Felicitare de Pasti- Parintele Paisie Olaru

75de36ceeac69a501e8c141883870197

Aș vrea ca pentru Sărbători

Să vă fac o bucurie

Cu câteva duhovnicești flori

Și câte un firicel de tămâie.

Floricica este scumpă,

Că-i din dragoste fierbinte,

Iar tămăia v-amintește

De al vostru fost părinte.

Multe aș avea de spus,

Dar acum sunt ocupat,

Că stăpânul meu Iisus

Mi-a poruncit să stau în pat.

f31528661056058f89bfda56f98d2472

De asta deloc nu bănuiesc,

Că doar fac o ascultare,

Ci cu drag eu mulțumesc

C-am ajuns și Postul Mare.

Și dacă voi avea binecuvântare

Și din pat mă voi scula,

Aș vrea ca dulcea cântare

De Paști să pot asculta.

Părintele Paisie Olaru

Reclame

Scrisoarea lui Valeriu Gafencu catre Parintele Arsenie Boca ( 1946 )

imagesI2LAERHQ  parintele arsenie boca

„Prea Cucernice Părinte iubit de sufletul meu, în lupta cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune. Si-ntotdeauna mă gândesc ca Bunul Dumnezeu, în dragostea-I nemărginită pentru oameni, ne trimite încercarea suferinței, ca prin ea să ne purificăm de păcate, să ne învățăm a renunța cu bucurie la tot ce-i trecator și să ne îndreptăm cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

În suferintă m-am putut cunoaște pe mine însumi, mi-am putut cunoaște goliciunea și nimicnicia. Azi mă văd un păcaăos, cel mai păcătos om.
Și când am privit în adâncul inimii mele, am găsit acolo darul neprețuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtuților, pe care Dumnezeu l-a sădit în om spre cultivare și desăvârșire. Și eu, ca un rob ticălos, am nesocotit o viață întreagă acest dar (…).
Azi mulțumesc din tot sufletul pentru toate suferințele și umilintțle prin care mi-a fost dat să trec, caci ele m-au adus la coștiința păcatuluiși m-au făcut să înțeleg că singura cale care duce la mântuirea Neamului este Calea evanghelică: Hristos.

Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică. Din renunțăi îmi culeg mulțumirea și sufletul mi-i însetat de dăruirea totală pentru Hristos (…). De multă vreme am luat hotărârea de a trăi curat, în Duh creștin.
Sunt fericit, căci dacă mi-i îngrădită libertatea fizica de caăre legile omenești, prin zidurile închisorii, în schimb Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii – și această libertate este bunul suprem pe care l-aș fi putut câștiga în lumea aceasta plină de deșertăciuni (…).

Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufleteasca. Căci unul singur e drumul care duce la Inviere: Golgota, jertfa de bună voie pentru Iubire și Adevăr.

V-am maăturisit, Părinte, gândurile acestea , cu bucurie a inimii mele. Știu că sufletul Sfinției Voastre le primește pe toate cu bucurie și multumire în Domnul (…). Gândul meu de iubire vi-l transmit cu toată caldura sufletului, căci în rugăciunile Sfinției Voastre îmi găsesc odihna.

Aici, în Galda, suntem vreo 70 de deținuți. Printre ei sunt oameni care și-au pus la modul cel mai serios problema mântuirii. În Aiud, anii aceștia de suferință și de grele încercări au contribuit în chip unic la zidirea lăuntrică a neamului, a omului nou: Creștinul. Numai Dumnezeu știe.

Aici la Galda sunt tocmai cei care înțeleg și stăruiesc pe calea mântuirii. Ar fi o bucurie sufletească rară dacă Sfinția Voastră ar veni într-o duminică aici. Ne-am folosi mult toți de cuvântul pe care ni l-ați mărturisit.

Cu dragoste în suflet,
Vă sărut mâinile,
Valeriu Gafencu”
Galda, 19 Mai 1946 „

 

Omul si „Olarul”

O istorisire cu talc a Parintelui Arsenie Boca, care umple Sufletul de Bucurie launtrica. Draga imi e povestioara aceasta si vi-o impartasesc, dupa cum a fost redata:

„O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie. Amandurora le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, dar in special le placeau cestile de ceai. Acestia au observat o ceasca de o frumusete extraordinara si au intrebat: “Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.” In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, ca prin minune, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca:

“Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,”Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar El a zambit doar si a spus cu blandete: “Inca nu!” Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. “Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: “Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana am obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa … “Ajutor! Scoate-ma de aici!”

articol ajutor-1

Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: “Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie, m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! “Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”

Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma: “Oare ce are de gand sa-mi mai faca?” 

O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus: “Uita-te la tine.” Si m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!”

EL a vorbit bland: “Vreau sa tii minte: stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.“

Morala acestei povesti pline de intelepciune curge lin si subtil:

Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi, iar noi ne alegem la randul nostru singuri Misiunile, in functie de alegerile noastre.. EL este Olarul, iar noi suntem Argila Lui. Doar ca Omul are mai multa ” Sansa” de a se  re-naste pe Sine, decat cescuta din istorisire. EL ne va modela, ne va plamadi si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, sfanta Sa Voie. DAR , spre deosebire de cescuta din povestioara, Omului i s-a dat si libertatea alegerilor sale, chiar daca uneori resimtim ca aceasta libertate este doar un „ecou” al libertatii, ca e plina de constrangeri, si ca nu este Libertatea insasi. Noi, insa, ne decidem „Forma” finala…in functie de CAT am pastrat in noi, de-a lungul existentei, din sclipirea divina.

Daca viata se traduce  uneori prin oglindirea unui tablou in haos ; cand lumea pare ca se invarte necontrolat, cand simtim ca suntem intr-o agonie a sufletului, e intelept sa ne cufundam in noi insine, sa scormonim adanc in fiecare unitate din ceea ce suntem, sa uitam  ca NOI suntem NOI si sa ne  RE-AMINTIM ca NOI suntem Sine si… sa ne facem un ceai… si sa-l bem apoi din ceasca ce ne este noua draga, asezandu-ne si gandindu-ne la cele spuse de Parintele atat de frumos, de curat. Iar apoi… sa discutam adanc si, mai ales, SINCER cu „Olarul”…

ghjk

„Când s-a unit Smerenia cu Înțelepciunea, avem un om complet” spune Părintele Proclu Nicău

de Irina Stroe

„Când s-a unit Smerenia cu Înțelepciunea, avem un om complet” spune Părintele Proclu Nicău

Noiembrie 2012. De ceva vreme, sufletul îmi tânjea să ajungă la el, la bunul sihastru Proclu, despre care citisem, auzisem, trăisem atâtea minunate stări. În bucuria cunoașterii și a întâlnirii acestui Bătrân, cu inima plină de har, știam că mi se va alina și dorul de Părintele Iustin Pârvu, de paradisiacele momente de ședere în preajma dumnealui, când vorbea, Cuvânt(a), cugeta…, vorbea cu noi , cei adunați în juru-i, și vorbea cu Cerul deopotrivă. Și am știut că luna lui noiembrie e luna cea mult așteptată. Și așa a și binecuvântat Domnul. Împreuna cu alte doua suflete mult iubite, eu și soțul am purces în acest pelerinaj cu inimi pline de dor și de bucurie în a întalni pe dulcele sihastru al Moldovei mele iubite.
Dulce Sihastru (printre ultimii aparținând „vechii” generații de Sfinți Părinti pe care ni i-a dat Domnul și acest pământ românesc), dulce Moldova, cutremuratoare momente au trecut prin propria-mi ființă și le retrăiesc și acum.

Nu vă pot descrie ce stare am avut când ne apropiam de Neamț…; aerul era altul, păsările zburau parcă altfel, vibrația- dintr-o altă lume, mă uitam cu dor la casele din satele prin care treceam, dorind parcă sa le adun imaginile, să le imortalizez în albumele sufletului. Sunt o fire de copil în esență, dar atât de copilă în manifestare nu mai fusesem decât în preajma copilașilor noștri. Și nu numai eu eram astfel. Și sotul și cei doi prieteni și frați de suflet care ne însoteau fuseserăm toți cuprinși de o euforie nemărginită, bucurie de Cer.

Ne abăteam pentru prima data spre părintele și nu mergeam în direcția deja cunoscută, spre Mânăstirea Petru Vodă și Părintele iubit Iustin Pârvu. Pe drum, am fost întâmpinați de grupuri vesele de copii de toate vârstele care ne-au inundat și mai adânc inimile cu chicotele lor. Ce mai la deal, la vale…Cine mai ajunsese la părintele Proclu mi-a spus ca a fost atins de o emoție de nedescris, aproape ca nu mai putea cuvanta; noi, însă, eram copii de-a dreptul…râdeam și ne bucuram de bucuria noastră. Resimțeam predestinată această întâlnire de suflet și înainte de a-l avea în fața noastră, îi receptam iubirea, duioșenia desăvârșită, dragoastea atât de paternă și de sfânta totodată cu care avea sa ne primească.

Ne-a întâmpinat sora părintelui, o femeie care, deși părea dintr-o bucată, am înteles imediat că își dorea să lase această impresie, o făcea conștient și strategic. O femeie de o forță interioară impresionanată, înțeleaptă și înduhovnicită, pe care am resimțit-o mai apoi ca fiind primul ghid și test spre părintele. Întâi a fost întalnirea și șederea în vorba și duh cu dumneai. Pe undeva , simțeam „examenul” la care eram înfățișați. Testul de simțire și de gândire, pentru că bătrâna era de o acuitate și o adâncime a spiritului de netăgaduit. Nu voi intra în detalii despre lunga conversație pe prispă, afara, cu bătrâna munteancă Georgeta, cu vorba aprigă și înțeleaptă, dar sufletul plin de iubire. „ Să nu fiți niciodată mândri și să vă păziți gura în toată vremea! În toată vremea, să purtați de grijă cuvântului ce va iese din gură! Că eu astă lectie am avut de învățat în viața mea și multă pricină am avut din cauza gurii mele. Paza gurii să aveți mereu, copii! Și cei mici și cei mari să fie totuna pentru voi, să nu faceți diferențe la oameni după starea de bani, ci după starea de inimă.”

După un ceas de deschideri de suflet cu bătrâna înțeleaptă, am fost conduși mai jos de casa ei, la chilia părintelui, o căbanuță din lemn, construită chiar de el când înca mai era în puteri. Ne deschide bătrâna ușa chiliei și…îl găsim pe părintele așteptandu-ne: alb, senin, înduhovnicit întru totul. Ne privea cu ochii de un albastru azur, lărimoși, zâmbind, zâmbind cu sufletul și din Inimă.

Am înmărmurit toți de sfială; fericirea lăuntrică era nemărginită, dar nu ne mai puteam manifesta nicicum, deja pătrunserăm cu toții în acel microcosmos sacru ce învăluia cămăruța împodobită ca o biserică cu icoane, poze ale sfinților Părinți și martiri români: Părintele Iustin Pârvu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Arsenie Boca, Părintele Cleopa Ilie, Valeriu Gafencu, Sfânții Nectarie și Sf Nicolae, Sf. Parascheva, Sfinții Muntelui Athos și peste toți… slujea „Măiculița Domnului”, cum atât de duios îi spune Bătrânul, Maica Maria.

Am înteles atunci, coborând în mine, Cine au fost Toți cei care mi-au călăuzit pașii spre părintele Proclu; erau toți dragii sufletului meu, toți părinții și Sfinții pe care tot Domnul mi i-a scos în cale într-un ceas sau altul. Și am căzut într-o adâncă, dar parcă saraca mulțumire, aproape sinonima cu o fuga de mine, paradoxal, pentru a mă re-întâlni cu mine, o tăcere primordială în care nu mai știam nimic și totuși înțelegeam mai multe, îl auzeam pe părinte vorbind și nu mai auzeam nimic, răspundeam, dar nu îmi mai auzeam vocea, nici vorbele…eram în mine și totusi, nu mai eram în mine.
Cuvânta Bătrânul cu mare dragoste sădită în Cuvânt, dar greu, tușind deseori, usor răgușit, dar atât de dulce îi erau graiul și privirea. Ne-a întrebat pe fiecare de viatț lui, de copilași, de starea noastră de suflet, iar noi eram toți patru care mai de care când sfioși, când curajoși, simțeam oarecum ca e bine să vorbim noi puțin, să nu povestim prea multe, astfel încât să îi dăruim și săne dăruim noi înșine tot Timpul, părintelui. Ce venea din simțirea dumnealui era Nectar divin pentru inimile noastre. Și apoi, de la un gong al Cerului parcă, a început părintele să reverse nestematele de Har.

„ Iubiții mei, ce să vă spun eu vouă…ce sa vă spun eu voua, că voi, copii, ați venit la mine să va spun ceva. Voi așteptatț o vorba de la mine. Și dacă plecați de la mine așa cum ați venit, nu fac bine, nu fac Voia lui Dumnezeu că El v-a trimis la mine să va spun ceva. Să vă rugatț la Măiculița Domnului, la Măiculița Domnului să vă rugați. Simplu să vă rugați, dar cu inima, copii. Cu inima să vă rugați că dacă e așa, fără inima, ruga degeaba e. Să fiți cu grijaă E degeaba. Vedeți voi…vine multă lume la mine, când eram mai în puteri , veneau și mai mulți, acum nu mai pot a-i primi pe toți. Sora mea îi primește. Și la toți spun aste vorbe: eu mă rog, mă rog pentru ce lasă toți scris la mine, aici ( și ne arată spre teancul de acatiste scrise de toți cei care se perindaseră la dumnealui), dar eu la toți le spun: dacă nu vă rugați și voi, iî casa sufletului vostru, degeaba mă rog eu pentru voi de aici. Că eu sunt nimic. Eu sunt nimic. Și nu am nimic mai mult decât voi. Sunt un nimeni”…

Aproape mă dureau vorbele bătrânului; simțeai că îți venea să îți cobori creștetul dincolo de pământ, mă durea și mă înălța totodată smerenia lui atât de adâncă, pentru ca îi simțeam starea de înduhovnicire și vedeam smerenie nemărginită din Bătrân. Și atât de mărunți eram noi în fața unui Moș, al unui Bătrân al neamului nostru. Și daca părintele se simțea pe sine atât de „ Nimic”,cum el însuși spunea… noi, toți ceilalți, cum și ce ne-am mai simți a fi…

Tăceam și priveam lutul dintre scândurile vechi ale podelei amestecate cu ploi și fire de iarbă și urmele celor fără-de-număr genunchi care și-au lăsat legământul în chilia Bătrânului.
Acolo, în cămăruța de lemn, fără sobă, fără plită, afară un ger aprig, iar noi eram încălziți trup și suflet de cuvintele pustnicului Munților Neamțului…nu mai simțeam nimic din atingerea Firescului Naturii și a anotimpului frunzelor căzânde, de cupru. Eram toți o Bucurie iî fața Luminii din acest bătran alb, cast, cu Harul strălucind în el și cu ochii …ochi veniți și îndreptați spre alte Lumi, alte dimensiuni. Ochi ce deja aveau lăcaș iî Ceruri și, de Acolo, simțeam că își îndreaptă sticlirea și Cuvântul spre noi.

„ Așa, copii, să vorbiți și să vă rugați la Măiculița Domnului…să vă rugați, așa, simplu și din inimă și să vă feriți de mândrie. Da, să vă feriți, copii, că mândria nu e bună. Mandria nu e semn de sănătate. Când un om e mandru, e un om bolnav. Să nu vă simțiți mai buni decât alții nici măcar cu o fărâmă. Nici măcar. Ca acea fărâmă e boală curată și prin ea vine căderea. Ziua să fiti cu grija la ce faceți și vorbiți. Că din ce faceți și gândiți, adunați ori lumină ori întuneric.”

Și apoi își reîncepe părintele rugăciunea și binecuvântările și, atingându-ne capetele, simțim cum Cerul se coboară peste noi sau pe noi ne urcă în Ceruri părintele prin harul rugăciunilor sale. Nu mai auzeam decât „ Măiculița Domnului și Doamne Iisuse…și Rugaciunea inimii, rostită atât de curat, cu sufletul și cu mintea atât de unite unul de cealalta încât nu mai știai de tine.
„ Să vă rugați neîncetat. Și cu voce tare. Și cu inima. Și cu mintea. Și să știți că singuri nu faceți nimic. Duhul Sfânt lucrează prin voi, prin puterea rugăciunii. Dar trebuie să vă rugați din inima, nu așa…nu așa doar cu mintea. Gura, mintea și inima să vă fie în rugăciune” . Și îl vedem lăcrimând și îmi amintesc de vorbele aceluiași părinte, citite cu mult timp în urmă: că în rugaciunea adânca vin și plânsul și oftatul câteodată, din aceeași iubire de Domnul. Lacrimile sunt atât de frumoase uneori, sunt atât de eliberatoare, iar când ele se unesc iî spiritul rugăciunii, resimți metaformoza a ceea ce ești, prin unirea cu iubirea sfântă.
„ Să nu uitați de smerenie. Și fiți cu grijă, diavolul dă mereu târcoale. Mai ales dacă aveti daruri! Nu aveti nevoie de lauda nimanui. Să stiți că nu sunt de la voi darurile, tot de la Duhul Sfânt sunt date toate. Stați în smerenie și lăsati Duhul Sfânt în voi și să-l păstrați acolo cu rugaciune curată. Că unde e rugăciune curată și smerenie , Duhul Sfânt lucrează și stă de veghe. Și când vă rugați, să nu aveți gânduri. Să fitț numai voi cu Dumnezeu. Și să nu uitați: nimica sunt eu, nimica am. Totul vine de la Duhul Sfant. Și să nu judecați, copiii mei, pe nimeni. Că trăim acele vremi. Când nu mai este nevoie să vină Iisus pe pământ, că omul a făcut el judecata de unul singur…( Începe a lăcrima de durere ). Unde e judecata de om, Duhul Sfant nu mai este.”

Și când părintele încearcă a se odihni în cuvânt, începe a se ruga, binecuvântandu-ne în tot acest timp…și noi rămânem toți, așa… uitați de lume, de Timp, în uitare de noi înșine…

Simte Bătrânul că eram pierduți și totusi atât de re-găsiți, ne privește cu atentie și începe să zâmbească înainte de a ne povesti. „ Să vă învăț ceva. Că zic asta la toată lumea care vine la mine. Când vă supără careva, vă vine în gând să îi spuneți: m-a ocărât și o să-l ocărăsc ( „a ocărâ”, regionalism în zona Moldovei, înseamnă a certa, a dojeni ), mi-a zis, dar lasă ca i-o zic și eu…! Dar voi așa să faceți. Așa să ziceți în voi: o să-l ocărăsc mâine, nu acum. Și apoi rugați-vă. Și până mâine o sa vă treacă. Și bine vetț face. Și mare bucurie o să aveți făcând așa. Bucurie duhovnicească. Bucuriile duhovnicesti sunt fără preț. Și dacă vă lauda careva vreodată prea tare și insistent, să stiti că așa cum vă laudă , la fel vă poate și dojeni sau judeca mâine. Voi să nu cătați ( să nu luați aminte ) nici la lauda lui, nici la vorbele de ocară. Și nici să-l judecați, pentru ca mai rau veți cădea”.
Nu știm cum și când, dar la un moment dat, ne-am trezit toți patru cu măinile cuprinse de măinile părintelui….eram 2 femei, 2 barbați…și toți păream niște copilași cu palmele adunate într-un buchet de mâini de uriaș. Cu mare bucurie, l-am auzit pe părinte spunandu-i prietenei mele: ” Zânuță buna ce ești…zânuță bună”. Și nu va pot descrie bucuria noastra, bucurie de copii și simțeam atunci că dupa ce vom ieși din chilia părintelui, nu va mai fi nici o diferență între starea noastră de suflet și cea a copiilor care ne asteptau deja jos, în vale, mai jos de gospodaria bătrânei Georgeta. Se dăduse veste în sat că venise o mașina la părintele Proclu și ceata de copii bucuroși, chiuiala lor răsuna toata valea,iar părintele, auzindu-i, mult se mai înveselea, zâmbea îngerește.
(…) iar apoi am rămas fiecare, pe rând, cu părintele, spre a primi sfat și îndrumare pentru ce avea fiecare a împlini, vindeca în noi și pe drumul vieții noastre.

(…) Apoi am pășit ca la început, împreună, în chilia de taină străbună.
Ne-am îmbrățișat cu toții într-o uitare de ne-timp, ne-am pironit ochii în privirea aceea de Cer și de sfințenie și, înainte de a primi binecuvântarea de „purcedere” la drum, de la iubitul pustnic, mi-au revenit în minte câteva cuvinte pe care le aveam iî memorie, citite, auzite, nici eu nu mai știam de unde veneau : „Un sfânt care știe despre el că este sfânt înceteaza să mai fie sfânt.” Iar blândul pustnic Proclu spunea despre el cu toata starea de conștiință și de conștiență că el este un nimeni, „ sunt nimica”…
De aici un singur adevăr se poate deduce : Harul său încă din această Lume, trăirea lui deja în 2 Lumi, a noastră, teluricul care îl mai leagă doar cu trupul, și Cerul…Cerul din el însuși și Cerul de deasupra tuturor Lumilor, pe care îl simțeai, îl vedeai cu ochii inimii strălucind pe chipul său metamorfozat în lumină. Și așa ne-am luat rămas bun de la părintele Proclu Nicău, unul din sihaștrii munților nostri, rămas bun până la urmatoarea re-vedere binecuvantată. În Iubire, o Pace a inimilor de prunci. Simteam ca voi reveni curând. Și am revenit de atâtea alte dăți- binecuvântate ceasuri.

Iți mulțumim, Părinte iubit, Bătran al neamului și al munților, mulțumim dincolo de cuvinte, de amintiri, de emoție, de Dor, îți mulțumim așa cum ne îndemnai, în rugăciune.

Acolo, în miez de inimă, distanța și Timpul nu mai există acolo ne putem reîntâlni oricând, întru Domnul.20141101_115749

Memorii

 

In Iubire

Cat mi-au placut aceste vorbe…traite in adancul Fiintei, nu doar urme de tus pe o hartie…Splendid este descrisa Starea sufletului:
„Hoinăresc prin viață, dar știu căutarea. Mă mut de pe un deal pe altul al inimii și privesc tot mai departe. Toate sunt la îndemână la momentul potrivit. Scrisul este un gest al dragostei… Nu pot să nu scriu. Dacă scrisul nu ar fi existat, ce dureri am fi suferit. Suflet nobil. Uneori chinui texte în prisosul inimii. Revin. În inimă și în minte se duce un ultim ceas al concluziilor, al dăruirilor, al vederii. Sufletul se deschide și notez. Binele trăit bine. Uit. Nu mă mai tem! Cât de bogată poate fi clipa! Cât de multe se pot întâmpla în inima unui om!… Doamne nu mai calculez eu, ci Te las să lucrezi în viața mea.

2
A înțelege totul înseamnă a ierta totul!

Iubirea nu se comentează, ea nu iubește comentariul.  Felul în care „citim” iubirea îi dă valoare și putere. Când iubim dăruim. Taina Treimii este Taina Iubirii. Când nu ne mai bucurăm că ne vedem, unul pe celălalt, în ceasul acela am murit…
Uneori timpul se dilată, alteori ne fuge de sub picioare. Întotdeauna vor exista cuvinte nespuse aduse până la marginea inimii și uitate acolo ca niște semințe nesemănate. Ziua despărțirii…Când închidem uşa spre celălat, ni s-a închis uşa în cer…”
Hrisostom Filipescu