cei mai buni, loiali, sinceri și pasionați oameni pe care îi cunosc. Fundamental este că Bogdan Jianu e un om cu frica lui Dumnezeu. Și această realitate se vede în tot ce face. Un minunat partener de scena, cu mult talent, un om extraordinar de generos sufletește. Iar generozitatea lui se oglindește și în spectacolele pe care le creează.
Știi, Irina, e un citat din “Micul Prinț”, care îmi place mult și care spune așa:
„Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale.
Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârşită !”
Aceasta este povestea cu Bogdan și cu Lupii Albi .
Bogdan ne-a învățat să visăm la Marea noastră nesfârșită !”


Partea a V-a din Documentarul istorico – cultural “Lupii Albi” : 5 iunie 2020

Sursa:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-lupii-albi-pe-campul-de-lupta-noi-mergem-numai-inainteiv.html/2

 

Epistolă către… Cine

Hristos a Înviat!
“Hristos iubește curajul, El care de atâtea ori a spus: nu te teme, nu vă temeți, nu vă înspăimântați, nu fiți fricoși, pentru ce sunteți fricoși ?!
Îndrăznește, îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”
Părinte Nicolae Steinhardt
O scrisoare, în genere, începe cu o formulă de adresare dragă inimii. Și pentru că ne aflăm cu câțiva pași după Învierea Domnului, plus încă unul, distanță de Răstignire, iar în față ne așteaptă o Înălțare pe care o mărturisim ca fiind legământul nostru cu puntea Mântuirii, nicio altă formulă nu poate sculpta mai fidel artera spiritului românesc decât acest: Hristos a Înviat!
Ne aflăm cu toții pironiți între 3 stări de “agregare”: starea de urgență, starea de așa zisă relaxare și ce va să fie să vină. Și încă nu înțelegem, deși avem toată baza de date furnizată și la vedere, care dintre cele 3 ipostaze este mai protectoare, mai intimidantă, mai coercitivă și mai ciopârțitoare de drepturi și de libertăți.
De mai bine de 2 luni ne informăm, luăm la cunoștință, ba mai suntem informați și cu forța, despre cine este inamicul, cum trebuie să luptăm cu virusul, cât și cum și pe cine trebuie să protejăm.


Nu voi încarca spațiul articolului cu ceea ce deja am scris și s-a scris, pe linie de legislație, sau sub aspect medical( norme, măsuri de protecție). Tot ce s-a impus, respectat în aceste luni rămâne obiectul paginilor trecute. Masca poartă… mască, mai presus de lege (…). România oricum poartă un simulacru de mască de mai bine de jumătate de veac. Dar nu acesta este obiectul prezentei “Scrisori” deschise.
Pentru că tot suntem în agonie, agonie economică, politică, spirituală (pe alocuri), împletită cu o stare numai bună de stat în jurul unui foc de lemne, ascultând niscaiva lecții de istorie, nu mă dezic curentului și șed. Dar nu mă izolez… temporal. Ci las veacurile să vină puțin peste noi, ca într-un cutremur major de pământ, de pământuri… și de conștiințe.


În acest vârtej de opinii, curente, legi, ordonanțe, lacăte puse pe uși de Biserici și pe guri, pe cugete, ochelari de cal impuși spre a ignora ce fac alte popoare membre UE care se revoltă împotriva prostiei, incoerenței, dar pe care trebuie să îi avem reper în alte comportamente-etichetă pentru standardele înalte europene, aleg o călătorie în trecut.
În trecut să poposim pentru câteva clipe, pentru a oglindi inclusiv această perioadă de mai bine de 2 luni în care Biserica s-a comportat fix cum o face de pe vremea Apostolului Andrei, ce a pășit pe pământ românesc chiar din Dobrogea noastră cea curajoasă și just mărturisitoare de Astăzi. Cum? În pofida atacurilor primite pe toate palierele în ultimii ani, amintind doar ceasurile: Colectiv, Referendumul pentru familie, Catedrala Mântuirii Neamului, Biserica a acordat românilor și de această dată întreaga susținere, independent de orientarea religioasă, alături de Stat.
Deseori, în acțiuni organizate mult mai eficient, mai prompt desfășurate și cu o strategie superioară de a ajunge la beneficiari decât cea abordată și coordonată de Instituțiile Statului. Mănăstirile din toată țara și-au deschis porțile pentru a primi pe cei aflați în carantină, toate asociațiile și organizațiile ortodoxe din țară s-au unit în acțiuni de voluntariat destinate vârstinicilor, persoanelor cu vulnerabilități, dar și cadrelor medicale aflate în perioade de izolare față de familii, sub exercitarea meseriei. De asemenea, BOR a furnizat aparatură și echipament medical, substanțe de dezinfectare spitalelor și centrelor medicale din țară. Biserica Ortodoxă a acordat sprijin cumulând peste 17 milioane de lei în efortul de a-i ajuta pe români să depășească efectele pandemiei. Este un efort mare pentru Biserica, ajutorul fiind comparabil cu sumele cumulate oferite de băncile din România, iar meritul mobilizarii este cu atât mai puternica cu cât credincioșii nu și-au putut oferi susținerea decât în număr extrem de mic, ca și voluntari, accesul majorității în spațiile religioase fiind interzis , la fel și legalitatea deplasărilor în vederea furnizării de servicii.


Aceasta se întâmplă ACUM, contemporan cu noi toți. DAR unde a stat Biserica ortodoxă în toate episoadele critice ale istoriei acestui neam? LÂNGĂ ARMATĂ, români!
Unită cu Statul, cu conducerea țării și, a priori Unirii, unită cu voievozii Țărilor Române.
Da, mereu lângă Armată. Fie că era armata în cazărmi sau pe front, fie că era românul acasă lângă vatră și preotul în biserică sau românul pregătit cu ranița pentru război, preotul era lângă el. Și la botez și la nuntă și la înmormântare și printre gloanțe, în tranșee. De-a lungul istoriei, mai ales lângă domnitori. Toți marii voievozi pe care Țările române plecau în luptă cu binecuvântarea ierarhilor vremii. Când se dădea semn, preotul satului își aduna veșmântul negru, epitrahirul, Sfintele Vase, Sfântul Antimis, Liturghierul, cădelniţa și cu sfânta Cruce în mână se alătura fiilor, taților și bunicilor ce plecau la război.


Se mai vorbește în manuale și noile cărți de istorie ale țării despre preoţii care, în situații-limită, au luat arma în mână şi au luptat sau de cei care au unit, și au strâns subunităţile dezorganizate, mobilizându-i pe soldaţi să revină în linia întâi?
Cât se știe despre preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, care a salvat Drapelele Regimentului nr. 3 Olt şi Regimentului 66 sau despre Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugărul de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie? Arhimandritul maior Iustin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. Amândoi preoți și-au aflat sfârșitul pe front, printre gloanțe și tunuri, luptând lângă soldași, îmcurajându-i, unindu-i, mobilizându-i, spovedind, binecuvântând, împărtășind și apoi dăruindu-se cu totul cauzei Țării, prin actul ultim de jertfă: moartea.


Iar țăranul român era și la vatră și pe ogor și la război, mereu Unul, iar pe front pleca înarmat cu semnul Crucii! Acesta este Adevărul neamului nostru. Nu altul! Soldatul român se spovedea, primea Sfânta Împărtășanie de la preotii militari ce-i însoțeau în război nu doar cu rugăciunea, ci murind alături de ei, luptând, crezând, nădăjduind.
Toate acestea sunt mărturii documentele, aflate în Arhivele Militare Române, în rapoartele comandanţilor, preoţilor şi în propriile lor memorii.
Parodia din anii comunismului se desfășoară cu o monstruozitate și mai mare în anii noștri.
De ce a devenit un tabu să se vorbească ferm, clar, asumat și răspicat despre forţa credinței creştin ortodoxe, de care sufletul românului a fost lipit de două mii de ani încoace?
Amintesc de un Petre Țuțea care astăzi, să fi trăit bătaia de joc ce ni se servește, multe vorbe de duh și cu tâlc ar fi rostit. Ce ne spunea bătrânul?
“Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase. Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi.”
Biserica și Armata, veșnic împreună pe Fronturile însângerate.
Avem un Nicolae Iorga care a cercetat decenii pentru a găsi, studia și dezvălui poporului însemnările preoților ortodocşi, tăinuite pe coperțile cărților sfinte în care aceștia au relatat ca niște veritabili istorici evenimente din timpurile trăite. La iniţiativa preoților militari, se făceau colecte de bani pentru alimente şi se înfiinţau cantine pentru copiii orfani ai celor care mureau pe front.
De asemenea, oglindind timpurile de acum, preoţii nu s-au temut de pericolul contaminării cu tifosul exantematic şi nu s-au clintit de lângă răniţi, de cele mai multe ori fiind și doctori. Au fost dascăli, au constituit, din venituri proprii, biblioteci volante, extrem de căutate pe front, au creştinat soldaţi, au botezat copii.
Acest fapt îi conferă Preotului statutul de Pilon, stâlp la conștiința neamului, alături de istorici. Mai mult, pe linie socială, acum, în timpurile noastre, dar și în trecut privind, Biserica a fost lângă conducerea țării, printre oameni, deseori ajutând poporul inclusiv pe linie materială mai mult decât Statul însuși. Iar sprijinul spiritual, duhovnicesc se deslușește în lucrarea ce nu se vede cu ochiul fizic, dar care se Simte și se trăiește.
Se încearcă inocularea sentimentului de rușine și de perimat în ceea ce privește apartenența la Biserica creștină ortodoxă și mărturisirea credinței așa cum am primit-o din străbuni?!
Dar când s-a produs această fisură de mentalitate? Cum s-ar putea înțelege istoria acestui neam fără un Sfânt Ștefan cel Mare în fața chiliei Sf. Daniil Sihastru, fără un Mihai Viteazul, și el în genunchi în fața altarelor Muntelui Athos și pe pridvorul mănăstirilor Țării Românești? Când a venit Mihai Viteazul la putere, situaţia Bisericii Ortodoxe Române în Transilvania era dramatică. Deşi românii erau majoritari, religia lor nu era recunoscută ca religie oficială, de stat, ci era doar tolerată. „El a dorit să construiască o Dacie ortodoxă”. Istoria consemnează faptul că în războaie, Mihai purta după sine un cort de slujire, unde un preot oficia cuvenitele slujbe.
Trăim vremuri când ar fi înțelept să ne auzim Bătrânii cât mai adânc în inimă, să îi lăsăm pe ei sa ne ajute să umplem cumva golul de conștiință ce e tot mai abisal în fiecare din noi.
În consecință, las pecetea de final să-i aparțină tot Părintelui Nicolae Steinhardt într-un Cuvânt cu putere multă, ce descrie magistral și crunt chiar condiția existențială pe care cu toții o parcurgem:
„Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. […] Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-l aproba, a-l răspândi. […]
Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte! […] Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine.
Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-l inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. […] în prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei.
Despre aceştia presupunerea realităţii unui suflet de rob îşi află confirmarea. Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul.
Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui.
Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria.”
Ferestrele ne sunt încă deschise.
Să luăm aminte și să nu uităm că: “Hristos se face toate celui ce crede.”( Sf. Marcu Ascetul)
Doamne, ajută!

Sursă:

https://evz.ro/epistola-catre-cine.html

La început a fost Cuvântul! -Buciumul trezirii unei națiuni-

Hristos a Înviat!
Nicolae Voiculeț nu are nevoie de prezentare. Cei peste 40 de ani de activitate artistică îl reprezintă dincolo de orice descriere. Și tocmai de aceea, șederea lungă în atâtea Ceasuri pe scene prestigioase ale lumii (Franţa, Spania, Cehia, Germania, Austria, Ungaria, Marea Britanie, SUA, Japonia, Thailanda şi Italia) îl legitimează să fie Auzit, simțit și înțeles pe unica Scenă ce-i este lipită cordului: Neamul care l-a germinat, sămânță de Cer, de român ce-și poartă cu mândrie legământul de suflet făcut cu istoria, cu străbunii, cu el înșuși.
Dintr-o mare de suflete ce Acum stau verigă lângă verigă în acest lanț ce vlăguiește inimi, cugete și conștiințe, Nicolae ridică drapelul. Și nu cum suntem obișnuiți, pe sunet de nai. Nu! De această dată, Nicolae a ales buciumul , ca și instrument.
Buciumul trezirii unei națiuni:


“ La început a fost cuvântul”…dar acum e acoperit de mască!
Trăim momentul acela dramatic, când masca este pusă peste cuvântul omului pe care l-a primit în dar, chiar de la Dumnezeu.
Această botniță pusă abuziv peste gura Cuvântului este un simbol al tăcerii impuse de cei care nu vor să audă glasul Lui Dumnezeu din gurile oamenilor.
Dar tăcerea de sub mascaradă, este asurzitoare și puternică! A început să se audă!
Sunetele naiului care sunt parte a vibrației înalte a României sunt oprite și ele de mască. Dar eu nu am să mă opresc niciodată să-mi duc naiul spre sunete, cu mâinile împreunate în semnul crucii din rugăciune!
Am să cânt oamenilor Cântarea Cântărilor, pentru că Dumnezeu mi-a spus, să cânt!
Numai așa a supraviețuit acest popor românesc, doar prin rugăciune și prin cântec!
Nu mă voi supune niciodată nimănui, celui ce vrea să facă rău acestui popor. Genunchiul meu se pleacă numai în fața Lui Dumnezeu, care ne iubește, și neamului meu întru Hristos!
Așa vă încurajez și pe voi toți și vă rog:
Să NU CEDAȚI demnitatea câștigată cu jertfă, așa cum nici străbunii voștri, împreună cu toți ostașii sfinți ai României, nu au cedat nici o palmă de pământ, apărând-o cu propria lor ființă, până la moarte!
Să FIM, “cu crucea’n frunte, căci oastea e creștină”, așa să cântăm cu toții: ”Deșteaptă-te române”!
Am să închei cu un sfat pentru cei de azi, care din păcate nu mai au cuvânt:
Lăsați-vă, rog Cuvântul, Lui Dumnezeu liber, și nu-l mai acoperiți de mască! Nu mai luați în batjocură acest neam de oameni, pe care nu-l iubiți așa cum îl iubește Dumnezeul nostru.
Frați români, să nu vă fie teamă, să nu vă fie frică, pentru că sunteți luminați chiar de Lumina lui Hristos!
Adevărat A Înviat Hristos, în noi toți!
Nicolae Voiculeț”

https://evz.ro/la-inceput-a-fost-cuvantul-buciumul-trezirii-unei-natiuni.html

A sosit Ceasul. Lupii Albi (III) ” Fără cultul trecutului, nu există iubire de ţară.” Mihai Eminescu

“ Copiii mei, iubiții mei. Așa v-am crescut pe toți,
cum aș fi vrut să mă educ pe mine însumi dintru începuturi.
Iar voi să duceți mai departe vie istoria!
E singura Cale de a nu vă rătăci de voi înșivă.”

Bogdan Jianu



Suntem pe a 3-a treaptă din această adevărată călătorie inițiatică de 7 ani, în care ghizi și veghetori, deopotrivă, ne sunt Lupii Albi. Am ales să încep pagina noastră de astăzi cu o adâncă mărturisire făcută de Bogdan Jianu. Așa au crescut Lupii Albi, astfel a prins viață întregul Proiect, prin aceste suflete curate, inimile copiilor care s-au strâns în jurul flăcării de Trezire a istoriei din cordul lor. Tineri care au fost ridicați, transformați, educați, cizelați în cadrul Asociației, DAR care: au trezit, au înviat, au înverzit inimi și conștiințe, la rândul lor; copii care pe Bogdan l-au învățat cea mai grea și mai sfredelitoare, deși cea mai simplă, firească lecție a vieții: lecția iubirii. Împreună și pentru ei, spre pregătirea spectacolului “Vlad Voievod Drăculea”, iunie 2014, Bogdan Jianu a decis să fie confecționate săbii -pe modelul celor ale epocii evocate- respectând mărimea și greutatea fiecăruia; toate fiind realizate din fierul provenit din dezmembrările de mașini.
La final de spectacol, când urma să fie aruncat pe brațele lor, Bogdan a simțit tăișul unei săbii care crustează mult mai adânc decât lama unei arme normale. Acești copii au sfărâmat lacăte ale lăuntricului, cum doar niște suflete curate puteau împlini.
Focusarea pe oglindirea cât mai cu acuratețe a diverselor ceasuri din istoria neamului s-a remarcat și prin implicarea Asociației în proiectele educaționale ale Ministerului Învățământului- fac referire la programul “Școala Altfel”, prin care s-au derulat activități tematice specifice cu temă medievală, locația fiind Dealul Domnitorilor, Târgoviște.

Din dragoste pentru copii și mai ales din dorința de a dărui Bucurie puilor de români aflați peste graniță, Lupii Albi au desfășurat în perioada februarie 2016, iar mai apoi în perioada octombrie-noiembrie 2017 spectacolul ,,Dănilă Prepeleac” – realizat pentru comunitatea română din Transcarpatia, Cernăuți – Ucraina, ultimul program fiind la ințiativa Institutului Cultural Român. Să mai adaug că a fost prima trupă de actori ce a jucat în limba română pentru copii? Și că în timpul spectacolului, din “întamplare”, se tot închideau luminile, pentru a fi întreruptă sceneta? Dar le-a ajutat Dumnezeu, pentru că mare dar de suflet au adus copiilor de pe acele meleaguri, amintindu-le și lor cât de curat și de verde, ca frunza codrului, este graiul neamului român.
Și dacă voi da Roata timpului înapoi, 2013, ni se dezvăluie: miezul și sămânța, Clipa-zero al acestui Proiect de suflet, semnul de la Dumnezeu că multă lucrare vor avea Lupii Albi de înfăptuit, prin ceea ce Dumnezeu a pus în fiecare dintre ei, sumă de: talant, lacrimă, flamă și Cruce, toate laolaltă.

Pruncii: călăuză și Dar.
Ei sunt Răspunsul lui Dumnezeu la Chemările noastre

Care e taina? 16 aprilie 2013, o strângere de mână-pact de unitate și de organizare a Asociației, însoțită la unison de un apel telefonic, prin care Bogdan era părtaș la o bună vestire din partea sorei sale, Ruxandra Stan Jianu: un prunc venise pe lume, în viața lui și a Lupilor Albi, în fix acel Ceas când cei dintâi Lupi se strânseseră laolaltă. Există o vorbă veche, din popor, că “Frunza-i neam cu rădăcina”. Înteleaptă zicere. După cum sunt rădăcinile, așa este și frunza din coroana solemnului Copac, care este Omul. Sabina Maria, un prunc purtător de sfânt și puternic, nobil nume, ce avea să aducă odată cu el întâia cărămidă din cetatea Lupilor Albi și să aprindă felinarul crezului că trecutul e deseori mai viu decât prezentul însuși: înțelepciunea străbună, lipsa de dublă măsură, verticalitate, determinarea de a merge mereu până la capăt, călăuză fiind veșnic Dumnezeu. Un prunc-călăuzitor și luminător de Cale și de inimă.

Trestia se îndoaie, are rădăcină firavă. Da, poate trăiește mai mult. Dar cum…? Umbră și rod bogat tot arborele falnic dăruiește.
Copacul cu rădăcini adânci nu se teme de furtună.
– Zicere din bătrâni –
10 Mai 2013 – 10 Mai 2020, 7 Ani de sublimă Călătorie. După cum am istorisit în Partea I, Craiova avea să fie punctul-zero, întâiul spectacol, Ceasul în care firul existenței Lupilor Albi -pe scena sufletelor noastre- se desprindea de ghem. Ghemul misiunii pe care ei o au în fața istoriei și față de ei înșiși. Pelerinaj de zidire și de re-cunoaștere a trecutului, a rădăcinilor, a propriului nostru miez, ca neam și ca seminție printre popoarele lumii; lucrarea voastră cea atât de adâncă trebuie să meargă mai departe. Adâncimea aceasta este una de fântână ce are drept sursă un sfredelitor Izvor de munte: adevărul istoric.
În spatele spectacolelor, avem stând lăcrimândă Istoria însăși, liderii puternici pe care acest neam i-a avut, stau eroii, martirii, mărturisitorii de Hristos, toți laolaltă unindu-se într-un singur glas și așteptând (fără să ceară): recunoaștere din partea noastră, verticalitate pentru Timpurile ce ne stau în față, Trezire și, ceea ce străbunii numeau atât de cald inimii: „neatârnare”.
În același 10 Mai, dar în an 1877, sub Carol I, România își proclama Independența. Cu atât mai odihnitoare pentru inimi, dar și mai plină de responsabilitate devine aniversarea Lupilor. Iar pe 9 mai, în calendarul ortodox a fost sărbătorit Sfântul Hristofor, Sfântul ocrotitor al Drumurilor în viață. Fie ca Sfântul să vă fie ocrotitor și călăuză pe Calea aceasta, pe care ați ales-o; luminată, dar deloc ușoară Cale.
„Cu penele altuia te poți împodobi, dar nu poți zbura” atât de frumos spunea Lucian Blaga. Și așa este. Păstrați-vă Zborul cel înalt, pentru că aripile voastre sunt puternice, viguroase, cu spada adevărului, sămânță, și cu Sfânta Cruce: glas de bucium din Cer, pentru a vă păstra mereu just mesajul către suflete. Nimeni și nimic nu vi le poate frânge.

La Mulți Ani binecuvântați, dragii noștri! Mulțumire cu inima pentru toată dăruirea voastră din acești 7 ani și pentru toți cei care vor mai urma.
Ne înclinăm cu recunoștință în fața voastră noi, toți aceia care am urmărit spectacolele din tribune, v-am cunoscut și ne-ați hrănit sufletele cu lucrarea voastră cea de adâncă șlefuire a conștiinței apartenenței la neam.

La final de spectacole, voi nu vă despărțiți de public, ci de inimi;
raportarea voastră se face la Om, nu la individ.

Bucuria voastră este în a dărui. Voi toți simțiți că trăiți, că SUNTEȚI, în perioadă a priori spectacolelor. În timpul lor, sunteți foc și Stare pentru sufletele venite să vă vadă pe voi, oglindind istoria. DAR după spectacole, se așează tristețea pe frunțile voastre. Voi nu vă despărțiți de public, ci de inimi, raportarea voastră se face la Om, nu la individ. Această înseamnă să îți iubești și să te las trăit de spectatorul care vibrează la unison cu tine.
Urmând fusul Timpului, ajungem în mai 2015, când, la inițiativa Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, a răsunat iar „Jurământul lui Vlad Dracula către valahi”: “Oșteni, pentru Valahia, pentru Dumnezeu și pentru libertate, Înainte!”, evocare a unei pagini de istorie, dar mai ales, un Îndemn la trezire, la a ne scutura cugetul de praful ignoranței și a lepădării de legământul cu străbunii. Iunie, același an, ne-a invitat la „Dracula – Istorie și Adevăr”, în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului Medieval Dracula, urmând ca în septembrie, „Vlad Voievod Drăculea” să fie prezent iar în cadrul Zilelor Cetății Târgoviște.

“ Am stat mai bine de o oră în Mausoleu, de fapt într-un cimitir.
Paradoxal, unul viu. Cu Familia eroilor neamului, alături. Când am ieșit din Mausoleu, eram alții. Toți trecuserăm ca printr-un botez, era lacrima neplânsă și rugăciunea-sabie și foc al sfântului erou necunoscut.
Trecuserăm toți ca printr-o metanoia.”
Bogdan Jianu

August 2015 a venit cu Spectacolul „Primul Război Mondial”, desfășurat la Mausoleul Mărășești și apoi în Piața Unirii, Focșani, la inițiativa Consiliului Județean Vrancea. Ne vom opri în fața unui moment de nerostită cutremurare. Se știe că acea clipă singulară de dinaintea intrării pe o scenă este esențială pentru orice actor spre a se aduna în Sine, pentru a reuși, mai apoi, să se dăruiască. Această clipă a fost încapsulată la Mărășești, paradoxal, în eternitatea a 60 de minute ce au sfidat cursul trecerii timpului.
Pentru că Lupii noștri Albi au avut acest moment de cufundare în sine unit cu trăirea unei reculegeri, a unei emoții ce te dărâmă, te sfâșie lăuntric, doar cu Rostul de a te re-configura, de la reclădi sufletește: o întâlnire în duh cu eroii neamului.
În ianuarie 2015 și apoi în 2017, tot la Focșani, ne-au întâmpinat „Voievozii – Mesaje din trecut”, în memoria Unirea Principatelor Române. Mausoleul Mărășești a fost gazdă și răscruce la praguri de veac și în august 2016, pentru spectacolul Mărasesti.

Premiera filmului – spectacol „ Dracula – Istorie și Adevăr” a avut loc în februarie 2016, – în memoria actorului George Alexandru, prieten de suflet al Lupilor. Evenimentul a avut gazdă – Teatrul Municipal Tony Bulandra, Târgoviște, iar inițiativa a aparținut Primăriei Municipiului Târgoviște. Acesta este al treilea film realizat de Asociația culturală Lupii Albi, după cel din 2014, “Vlad Voievod Draculea”, și cel din 2015, “Dracula-Reîntoarcerea”. Dacă în primul s-a pus accent pe confruntarea domnitorului cu turcii, în “Reîntoarcerea”, suntem invitați într-o etapă de pace la curtea domnitorului, tihnă între ceasuri de cumpănă ce scot în relief laturi esențiale din personalitatea lui Vlad Voievod. Al treilea film vine să portretizeze și mai profund caracterul domnitorului, sufletul, omul și liderul Vlad.

“Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase.
Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi.”
Petre Țuțea

Amintesc, în același duh al păstrării adâncimii rădăcinilor, o pomenire aparte, zi senină de 2 iulie și Sfântul Ștefan cel Mare alături, din Cer și de pe pământ. În această perioadă, se desfășura spectacolul „Mușatin și Basarab” (2016), în cadrul Festivalului Medieval Târgu Neamț, la inițiativa Primăriei Târgu Neamț, prin Fundația Culturală Ion Creangă. Un spectacol susținut din suflet, cu sufletul, în lipsa unei remunerări concrete. Dar bucuria acelor zile de spectacol, cu un decor la care s-a muncit 24/24 ore, alături de Lupi venind și tinerii inimoși de la Agapia și Neamț, va rămâne album de memorii viu în amintirea celor prezenți.

Cu mult umor, auto-ironie, dar și cu o Bucurie ce greu poate fi tradusă în cuvântul scris, povestea Bogdan cum, dimpreună cu spectacolul în sine, a împlinit Cerul încă o Lucrare în cordurile Lupilor Albi. Întreaga Familie a simțit să facă un popas la Schitul Vovidenia, ședere în tindă de rai, un pridvor-fereastră către Dumnezeire. În acest duh, cu Sfântul Ștefan cel Mare pomenit, au fost întâmpinați cu dragoste părintească și soare în piepturi de Părintele Arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia, un monah. Aici, Părintele a invitat la rugăciune și la cântare în strană, în cor. Cu zâmbet tăinuit în buzunarul inimii recunoaște Bogdan că nemărginite au fost emoțiile tuturor, pentru că Lupii știau a lupta, a regiza, a se ruga în tăcere, singuri sau laolaltă, dar cântul muzicii bisericești nu îl experimentaseră.

“Unde esti, Vlad?”- întreba retoric Cerul, la acel moment, Bogdan Jianu, pentru că fratele Vlad Miriță nu era la Neamț la acel eveniment.

“Dacă era Vlad, ne coordonam și noi după el, dar așa… Eram doar noi. La un moment dat, în timp ce cântam, însă, urmărind versurile în cărțile din fața noastră, am început să ne uitam uluiți unii la alții. Nu ne venea să credem că suntem noi cei care cântam. Se auzea bine, dar tot nu puteam crede că sunt vocile noastre. Nu era meritul nostru pentru cele ce se petreceau! Clar. Era un Ceva venit din altă parte. Acea zi ne-a fost lecție, dar și îndemn de asumare și de cufundare puternică în rugăciune. Atât de minunat a lucrat Dumnezeu cu noi în acea zi, ne-a fost Sfântul cel Mare alături pe parcursul întregii șederi pe plaiurile Moldovei.” ( Bogdan Jianu)

“Este uşor să păcăleşti ochiul, dar este greu să păcăleşti inima.
E o nebunie să fii actor.”
Al Pacino


La o răspântie de ani și de prezentare a evenimentelor desfășurate de Asociația Culturală Lupii Albi, aduc în față mărturisirea unui mare actor, Al Pacino, care spunea că: “Este uşor să păcăleşti ochiul, dar este greu să păcăleşti inima. E o nebunie să fii actor. Îți iei psihicul şi dai cu el de toţi pereţii. Cu cât intri mai adânc în rol, cu atât mai puternic e șocul când se iese de pe scenă.” Atunci e ceasul “De ce”-ului și al lui “Cine sunt?”. “Unde se termina rolul și de unde încep eu, ca om din spatele rolului?” Răspunsurile pe care fiecare actor și le dă la aceste întrebări creionează chipul sufletului ce dă viață personajelor. Și pentru că pășim cuminte pe stinghia scenei de spectacol, dar și pe cea a cugetului, aduc în prim plan încă 2 mari actori, Antonia Ionescu și Ioan Isaiu. Nobilul cavaler Raffman, Mircea cel Bătrân…roluri în spatele cărora Ioan Isaiu respiră trecutul, dând forță și așezare prezentului, dăruind spectatorilor puls, stare, iar colegilor actori: pârghii de a lăsa energia evocării să curgă într-un Firesc nedrămuit de plafonarea prezentului. Ioan Isaiu a simțit să se alăture proiectelor Asociației cu implicare totală de suflet, fiind unul din puținii artiști care mai militează pentru păstrarea neatinsă a valorilor naționale, precum și a adevărului istoric. Îți mulțumim, Ioan. În acest miraj, spectatorul devine astfel Una cu spectacolul, dar e pus față-n față și cu istoria, spectacolul la care asistă devenindu-i magistrală Lecție despre trecut.
Iar iunie 2017, Spectacolul „DRACULA – Coroana” ( Festivalul Medieval Dracula Târgoviște), vine cu un mesaj-Cheie, ce se întrevede paralel cu scenele istorice. E un mesaj pentru fiecare dintre noi, acela că DA, e o dovadă de putere să îți recunoști slăbiciunile, DAR nu e de ajuns asumarea, în lipsa corectării și a umplerii golului. Astfel, dacă până în acest Punct, Voievodul Vlad Draculea avea doar alura unui lider dur, intransigent, just, dar lipsit de emoție, de simțământ, acest spectacol scoate la suprafață o nouă filă din personalitatea domnitorului, dar și a omului din spatele rolului, al omului Bogdan. Iar actrița Antonia Ionescu, în rolul Ilonei Szilágyi, soția lui Vlad și verișoara lui Matei Corvin, este cea care vine cu acest suflu nou. În afara rolului jucat admirabil, reușește prin vibrația sa să îmblânzească atât rolul în sine, al Voievodului Draculea ( dezvelind o latură rar evocată istoric, cea a unui suflet sensibil, asumat, dincolo de tăria și cruzimea faptelor), cât și pe actorul Bogdan Jianu. Bogdan mărturisea că în Antonia a găsit nu doar o colegă, dar și un înțelept îndrumător și ghid în labirintul actoriei.

“Nu am trădat niciodată pe nimeni! Iar în genunchi n-am să cad vreodată!
Eu voi spune ceea ce gândesc.
Iar pentru toți, pentru voi toți, am să mă pun pe cruce!”
( Vlad Voievod Draculea, interpretat de Bogdan Jianu)

Dialogul dintre Vlad și Ilona ( “Ilona, eu nu știu dacă te iubesc.” “Știu, dar accepți să te căsătorești cu mine pentru țara ta. Pentru mine ești început și sfârșit.”. “Te rog să rămâi în viață! De vei scoate sabia, de sabie vei pieri! Iar eu nu vreau, nu pot să te pierd.”) și cel dintre Matei Corvin și Ilona (“Singura soluție ar fi să-l arestez.” “Asta merită Vlad, trădare?”) culminează cu zbuciumul și strigătul lăuntric al lui Vlad, din clipa arestării: “Nu am trădat niciodată pe nimeni! Iar în genunchi n-am să cad vreodată! Eu voi spune ceea ce gândesc. Iar pentru toți, pentru voi toți, am să mă pun pe cruce!”. Dincolo de rolurile interpretate sublim, Antonia e un suflet luminos, puternic, ce a crezut cu toată ființa în viața acestui Proiect. Iar dăruirea sa de suflet și de trăire se resimte puternic atât în roluri, cât și în manifestarea ei, ca Om, ca femeie, ca mamă și ca artist.


“Pentru mine ești început și sfârșit.”
(Ilona Szilágyi, interpretată de Antonia Ionescu)

Acest moment al crucificări lui Vlad a fost introdus de Bogdan pentru a deschide uși spre o scenă de înaltă vibrație, tensiune și răscolitoare lecție de sacrificiu. Martirajul său a fost transpus metaforic în întinderea pe cruce, asumare pentru veacuri a manifestării credinței sale. Cruzimea cu care a fost încoronat, blamat de-a lungul istoriei, și în jurul căreia s-au creat legende fel de fel, fără niciun argument de ordin istoric, a avut ca unic raționament actul de justiție. Detaliile tehnice ale înălțării sunt și acestea de referință. De la înălțimea de la care a fost ridicată crucea, 8 metri, cadrul ultimului cuvânt al lui Vlad Voievod pentru neamul românesc, pare înrămat în Cer, iar simbioza trecut-prezent creează cu adevărat un moment de adâncă și răscolitoare trăire.
Emoția sfredelirii în pagini de istorie ce deseori se vor și cer a fi: mute, șterse și mistuite de Timp m-a trimis la cuvântul-testament al Părintelui Gheorghe Calciu, profetică mărturie pentru vremurile noastre, când, pentru a păstra vie sămânța Neamului, va fi inerentă confruntarea cu cei ce urmăresc să ne dezrădăcineze de istorie, de străbuni, de noi înșine:


“O să se bată și morti, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apărați.
Și morți vom izbândi!”
( Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

Pentru ceasul nostru de Acum, credința strămoșească este ultima carte pe care acest neam o joacă, la răspântiile istoriei. Nici Cerul și nici ogorul acestei țări ce și-a primit Botezul în sânge nu ne vor ierta, pentru că noi înșine nu ne vom putea justifica orbirea, lașitatea, ignoranța.
A scrie scenariul pentru o evocare de trecut al unui popor este o lucrare ce solicită mai mult decât abilități scriitoricești. Se cer: suflet, asumare, migala, pricepere, discernământ, conștiință, finețe, justețe, duritate și cuvânt aspru, când e cazul, sete și foame de a cerceta arhivele, izvoarele istorice și,mai presus de toate, e nevoie de precizia actului chirurgical, focul bisturiului. Urmând firul istoriei, nu numai că scoți la suprafață aur din tot ce unii vor să pară a fi praf și glod al uitării, ci te regăsești pe tine în strămoși, începi să îi trăiești în propria ființă, ca într-o simbioză.
Întorc a 3-a filă din acest Dosar-Documentar despre acțiunile culturale, educative, istorice ale Asociației Culturale Lupii Albi prin cuvintele unui frumos și demn român basarabean, care s-a născut și a plecat dintre noi cu același dor nemistuit, dorul și dragostea de neam și de țara-Mamă, iubire purtătoare de bucurie, dar și răstignită în cele mai adanci și sfredelitoare piroane.
În Partea a 4-a, deschidem fereastra cuvântului, în văluri de Timp, spre Centenar și către un complex, cutremurător Proiect, “PATRIE si ONOARE”.

“Cine nu și-a scris istoria cu sângele, acela sau n-a avut-o nicicând sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora!”
Grigore Vieru

Sursa:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-lupii-albi.html

A sosit Ceasul. “Suntem cei aleși pentru că TU ne-ai ales!” LUPII ALBI (-II-)

Moto:
“Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, încât doresc să-i las şi după moartea mea dovezi de vădită simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene […] Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:
«Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine!».” –
Regele Carol I
*
Un rege. Un rege căruia nu îi curgea prin vene sânge de român, dar a demonstrat a fi mai român decât românii. Un destin. Un Testament greu. Și un 10 Mai 1877, când Carol proclamă Independența. O funcție ocupată de cine era în drept. O putere, însă, la care urmau să râvnească mulți. Și o lecție de istorie ce ne va urmări mereu, veac după veac, până ne vom înțelege atât Zborul, elanul, trezirile, dar și căderile și îngenuncherile, ca Neam.
Cu fix 11 ani în urmă, 9 mai 2009, avea loc Premiera filmului “Carol I – Un destin pentru România”, un documentar istoric regizat de Sergiu Nicolaescu și produs de MediaPro Pictures, cu sprijinul Consiliului Național al Cinematografiei, în care accentul cade grav asupra frământărilor morale ale regelui, Carol I fiind surprins într-un zbucium mocnit al conștiinței. În fața imperativului războiului, regele avea de ales între onoarea față de rădăcinile de familie, alăturându-se Germaniei și Austro-Ungariei, și respectarea opiniei publice care cerea ca țara să rămână în neutralitate.

’’Ți-am lăsat o moștenire scumpă! Cea mai scumpă!”
De ce simt a evoca frânturi din testamentul unui rege, un film produs în memoria sa, precum și numele unui regizor, actor, scenarist de marcă în istoria cinematografiei? Răspuns: În filmul “Mircea”, 1989, una din replicile Voievodului, interpretat de Sergiu Nicolăescu, este aceasta: ’’Ți-am lăsat o moștenire scumpă! Cea mai scumpă!”.
Revenind la povestea noastră, am înteles, ignorând vălul timpurilor pe care le trăim, că acest îndemn poartă în el legământul cu istoria, cu Neamul, DAR și cu cei care, dincolo de cadre, scene, costume, regie, scenarii, urmau să ducă mai departe Vie flacăra din pieptul lui Sergiu Nicolaescu, aceea a evocării trecutului.
Și dacă îi așez față-către-față astăzi, în acest al 7-lea Ceas de ființare a Lupilor Albi, Sergiu Nicolaescu pare să îi repete lui Bogdan Jianu pe un ton adânc, responsabil, dar cu un zâmbet patern ascuns în cuibul inimii, același mesaj scurt, dar care comprimă întregul: “Ți-am lăsat o moștenire scumpă! Cea mai scumpă!”. Iar promisiunea făcută de Bogdan lui însuși, dar și în fața istoriei, este: redarea cât mai fidelă a adevărului, scenariile toate fiind scrise după o minuțioasă și justă documentare istorică.
Am în față 2 testamente: primul, cel al unui Rege, față de Neam și Istorie. Al doilea, un testament și o îndatorire din partea unui om, Sergiu Nicolaescu, care a redat generațiilor noastre capitole din istorie, prin lupa cinematografiei. Și-a asumat și amprenta personală, cadre imaginate, nu însă și întâmplate în fapt real. Dar toate au fost pentru un plus de dinamism. De asemenea, nu trebuie ignorată tensiunea sub care erau realizate aceste filme, din partea regimului comunist. Anumite mesaje împotriva conducerii erau discret strecurate. Altfel, filmele-capodoperele cinematografiei românești nu mai existau astăzi.


Ce fac Lupii Albi? Duc mai departe moștenirea, dimpreună cu sublima cruce a responsabilității traducerii cât mai exacte a faptelor trecutului. Predare de ștafetă. O moștenire artistică ce are drept Rost tocmai evocarea, oglindirea și Mărturisirea curată, justă a istoriei; ceea ce face din Lupii Albi mărturisitori de credință, de vatră străbună, de mesaj al strămoșilor. Și nu este deloc o misiune facilă în timpurile noastre să scormonești în trecut, spre a trezi prezentul. Este o luptă cruntă cu timpurile, cu mentalitățile, cu Uitarea, cu ignoranța, cu noi înșine.
„Numai întoarcerea noastră către trecut, ne dă forța faptelor de azi”
Cu inima pășind tăcut peste Prezent, pentru a ne drămui Trecutul, îmi continui Călătoria în cei 7 ani în care Lupii Albi s-au născut asumat și deloc întâmplător.
Menirea lor a fost pusă sub semnul îndemnului făcut de Nicolae Iorga, punte peste timp: „Numai întoarcerea noastră către trecut, ne dă forța faptelor de azi”. După cum am simțit a mărturisi și în prima Parte de documentar, primul impact și prima emoție oglindită de Lupi este aceea de Familie. “Asociație” e doar un termen ce acoperă și definește segmentul rece și neutru al formulei legale de organizare. Dar în spatele coperții, ne întâlnim cu sămânța: Familia Lupilor Albi.
Începutul i-a întâlnit sub același cuget și în aceeași vibrație pe Bogdan Jianu, Vlad Miriță și Liviu Subțirică. Însă cei 3 mușchetari au avut parte de un d’Artagnan-surpriză, în persoana fragilei și totuși atât de luptătoarei Alina Dumbravă. Un suflet luminos, dârz, perseverent, adânc, verde și viu, cu o răbdare menită să umilească statisticile de rezistență în fața ritmului de cădere a “picăturii chinezești”. Piatra de temelie, zidirea a tot ceea ce va urma, a rămas încapsulat într-o istorisire ce cutremură.


Invit la a vi-l imagina pe Bogdan stând în mijlocul nostru, al cititorilor și al spectatorilor, povestind cu tonul grav, dar amestecat cu emoția lacrimei înghițite și a recunoștinței, despre un Ceas anume. Un apus de soare ce purta pecetea răsăritului minunatei Familii a Lupilor Albi. Alina, vicepresedinte al Asociației și Director de Productie, este sufletul care, după un minunat spectacol, la poalele Mănăstirii Dealul, cu duhul Voievodului Mihai Viteazul planând peste Târgoviștea atâtor veacuri, a primit gândul cel bun al concretizării acestui Proiect de suflet.
Prima treaptă a fost urcată. “Ziua în care am hotărât cine suntem și ce vom face a fost 8 Septembrie 2013.” (Bogdan Jianu). Și aș mai adăuga eu, binecuvântată zi de primă Cărămidă aleasă de Cer, Lupii Albi pornind la Drum cu binecuvântarea Maicii Domnului, a Cărei Naștere se sărbătorește de creștinii ortodocsi pe 8 Septembrie. Iar din acel Ceas, totul a curs lin, aidoma șipotului izvorului de munte, am după an, dupa cum Bogdan mărturisește: “Altă Zi, o altă înscenare, aceeași Echipă. Îmi număr binecuvântările și sunt fericit!”
Lor li s-au alăturat în timp actorii: Carmen Tănase , care este si Membru Fondator, Elvira Deatcu , Ioan Isaiu, Liviu Cheloiu, Antonia Ionescu , Radu Micu, Mircea Silaghi, Bogdan Farcaș, Ioana Farcaș, Radu Câmpean, Dan Ionescu; actorii – cascadori: Adrian Curpene, Sebastian Ioniță, Ștefan Dinu, Mihai Gheorghiu; cascadorii: Mihai Ungureanu – coordonator cascade, Aurel Boată – Horse Master, Dorin Zaharia, Octavian Mocanu, Alexandru Bocit, Andrei Prodan, Alexandru Gheorghe, Eduard Dumitru, Dragoș Badea, Ștefan Rotărescu, Marian Arsene, Daniel Iftinca. Din Staff fac parte: Amalia Petrescu – Costumiră, Sarah Gâtlan – Scenografie, Make-up, Antonia Ionela Rotaru – Administrativ, Daniela Curpene – Asistent Producție , Raluca Măruntu – Coordonator figurație , Raul Paslari – Inginer sunet, Dănuț Pădure – Director imagine, Vasile Petrovschi – Editor video. Alături de aceștia, sunt și actorii invitați: Ion Besoiu, Maria Buză, Ion Haiduc, Maia Morgenstern, George Alexandru, Ion Dichiseanu, Radu Pietreanu, care au completat magistral distribuțiile spectacolelor.


LUPII ALBI se descriu ca fiind: “o trupă de cascadori și actori profesioniști, care promovează obiective cultural – istorice și turistice aflate pe teritoriul României, printr-o serie de evenimente de înaltă ținută culturală și artistică sub sloganul <ISTORIA CA UN SPECTACOL> . Cei peste 50.000 de spectatori care au participat la spectacole, fac din “LUPII ALBI” cea mai apreciată trupă de reenactment din România. Spectacolele LUPII ALBI aduc de fiecare dată între 4.000 – 10.000 de spectatori (în funcție de spațiul de desfășurare) și generează o serie de activități economice colaterale, care aduc venituri substanțiale organizatorilor acestui gen de evenimente. Peste 300 de persoane sunt implicate în realizarea fiecărui spectacol Lupii Albi.
Trupa LUPII ALBI dispune de o bază importantă de tineri cascadori, care se pregătesc alături de echipa de bază, activitate ce reprezintă o sursă permanentă de prospețime în momentele oferite, dar și o alternativă pentru aceștia de petrecere a timpului liber într-o echipă, într-un mediu educațional și cultural.”

“Numai uniți vom reuși să păstrâm pământul țării în libertate!”
“Ne aude Dumnezeu!”
În mai 2013, are loc debutul, primul spectacol de reevocare istorică, în cadrul Festivalului Național “Mihai Viteazu”, Craiova. Un regal cu mari actori, cascadorii, sute de costume, coloană sonoră, scenografie, emoție, simboluri, Chei ale trecutului, lansate-punte spre Ceasul nostru de astăzi. Maestrul Ioan Besoiu a adus în spectacol metafora legământului neamului cu Cerul, pacea, tăcerea cea atât de grăitoare a bătrânilor preoți ortodocși de odinioară, puterea și binecuvântarea dăruite în duh Voievodului și ostașilor, pe timp de luptă. “Numai uniți vom reuși să păstrăm pământul țării în libertate!” (Mihai Viteazul) și răspunsul vine din partea preotului bătrân: “Ne aude Dumnezeu!”. La acest îndemn începe lupta, cu o binecuvântare și sub semnul Sfintei Cruci.

Maia Morgenstern, un Suflet cu aripile înrădăcinate în Cer
Un moment emoționant s-a petrecut, însă, și dincolo de cortine. Un gest, o trăire și o atitudine despre care puțini știu, iar Bogdan și-a dorit să ne împărtășească taina. Pe 1 mai am aniversat-o cu toții, cu siguranță mult prea în tăcere decât merită acest suflet luminos și luptător, pe Maia Morgenstern, artist cu aripile înrădăcinate în Cer. La acel moment al anului 2013, Maia Morgenstern urma să joace rolul doamnei Teodora, mama lui Mihai Viteazul, despre care Nicolae Iorga scria: ,,aceasta ar fi o Teodora Canatacuzino, o patriciană din Bizanţul nou grecesc”. Înainte de spectacol, o modificare în programul reprezentațiilor pe scena Teatrului Național îi făcea imposibilă prezența în spectacolul “Bătălia de la Călugăreni”. Dar vestea fusese deja dată, mii de inimi o așteptau în eveniment, iar doamna Maia nu este un suflet care să facă compromisuri. Demnitatea și respectul față de spectator au fost răsplătite prin asumare, cu propria prezență la Conferința de presă, înconjurată de televiziuni și jurnaliști.
Venea în viteză de fulger la Craiova, direct de la repetițiile de la Teatrul Național, pentru a mulțumi, a aduce argument pentru nedorita lipsa din rol, cu lansarea unei aripi de credință și de bucurie a unei noi colaborări în viitor. Emoțiile acelei clipe au fost copleșitoare atât pentru doamna Maia, cât și pentru toți actorii, cascadorii din spectacol, dar și pentru reprezentanții media. Mulțumim cu inima, doamna Maia Morgenstern. Și să ne fim unii altora întru mulți și binecuvântați ani!

“Fără cultul trecutului, nu există iubire de țară!”
Mihai Eminescu
În septembrie, același an, au urmat spectacolele: Dacii la Pelendava, susținut la Craiova, la inițiativa Primăriei Municipiului, “Vlad Țepeș și solii turci”, desfășurat la Târgoviște, iar în octombrie, “Haiducii lui Iancu Jianu”, Craiova. Scenariul pentru ultimul spectacol a fost scris de Radu Pietreanu și tot acesta l-a ales pe Bogdan Jianu în rolul haiducului de legendă.
Și… o mărturisire. În fața spectacolelor Lupilor Albi, mi-e imposibil să rămân ghidată exclusiv de actiune, de firul epic. E un Ceva subtil, greu de pătruns ( dar nu intangibil), dincolo de arenă, costume, actori, cai coborâți parcă din basmele noastre populare. Scenariul e bogat în simboluri și coduri ce îmbracă adânc, ca într-o ramă, fiecare evocare de trecut în taina veșniciei.
În aceste prime spectacole, am regăsit: Crucea, Sfinxul, steagul dacic, soarele pe armura de pe piept. Soarele, ca simbol arhetipal, apare în multe culturi ale lumii, dar peste tot e perceput ca o pecete a veșniciei. Interesantă este pe armură din spectacol: poziționarea celor 3 cercuri concentrice, trimițând cu gândul la cei 3 timpi: trecut, prezent și viitor. Sensul de orientare al solzilor din primele 2 cercuri este identic, al treilea însă e diferit. Iar în centru e Miezul, punctul primordial, Timpul-zero. Și multe alte simboluri sunt presărate în fiecare spectacol, prin alegerea numelor, prin semnele de pe costume, din replici; unele simboluri sunt la vedere, altele, păstrate vii spre a rămâne în taină, pentru cine le simte și le cuprinde în cuget.
Anul 2014 a fost marcat de spectacolele „Vlad Voievod Drăculea” ( iunie, în cadrul primei ediții a Festivalului Medieval Dracula, la inițiativa Primăriei Municipiului Târgoviște ) și „Dracula – Reîntoarcerea”(septembrie, în cadrul Zilelor Cetății Târgoviște). Iar în decembrie, Lupii Albi au pregătit pentru copii spectacolul „Cine ți-a furat Crăciunul”, desfășurat în Orășelul Copiilor, la inițiativa Teatrului Municipal Tony Bulandra Târgoviște. În aceeași lună, a avut loc și reprezentația: Solia Țării Românești, de 1 decembrie, la Alba Iulia.
“Cum să nu trăiesc cu toată ființa mea acest rol ?!”
( Bogdan Jianu)
Deși am atins în Partea I de documentar Ceasurile celor 2 spectacole închinate și NU doar dedicate Voievodului Vlad, vă învit și în următoarele rânduri la o nouă ședere întru cuvânt. Da. Acțiunea atrage, scenele incită spiritul de observație în a percepe detalii, personaje, replici, ÎNSĂ scenariul e astfel întocmit încât păstrează mereu un tâlc, o taină, o cheie. O lacrimă, dar și un zâmbet amar în spatele cortinei. Zâmbești, dar te și înfiori de trăirea organică a trecutului. De ce se petrece aceasta? Pentru că, odată intrat în rol, Bogdan Jianu își unește sinele cu ființa personajul istoric. Veridicitatea cu care spectatorii percep fiecare scenă este pecetluită de această simbioză a personajului cu actorul însuși.
În acest sens, mărturisea Bogdan: “Cum să nu trăiesc cu toată ființa mea acest rol? Acest mare voievod , pe lângă ce a reușit să înfăptuiască în timpul lui, a făcut un miracol în timpul meu, al nostru. Mi-a dat puterea și determinarea să merg mai departe. Lui îi datorez mult din ceea ce astăzi sunt. Și nimic nu este întâmplător în Drumul vieții noastre. Totul se petrece cu un Rost.”
Și pentru că aminteam de această solidaritate între suflete și oameni, dincolo de punțile Timpului, aduc în față pe cei 5 căpitani ai voievodului Vlad, nume fictive, dar de înaltă vibrație. Căpitanul Andrei( interpretat de Ioan Isaiu), luptător, cu spirit de sacrificiu și atât de patern față de Vlad Draculea amintește și de marele Sfânt ocrotitor al acestui neam, Sf. Apostol Andrei. Acest nume este însă și în amintirea lui Sergiu Nicolaescu, ce a purtat acest nume în producțiile sale.
Căpitanul Amza: numele acestuia fiind un omagiu adus marelui actor, Amza Pelea. Căpitanul Corbea( interpretat de Vlad Miriță)…multe ar fi de povestit despre acest nume. Ne duce cu gândul la pasărea mitică, un mesager divin în cultura populară. Pe această pasăre, deseori blamată și trecută în registrul întunericului, considerată în unele culturi a fi doar un simbol al războiului, o simt ca fiind un cuib de simboluri mult mai adânci. În afară de faptul că este una dintre cele mai inteligente specii, corbul trimite spre ideea de vindecare, de asumare, de trezire spre înțelepțire, pentru o metamorfoză a conștiinței- ceea ce face din corb o metaforă a dezvăluirii adevărurilor ascunse, prin expunerea lor în lumina conștiinței.
Întorcându-ne la căpitanul Corbea, exact această demnitate și asumare o remarcăm, datoria și crezul dincolo de toate celelalte ale omenescului. De menționat și faptul că steagul Țării Românești în acea perioadă era alb și avea pictat un corb ce ține în cioc o cruce dublă, stând deasupra unei ramuri de ienupăr verde.
Al patrulea căpitan este Lupu(interpretat de Liviu Subțirică) și alegerea numelui face punte spre rădăcinile dacice și miticul Lup Alb.
Iar Căpitanul Codreanu, al 5-lea, îmi aduce aminte, printre altele de frăția dintre sufletele ce au trăit pe acest pământ din moși strămoși și Codrul nostru, frate cu românul, vorba poetului. Codrii pe care îi distrugem, îi vindem și astfel trădăm cel mai puternic legământ dintre om și natură, riscând astfel propria dezrădăcinare, și la propriu și în sens figurat, ca neam.
În iunie 2014, după 552 de ani de la Bătălia de la Târgoviște dintre dintre Vlad Voievod Draculea şi sultanul Mehmed al II-lea, și după 3 luni de antrenamente și repetiții grele, Lupii Albi au evocat spre trezirea din amorțeala conștiinței, Atacul de noapte, până astăzi studiat în Academia militară. Strategia militară și înverșunarea cu care a rezistat, în ciuda inferiorităţii numerice a oastei, a adus respectul contemporanilor săi. Laonic Chalcocondil a pus pe seama sultanului mărturisirea că:„nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari” şi care „ar fi vrednic de mai mult”. Acest adevăr a intenționat Bogdan Jianu să-l redea prin fiecare scenă a spectacolului.
În încheierea celei de-a II-a Părți, voi aminti, pentru luare-aminte, un schimb de replici dintre doamna tronului (Carmen Tănase) și Vlad Voievod (Bogdan Jianu), urmate de un fragment din Jurământul Voievodului:
– “Vlad, ce ți-a împietrit inima, astfel încât nimic nu mai are loc într-însa?
– Am sacrificat tot ce am iubit vreodată. Te-am sacrificat și pe tine. Dar acum sunt numai: eu , Țara mea și libertatea ei. Și am să le apar chiar și dincolo de mormânt!”


“Eu, Vlad Voievod, urmașul marelui Mircea, v-am învățat să iubiți acest pământ bun și frumos, dar la nevoie să-l apărați până la moarte.
Pe mine iertați-mă pentru tot ce puteam s-aud și nu am auzit, pentru tot ce puteam să văd și nu am văzut, pentru iertarea pe care puteam s-o dau și nu am dat-o.
Dar nu uitați: v-am învățat să vă ridicați din genunchi, să țineți sabia, să priviți în ochi pe oricine și să nu vă mai plecați în fața nimănui.
Valahi, alegeți să muriți în picioare decât să trăiți în genunchi!
Nu uitați cine sunteți, credeți în voi și în Dumnezeu și nimeni niciodată n-o să vă poată lua: Libertatea!”

Partea a III-a ( III din IV ): 15 Mai 2020

Sursa:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-suntem-cei-alesi-pentru-ca-tu-ne-ai-ales-lupii-albi-ii.html

A sosit Ceasul. „Credință. Onoare. Curaj”: LUPII ALBI ( I )

Moto:
“Fiecare va fi propriul lui judecător; ce poate fi mai drept decât aceasta? Văd în fața mea oameni liberi. Ce faceți voi cu libertatea? Luptați pentru ea! E drept, dacă luptați, puteti muri, dacă nu faceți nimic, răul va triumfa. Nu uitați cine sunteți, credeți în voi și în Dumnezeu și nimeni niciodată n-o să vă poată lua libertatea!” ( Voievod Vlad Draculea, interpretat de Bogdan Jianu)


Iunie 2014. Târgoviște: cetatea fremătândă de istorie a țării, în care 33 de voievozi au lăsat peceți de memorie sculptate în Timp, pentru ca cei ce vin să nu soarbă din licoarea Uitării. De fiecare dată când talpa îmi atinge pământul Târgoviștei, cordul îmi confirmă că parte din suflet mi-a rămas aici pentru totdeauna, între ruinele de azi, germinând mirare și corolă, de pe vremea când excursiile școlare erau motive de ziditor ne-somn și neputință în a drămui așteptarea, de către copila acelor ani. Acestea au fost: Locul, Chemarea și Ceasul întâlnirii mele cu Lupii Albi.
La 7 pași ( de uriași ), pe un Înalt al veacurilor cimentate în răscolitoare ceasuri, ne așteaptă ruptă de lume , dar îmbrățișând veșnicia întru alte Lumi, Mănăstirea Dealul, cu falnic și drept Domn, gazdă și tată al acestor locuri, părintele Unirii într-un singur Cuib al românilor, cuib de: ogor, Clipă, Duh și trăire. Mihai Viteazul. Prin Târgoviște nu poți trece demn decât cu fruntea brăzdând bolta, dar cu ochii inimii aplecați într-o rugă plânsă care cere dreptate Cerului. Aceste locuri par a duce crucea lipsei de recunoaștere a adevăratei valori. Și de sub pietre, trecutul strigă către noi.
Întorc fusul timpul înapoi cu 6 ani, iar abia mai apoi cu 7, pentru a înțelege cu toții în adânc profunzimea unui Național Proiect de păstrarea vie a valorilor neamului. Un Proiect în fața căruia avem datoria morală să ne înclinăm, să îl promovăm și să îl susținem atât la nivel de indiv, dar mai ales la nivel de Instituții ale statului. Un Proiect ce s-a născut dintr-un foc viu, ne-ostoit de superficialul și ne-autenticul în care ne bălăcim – spre a ne pierde ființa- astazi. Un Proiect ridicat cu pasiune și dragoste pentru adevărul istoric, păstrând verde cernuta Rânduială a spiritului străbun, creat de Asociația Culturală Lupii Albi.

“Aripile, ca să le primești în exterior, trebuie să demonstrezi că le ai deja crescute în lăuntru.”
(Bogdan Jianu)

În 2013 au pornit la drum, uniți parcă de un simțământ călăuzitor mai presus de fire, o mână de suflete: actori, cascadori, la care mai apoi li s-au alăturat tinerii ce participă la figurație, în urma unor antrenamente și trieri foarte riguroase. Din regala actorilor, amintesc pe: Carmen Tănase, Natașa Raab, Ion Besoiu, Maria Olteanu, Bogdan Farcaș, Adrian Pavlovschi, George Alexandru, Puiu Jipa, Liviu Subtirica, Vlad Miriță, Antonia Ionescu, Bogdan Jianu și mulți alți artiști iluștri.
Însă un fenomen neașteptat, un Ceva ziditor de suflete și de caractere totodată, plin de Frumos, s-a petrecut ulterior. Alături de greii scenei românești, lângă Lupii Albi au simțit a veni tineri ce doreau să se alăture Asociației prin însăși participarea activă la spectacole. Mulți au început antrenamentele, dar puțini au rezistat până la capăt. Pe lângă cerințele legate de mișcare scenică, abilități de călărie, actorie, esențială este atitudinea: bunul simț, discernământul, respectul și seriozitatea. Responsabilitatea față de purtarea și păstrarea unei uniforme care îi reprezintă, efectuarea după ceas a plantonului de noapte, plimbările cu caii, organizate respectând programul fix, acestea sunt doar o parte din punctele din fișa de atribuții obligatorii ale unui viitor Lup Alb. În Haită nu se intră oricum.
Pentru o privire superficială, de suprafață, vizibil este mai întâi efortul acestor copii. ÎNSĂ, în spatele cortinei, se văd adulții de Mâine, vindecați de amnezia de a nu-și mai recunoaște rădăcinile, istoria. Cugete și conștiințe vii câștigate. Inimi cu ferestrele nădejdii deschise spre credință, onoare, demnitate. Acestor suflete li s-a dat astfel șansa de a se alătura unei școli de viață care pe mulți i-a scos din mediile viciate în care se aflau, au putut urma cursuri liceale și universitare.
În mijlocul lor, al tuturor ( actori, cascadori și tineri aspiranți ), se află dintru început Bogdan Jianu: frate cu toti, DAR Lider; Bătrânul-copil, așa cum l-am perceput mai târziu, un suflet ce amintește atât de luptătorii de odinioară, dar și de Moșii daci, Bătrânii mileniilor trecute ce păstrau în lăuntrul lor taina dăinuirii Ființei unui neam. Și, luare-aminte, dăinuirea nu se asigură doar prin sabie, ci și prin plămădirea de prunci puternici, inimi curate și cugete juste. Acest Lup singuratic care, înconjurat de dragostea tinerilor ce veneau la pregătirea spectacolelor, nu a știut în primă etapă cum să răspundă iubirii.
Aceea a fost Clipa în care sigiliul cochiliei – în care Luptătorul se știa ferecat sufletește – a căzut.
Cel mai înalt dar venit din partea acestor suflete curate a fost copleșitor, Bogdan amintindu-și cu emoție: “cât de multe mi-au dăruit acești copii! Ei mi-au deschis inima. Au atins o parte din mine pe care o știam ferecată. Țin minte cum veneau, de față cu părintii lor, deseori, și îmi spuneau: tată. Și acum la fel se întâmplă. Emoția cutremură, dar și șlefuiește. Te înalță, dar te și responsabilizează. M-am deschis în fața lor, suntem cu toții o Familie. Iar fermitatea este la unison cu liberul arbitru. Vreau să îi văd că le este foame să crească, să iasă din zona de confort în care îi plasează socialul. Acesta este crezul meu, un legământ-testament pe care îl am cu mine și cu Dumnezeu: să dau viață acelor adevărați conducători pe care țara noastră i-a avut și să sădesc semințe de neuitare în piepturile acestor copii. Le-am explicat de la bun început că aripile, ca să le primești, trebuie să demonstrezi că le ai deja în tine. Pentru a urca în grad, este nevoie de maximă seriozitate și disciplină. Cel mai înalt este cel de căpitan. Iar ei toți au liberul arbitru, libertatea de a deveni Alpha. Dar pentru aceasta, e nevoie de a-și demonstra lor că merită. Dacă eu și ei pot; și pot mult mai mult. Iar ce facem noi este rezultatul unei munci de echipă,nu e lucrarea unui singur om. O echipă-Familie care muncește dincolo de limite, în programe draconice de pregătire.”

Așadar, dacă la noi, cei Astăzi atât de grăbiți în fața ritmului vieții, ajunge de cele mai multe ori numai efectul spectacolelor de evocare istorica, magistral realizate ( având în vedere truda, costurile mari și puținele finanțări), este de subliniat și o a doua misiune, LUCRAREA CEA CU TINERII, o lucrare împlinită în tăcere de Bogdan, dar cu un sârg și o dragoste pe care doar un părinte le poate dărui.

Siglă-Legământ cu străbunii

Revenind la firul de început al călătoriei în cei 7 ani de la nașterea Asociației, cutez să dau glas poveștii siglei Lupilor Albi, care, din prima clipă când am văzut-o, mi s-a țesut aidoma unei pânze străvechi-cuibar de simboluri ce drămuiesc mileniile, nu veacurile. Cheie și Lacăt, totodată, taine despre adevăruri istorice de pe care vălurile de rugină vor cădea, undă cu undă. Vederea ei m-a condus nu doar pe tărâmul științei codurilor nescrise, însă într-atât de grăitoare, dar și pe cel al heraldicii.
Sigla are forța unei steme. Aripile de Arhanghel, Scutul ostașului în luptă, purtător al chipului Lupului Alb, arhetipal simbol pentru dacii liberi, și sabia. Sabia Strategului oștirilor cerești , Mihail, care dincolo de simbol defensiv, de apărarea a țări, este și Cruce, protectoare și înălțătoare de suflete. Ce este Crucea? E sabia neamului nostru, Sabia sfântă cea cu 2 tăișuri. Al Iubirii, al Iertării, dar și a Dreptății divine. Sigla este prin ea însăși o pecete, un legământ cu trecutul, prin spectacole de reevocare ce au ca miez adevărul istoric

Viul sfredelitor, incomod al Istoriei – față-n față cu oglinda Prezentului
“Cine uită nu merită” ( Nicolae Iorga )

Dar, „No, hai sa merem!” pe firul poveștii, după chemarea Fiului de Ardeal, Bătrân al neamului, Avram Iancu. Se spune că fiecare Drum poartă în el o Inimă, iar daca un Drum nu își află la ceas înțelept Inima, asemenea unei ființe, acel Drum încetează să mai existe, vitregit de Sens. Se stinge.
Iar DEVENIREA nu e conceputa separat de DRUM. Noi, fiecare în parte, trăim de-a lungul vieții o alegorie de Cărări dintre care, la un moment dat, trebuie să alegem, pentru a deveni ceea ce a apriori SUNTEM, doar că uităm.
Acea zi de blând Iunie 2014 avea să aducă cu ea o sfredelitoare înserare. Mă aflam Acolo, unul din sufletele ce veniseră la Festivalul Medieval Dracula- Ediția I. Nu eram însetată de senzaționalul mascat și hâtru al străinătății, știam prea bine că Vlad al nostru Voievod era de o cu totul altă sorginte decât cea trâmbițată de occident.
Și mai aflasem că Lupii Albi au pregătit o frumoasă evocare de istorie cu momente de vârf din viața domnitorului Vlad Basarab al 3-a Draculea, în Parcul Chindiei, lângă Curtea Domnească. Aceiași Lupi Albi care, cu 1 an înainte, din 2013, avuseseră deja reprezentații cu aceeași tematică de ștergere a prafului de pe felinarul istoriei; felinar și așa rămas cu puțin ulei în candela vremurilor.

“ Dacă eu stau astăzi în fața voastră este pentru că acum ceva timp,
Dumnezeu mi-a mai dat o șansă și mi-a deschis un Drum.
Și pe Drumul acesta, v-am întâlnit pe voi.“ ( Bogdan Jianu)


În Partea a II-a a serialului cu articole-documentar, vom parcurge cronologic Drumul celor 7 ani de spectacole, cantonamente, filme create de Asociația Lupii Albi; în acest Eseu introductiv las: credința, pasiunea și determinarea acestor suflete să grăiască, prin ochii celor care trăiesc emoția laolaltă.
Pregătirea spectacolelor se desfășoară în două planuri: cel la vedere și cel din spatele a ceea ce este evident pentru ochiul fizic. Noi primim darul. Rezultatul ultim, spectacole de mare vibrație și putere artistică și revelatoare, laolaltă. Dar în spatele acestei înalte stări generate, sunt luni de efort.
Ne împărtășea Bogdan Jianu, înainte de lansarea filmului (2015) spectacolului „Dracula – Reîntoarcerea”(2014): “Dacă cineva ar vrea să facă un film după spectacolele noastre, ar avea nevoie pentru primul de 40 zile de filmare și pentru al doilea de 25 de zile de filmare. Ziua de filmare are între 10-12 ore. Împreună am filmat spectacolul: primul, în 6 ore, iar al doilea, în maxim 10 ore de filmare. Dacă eu stau astăzi primul pe scenă în fața voastră este pentru că acum ceva timp, Dumnezeu mi-a mai dat o șansă și mi-a deschis un Drum. Și pe Drumul acesta, v-am întâlnit pe voi. Și împreună am început să facem un proiect care ne oferă ce iubim mai mult și nu facem rabat de la istorie. E drept, o împachetăm în aventură, în acțiune, pentru că aceasta este percepția. Nu facem rabat, pentru că avem respect. Avem respect pentru acele vremuri, pentru cei care au murit atunci pentru ce avem noi cum și pentru cei care vin la spectacolele noastre cu inima deschisă, iar noi nu îi putem răsplăti cu minciuni. Vin să vadă un spectacol, dar în fapt, eu participă la o lecție de istorie. Spectatorii asistă la un film live, în care toate cascadele, căderile de pe cal, exploziile, luptele, căderile de la înălțime, se petrec în fața lor, la secundă. Noi nu avem dreptul la duble. Toate se petrec exact după sute de ore de antrenament și cu voia lui Dumnezeu la sfârșit plecăm cu toții sănătoși acasă. “
Totul se clădește pe o documentare strictă în arhive și în izvoarele istorice, scenarii scrise de Bogdan Jianu în oglindire fidelă cu evenimentele. Repetiții. Antrenamente dure, accidentări deseori. Adevărul istoric este riguros cercetat în tot ceea ce Bogdan Jianu întreprinde, avizat apoi de către experți de la Muzeul de Istorie si cel Militar.

“În viata de artist trebuie să fii procurorul tău, nu avocatul. Trebuie să fim critici cu noi înșine.”

Aminteam anterior de acea treaptă nevăzută, rădăcina ce a dat zvâc, ce a hrănit arborele să se înalțe sănătos și viguros. La fundația timpului-zero, pentru conceperea unei Lucrări durabile regăsim punerea la unison a celor 2 mari energii cosmice: femin, masculin. Este aidoma conceperii unui prunc. Asociația Lupii Albi este copilul lui Bogdan Jianu, dar a priori nașterii acestui frumos, binecuvântat proiect, s-a produs o re-naștere lăuntrica în Bogdan. O re-găsire de Sine, aș numi-o, iar în urma producerii acelui bing-bang interior, au început să curgă toate lin, într-un firesc, dar cu sacrificii și cu un efort ce rarerori sunt percepute din exterior. La temelia acestei puneri față-n față a lui Bogdan cu el însuși, sunt 2 mari Oameni, artiști de înaltă clasă și noblețe, 2 suflete magistrale în istoria teatrului și a cinematografiei românești: maestrul Sergiu Nicolaescu și doamna Carmen Tanase. Spunea Sergiu Nicolăescu: “Eu am să plec, dar nu am să mor. Să nu renunți niciodată! Să îți trăiești viață exact cum îți place, fără întrebări, fără regrete.” A avut dreptate maestrul. Nu a murit, pentru că Bogdan Jianu, alături de Familia puternică de suflete ce-i este alături, esti Inima care îi duce mai departe lucrarea și pasiunea. Iar doamna Carmen Tanase este flacără vie și călăuză în Calea pe care Lupii Albi și-au ales-o. Amândoi greii scenei și ai platourilor de filmare sunt ghizi și martori ai formarii tale ca regizor, actor, cascador.
“Va aștept pe toți la Turnul Chindiei! Într-un ceas! Am zis, pe toți!”- acesta a fost îndemnul, imnul-rugăciune, pe care în septembrie 2014, Bogdan Jianu, reintrând în cordul Voievodului Vlad Basarab al 3-lea Draculea, ni-l transmitea de pe scena Teatrului Municipal Târgoviște, Sala „Tony Bulandra”, în cadrul Gălii de Excelență. Era invitat ca regizor, actor, cascador, scenarist și părinte al Asociației Lupilor Albi. Urma să ridice Premiul oferit Familiei Lupilor Albi, în semn de recunoștință și de recunoaștere .
Însă, de pe scenă, Bogdan ne privea pe toți cei din sala cu aceeași străfulgerare pe care o trăiește în timpul spectacolelor, în natură. A învăluit sala acel foc al crezului în puterea credinței și în rostul rădăcinilor pe care încearcă cu dăruire să le aducă din trecut, punte, în prezent, celor care astăzi, vorba unui mare Duhovnic al neamului, Părintelui Justin Pârvu, “nu mai știm de unde venim și spre ce ne îndreptăm”.
Abia atunci s-a închis cercul și am pătruns: tâlcul, Rostul și lacrima ziditoare de străbună Chemare pe care Bogdan Jianu le învie când spune:
“Ceea ce noi, Lupii Albi, încercăm să împlinim este o lucrare de evocare TRĂITĂ, nu doar simulată, a trecutului, nu mască, ci Adevăr, asemenea unei biserici a Crezului în obârșie, în Vatra neamului și în viul spiritului străbunilor în noi. ”

Partea a II-a din Seria de 4 Articole-Documentar:
Spectacolele și Filmele “Asociației Lupii Albi” ( 2013-2019):
6 Mai 2020

Sursă articol:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-credinta-onoare-curaj-lupii-albi.html

No, să merem! ( III )

“Să ne reînrădăcinăm în Cer!
Brazda noastră ca neam este Cerul!”- Dan Puric ( III )

Irina Stroe: Continuăm urcușul pe trepte, spre a coborî și mai în adânc, sfredelitor, în lăuntrul ființei neamului. Un om sănătos este un Om cu un suflet viu. Iar imunitatea sufletească se naște din dragoste. Dacă vrei sa distrugi un om, îi sapi la rădăcină până îl smulgi din “ogorul” credinței sale. Cum resimte sufletul Dan Puric scena pe care se joacă piesa tragică în care omenirea se îndepărtează din ce în ce mai mult de Rostul ei, de Frumosul Creației? Arta, cultura au fost dintotdeauna izvoare de oglindire a Creației, la răspântii de istorie. Ele sunt mărturii vii, cartea de identitate a unui neam în paginile civilizațiilor. Prin artă, Omul a trăit nașterea, îngenuncherea, minunea iubirii, zbuciumul lăuntric, răstignirea, învierea sufletului. Ce se întâmplă astăzi cu arta? Mai avem conștiințe artistice?

Dan Puric: Blaga spunea că Frumosul, Lumina vin de la Dumnezeu, iar artistul ce stă de pază la frontierele invizibile ale neamului său trebuie să strige. Eu înteleg ce se întâmplă în artă din perspectivă antropologică. Cu toate că “antropos” înseamnă a fi cu fața spre Cer. Noi nu mai suntem cu fața spre Cer. România de azi este America anilor 60, când tinerii au fost făcuți praf, li s-a spus că au voie să facă orice și oricum. Doar când iubești, ai voie să faci orice! Iubirea îți arată infinitul posibilităților, fără să impună o granită, ea te apară, creează alte granițe. “Iubește și fă ce vrei!”, spune Fericitul Augustin. Dar când demonul vorbește să faci ce vrei, primul lucru pe care-l faci e să calci iubirea în picioare. Se distruge eșafodajul creștin. Iubirea e distrusă, e detestată, e înlocuită cu sexul, inclusiv în artă. Simultan, trăim cel mai acut infanticid educațional, mult mai criminal decât ce a făcut Irod. Irod a omorât trupuri, acum se distrug suflete, e atacată copilăria. În comunism, ei presau și noi pe dedesupt rezistam cu Biserica. Acum suntem învățați să scuipăm în Biserică. Unul din marii teologi francezi, ortodox fiind, Olivier Clement, spunea că istoria care nu se hrănește din veșnicie, riscă să ajungă zoologie! Țaranul român, luptând în tranșee și raportându-se la Cer, ne-a scos din zoologie, pentru că el a privit prin icoană, prin ochii veșniciei. Omul cu rațiunea lui nu poate face decât genocid, holocaust. Astăzi se duce o politică fantastică de a se distruge Sensul vieții și al morții.

Irina Stroe: Știu că zilele acestea regizați o piesă despre Părintele Sandu Tudor, din Mișcarea Rugul Aprins. Îmi pare a fi o lucrare-fulger, cum spuneți d-voastră. O străfulgerare de 1 Clipă, o chemare spre trezire, spre aduce-aminte de a ne așeza just cu fața spre viitor. Care sunt setea și dorul nostru de Acum?

Dan Puric: Avem nevoie de o țara care să renască din propriile rădăcini creștine până și în artă. Spectacolele “second hand” de acum merg pe mimetism. Imitația arată slăbiciunea unei culturi. Nu ai tu puterea, popor român, cu cel mai bogat folclor din lume, să creezi ceva al tău, de ce trebuie sa imiți!? Românul nu mai vibrează la propriile rădăcini, la dimensiuni spirituale, creștine. Sf. Grigorie Teologul spunea că spectacolul în care suntem azi nu mai este pentru îngeri și pentru oameni, ci pentru ultimii indivizi. Artistul de astăzi se ocupă de urât, ia chipul patologicul. Ideea de creație este deformată, când arta ar trebui să fie chipul lui Dumnezeu în lume, o comunicare cu Dumnezeu.
Vă povestesc o întâmplare. Am fost în Athos și acolo l-am întâlnit pe Părintele Daniel, fiul actorilor Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. Un Om-lumânare, cu o lumină ce nu se va stinge niciodată. Și îi spun Părintelui că tineretul este terminat, e pornit spre blastfemie, e rătăcit, nu mai știe să se ridice pentru identitate. Și la toate acestea, Părintele mi-a răspuns scurt, neridicând ochii din iarbă: ”Domnule Dan, se vor întoarce! NU e important ce fac ei, CI cum Stăm noi, ca ei să se întoarcă! “Cum așa? Cu ce valori să se întoarcă?” l-am întrebat atunci pe Părinte. “Da, domnule Dan, se vor întoarce. Vă voi povesti un caz de aici, din mânăstire. Un monah care venit acum câțiva ani aici. Avea 23 de ani. Între 15-23 ani a făcut toate blastfemiile posibile. L-am întrebat: “Și de ce ai venit tu aici, dacă ai făcut toate acestea?” Mi-a răspuns așa: “M-a adus aici ceva peste care nu am putut sa trec. Când aveam 5 ani, din camera în care dormeam, am văzut-o pe mama stând în genunchi, rugându-se. Am rămas cu imaginea mamei în minte.” Mama-chip de icoană pentru fiu, peste ani! M-am cutremurat la ce a povestit Părintele Daniel. Si amintesc acum și cuvintele Părintelui Arsenie Boca, că: „Omul care sta in genunchi in fata lui Dumnezeu este cu mult mai mare in fata lumii.” Un artist adevărat trebuie să aibă această pozitie dreaptă. Sf.Isaac Sirul grăia pentru timpurile noastre că obraznicul își va lua totul din garderoba duhovniceasca cu scopul pervers de a păcăli și de a-L dubla pe Mântuitor. Și de aceea, mai spune Sfântul, ca cei care vor rezista vremurilor din urmă trebuie să aibă suflete de diamant. Dacă ești artist adevărat, pui urechea la pământ și Asculți chemarea țării tale.

Irina Stroe: Ați amintit odată un episod care pe mine m-a marcat. O Noapte de Înviere, un copil, o bunică și un dialog de suflet între două bătrâne. Un copil între între suflete-lumânări. Un dialog ce a pecetluit inima copilului de Atunci nu cu o pagină de istorie, ci printr-o adâncă catehizare. Copii de Astăzi sunt mai lipsiți de astfel de ceasuri de trezire, spontane și vii, căci părinții rareori mai poartă lumânarea Învierii în mână și mai ales în buzunarul inimii, iar bunicii acelor generații, încet încet își primesc biletul de purcedere spre Cer. Mai are acces copilul timpului nostru la lumina născută din credința de nezdruncinat a frumosului Țăran, prunc zămislit de Satul românesc?

Dan Puric: Da. Mie mi s-a facut catehizare și am învățat istoria României atunci. Nu mi s-a explicat nimic, am fost băgat direct în fenomen. S-a asumat totul într-o lumânare. Bunica mea a ars din greșeală cu lumânarea părul altei femei. Acea femeie o roagă să stingă lumânarea, iar bunica mea îi răspunde:” Nu pot, doamnă, că e sfântă!” Așa au început să vorbească între ele. Pe deasupra mea trecea istoria. Două femei care își împărtășeau suferința deasupra capului unui copil. Povesteau despre martirii familiei lor. Aceea a fost Învierea mea. Materialul acesta, dacă îl păstrăm , vom învinge. Nu vom învinge pentru noi, ci mărturisind pentru Cel care s-a răstignit pe Cruce. Titu Maiorescu spunea că un popor poate trăi fără cultură, dar moare cu o cultura minoră! Noi Acum avem o cultură minoră. Ceva din vâna românească s-a diluat. Mergi pe stradă și te doare poporul român.

Irina Stroe: Peste o “mână” de ceasuri doar, Nașterea Domnului ne va bate la troița sufletului. E Clipă de Pace, bucurie, colind strămoșesc, pentru poveste și taină. Mântuire. Istorisiți-ne ceva pentru inimă, ca răvaș de “Pe curând”, până la un nou dialog în această pagină.

Dan Puric: E adevăr ce voi spune, nu poveste. Treceau niște etnografi printr-un sat, au văzut căsuța unei bătrane. Au rămas impresionați de frumusețea ferestrei mici de lemn, în cruce, cu perdeluțe. Lumina vibra pe margine într-un anume fel, acea lumină care cade în casa țăranească de o armonie extraordinară în arhitectura ei. Și unul îi spune: “Mamaie, vrem să îți cumpărăm fereastra, îți punem termopane. Îți facem una mai mare.” Răspunde bătrâna: “Nu pot, mamă!”. “De ce nu poți?”. “Păi, mie dacă îmi luați fereastra asta, eu prin ce mai privesc lumea?” Morala: artistul de Azi privește lumea prin termopane. Bătrâna privea lumea prin Cruce! Românul a văzut dintotdeauna lumea prin icoane! Ne pregătim pentru Nașterea Domnului. De câte ori se naşte Adevărul, Hristos, se naște o tensiune. Intră în tensiune cei ilegitimi, cei care vor să distrugă, cei care mint. A fost un moment de tensiune atunci, de spaimă, marcat de criminalitate. Îl căutau. Schelling spunea: «Dumnezeu sub presiune umană»: înconjurat, urmărit, hăituit. Dar Brâncuși ne-a lăsat testament aceste cuvinte: nu există energie morală care să se risipeasca în zadar. Așadar, să nădăjduim! Să ne redeschidem în fața dăinuirii, a Iubirii hristice!

Sursă:

https://evz.ro/dan-puric-sa-ne-reinradacinam-in-cer-brazda-noastra-ca-neam-este-cerul-iii.html

No, să merem! (II)

de Irina Stroe

Nu e valabil: “Ce a fost, a fost…”,
ci:
“Ceea ce a fost, ESTE!” (II)

Motto:
„Există o lume pe care trebuie s-o regăsim cu orice preț! România românilor! România viziunii românești! Ea singură contează!” Mircea Vulcănescu

Irina Stroe: Domnule Dan Puric, așa am ales să pășim pe a 2-a treaptă a călătoriei noastre întru cuvânt. Cu Mircea Vulcănescu lângă noi, cuvântând din veacul său. Cărarea postului pe care pășim ne așteaptă la capăt cu vestea pogorârii Dumnezeirii prin Fiu, lângă Om, Nasterea lui Hristos. Dar după această clipită de bucurie retrăită an de an (cât de curat și de just ar trebui a fi trăită etern, nu doar la răspântia trecerii dintre ani) pornim pe drumul Golgotei, cu pruncul Iisus schimbându-și veșmântul în zeghe. Ne reîntâlnim, în primordial cerc, cu Iubirea într-o plămadă pe care doar Hristos o putea aduce în lume. Iubirea încapsulată în răbdare, iubirea jertfelnică. Timpurile noastre sunt oarecum similare altora, însă există un Ceva al vremurilor. Un Dar și o Jertfă totodată. Războaiele nu se mai duc doar cu arme pe care ochiul fizic le vede, focul nu mai izbucnește numai din bombe și țevi, nu…astăzi războiul ne-văzut este mai acut decât primul, plantat discret în fața Scenei. Bate toaca cugetului și a conștiinței mai sfredelitor decât oricând, se cer de la Pământ și de la Cer români care știu să construiască lăuntric în taină, fără zgomot. Ne e sete de redresarea la nivel celular, prin purtarea mai departe a chipului hristic al bobului de grâu, a mesajului trecutului pentru prezent.
În partea I a dialogului nostru, povesteați despre cartea “Bătălia de la Jiu”, avându-l autor pe fiul generalului Ioan Dragalina, comandorul de marină Virgil Alexandru Dragalina. Mărturie despre generalul care văzând situația disperată atunci când inamicul a străpuns apărarea română prin trecătorile Vulcan și Lainici, a scris în carnetul său personal: „Câte și câte idei negre nu mi-au trecut prin cap, tulburându-mi mintea. Capul sus, Dragalina! Nu te lăsa sclavul gândurilor rele. Cu trupe multe oricine știe să lupte. Arată că știi și cu puține să faci mult. Încrede-te în Dumnezeul părinților tăi și în steaua ta ce întotdeauna te-a luminat. Doamne, fii cu mine!”. A primit Ordinul Mihai Viteazul de la regele Ferdinand,iar când și-a simțit sfârșitul aproape,a fost împărtășit și a lăsat ultim cuvânt: „Îndreaptă-mă cu fața spre Banat. Tu să le spui că am murit cu ei în gând!”. Deși este o carte evocând trecutul, se aduce la lumină adevărul istoric și repune pe caldarâmul conștiințelor întinate de astăzi, Cinstea numelui de fi Român. De ce este o Altfel de carte, un manuscris și o epistolă peste veacuri, totodată?


Dan Puric: Oportunitatea Marii Uniri a fost una istorică, dar forța ei a fost una transistorică! Despre această tainică și invincibilă forță vorbește Bătălia de la Jiu. În aparență anacronică și doar de strict interes specific militar și istoric, această carte a apărut imprevizibil și ingenuu, într-o lume bolnavă de uitare, ca o floare în plină iarnă, conștientă că nu are mult de trăit, dar cu credința de nezdruncinat că-i va aduce aminte iernii, că după ea urmează primăvara.
La prima impresie, o carte de nișă, ce nu are nicio șansă să supraviețuiască într-o lume a infinitelor dezbateri, menite parcă să oculteze definitiv adevărul istoriei, a acelei cinice diversiuni continue ascusă sub masca perversă a reinterpretării critice, a rătăcirii conștiinței românești a bieților tineri în jungla manualelor alternative, menite programat să pulverizeze perspectiva creștină a neamului nostru către sine și, în același timp, către veșnicie, în infinite puncte de vedere, ce-și propun, prin numărul imens și agresiv, să ne redefinească ființa în abisul unei jalnice mediocrități. Și poate de aceea, cititorul de azi, reeducat și formatat, cu percepția scurtă a lumii de acvariu, ce-l înconjoară, va avea reflexul „legitim” s-o închidă imediat, considerând-o neinteresantă, vetustă și venită dintr-o lume moartă, care nu-l interesează. Reacție firească a unui om, care provine dintr-un popor ce, timp de decenii n-a mai fost crescut și educat în spiritul Adevărului și al Demnității, cu sufletul îndreptat spre Dumnezeu, ci doar în spectrul halucinant al supraviețuirii, al goanei haotice, cumplite și înstrăinante, al interesului strict personal, având ca cer doar neantul ideologic și care, din imperiul reflexelor pavloviene, la care fusese condamnat, s-a prăbușit cu conștiința anesteziată, în lumea de azi, drogată de visul „emancipării” cu orice preț, chiar și cel al ștergerii propriei identități, al cărei tineret agonizează în lumea virtuală a erei digitale. Acest popor, repet, este pedepsit în a nu-și mai recunoaște și trăi Marile Înălțimi Sufletești, pe care i le-a oferit istoria de-a lungul veacurilor!
O lume contemporană excedată, parcă, genetic și congenital, de măreția ontologică a trecutului glorios, ce i-a însemnat ființa în rărunchii unei veșnice crucificări. Numai astfel se explică cum la un an Centenar, România Mare a fost celebrată de români mici. Un soi de imensă depărtare sufletească între cei de atunci și cei de acum, pe care timpul scurt istoric nu are cum s-o legitimeze, a atrofiat organica vibrație a românului de azi către povestea trecutului său. Oameni de o tulburătoare credință și putere sufletească! „Cifre” anonime, care, pentru o clipă, își deschid mantaua militară la piept, ca astfel, glonțul inamic să le găsească inima, lumânarea lor de veci pe care n-o va stinge nimeni. „Cifre” anonime, care au apărat cu viața la baionetă, pământul sfânt al țării lor! Să vezi, citind, cum din răceala aparentă a documentelor militare, curge atât de mult sânge nevinovat românesc, cerându-și dreptul la viață, precum iarba răsărită printre lespezile de cimitir. Cartea aceasta mică, plină de informații de arhivă militară și date istorice, ascunde o cutremurătoare ereditate morală, dată din neam în neam, care țâșnește din când în când ca un gheizer, prin molozul istoriei, aducând la suprafață curățenia sufletească a fibrei românești.
Veți vedea în ea, citind-o cu atenție, mai multe bătălii, nu una singură. Cea vizibilă, cu inamicul puternic și sfidător, dar și cu cea degradantă, de tip degenerativ, cu inamicul invizibil din interior. Bătălia tăcută, sinistră, cu acele suflete mici, fricoase, oportuniste și meschine, care atunci, ca și acum, dezertau din sfânta condiție de român, la ceas de cumplită încercare pentru țară.
„Voi fi fără milă, ascultați ofițeri de orice grad și soldați, voi fi fără milă, față de aceia care se uită înapoi, în loc să se uite înainte, față de aceia care părăsesc rândurile și fug din fața inamicului!”. Această tărie fulger a unei binecuvântate intoleranțe în fața oricărui fel de dezertare este, în fond, radicalitatea forței morale ce iese din teacă la vremuri de cumplită restriște! Așezați la hotarul României distruse de atunci, această sfântă intransigență și veți vedea de unde s-a născut acel divin imperativ românesc, ca un strigăt al unui întreg popor către eternitate, „PE AICI NU SE TRECE!”. Această tărie fulger a unei binecuvântate intoleranțe în fața oricărui fel de dezertare este, în fond, radicalitatea forței morale ce iese din teacă la vremuri de cumplită restriște! Ce oameni a avut acest neam, ce români a avut această Românie, atât de blamată și de distrusă astăzi?!
*
“Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecţi? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”
Părintele Justin Pârvu

Partea a 3-a: 13 decembrie

Sursă:

https://evz.ro/dan-puric-acest-popor-este-pedepsit-in-a-nu-si-mai-recunoaste-si-trai-marile-inaltimi-sufletesti-pe-care-i-le-a-oferit-istoria.html

“No, să merem!” ( I )

Irina Stroe
Motto:
„Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede!”
Sf. Marcu Ascetul


Irina Stroe: Din primii ani de viață, am trăit fascinația punților. Da, când mă aflam în fața unui pod, fie el și în ruine, punte între drumuri de țară, cu trup de lemn sau piatra, câteva minute erau rostuite tăcerii. Simbolul Punții în neamul acesta este unit la nivel ființial cu însăși predarea de ștafetă, de la generație la generație, a tainei. Taina bobului de grâu, taina brazdei, a înrădăcinării în Cer, aș spune, amintind de un Mihai Viteazul- “omul providențial al fulgerului de 1 clipă, care, într-un Ev Mediu sălbatic, a venit la căpătâiul coșciugului dușmanului său, Andrei Bathory, cu…1 lumânare aprinsă!” (Dan Puric). Poporul român nu a știut să urască, el a fost germinat dintru începuturi din plămada conștiinței hristice a iubirii. Avram Iancu a înălțat în 1848 pe Câmpia Libertății cel mai scurt și puternic discurs din istorie: “No, să merem!”. Și ce popor avea atunci Iancu, încât a înțeles fără așteptare să se ridice! Ar mai avea Astăzi Iancu un popor care să-l urmeze?!
Înainte “să merem”.., să ședem! Pentru un popas de cuvânt. Suntem în prag de timp, ceasuri de istorie cu sângerânde aduceri-aminte. 1 Decembrie- Marea Unire și Decembrie ‘89. Pășim în zona “Sufletului frumos”, în care “Să fii demn” este sinonim cu “Să fii român”. Am apelat la acest joc de cuvinte, punând în balans, verigă cu verigă, o parte din cărțile d-voastră, pentru a marca o tăcută reîntoarcere la punctul-centru, la românul-Miez de altă dată, la românul ce trăia perspectiva dăinurii, nu doar vorbea despre ea. Poate fi istoria reînnodată, cum spuneați într-un interviu, cu multi ani în urmă? Ce s-a întâmplat cu acea rezistență tacită care a supraviețuit în perioada comunistă, spiritualmente și cultural vorbind?
Dan Puric: Vă răspund mai întâi chemării lui Iancu, de peste veacuri. “No, să merem!”. Ce popor frumos aveam de a știut dintotdeaună să se adune, să se unească dimprejurul jertfei! România de azi are un popor schilodit, trecut prin teroarea istoriei, cum spunea Eliade. Noi nu am urcat ÎN TIMPUL istoriei, ci am urcat ÎN RĂSTIMP. ÎN TIMPUL istoriei, cei de pe Golgota strigau: “Ho, bă, mântuiește-te pe tine!” ÎN RĂSTIMP, însă, Maica Domnului suferea cumplit. Iar Iisus îi ierta. Problema poporului roman este: ce facem noi în acest RĂSTIMP? RĂZBATEM sau STRĂBATEM istoria? Și legat de această constantă a neamului nostru, amintesc o carte ce urmează a fi lansată, “Bătălia de la Jiu”, o acută atât de tragică și de revelatoare a poporului român, având ca centru pe generalul Ioan Dragalina. În 20 de ore, acest Om a întors 1 pagină de istorie cât într-un secol. Așa cum fug azi românii din țară, așa dezertau românii de atunci de pe front, îngroziți din fața armatei austro-ungare. Ce a făcut generalul? A mers cu mașina pe linia frontului și i-a întrebat de ce fug. Le-a vorbit cu inima să se întoarcă, să lupte, dăinuind astfel ca neam, ca sevă ființială, chiar dacă vor muri pe front. Să își apere copiii, familia, Biserica, vatra strămoșească, ogorul, Cinstea numelui de român. Pe Cinste nu poate fi pusă mâna! Aceasta trebuie să aibă în vedere cei de Acum. Dispariția simțului cel bun distruge omul ca taină, apare bucuria ignoranței, răceala sufletului, iar lipsa de ierarhie duce la haos, după cum lipsa dragostei duce la criogenizarea sufletului. Azi, valoarea este amestecată voit cu mizeria. Poporul acesta a avut Oameni-fulger, Clipe de foc. Mihai Viteazul a fost un fulger, Unirea s-a petrecut într-o clipă-Fulger. Martin Heidegger avea pe fereastra cabanei un mesaj din Heraclit: “Fulgerul e totul!”. Într-o beznă a istoriei noastre, noi am avut Oameni-Fulger. Lângă generalul Dragalina, noi ne-am văzut condiția neamului. Când Nicolae Iorga a fost întrebat de ce s-a făcut atât de rapid Unirea, Iorga a răspuns: “Unirea a fost făcută de țăranii români care purtau în inimă icoana Daciei Traiane.” Iar Adrian Păunescu spunea atât de frumos: “Aș vrea să fiu noroiul de pe opincile țăranilor de la Alba Iulia!”. La aceste cuvinte ar trebui să tresară generațiile de azi.
Irina Stroe: Se vorbeste mult despre rezistență. Rezistenta de acum e, însă, o rezistență-mască. În spatele măștii, rânjește capitularea la nivel spiritual, la nivel cultural, educațional. La nivel de informație încrustată inclusiv celular, la nivel de ADN. E nevoie iar de adâncimea dăinuirii subterane, cea de catacombă, a lăuntricului. Ce ne lipsește azi: rezistența sau dăinuirea? Mi-a rămas în amintire o mărturisire făcută de d-voastră, că: românii nu sunt supraviețuitori, ci supraviețuitori sublimi. Dacă am fi doar supraviețuitori, nu ar fi mare lucru. Sublimul nostru este germinat de această îndărătnicire ancestrală care e în noi ce ne-a ajutat nu să rezistăm, ci să DĂINUIM. Îl aduc în mijlocul nostru pe Eminescu care spunea că pentru o justă conștiință națională, mai importantă decât limba, este mărimea morală și intelectuală a unui popor. Această mărime sufletească ne-a ajutat să dăinuim. În ce punct credeți că ne aflăm? Mai avem fereastra deschisă spre…dăinuire? Sau ne aflăm încă umili, zdrobiți, sub mitul rezistenței ? Generația tânără, atinsă de amnezia valorii, a memoriei istoriei, mai poate ea să înțeleagă taina Coloanei infinitului lui Brâncuși ? Valoarea, Virtutea nu au Timp, sunt în afara lui, nu aparțin prezentului sau trecutului, ci veșniciei.
Dan Puric: Pasul întâi de ridicare este înrădăcinarea în noi înșine, în cultura noastră. Există o mare diferență între: mari oameni de cultură și Conștiințe. Eminescu nu a fost doar un mare poet, jurnalist, prozator, ci mai întâi de toate a fost o Conștiință. Și conștiința e unită cu credința. O conștiință artistică este un paznic al ființei care nu lasă ca acea ființă să fie terfelită. Noi astăzi nu mai avem conștiințe artistice, avem un proxenetism cultural. Un artist nu trebuie să fie un narcotizat al instinctului dezlănțuit care creează artă-șoc. Eminescu nu a șocat. Brâncuși nu a șocat. Sunt trist în fața culturii de astăzi. Artistul azi asistă la o sinucidere în masă și participă la ea. Există un coraboraționism pe care nu mi l-am imaginat vreodată: artiștii, oamenii de cultură și publicul. Ce este Coloana infinitului? Este bob de grâu cu bob de grâu, sugerând veșnicia, regenerarea. Profesorul meu de arte plastice, însă, mi-a dezvăluit o taină, ca aceste boabe de grâu sunt și… profile de coșciug. Coloana lui Brâncuși este o așezare de coșciug peste coșciug și ultimul este deschis, simbolizând: jertfa continuă a neamului românesc. Unde este poporul care rezistă etnic? Noi trebuie să rămânem în zona de Armonie. S-a uitat că țara aceasta, oricât de rănită, de hăituită a fost, a vorbit mereu despre Frumos. Așa a luptat românul, păstrând viu Frumosul. Uitați-vă în folclorul românesc! Nu vedeți urmă de dezechilibru. Priviți o ie țărănească, niciun exces cromatic, nici o geometrie patalogică, ca în cubism. Ci o organicitate extraordinară. “Transcendența care coboară”, despre care vorbea Blaga. Azi vedem gunoiul care se ridică. Se distruge tot eșafodajul creștin al acestui neam: Iubirea!
*
“Nu e tineret sub soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul nostru românesc. Cine se preocupă de pregătirea acestui tineret pentru o epocã ce se apropie cu pași uriași ? Nu se pun oare pentru el aceleasi întrebări grele ca pentru tineretul de pretutindeni ? Nu stă și el astăzi în fața perspectivei tragice a somajului intelectual și spiritual ce pare iremediabil? Nu e și el setos de o concepție integrală de viață în care să-și salveze sufletul din ruinile ce se îngrămădesc împrejur ?” Nichifor Crainic, 1934

Partea a II-a: 6 Decembrie

Sursa:

https://evz.ro/dan-puric-poporul-roman-nu-a-stiut-sa-urasca-azi-vedem-gunoiul-care-se-ridica-i.html

Porunca vremii: un Neamunit ( III )

Irina Stroe: Ceas 3 dintr-o binecuvântată triadă de popas în Țara sfântă a Almăjului.
Inițial, am crezut că cele mai pline de rost vor fi primele zile ale Taberei, dar realitatea mi-a infirmat supoziția și ați dat lecția pildei biblice din nunta Canaanului, vinul cel bun spre sfârșit se aduce. Până în ultima clipă a Taberei, ați ars în piepturi alături de toți bănățenii ce vi s-au alăturat cu admirație și uimire, deseori. Împărtășește-ne, Aureliu, povestea ultimelor 4 zile de Tabăra a fiilor de neam.

Aureliu Surulescu: Cu ajutorul lui Dumnezeu, am dus la bun sfârșit toate cele pe care ni le-am propus inițial. Nu e vorba doar de ridicarea cu brațele noastre a zidurilor și acoperișului viitorului asezământ pentru bătrâni, nu e vorba de ridicarea catargelor cu steag pe dealurile ce străjuiesc Țara Almăjului sau a sfințirii Troiței în cinstea eroilor neamului. E mai mult de atât. E vorba de ridicarea sufletelor, de chemarea lor la o viață nouă. O viață în care împreună, umăr la umăr, având repere solide în trecut și nădejde în Hristos, în Înviere, a noastră și a neamului nostru, totul capătă sens.
În primul rând, ne clădim și reclădim pe noi înșine, iar cu puterea exemplului personal, mergem în fața românilor de pretutindeni să le spunem cu încredere: sus inimile!
Miercuri și joi au fost zile grele de muncă, pentru că dorit să terminăm. Nu lipsite de ispite, mici accidente. Apoi, în ultima zi, ni s-au ars aparatele de sudură etc , dar am găsit sprijin la localnici. Oameni faini.
Fetele au desăvârșit lucrările la icoane cu copiii din comună, făcând niște picturi pe sticlă extraordinare, care au încântat părinții , dar au și adus alți copii dornici să participe la activitățile noastre, iar pe baieți i-am împărțit în echipe, având 3 șantiere deschise .
Joi fiind o zi scurtă, având parte de vizita d-lui Nicolae Ciurică, partizan și erou anticomunist, care ne-a ținut 3 ore cu sufletul la gură. Apoi, spre amiază, alături de toți cei prezenți în tabără, am putut mulțumi lui Dumnezeu pentru cei 40 de ani împliniți.
Un frumos cadou de la Dumnezeu să fiu între oamenii cu care deja, de 8 ani, îndrăznim să arătam că se poate și altfel. Le mulțumesc pentru ceea ce sunt și îmi doresc Drum împreună și pe mai departe.
Vineri a fost o zi încărcată, dar am ridicat cu bine primul catarg în locul numit “ La Cruci”, pe un deal pe care l-am urcat și coborat în procesiune, cu steaguri și cântece patriotice și unde seara, la asfințit, s-a sfințit și ridicat primul drapel.
Părintele Ion din sat împreună cu câțiva tineri din localitate ne-au însoțit și după ce s-a înălțat rugăciunea de sfințire, am intonat cu toții, plini de speranță, imnul “Deșteaptă-te, române! “. Am încheiat ziua bucuroși, iar a doua zi, sâmbătă, la deșteptare, puteam vedea din tabără, de jos, cum drapelul înălțat “ la Cruci “ flutura, parcă salutându-ne.
Sâmbătă, am trecut cu bine o piatră de încercare, când arșița ne-a testat atât răbdarea, cât și rezistența fizică, într-o procesiune de 2 km: din locul unde Almăjenii se întâlneau odinioară și până la mănăstire, unde voluntarii noștri au stat ca stejarii. Au purtat în mâini drapelele înaintașilor și au participat la Slujba de sfințire a Troiței ridicate de ei precum și a Steagului. Steag ce astăzi flutură demn și ne aduce aminte că avem datoria de a-l cinsti și apăra.
La Slujba de sfințire au participat: Părintele Petrică Zamela împreună cu Părintele Mihail Ciucur, care ne-a și adus binecuvântările PS sale Părintele Lucian, Episcopul Caransebeșului. De asemenea, frumoșii și inimoșii tineri din ATOR BANAT ne-au odihnit inimile cu cântecele și voia lor bună, alungându-ne oboseala acumulată în ultimele 10 zile de tabără. Am avut bucuria să oferim celor care ne-au ajutat diplome de mulțumire și câte un drapel tricolor, întru aducere aminte. Abia atunci, după sfințire, am înțeles că am terminat totul și aveam să plecăm în ziua următoare, lucru care ne-a întristat cumva. Totodată, fiecare organizație locală și-a primit drapelul propriu în mod oficial. Ei merită toate felicitările și aplauzele. Excelsior!

Irina Stroe: Întrebarea mea va începe printr-o evocare. Îl aduc în fața cititorilor pe unul dintre invitații de onoare ai Taberei, pe dl Nicolae Ciurică. Suflet verde cu trupul albit de ani. Cugetul, însă, îi e la fel de drept ca și tricolorul proaspăt înălțat de voi în pământul Banatului. Curat cuvânt are bătrânul și scrutător îndemn pentru noi, toți cei de Azi: ” Să vă iubiți țara! Pentru țară am luptat și aș face asta din nou. Eram tânăr, puteam face orice, am ales sa stau drept! Azi tinerii nici măcar nu-și mai salută bătrânii pe stradă. Oare știu ei ce povești au?! Ce viață se ascunde în spatele bătrâneții și a hainelor ponosite?! Nu știu, stau cu capul în aparatele astea( telefoane) și nu văd cum trec pe lângă viață! Păcat! Măcar în voi văd o speranță. Să vă ajute Dumnezeu, dacă eram tânăr, azi mă alăturam și eu vouă. Puterea lui Dumnezeu m-a salvat de la moarte când m-au prins. Mi-au dat 25 de ani. Bătăi, chinuri, dar n-am trădat ! Nici voi să nu trădați! Cu asta plec dincolo!“
Cum a fost întâlnirea cu dl Nicolae ? Fie și doar din cuvintele rostite întru trăire, se simte că a ales să așeze o parte din sămânța inimii sale în cuibul de bună Lucrare al Neamunit.

Aureliu Surulescu: Nicolae îmi este un Sfânt foarte drag inimii. Protectorul casei și căsniciei dat la căsătorie, dar și un sfânt care a avut mult curaj. A știut să ajusteze definitiv o alunecare mare și, de aceea, dreapta Sa, la propriu și la figurat, îmi este pildă. Dl. Nicolae Ciurică este un luptător. Ne-a impresionat prin simplitatea și modul sincer cu care povestea niște întâmplări care nouă astăzi ni se par de domeniul cinematografic. Ne-a îndemnat să luptăm, să ținem steagurile și inimile sus . În final, condus fiind acasă de un membru al nostru, medic, i-a spus acestuia : “Dacă erau mai mulți tineri ca voi când m-am dus în munți, poate că România nu intra sub comunism. Să vă ajute Dumnezeu, haiducilor! ” Am avut onoarea să-i oferim diploma “ Excelsior Patria “ , pe care o oferim doar persoanelor cu merite deosebite aduse neamului românesc, dar și o icoană pictată cu Sfântul Nicolae și o ramă cu câteva poze cu dânsul și una cu noi împreună, daruri care l-au emoționat vizibil. Plecând de la îndrumarea lui Hristos… va spunem și noi: cercetați-vă bătrânii, ajutați-i și-i bucurați.
Excelsior, domnule Nicolae! Patria și Neamul românesc vă mulțumesc.


Irina Stroe: Vara ați încheiat-o cu acest frumos proiect de suflet și de țară. Știu că pentru voi șederea există doar întru rugăciune; în faptă, nu există „hodină”( odihnă). Ce gânduri, lucrări, inițiative aveți pentru toamna ce ne bate-n pervazul Timpului?

Aureliu Surulescu: Avem câteva zile să ne tragem sufletul, să ne asezăm. În septembrie 11 -15, suntem organizatori ai primului festival de muzica psaltica din Transilvania, “ Transylvania Byzantine Music , Brasov “.

Festivalul Internațional de Muzică Bizantină – TRANSYLVANIA BIZANTYNE” este un proiect menit să ajute la restaurarea culturală și muzicală a comunităților urbane din Transilvania și nu numai, prin promovarea muzicii, a artei și culturii bizantine, în spațiul eclesial ortodox, dar și în cel profan.
Acest festival este un concept al Grupului Psaltic “KYRIOS” din Brașov și este organizat de Asociația Cultural – Crestină ”ORTODOXIA” din Brașov si Asociația ”NEAMUNIT” din Bucuresti. Inițiativa și necesitatea organizarii acestui Festival a venit din identificarea unor nevoi culturale concrete, care au dat naștere unor obiective ambițioase. Se promovează tezaurul bogat de cântări bisericesti născute în Bizanțul Medieval, acesta fiind de fapt Imperiul Roman din Evul Mediu. Ca o notă interesantă și de fericită asemanare lingvistică menționăm faptul că denumirea oficială a Bizantului Medieval era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon).
Avem în vedere revigorarea muzicii bisericești de origini bizantine în Transilvania și încercarea de refacere a unitații acesteia împreună cu cântarea bisericească omniprezentă în celelalte ținuturi istorice ale României. Ne dorim o prezență mai consistentă a actului învățării și practicării muzicii bisericești de origine bizantina și în spațiul ortodox românesc transilvănean. Este nevoie de o reanimare de cult în Transilvania, în general – unde, din păcate, 300 de ani de dominație habsburgica și-au pus amprenta asupra a ceea ce a mai rămas din Ortodoxie în această regiune istorică românească, la acea vreme.
Nu în ultimul rând, precizăm ca intenția noastră este ca acest Festival să aducă în mijlocul comunităților și alte forme de arta și de cultură bizantină, să devină un eveniment-fenomen itinerant prin organizarea lui viitoare în diferite alte orașe mari ale Transilvaniei.
Noica avea dreptate: ”Ardealul…e sortit să țină treaz duhul românesc în istorie. […] Semnificația spirituală a Ardealului este…de a traduce pasivitatea românească în termeni activi; de a face până și din așteptarea noastră, până și din împăcarea noastră o formă de luptă. În alte cuvinte: de a preface negativul românesc în pozitiv românesc.”
După acest festival, în octombrie – noiembrie, pregătim o surpriza despre care nu vreau să vorbim acum, dar trebuie să se stie că Asociația Neamunit crede și luptă pentru valorile, tradiția și identitatea neamului românesc, iar pentru noi, familia este cetatea principală, pentru care nu vom obosi a lupta.
Familia romanească trebuie și merită a fi protejată de orice amenințări, iar noi, atât cât ne va învrednici Dumnezeu, vom fi străjerii familiei, fii ai României și ai Bisericii lui Hristos, în care “ne-am unit” într-un Neamunit.
Cu nădejde , dragoste și încredere, vă mulțumesc pentru tot!
Aureliu Surulescu
Fiu al României

Irina Stroe

Porunca Vremii ( I ) > https://evz.ro/porunca-vremii-un-neamunit-i-cand-il-simti-pe-dumnezeu-cel-viu-nu-te-mai-intereseaza-lucrurile-efemere-vrei-eternitatea.html

Porunca Vremii (II ) > https://evz.ro/porunca-vremii-un-neamunit-ii-tara-almajului-neingenuncheata-nici-de-vreme-nici-de-istorie-nici-de-dusmani-dar-parasita-azi-chiar-de-romani.html