Chei de Sine

 

Cât foc și câtă apă… în Pocalul vremilor cernute,
Cât dor și câtă sete în ne- zidite maluri,
Cât freamăt de clișee și câte lanțuri-hamuri,
Ce țin în Coajă Oul de-a nu se naște, iară…

Și câtă ne-Mirare ne colcăie în gânduri,
Când Ea, Mirarea însăși, e Leacul de-a ne naște
Cu Dumnezeu odată, în horă- lumea toată
Așteaptă clipa zero, cum fuseră odată:
Mănunchi de emisfere, de lumi și de voințe
Dansante în cuibare de Cer, de conștiințe.

De-ar fi să ne așternem pe-o pânză, în uleiuri,
Petala care Suntem, din Floarea ce ne-mbracă,
Ne-am dezbrăca de stele, polen…și de Culoare
Și-am fi mandale sacre, prin noi, prin Ființare.

Dar încă nu iți place, copac din plex de sacru,
Să-ți vezi în nud Trăirea, un gând, inima toată…
Adulmeci conștiența în robă de comete,
Ți-s ramurile toate, feline dezbrăcate,
Din coruri de peceți, urnești sublima Roată.

Iar când Roata se mișcă spre Piscul ce o cheamă,
Când zidurile țipă și vor să fie Cer,
Când umbrele cer Aripi și vânt bun de zburare,
Abia atunci un suflet aude-a Lui strigare.

 

 

Reclame