Re-întâlnire

Din pașii ce-ți susură-o doină de vremuri
Ce nu demult ți-au șiroit pe pleoape,
Desprinsu-s-a Roata chemărilor surde
Amestec de timpi, buzunaru-mi de ape.

Te cheamă aievea, deși n-ai să vii,
Ți-s bolta și steaua atât de departe,
Din veac, căpriori iți tresaltă prin codrii
De inimă-Brad, cu ventricule sparte.

În lunci verzi de gând, ți-am gustat adierea
Privirii de zar, cu un grai vătămat
de ciocniri din Olimp, ce-n ritm sacadat
își soarbe din ceașca clipitei, sosirea .

Podul vremii se închină la izvorul nemuririi,
Din sămânța de ființă dă cioc Azi copilul firii,
Pasul tău îmi încunună părul alb din alte timpuri
Un lup dalb cu suflet- soare își croiește-n anotimpuri
Ceasul lui și clipa noastră, culpă vie din A fi
Aripi curg firesc din sine, spre-a Ierta și a Iubi.

Acum-ul tau ma doare, ne-Locul meu e-n os,
Besmetica vâltoare de pilde și-nțelesuri
Ce-adapă-n noi răspuns: “Nimic nu-i de prisos. ”

Cotrobăi mut prin strana de unde mă privești,
Cu Rost, dar fără ghem, căci firul fuse tors,
Iar furca de ne-timp e implantată-n Sine,
Să nasc tulpini din ea, și flori și mărăcine.

Fâslești pe-aceleași ape ce-și au izvor în mine,
Cunosc și piatra-zid si Peștele-n cetate,
Prin piele-ți curge nufăr, năvod de simplitate.
Nu-mi ocoli privirea, punând obloc pe suflet,
În undița de veacuri, suntem și Lac și Barcă
Și trestie și-amurg și pește în buchet.
Când lumile s-or cerne, avem bilet cu toții
La piesa Conștiinței, din marele banchet.

Reclame

Rost de Rădăcini

Ei, uite că stăm drept în fața cetei ce astăzi ne adună
Să ascultăm torentul de lavă, în minciună
Ce scurmă-n neam cu brici muiat în miere,
Trecut prin sânge, Cruce și tăcere.

Ștefan tace. Iancu tace. Un Mihai tace și el.
Tace Mircea. Tace Horea. Decebal, Crișan. Cornel.
Tace-Aiudul. Tace Gherla. Tac Piteștiul și Jilava
Tac și munții. Și izvorul. Arde-n zeghe Periplava.

Avem 2 coloane , se pare, brad-crescute,
Una ne e în piepturi ce nu se mai vor mute.
Se ghemuie-n altare de veghe secerândă
Cumintea așezare a cugetului vreasc.
Ar bate cioc din vremuri, să prindă-n pumn un teasc
De nesorbite maluri, Chemare renăscândă.

Dacă plecăm privirea și fruntea la pământ,
O facem doar în fața luminii celui Sfânt,
Suntem mai calmi ca frunza din codrul ce tresare
A uluire surdă, cutremur de istorii.
Se zguduie un Ștefan ce crunt privește-n zare
Din Putna-și frânge cordul, tot culegând memorii.

În Borzești, stejarul care peste vremi îi fuse tată
Și-nvăța frunza cea verde, că în spadă, fulger fie,
A-nceput în rugăciune să pășească peste veacuri,
Plânge-n doină, urlă-n bucium, varsă muguri peste glie.
Muguri de-aprigă Trezire,
În a Rădacinii scoarță, e-a lui Stefan-n veci făclie.
De sub tâmpla de munți sacri, lângă Putna- foare rară,
Un Bătrân uitat de ceasuri, cu ochi-cer și piept de foc,
Nins în păr, dar prunc în suflet, înduhovnicit de timpuri,
Sparge cremeni de minciună, varsă cupa cea amară.

Cârtițele însetate de a zarului sorginte
Scurmă-n jurul Rădăcinii, dar Stejarul nu mai simte.
Timpul l-a scutit de vamă, pe el nimic nu-l mai doare.
Daniil tăcerea taie în fuioare de-Așteptare.
Trupul lui e rugaciune, iară crengile-s credință,
Clopotele bat chemare, iar artera-i biruință.

Domnul Ștefan-a rupt sigiliul, veacul lui e ȘI al nostru,
Azi Borzeștiul greu cuvântă, în ravașe de sentință,
Cel ce-a fost Stejar odată, azi e Tron de neatârnare,
Ce zdrobește legăminte și peceți de umilință.

Și cei 3 pășesc triadic: Pustnicul, Stejar și Domnul,
Ștefan ține-n piept condeiul cu a conștiintei sânge,
Rădăcina-n cer e-nfiptă, iar tăcerea rostuiește-n omul –
VIU.
Crește-n noi, ca o sământă despuiată de uitare,
Alegeți în ceas de 11, azi, trezirea, chiar de’ doare!
Nu lăcrimați în palma cu ale noastre slove
săpate-n piept de piatră…
Nu!…
Vrem doar să luați din tina torturii, mântuire,
să vă pictați în suflet o asumare vie
de strașnic legământ;
un legământ cu rădăcina muiată în pământ,
udat cu vers, cu Taine, cu sânge și cuvant!

Da, Trezirea-și cere zarul, iar veriga-n Cer zidește,
Ștefan Domnul de la Putna vrea : Răspuns. Chemarea-i crește.
Ca sa poți zbura-n înalturi, cu crez cast de-nțelepciune,
Tu să arzi întâi veninul ne-adevărului din tine !

Iubirea și credința fie-vă stâlpi de foc,
în jgheab cu demnitate si… Taina, sub obloc(…)

Tălpi de boltă

Din tăpșanele smerite ale firii ce te-adună
printre drumuri văruite, înnodate în cunună
de crucificate maluri, îți porți pasul nud, dar veșted
pleci din Lume, spre un Nume de alt plai, alt Rost de-a Fi
Și expediezi scrisoare către ruginite straie
ale inimii ce curge în ceasornic de văpaie.

Buzunarul clipei 0 când a fost de-a ne cuprinde
Peticitu-s-a cu acul Ceasurilor despletite
de fuioare ce țes doruri din alt Timp: 7 cuvinte.

Primul mestecă silabe din al pietrei bob de soare,
Cel de-al doilea e armura ce din zaruri ne dospește
Trei e prunc de zări și taine, ce lucrarea ne-o zidește.
Pe un leagăn de balada, 4 e cuvânt-arhanghel
5 despică universuri, spre-a ne reclădi în Punct.
6 uită ce-i Firescul și-l invocă pe Cuvânt
Și așa, din sacre flam,e ale cerului opaiț
Vine 7-le să urce un pământ spre Cer în trepte
Stă. Privește-n ochi pe oameni.
Îi iubește.
Ei așteaptă judecată.
Nu-i venit Acum să-i certe.

Irina Stroe

Father Kalistratos lives as a hermit above New Skete.

Rădăcină

Când marele drum ne-a făurit, mistuiam zările,
A vuiet ce îmi umblă pe potecile desțelenite ale inimii,
De vremuri cuminicate cu cerul, în tinda sorilor.
Dar asezată și cu Rost ne-a fost călăuzită tesătura privirilor.
Mai Devreme să fi fost, ar fi devenit prea Târziu.

Și rupeai din Ceas în Ceas, cadențat, freascuri,
Făceai foc cu ele în corturi de gând,
Poate, poate…o ajunge la mine țipătul crengilor frânte de mirarea așteptărilor.
Sau poate că acel foc mistuitor de umed
Era zăruit spre a-mi atinge artera
ce duce către cordul din cetățile ridicate-n genunchi de timpi,
de am rătăcit poteca întoarcerii la mine.

Nu ai ales pasul pe jos, ai devenit zborul
cu el te-ai îmbrăcat să vâslești în calea mea, bătrâne.
Îmi ești sămânță de mare ce din munți și-a rostuit căpițe de scoici
Spre a pescui izvoarele celor mai caste simțăminte,
germeni de alte lumi,

rădăcini din Chemarea ce suntem.

Dorul iubește smirnic

Un izvor își crucifică pietrele prin care-și arde Cărarea
doar atunci când apa ce-o poartă în seva-i de arse comete
uită ritmul sărutărilor cu Pământul.

Ce e Dorul? Dorul de astre. Dorul de tine.
Ce-o fi Dorul? Strig. Răspunde-mi!
Știu că stai cu fruntea ‘plecată peste văluri
ce nu își mai cunosc buzunarul și matca ciobitului de Ou.

La noi, Dorul e foame, e sete, e desțelenire.
La ceilalti, dorul a fost răpit.
Și în locul lui, au adus sfoara dependenței.
Legată la ochi.
Ciuntită și rece. Veșnic Ne-pereche.

Dar Dorul nostru nu e Dependența lor.
Ea, Dependența, de orice Fie, nu încape Omul.
Și nu miroase a cord ce bate în lutul minunii de A-l Simți pe Celalalt în Sine.

Dorul cheamă. Dorul zidește cu mâinile goale.
Dorul frământă inima, pentru a struni gândul.
Dorul pune Sămânță.
Dorul iubește smirnic. Dorul nu se clintește din el însuși.
Dorul te doare. Dorul te sfarmă în stoluri-cocori și te adună în site de icoană.
Dorul te re-naște. Dorul te pansează, dar refuza să te și vindece de Tine.

Dorul e harpă văduvită de corzi.
Dorul e daltă.
Dorul te răstignește, pentru ca, mai apoi, tot el să te învie.
Dorul are privire de prunc și vorba de Bătrân,
Dorul își plimbă toiagul prin arterele aripilor de inger
Și ne crește visul nădejdii în talpa lui A Fi.

În Șah cu Maya

Tipsiile de vremuri se sparg în colți de humă,
Sub greu cuvânt și epoci demult înfrigurate.
Și prinții acestor Vremuri dau lecții, stau semeți
În peștera uitării și-a beznei ce-i înghite,
Din viețiîși împletesc coroane de măslin,
De lauri și de roze, pentru un iz “divin”…

Ei spun că-mbracă stele doar cu a lor privire,
Și că respiră Altfel, c-au flori în zbor de gând,
În loc de simțăminte, ființa fluturi naște
Și că, de altfel, norul se-nvârte în jurul lor…

Le colcaie în plete nălucile flămânde
Și nu știu a Trăi, deloc nici a Simți.
Se târâie-n crepuscul și-n ei își fac morminte,
Înfrigurați de gândul ca nu știu a muri…

Și cât de Simplu este a învața pe… Simplu.
În Simplu să ne naștem, la fel să și murim.
Cu Simplu-îmbrățișați, să ne topim simțirea.
Că-n moarte e tot Simplu…gustăm nemarginirea…


În Simplu să iubim, cu Simplu să iertăm,
Și cât de dulce este sărutul, și el Simplu…
Iubirea…când e Simplă, nu e decât…divin.
Iar trecerea prin trepte se lasă c-un suspin.

Dați-vă jos coroana, vă înmânez trofeul…
Și lânge el, o Sabie de Crini și o Trompetă
Ce sună a Iubire, ce vaită a uitare
Pocalul cu rugină se varsă spre iertare.

Vă iert la fel de Simplu și Simplu vă iubesc.
Și cum tot de la El știu Simplu a iubi,
Vreodată, în alte timpuri, zâmbind, voi povesti
Despre a noastră Sete și al meu Legământ,
Ce-mi stă sculptat în Carne, în Suflet, în cuvânt.

Irina Stroe

Must Rășină-n Con de Noi

Știi, suflete, că muntele are o taină a lui,
O ține cusută cu sfoară de izvor viu și sălbatic,
În buzunarele sumanelor de codri
Și de iele
Ce le bântuie cugetul adumbrit
De răspântiile iubirilor desferacate de lege.

În ghemul unui con de brad,
Mi-am cernut odată, demult, pe Acasă,
Să-mi fie rășina licoare și scoarța lui,
Prag între lumi- pervaz dinspre mine spre tine.

Mi-e brâul de netimp legat cu os,
Iar sângele-mi a uitat firescul lui a curge
După datina lui ” așa se face”.
Scurmă în trup, ca să țâșnească apoi
În chemări de verb și de descântec
în nopțile cu cerul-Gală a fiorului înăbușit din coajă.

Și nu am mai plecat de acolo niciodată,
Doar în scurte pelerinaje răzbat
Luncile cele de dincolo de Bradul ce-mi este
Fortareață, inel de plecăciune și scrisoare.
Când pleoapa spre astă lume se închide,
Cobor în tine, frunza mea sacră, cu rost de conifer și de veșnicie.
Din cuptoare, îți scriu frenetic,
în ceas de noapte la tine, ne-apus la mine,
E scrisoarea pe care o vând zborului,
În fiece hotar de ceas 23,
La schimb cu 3 cofe pline ochi
Cu oglindirea privirii tale;

Se așterne sortită pervazului zugrăvit
În tipsiile neîncoronate ale șacalilor devoratori de baladă,
de doină înveșmântată în grai de mure coapte,
Șoptita sfânt sub țesătura fânețurilor ce miros a pământ plâns.
A must de iarbă. Și a tine.

Pana muiată în călimara cu dor tresare crud,
Înnoadă și despletește silabe, ce mai apoi prind a scârțâi
Sub cortina tăcerilor ce nu cuvântă pe hârtie,
Dar care urlă în sigiliul de ceară al plicului.
Ceara- ea, sită de zdrențe -trăiri,
Plic ce învăluie muțenia noastră
În roba de neuns rege al confesiunii.
Te dor. Și dorul te însoțește la răspântiile din mine.

Irina Stroe

https://www.facebook.com/irina.stroe

Ninge prin noi

A bătut toaca norilor,
desțelenind răvașe de iubiri albe,
plimbate prin codrii sufletului.
Graiul îi curge în ropot de lemn și sevă de glie,
întru cer spre pământ, cu cercei de omăt pe coapse.

A bătut toaca norilor și somnul s-a deșteptat
să-și împresoare în tâmplă chipul tau,
seceră de cuminte taină înmugurită.

A bătut toaca norilor și a răspuns de undeva,
din dospeala firii, toaca inimii mele,
ce ninge odată cu iarna.
Ninge de noi amândoi,
cei ce stăm azi lângă cuptiorul vremilor,
adulmecând vremelnicia.

A bătut toaca norilor, se nasc fulgi

spre a cosi lacrimi;
Și parcă-mi ninge-a primavară.

Irina Stroe

Noi , Melcul

În albii de râuri ce-și strâng în unde alga

Și sub zidiri de rocă cu miez de crud nectar,
Se târâie agale , dar ferm și demn, el, melcul,
Cu trupu-i smuls din lacrimi, cu casa-i toată-n var.

Un Melc și o Poiană cu cetini și izvoare
Este a noastră pleoapă- Planetă- gleznă-n floare.
Un Melc ce nu mai Vede, dar care-Aude bine
Trompeta ce anunță, de Fluturi, nunți divine.

Și la nunta de fluturi, cu iele și circari
Vine și el, plăpândul, topindu-se în zare,
Cerșind atât: o Cheie să-l smulgă din visare.

Căci toți îl judecară că pasu-i este lent,
Că e lichid, e jalnic, că Simțu-i e dement.
Și doar un Flutur Alb văzut-a-n a lui stare,
Cortina cea de cioburi, ce urlă-a lepădare.

În pasu-i muribund, ca picurat din candeli,
Cu Mir de începuturi și arderi de lumi noi,
Stă nemurirea lui, eternitatea firii
E Căutarea noastră, izbânda regăsirii.

Se-mpleticește-n frunze, ca praf stelar în goluri
De galaxii uitate și veșnic reciclate.
În visul de-a fi Flutur’, se-adună ganduri-stoluri
Cerșind de la Zidire, doar aripi sidefate…

E fericire-n el că poartă-o taină sacră,
Iar Casa ce îi este Cuibar si Colivie
E cod de începuturi, speranțe c-or să-nvie
În trupu-i de Părere, vreodată, lemn în Vatră.

Că el, așa, în umed, cum E și cum se știe,
Se simte că e Apă , e Foc și e mai mult
Decât poate oricine cu aripi să viseze.
În somn, el este un Phoenix, Colibri, Legământ.

E Legământ metalic, cu iz de semne sacre
Pecetea pusă – “Aici” în ceara lui “A Fost”
Sigiliul în “A Fi” și veșnic “A Renaște”.
Și știe că în melcul ce E , e cod și este Rost.

Și-aluneca smerit , căci simte gustul vremii…
A stat la lungi festine de Început de Lumi
și recunoaște-n geana de ochi de găuri negre
Zălogul unui Lacăt, cu lustruiri de vămi.

O fi, n-o fi, chemare,
O fi, n-o fi ,cuvântul,
Nu știe el prea multe și, totuși , știe tot…
Căci poartă-n șale o casă ce-i vid cu “Plin” de zaruri
Sigiliu de regie, de șah și de regal, de Stup…
Și e Născare…

În vârtejul-rocă al semnului ce-l poartă,
El naște, spre a țese, din înger și din șarpe
Venin, balsam, cenușa, Zbor lin, cădere-n șoapte.
El se-mbăiază-n matca ce luminează-n roi,
În el este tot neamul, Furnica-Mușuroi.

Și de aceea urcă, agale, neclintit,
Pentru ca aude, blândul, că-n floarea ce o coase,
În loc de stea-cununa, pe creștetu-i fantomă,
Stă germinat el, Oul, un vis cu-“A fost odata”.

Și circul sterp dospește, în cercuri, noi sigilii,
Zvâcniri de alte aripi, alți melci și alte punți,
Alte corole de princiare tronuri, cu-nfiorate-amoruri,
Și-o alt- albină-n Matcă, cu-aceeași frunză-n codru, cel din Munți…

Semnătură în Alb

Iscălește tu pe podul palmei noastre,
Ca lumânarea să-și țină răsuflarea
Topind crestat, în blond ulcior de cer
Treptele Scării ce suntem și… Mirarea.

În buzunar de inimi păstrezi iubiri cernute,
Pe sub cortina care în purpură tresalta.
E scena vieții tale, cu tine drept actor.
Și afli din Culise, prin voci fără de Voce,
Că-ți esti tu însuți: Scena, Sufleur și Regizor.

Nu știi a te afla în gara unde trenul
De-a lui locomotiva s-a dezlipit de șine.
Ți-e vena ruginită, iar Timpul urlă-n tine,
Gustași din nemurire trezirea care-ți vine.

Tu cere de la Vama cu Chei, Potir de vin,
Să ne dezlege aspru de veșnicia sitei ;
Tăcerea ta miroase a timpi cu pași de spin
Un foșnet de chemare, penumbră de destin.
Dospește în pervazuri un Punct de început
Și-o Virgula ce-și naște un drept la întrebare.

Iar m-am întors spre tine, privesc mai sus de tâmple
Și-i cer tăcerii tale consemn la… cugetare.
Îmi toarnă cerul mirul în candela uitării,
Din Munte se aude un început de vremi
Și-n arcuri de artere, cu sânge de comete
Perechile de aripi prind a înalța condee,
Se-arunca-n val și spuma un sân de Galatee.

Irina Stroe