Rost de Rădăcini

Ei, uite că stăm drept în fața cetei ce astăzi ne adună
Să ascultăm torentul de lavă, în minciună
Ce scurmă-n neam cu brici muiat în miere,
Trecut prin sânge, Cruce și tăcere.

Ștefan tace. Iancu tace. Un Mihai tace și el.
Tace Mircea. Tace Horea. Decebal, Crișan. Cornel.
Tace-Aiudul. Tace Gherla. Tac Piteștiul și Jilava
Tac și munții. Și izvorul. Arde-n zeghe Periplava.

Avem 2 coloane , se pare, brad-crescute,
Una ne e în piepturi ce nu se mai vor mute.
Se ghemuie-n altare de veghe secerândă
Cumintea așezare a cugetului vreasc.
Ar bate cioc din vremuri, să prindă-n pumn un teasc
De nesorbite maluri, Chemare renăscândă.

Dacă plecăm privirea și fruntea la pământ,
O facem doar în fața luminii celui Sfânt,
Suntem mai calmi ca frunza din codrul ce tresare
A uluire surdă, cutremur de istorii.
Se zguduie un Ștefan ce crunt privește-n zare
Din Putna-și frânge cordul, tot culegând memorii.

În Borzești, stejarul care peste vremi îi fuse tată
Și-nvăța frunza cea verde, că în spadă, fulger fie,
A-nceput în rugăciune să pășească peste veacuri,
Plânge-n doină, urlă-n bucium, varsă muguri peste glie.
Muguri de-aprigă Trezire,
În a Rădacinii scoarță, e-a lui Stefan-n veci făclie.
De sub tâmpla de munți sacri, lângă Putna- foare rară,
Un Bătrân uitat de ceasuri, cu ochi-cer și piept de foc,
Nins în păr, dar prunc în suflet, înduhovnicit de timpuri,
Sparge cremeni de minciună, varsă cupa cea amară.

Cârtițele însetate de a zarului sorginte
Scurmă-n jurul Rădăcinii, dar Stejarul nu mai simte.
Timpul l-a scutit de vamă, pe el nimic nu-l mai doare.
Daniil tăcerea taie în fuioare de-Așteptare.
Trupul lui e rugaciune, iară crengile-s credință,
Clopotele bat chemare, iar artera-i biruință.

Domnul Ștefan-a rupt sigiliul, veacul lui e ȘI al nostru,
Azi Borzeștiul greu cuvântă, în ravașe de sentință,
Cel ce-a fost Stejar odată, azi e Tron de neatârnare,
Ce zdrobește legăminte și peceți de umilință.

Și cei 3 pășesc triadic: Pustnicul, Stejar și Domnul,
Ștefan ține-n piept condeiul cu a conștiintei sânge,
Rădăcina-n cer e-nfiptă, iar tăcerea rostuiește-n omul –
VIU.
Crește-n noi, ca o sământă despuiată de uitare,
Alegeți în ceas de 11, azi, trezirea, chiar de’ doare!
Nu lăcrimați în palma cu ale noastre slove
săpate-n piept de piatră…
Nu!…
Vrem doar să luați din tina torturii, mântuire,
să vă pictați în suflet o asumare vie
de strașnic legământ;
un legământ cu rădăcina muiată în pământ,
udat cu vers, cu Taine, cu sânge și cuvant!

Da, Trezirea-și cere zarul, iar veriga-n Cer zidește,
Ștefan Domnul de la Putna vrea : Răspuns. Chemarea-i crește.
Ca sa poți zbura-n înalturi, cu crez cast de-nțelepciune,
Tu să arzi întâi veninul ne-adevărului din tine !

Iubirea și credința fie-vă stâlpi de foc,
în jgheab cu demnitate si… Taina, sub obloc(…)

Reclame

Despre Ana

Baraca de Ceruri cu stol de tăcere,
În sfere de falnice, artistice creste,
Își țese pereții din lutul de vremuri,
Să poată dospi despre Ana, poveste…

Țâșnit-ai, Copilă, ca firul de iarbă,
În stâncă de viață, cu bărci în popas,
Porți straie de frunză, de flori- rădăcină.
La Oașa-ți iei seva să crești în pur, cetate,
Cu strașnică tulpină.

Iar Inima îți este cuibar de adânci taine,
Neliniști și tăceri, cu maluri de voință,
Tăceri ce nasc: când muguri, când ramuri de credință.

E slova sihastră a clipei ce vine,
E Ceasul cel bun, ce miroase cumva…
Ce aduce aminte de inima caldă,
De trăiri ce curg hristic, de altundeva…

Aici și Acum-ul roșesc a pieire,
Labirintul de stări se topește-n grilaje,
De lanțuri ce cad sub vălul ce vine
În ropot de glasuri de îngeri, iubire.

La Oașa ți-e cuibul de rai ce te crește,
Copilă ce astazi pășești în poveste!
Visezi la o lume ne-mbăiată-n rugină,
Cu minus-capcane, cu arbori de gând,
Cu lunca de zâmbet, ș-izvor de-nțelepciune,
Cu vers și cu melodic, cu chip făr’ de tăciune(…)

Se-avantă în Munți d-epopeice timpuri
O toacă din Oașa, Scrisoare printre stele,
Deschizi prin ea răvașe și te hrănești cu ele.

Și cauți meteorul ce stă să încunune
Planeta ce cald ne pătrunde în oase.
Ești colțul de luna și stânca de soare,
Cuibar de lumini și de umbra, din mare,
Semințe- credință, cu frunze de gânduri,
Celesta clepsidră cu aripi de fluturi.

Indiferent ce voci auzi din Tunetul-Lume,
Nu le lăsa s-atingă talantul de iubire
Ce Domnul-a pus în tine, ca piatră de zidire!

Ești, Ană, Copilă, petala ce simte
Mai mult decât vântul și roua și ploaia,
Ești fulger și rază, Copil și Bătrână,
Un fluier de frasin, cu cânt de stejar,
Cu ochii de prunc, cu inima-n jar;

Ești și spicul și macul
Și- aripa și visarea.
Ești Văl de ani-lumina care-mprejmuie Mirarea
De apus celest, oniric, secunde drămuite,
Prinse-n hora ființării, în vârtejuri mistuite.

În foc luminos de-a păși în credință,
De-a te ciopli pe tine, de-a-ți căuta Sămânța
Ce-a pus Cerul în tine, și caută, Copilă,
Așa cum se cuvine!

Irina Stroe


Mulțumesc pentru darul de iubire ce ești, Ana.

Așează-te

de Irina Stroe

Așează-te aici, lângă mine, pe iarba
Ce crește din cer spre pământ, sub o harpă de stele
Și nunți de mirifice iele.
Adulmecă vântul și ia în palmă norii,
Sărută apoi o frunză, dar fără a o smulge,
Recită-i 7 versuri din lumi ce-au fost odată,
Promite-i nemurirea, dar făr’de-a o culege…

Îmbrăca-te cu valul eternei Mari ce strigă,
După portalul vremii, așteaptă soli de nuferi.
Și simte-apoi unirea. A ta cu el, pământul.
Simțindu-i rădăcina adâncă ce te naște
Din miez de praf de stele și elixir de aștri.

Apoi adună cerul în ochii- cor de lacrimi,
De dor și de chemare, de aripi de petale
Ce freamătă Ființa și o aruncă-n Vale…
E Valea cea adâncă a Conștiinței sacre,
Pe care ai ales să o ascunzi de Tine,
De Eu, dar și de Mine…

Uitat-ai, însă, Spirit…ca n-o puteai ascunde
Pe Ea…de El…de Sine.
Ce paradox, ce Taină… hilara desfătare:
Să înțelegi, să simți că valea-i Munte…oare ?
Și da, așa și este.
Când coborâm în Sine,
Abia atunci e Clipa de Zbor cu sacru-n tine.

Și când cobori în tine, lângă Izvor ce ești,
Adâncă și senina caverna șlefuită
De timpuri neatinse de-akashicul penel,
Atunci cade cortina și masca prăfuită.
O harpa se aude și înțelegi că cerul
Pe care în tine îl invitai să intre
Era chiar Miez de Sine în tot ceea ce EȘTI.
Ești sumă de mistere, de chei și sacre mantre.
Ești pui de Cer, Copil al Codurilor sparte.

12072632_946692278737156_6867834505320767071_n

mandala_77_for_lou_in_canada__not_finished__by_hadas64-d5w6b9n

 

„Lectia” Copiilor…e Darul lor sacru

de Irina Stroe

Cine sunt Eu? O Copila mare, care iubeste intens si curat, cu toata fiinta. Si avem 3 ingerasi de copii in fata carora ne inclinam.

Copiii…cata minune si cat Dumnezeu sunt tainuite, ca intr-un magic Cufar, in fiecare suflet de copil…Noi avem, dincolo de Timp, o unica Comoara reala, autentica, eterna: Iubirea si 3 astfel de cufere de Nemurire si de Divin, un grai ce nu isi gaseste dictionar.

44aebc652ff5f08d1ccc7f820f593f34

Si cad toate dogmele in fata lor, a unor puisori de Om si Dumnezeu; cartile cu teorii si sisteme isi topesc rostul in propriile pagini, cand sufletul, ca parinte, iti e ghidat de busola simtirii curate, sincere, a iubirii necondionate de umbre si comparatii si alti monstri pe care societatea, din obsesia controlului si a uniformizarii, le impune, asezandu-le ca intr-o expozitie de tablouri rare, intr-un muzeu mereu in paragini…

Copilul poate fi frumos si atat de lin “educat”…in ordinea firescului sublim. „ Educat”…straniu spus, pt ca inca de cand il simti pe san, incepe Educatia lui cu tine, ca parinte. Copilul te invata sa iubesti si mai inaltator, iti descoperi, prin infinitul privirilor angelice, esenta Dumnezeului din tine ca mama, ca tata.

9fabd2fcea64690b194ab03a97fe1ab2

Copilul este Scoala Iubirii oricarui Om, el ne invata mai mult decat oricine ce inseamna sa iubesti divin. Din ziua intai a intalnirii noastre Aici si Acum, mami si tati le-au spus cu toata fiinta lor cele 2 cuvinte de magie : te iubesc…fara a sti ce ne va astepta de la un punct incolo…Si au crescut sufletele, iar acum, cand baieteii au implinit 3 anisori de minuni, iar fetita a atins si ea, micuta noastra, 1 anisor si jumatate, „te iubesc”-ul nostru s-a mutat in alta Casa, in „te iubesc”-ul lor, pe care il rostesc cu atata sfintenie si castitate, incat simti ca pana si aripile ingerilor se pogoara din Inalt spre a le mangaia sufletele.

Cuvantul scris invata, deschide calea spre cunoastere, adauga informatii, cuvantul desluseste, clarifica, INSA doar Iubirea si Simtirea totala demistifica orice traire.

Nici o Carte din lume nu te va invata sa iubesti, nici o slova nu te va pune direct si fortat pe Cararea Iubirii; cartile, sistemele, dogmele, sfaturile tuturor iti pot doar deslusi ceata din Zare, in cazul fericit, dar doar atat.

d1da1a195653890b3ed9017cc6da3a3d

Si sunt binecuvantate Rolul si Menirea Cuvantului scris, eu insami m-am nascut inconjurata de tainele cartilor, in lumea cuvintelor. Dar ca sa vezi prin ceata, ca sa poti darui Iubirea ,e nevoie sa o aduci in tine. Sa iti faci pamant fertil in propriul Sine, sa lasi Vantul sacralitatii sa isi arunce Samanta in acel pamant al tau si apoi…sa o stropesti zilnic…zilnic cu Adevarul din tine, Adevarul despre tine.  Asa prinde a rasari plantuta atat de gingasa si de fragila a Iubirii  divine.

Astfel ne invata copiii „ lectia iubirii”, care nici macar asprimea lectiei si a dogmei nu o are, ci doar sfintenie, iubirea divina, care le uneste pe toate celelalte intr-o sfera de divina magie.

Va iubesc, dragilor!

 

 

Epistola catre Copiii mei

de Irina Stroe

A existat un Timp, uitat acum în zale
De amintiri lichide și dor de licurici,
Când mami, o copilă, visa în Nemurire
Să fie în vecie o Mami…de pui mici.

Și vă simțeam în Suflet, în carne, în Ființă,
Nu era os din mine să fie doar al meu.
Știam că lângă Domnul stau 3 minuni de îngeri
Ce-așteaptă doar un Zâmbet, un Semn de Dumnezeu.

Și-ați coborât în pântec: doi crini și-o floare rară,
Trei Flori cu rădăcini înfipte-adânc în Cer.
Iar mami și cu tati n-au mai găsit Cuvinte
În mulțumirea lor, ci doar trăiri de-Eter.

Iubirea noastră-i sacră, e mai presus de Fire,
De Dor, de Cânt, de Aripi, de-a fi în Nemurire.
Și mami se gândește ce-a pus Domnul în voi,
În Suflet și-n Ființa:
Un strat din Cer și-o Stea,
C-o Galaxie-n ea.

Iar noi, părinți, ce oare avem acum a face?
A “ desena” noi Drumuri, ce-n vise le-am desface?
Modificăm destine după al nostru plac?
Schimbăm o Panorama c-un Peisaj abstact?

Vă pregătim de Drumul cel Mare și pavăt
Nu doar cu ritmuri line, ci și cu “gropi” pictat.
Dar cum s-o facem oare, făr-a lasă în voi
Din propriile noastre ratări, căderi, nevoi?

Aceasta-i Întrebarea și Unica Mirare…
Pe care un Părinte, iubind, etern o are.
Și a venit Răspunsul gingaș, dar Ferm și lin,
Tot de la voi, de-Acasă, din dulcele Divin:
Copiii sunt Minunea, Răspunsul și Chemarea.
Ei sunt Lumină, Muntele și ,mai apoi , Salvarea.

Eu pun în voi Iubire, din ea vor crește toate
Și voi veți fi cei care v-alegeti nestemate
Din profunzimea Mării Ființei care sunteți.

Punem în voi, prin Domnul, Sămânță de Gandire,
Cu-a Vremii trecere, s-o nașteți, divin, Întelepțire.
Trei porumbei cu ochii de spații de mărgean
Vă vor purta pe aripi Nectarul Păcii însăși,

Iar voi, iubiții noștri, s-o înalțati pe-o Scară
Cu trepte fără Cuie, Urcarea să nu doară.
Sunteți, din Cer, Iubire și Lotus, totodată.
Ce noi avem a face este-a păstra Petala
Cristal, imaculată.

Să știți de unde-i Cerul și unde e Acasă.
Să stiți că țară voastră e unde-i Dumnezeu.
Dar să aveți în Piepturi pe Dacul-Deceneu,
Care-n a lui Simțire, Cunoaștere și-Adânc
Vibra o unitate de: Soare, Huma, Gând,
De Crez în nemurire, în labirint de Spații,
Într-o Coloana sfânta de Infinit pe care
Brâncusi avea s-o nască, din Cer, muiată-n Soare.

Să fiti solemni, ca brazii, Copiii mei de Cer
Și viguroși ca Munții, cu capete semețe.
Nu în Mândrie-i forța, nu e Putere-n ea,
Ea-i doar o mască veche, nisip fără valoare,
O harpă ce nu poartă în ea, a ei Cântare.

Fiți doar Drepți în ținuta, cu spate de Stejar,
Cu aripi de arhanghel, cu Piept spălat în Har.
Cu Ochi de Vultur mistic și-n Inima, Cuvântul.
Cuvântul de Iubire; ca El vă fie Gândul!

Aceasta-i Moștenirea, iubiți Fii și Fiică.
Și nu uitați vreodată
Că CE din Cer coboară,
În Ceruri se ridică !

 

hfjk

 

c6dcd5e5ed055b72db722834b34838e2

 

7.16

 

 

 

28b33602f8d209201a7577668482e74f

 

 

 

 

 

Sete de Re-amintire

de Irina Stroe

Dupa amiaza…afara bat stropi, vantul se simte in haiducie, eu, cu o ciocolata in mana, imi savurez “dependenta”, dulcea dependenta de cacao… Puii nostri, abia treziti, plonjeaza in lumea magica a Jocului, inca in hainutele de somn fiind. Si eu, odata cu ei, bineinteles, dar… fara ciocolata. Pe ea o las trista, aruncata in graba, pe un raft inalt, cat sa nu corupa in amorul pentru ea si pe copii. Cel putin, deocamdata.

Mi-am dat termen-limita sa imi fac singura blogul , cu toate cele aferente lui, prelucrare poze, etc, in cateva nopti, 3 la numar, mai exact; a fost o provocare minunata, dar tot provocare ramane.. . Si, astfel, ultimele 3 nopti au fost de “ sesiune”, ca in studentie, cu tutoriale de WordPress si de Facebook, in loc de lucrarile de filozofie si stiinte politice. Ceva chiar Nou pentru mine.  Ziua, maratonul cu piticii si toate celelalte activitati ale zilei, noaptea, alt maraton cu notiuni cu care urma sa ma imprietenesc, desi la inceput ne uitam urat unii la altii, mai ales in privinta codurilor de Html. Dar nu e de regretat, dimpotriva, e fascinant.

3fa34dfb9e93c7d60852fe21318d76ee

 

Unde vreau sa ajung…nu este spre lauda redactarea, cosmetizarea de una singura a blogului personal, pentru ca aceasta e facil, nu presupune mare efort, nici mental, nici energetic, mai ales când scrii din suflet si cu mare drag. Nu se cer si nici nu se justifica lauri.  In alt Punct vreau sa ajung. Se spune ca…Totul se invata; Orice se invata. Insa, eu merg pe alta premisa…ca totul ni se RE-aminteste. Noi nu invatam nimic de fapt. In fiecare clipa a vietii noastre, nu facem altceva decat sa  accesam niste “amintiri”, care, odata iesite la suprafata, se transforma in “ notiuni proaspat invatate”. Am copilasii langa mine care imi intaresc aceasta convingere in fiecare clipa. Mi-am amintit de anii in care sorbeam pana si tusul de pe paginile cartilor, iar adrenalina resimita acum aducea cu amintirile de odinioara. Si atunci observam ca fenomenul de deja-vu era de multe ori inspaimantator.

Tot ceea ce venea ca Nou din jurul meu se resimtea ca fiind un adanc Vechi, din mine… Noul nu era niciodata Nou, era acel Ceva, acoperit parca de o “furtuna de nisip” si re-descoperit cu ocazia altei…”furtuni de nisip”: setea de Reamintire, NU setea de Cunoastere.

Ma asez cu copiii pe carpeta moale, pufoasa, iar eu mai ca aveam sa accept invitatia la “un ceai” din partea Mosului Ene. Unul dintre baietei imi simte piroteala si vrea sa imi ofere pieptisorul lui de ingeras, “ sa faca mami nani”. Dar ma mentin pe pozitie. Mami nu are nevoie de somn prea mult si nu e ironie. Bucuria de pe chipurile minunilor noastre a ajuns sa inlocuiasca orele de somn cu orele de veghe si de iubire.

Intre mine si el, onorabilul domn Somn, s-a semnat de mult timp un Pact de Nonagresiune, fiecare isi vede de treburile lui. Fericirea mea este ca nu Insomnia e cauza, ci doar energizarea corpului pana la punctul cand , tehnic vorbind, 3-4 ore de somn in cele 24 sunt de ajuns. Bebelusii nostri au inceput deja jocul stupului, roiesc ca albinutele in jurul meu, fiecare cu cate o dorinta, o rugaminte, o jucarie care nu merge cum vor ei… Le traiesc miscarile, atingerile fine, manutele pufoase si guritele dulci, de fragi de munte…sunt sufletul nostru si…si sunt Exemplul.

Si asa a inceput drumul spre o alta tema de gandire pe care deseori mi-am propus-o. Da, suntem obisnuiti sa spunem sau chiar sa ne inoculam ideea ca noi, parintii, suntem cei care servim drept: modele, exemple, etalon, noi ii invatam, noi ii formam, noi ii punem “pe Carare”, cum se spune… Adevarul este undeva…nici macar la mijloc, simt eu. Si vad aceasta chiar langa mine, in fiecare clipa, la puisori de Om care au doar 3 anisori si respectiv, 1 an si un pic. Si sunt sigura ca toti parintii care ma citesc acum si nu doar cei ce sunt parinti, daca stau pentru cateva clipe in intelegere cu ei insisi, iesind din configuratia de parinte-model, daca se deplaseza in exteriorul propriei fiinte si isi vad copilul de undeva, din afara cadrului familiei, vor ajunge la aceeasi constatare.

De cele mai multe ori, Copilul, da…el, cel considerat deseori nestiutor, slab, fragil, dependent, Copilul este sursa unui izvor de nepatruns de intelepciune, de pace, de intelegere, de sfintenie, de candoare, de rafinament in simtire si manifestare a sentimentelor, de forta fizica si putere psihica desavarsita.. Da, el, copilul care, material vorbind, este inca dependent de parinti, el este cel care de multe ori hraneste prin insasi energia lui inteleptirea adultilor din juru-i , uneori printr-un simplu gest de iubire. Sau uneori cu o privire. Copilul nu cunoaste Masca si nici intrebuintarea ei, el este pur. Pur si simplu. Copilul oglindeste insa mai tarziu ceea ce s-a semanat in el pana la acea varsta. Educatia unui copil nu incepe odata cu nasterea sa, ci incepe de dinaintea nasterii sale, dinaintea momentului conceptiei. Cu mult inainte.

Ceea ce parintii au dezvoltat in ei insisi impreuna si individual inainte de conceperea copilului, acea energie se va regasi si in copil. Si cu toate ca el “ mosteneste” energiile parintilor, cu bune sau cu mai putin bune, el primeste a priori de la Domnul dreptul divin la Alegere, la sacra Simplitatea de a simti, de a iubi, de a fi diafan in tot ceea ce face. Parintii doar trebuie sa vegheze la pastrarea treaza a acestor daruri. Valul ignorantei si al uitarii nu e bine sa se aseze pe aceste “amintiri” sfinte pe care Fiecare dintre noi, repet, Fiecare dintre noi le primeste inca de la conceptie.

Cam astfel vad eu totul…Noi, parintii, suntem ghizii, calauzitorii in viata ai copiilor nostri, suntem mama si tata, suntem prietenii lor de suflet si iubirile cele dintai, dar sigur un lucru nu suntem: proprietarii copiilor nostri. Sa ne reamintim sa fim copii cu inima, sa ne desferecam din lanturile ruginite ale dogmei, ale “gri”-ului, fiind noi cei care luam Copii drept model.

Nu e poezie ce spun, schimbarea noastra de optica nu va conduce instant la modificari spontane, de largi proportii in societate, dar va fi un Pas. Un Pas mic, dar vital.

Sa nu uitam ca pelerinajul in zonele cele mai adanci ale sufletului se va face intotdeauna cu pasi mici, timizi uneori, nu in pasi gigantici. Desprinderea din masti, din fals, din ceea ce nu suntem, dar vrem sa parem, stiti unde va duce ? La un izvor de flori izvorand din noi insine. Si nu numai noi le vom simti parfumul, si toti cei din jur vor remarca.

Metamorfoza voastra in…Gradina cu flori.

Like This!