Când NU mai este „Degeaba” (…) Popas în strana inimii

Degeaba îi dai Omului să bea Apa când altcineva i-a dat înaintea ta sau…a murit setea în el, gândindu-se la Apa din căușul mâinii tale…
Degeaba îi dai unui suflet să bea din preaplinul inimii tale când veriga cordului său a cedat. Și degeaba îi întinzi rădăcina izvorului, drept ofrandă, când el îți cere un codru de pâine. Nu e nimic plastic în ce spun, e confirmarea pe care fiecare dintre noi o avem. Ne împresoară permanent lagune de bucurie sau de amărăciune. Și din acest punct apar fie zâmbetul, recunoștința, fie durerea, lacrima. Partea benefică, cea în care unul cere ajutor și celalalt îl primește, iar apoi învață a se ajuta pe sine, e cea ideala.

Abia când apare lacrima, se naște și tâlcul.
Lacrima celui care s-a simțit neauzit în Chemarea lui, durerea celui care, având nevoie de un „pansament”, a primit un „bisturiu” în schimb, neputința celui care nu a auzit la timp disperarea celui de lânga el.
În aceasta cascadă , nu avem doar UN suferind, ci DOI (cel puțin). Nu doar celui ce are nevoie de un sprijin emoțional, energetic (deși pe undeva, emoționalul cu energeticul se intersectează) material, îi lăcrimeaza sufletul. NU. Uneori e mai cruntă povara pentru cel care a stat și a privit dezinteresat, neimplicat la cel care se surpă langa el. Poate pe moment, indiferența poartă Masca perfectă, de „spectacol”, și atunci Lacrima celui ce plânge în fața lui, conștient sau nu, poate nu-l atinge. Masca își joacă excepțional rolul de Zid.
Dar impenetrabilul nu este garantat pentru veșnicie. Se vor aduna Mască dupa Mască, aidoma foilor de varză, până când povara Maștilor pe Chipul sufletului va fi atât de cruntă și de fierbinte, încât inevitabilul se va produce, chipul va fi ars, iar măștile vor cădea toate deodată, în efect de bumerang. Și vai…atunci. Cel care cerea „apă” sau „pâine” se poate considera pe sine fericit în fața celui care va purta pe vecie stigmatul lui „Doar Eu contez”….deși…deși…aparent, el poate părea…o ființă plină de devotament pentru toată Creația si elementele ei. Ține tot de „măreția” și arta de disimulare a măștii.
Dar când simțim că cineva are nevoie de ajutor, sufletul lui ne transmite acea strigare, dar el să nu o poată formula în cuvânt? Iar responsabilitatea destinatarului e să Simtă și să Știe să AUDĂ, să traducă, să descifreze „textul” primit…

Totul se petrece într-o Tăcere de Primordial. Nici unul din cei 2 nu vorbesc Cuvinte. Gurile lor nu vorbesc, dar Sufletele…ooo, da… ce Dialog amplu, balans sfătos în afara oricărui timp, plin de taine.
Ce-ar fi dacă am face un popas în strana inimii și am începe să „Auzim” sufletele , nu guri, nu minți, ci glasul inimilor celor ce ne înconjoară. Ochii, slova inimii omului îți spun totul despre acel Suflet. Acolo, în splendida magie sacră exista o cronica akashaa tot ceea ce a fost vreodată.
În acel ostrov de gând apar finețea și rafinamentul judecăților de valoare pe care le emitem, pentru a nu risca să introducem mentalul în conflict cu informația primită prin suflet.

” Nu e bine sa acorzi ajutor dacă Omul nu ți-l cere explicit”- spun unii.
Bun… și aici vin și întreb eu: noi, în câte momente ale vieții am primit Dar divin, „cadouri” de minunate binecuvântări, fără să știm că avem nevoie de ele ca de aer, fără să le cerem conștient Domnului în rugăciunea noastră; de care ori nu am primit de Sus sau de la semenii noștri „semne” de iubire necondiționată, când fie nu cunoșteam poteca strigătului de ajutor, sau, mai grav, dintr-un adânc orgoliu, pretindeam că totul e bine cu noi și de fapt nu era așa. Unii dintre noi nu știu să ceară, nu știu să urle când simt că se prăbușesc, când simt neputință, altii sunt prea mândri să recunoască, alții sunt atinși de timiditate și o sensibilitate extreme, alții ar primi sprijin necondiționat, dar nu vor ca, prin aceasta, să creeze perturbări în jurul lor, dezechilibre, împovărări. Și lista de „Categorii”, de rafturi în care ne împărțim cu toții, în Ceasuri din viață, se poate prelungi la infinit. De unde vin toate aceste dureri, nevoi, slăbiciuni ? Din răni de inimă. Din lipsă de Iubire. De înțelegere. De a fi Auzit. De a fi Ascultat.
Se vorbeste atât de semeț, de înalt despre arta perfecționării comunicării , dar câtă parodie este când standardele se ating doar de la gură la gură, nu de la suflet la suflet.  Acolo sunt Dialogurile autentice. Acolo e îngerescul din noi toți. Și tot Aici se pogoară Esența.
Societatea, cultura, umanitatea percepută holistic, dintotdeauna a lucrat cu Scheme- Etape-Categorii. Totul trebuie să fie Proces, totul trebuie să susțină Trepte, altfel nu e bine…Și adevărul e că…e bine doar până la un punct, dincolo de care, nu mai e în regulă nimic.

Doar în Etape credem, de Etape ne vom lovi și ne vom strivi. Numerologia e frumoasă prin ea însăși, avem vămile vazduhului, câmpurile subtile… și ele împărțite, multe din aspectele fundamentale ale Creației se traduc prin Număr, prin Categorie.
Dar Omul nu e Număr, omul nu e Cifră, oricum am lua-o: genetic, energetic, spiritual, carnal, e cu mult peste fiecare din acestea luate separat. Omul e și Cuvânt, e si paradisiac, e si teluric.

Așadar…să revin. Deschiderea noastră spre a auzi cu urechea Inimii vocea sufletelor din jur se face numai prin „bifarea” Rosturilor din lăuntru. Ca să putem Auzi, ajungem să „redactam” o recenzie a propriilor răni, cangrenele noastre pe care deseori le dosim frumos sub ambalaje sclipicoase, toate născute din surzenia noastră față de noi însine. Nu ne mai auzim nici chemarea sufletului, nici vocea curată a trupului,nici mentalul când ne strigă pe ton senin și sănătos.
Înainte de a dori să ajutăm întreaga Lume, să ne înfigem profund rădăcinile în pământul Miezului a ceea ce suntem, să devenim un arbore care va purta în el Rost de flori și Rod de umbra.

Dacă în noi nu a prins germene Sămânța vindecării, , riscăm să smintim și pe altii, să îi tragem după noi chiar mai jos de unde le-am perceput strigarea. Cât de așezat se simte Plinul când întelepciunea dă Rod în unire cu mărinimia, dăruirea și discernământul.
Vă istorisesc în final o parabolă. O Ghindă a căzut pe marginea drumului. Animată de sentimente altruiste, ea dorea să plece să ajute ființele din pădure. Tatăl ei, Stejarul, i-a spus : “ești încă mică și vulnerabilă. Fii prudentă, începe prin a te ascunde întâi în pământ, rădăcinile vor crește și atunci când vei deveni mare, vei fi folositoare”. Ghinda răspunse: “Tu ești o ființă fără inimă, rea, eu sunt plină de Iubire pentru creaturile din jurul meu ! Doresc să ajut,tată !!! “ Dar iată că un porc mistreț care trecea pe acolo a văzut-o și a înghițit-o.
Nici Tatăl-Stejar nu a fost de vină, pentru ca el și-a avertizat copilul-Ghindă, nici porcul, pentru ca aceasta erau Menirea și Rostul lui, să caute și să mănânce Ghinde.
Să nu rămânem pietre -deși până și pietrele vorbesc- când suflete în jur au nevoie de noi, mâine putem fi noi cei cu strigătul în furtuna sufletului, să ajutam cu discernamant și fără așteptări, necondiționat. Dar în depline conștiință și conștiență, asumat. Și cel mai important e ca acel suflet să fie ajutat să ÎNVEȚE să se poată ajuta singur mai departe. Dăm mâna salvatoare ,oferim din suflet și în armonie, cu echilibru și în Iubire, nu dăm Lecții de viață, pentru că pe acelea, ni le da Cerul, iar apoi , “lasam omul să pescuiască singur, nu-i mai dăm noi direct peștele”.
Pentru că “dându-i mereu peștele”, neinițiindu-l în frumusețea „Lacului” și nepunându-i efectiv „Undița” în mână, riscăm să îi facem mai mult rău decât bine, prin crearea unui string, a unei dependențe între noi și el. Și ce își pierde acel suflet în primul rand? Ce este mai valoros, libertatea.
Rândurile de mai sus nu îmbracă o expunere pretențiosă, ci trăirea unui om simplu, care încearcă, ca fiecare din noi, să îsi ” cizeleze” Auzul, spre a întelege Graiul Sufletelor.
Voi pune ultima pietricică a acestei Episole către voi, dragii mei, printr-o remarcabilă afirmație a lui Garcia Marquez: am învațat că un Om nu are dreptul să privească pe al Om de sus decât atunci când trebuie să se aplece, pentru a-l ajuta să se ridice.

Irina Stroe

https://www.facebook.com/irina.stroe

Reclame

Vreti papagali?

Vreti papagali ? Ii gasim frumosi si maiestuosi in jungle sau in expozitii de pasari. Si sunt sublimi. Chiar sunt extraordinare aceste suflete din marea creatie.
DAR de Oameni-Papagi ar fi bine sa ne ferim cu totii. Nu obligati pe cei din jur sa devina astfel de papagali care sa va repete mimetic cu: ” Da, ai dreptate!” si ca tot ce faceti este BINE.
Sa nu devenim noi insine papagali pentru altii.
Dacă va infrumusetati cu orbire, mergeți voi înșivă cu minciuna mai departe. Dar nu pedepsiti si nu forțați pe toti din jur la a: nu auzi, a nu intelege si a nu discerne.

Voi, cei care aveti mult elan în a va judeca semenii ca au oferit credit la inceput, încredere, unor oameni în viata (chiar daca acesti „culpabili” nu sufereau de naivitate, ci poate de prea multa generozitate ) ar trebui să aveți în vedere că e mare lucru ca Om sa mai poti încă avea incredere in Om.
Sa ai puterea de a pleca cu un „Da” inainte de a nu pune la pământ pe aproapele, din clipa 1 in care l-ai cunoscut.
E Firesc sa dai o sansa acelui om chiar daca vezi dintru inceput ce este cu el;dar simti sa ii deschizi o Cale prin care sa poata grai despre sine: Cine Este. Fiecare din noi avem nevoie de acest bilet in viata. Aceasta e pentru Inceput.

Dar si cand se intampla ca acei oameni sa înceapă să vadă ce se afla sub coaja celui căruia i-au oferit din preaplinul simtirii lor: creșterea, susținerea si creditul generozitatii curate, necondiționate, nu va asmutiti pe ei. In deplina eroare va aflati.
Trăiesc unii o viata si nu apuca sa cunoasca pe cel de langa el. D’apoi în ani de zile..
Cati dintre noi nu am avut sute de decepții- dezamagiti, cum vreti sa le numiti? Oare nu ati crezut mai intai în acei oameni care v-au dezamăgit ?
Stiti ceva? Minciuna si falsul se vad primele. Ele troneaza. Vor locul din fata la.Spectacolul vietii.
Adevarul întotdeauna preferă să stea mai in spate. DE CE? Pentru ca El stie ca e doar o problema de Timp pana va iesi in primul Rand al vieții actorului ce se îmbată cu neadevăr si calde sperante.

E semn de trezire si de maturitate, de înțelepciune sa nu mergi cu Orbirea mai departe. Nu e loc de ocara, dimpotriva. Si nici semn de eroare sau de gol de intelepciune sa ne daruim unii altora sansa de a ne schimba in Bine. Iar aceasta inseamna sa acceptam Adevarul, oricand de ne greu „ni se asaza” pe suflet.

Nu obligați constient la obediența Orbirii voastre pe toti cei care va inconjoara si va vor binele, dar nu va graiesc în deplin acord cu poziția voastră din prezent.

Nu forțați la sclavie de tacere surda, dureroasa pe cei care, spre deosebire de voi, au rupt chingile neadevarului de care voi înșivă v-ați legat si i-ati legat si pe altii, prin voi.

Mulțumim lui Dumnezeu pt toate darurile sale cand va e Bine si ii întoarcem spatele cand prin alegerile noastre nu ies toate cum am fi vrut. Sau învinuiți pe „altii”.
Nu. Noi insine. Voi înșivă sunteti si suntem in culpa. Nu „altii”, nu Dumnezeu.
Un monah bătrân mi-a spus odata: Dumnezeu incearca sa ajute pe Om nu doar prin propriile Sale interventii, dar mai ales prin oamenii pe care îi trimite din cand in cand sa ii transmita iar si iar acelasi mesaj. Dumnezeu lucreaza prin Oameni.
Încăpățânarea omului se plateste. Si nu e Dumnezeu vinovat. Binecuvântarea Domnului vine peste noi toti cand se face in acord cu învățarea lecțiilor de viata.
Si de obicei omului i se dau aceleași lecții de viata care se repeta iar si iar în viața lui, pana omul se trezeste si are curaj sa isi schimbe șablonul alegerilor pe care le face.
Pana si oamenii care apar in aceste repetate lectii de viata incep sa semene intre ei.
Iar cercul se rupe cand Lectia a fost asumata, invata si integrata in adevar.
Zi senina in toate cele ale Inimii,

Cere de la Tine (…)

de Irina Stroe

Cerșim de la Piatra tăria din roca, nebunia fermității pe care o are si pe care o negociem cu organicul, pentru a ne înlesni statornicia trupului, a cuibarului de atomi ce suntem și ne creștem.
Cerșim de la izvoare frenezia dorințelor și voluptatea tăcerii pe care șipotul buclucaș îl tăinuieste între fire de nisip, pământ, ierburi îmbătate de umed, de pești și de scoici.
Cerșim foc din Foc și pretindem lacrimi din flama și vrem sa ne topim inimile în cenușa zborurilor încătușate sub piele. Si știm a cerși apoi o pană de phoenix, biata…salvată ca prin miracol din crematoriul firii.
Cerșim Aer din vânt de miază-zi și de miază-noapte și ne prelingem înfrigurați în înlănțuirea cortegiului de gânduri-păsari, păsări fără de stol, păsări fără de Pasare- ghid spre tărâmurile unde, din aripile lor, îngerii țes emoțiile îndrăgostiților.
Cerșim de la cei din jur suflete cu fluturi și lilieci, cu porti între universuri, în loc de Ochi, cerșim cuvinte cu toping de caramel și ciocolata fierbinte deasupra, stăm cu mâna întinsă să picure Cerul în podul palmei uscate o trăire, o sămânță de zare-Dumnezeu.
Cerșim adevăr, minciună, lumină și întuneric, ne dăm în bărci cu soarele și ne iubim cu luna, creăm galaxii de găuri negre, dar speculam vânătoarea de stele și facem negoț cu meteorii, fără sa înțelegem cât de mărunți suntem atunci când ne vedem…mari.
Omul știe dureros de sincer a Cere.
A cere de la alții, a cere de la natura, a cere de la Dumnezeu. ….Cui cere doar târziu, rareori sau poate niciodată? Unde ar trebui sa fie primul popas în care Cerșitul i-ar deveni Dar oferit fără de mână întinsă ? Acest ” a Cere” ar dobândi noblețe, în acest sens.
Rar știe Omul a „cerși” la cel mai sublim nivel, de la el însusi. Abia atunci mâna aceea întinsă în fața lui însuși ar deveni punte de salvare, de trezire, de cunoaștere, liant de regăsire și de refacere a oului ce-a fost odată. .. E cel mai simplu act primordial și demiurgic ce s-ar putea petrece vreodată, să ne aducem aminte să cerem de la noi înșine.
Dar Omul își cunoaște „meteahna”, cu cât ceva este mai simplu, cu atât se îndepărtează de acel Act-Prezență; e mult prea plictisitor pentru ființa umană atât de elaborata…
Nu…Omul e înălțător atunci când sapă după complexitate, când scormoneste după „adevăruri” care duc Nicăieri și îl izbesc în haos.
Și dacă am alege să stăm în fața oglinzii de sine, să ne întindem mâna nouă, pentru ca mai apoi să ne dăruim verzi, sănătoși, sufletelor din jur, ce miracol se întrevede în acest chip.
Am asista la act ceresc,mugur germinând a Bucurie,când a Cere se transformă în a Primi necondiționat. Și totul se petrece în Coaja aceluiași Ou….Tu, cu Tine, cu Eu și cu Sinele tău, sub umbrela celui care așteaptă sa îți fie: Coajă, esență, nucleu și pecete. Sigiliu de om și Cuvânt de Dumnezeu.

11782385_759639187481797_1472254686841444400_o

„Lectia” Copiilor…e Darul lor sacru

de Irina Stroe

Cine sunt Eu? O Copila mare, care iubeste intens si curat, cu toata fiinta. Si avem 3 ingerasi de copii in fata carora ne inclinam.

Copiii…cata minune si cat Dumnezeu sunt tainuite, ca intr-un magic Cufar, in fiecare suflet de copil…Noi avem, dincolo de Timp, o unica Comoara reala, autentica, eterna: Iubirea si 3 astfel de cufere de Nemurire si de Divin, un grai ce nu isi gaseste dictionar.

44aebc652ff5f08d1ccc7f820f593f34

Si cad toate dogmele in fata lor, a unor puisori de Om si Dumnezeu; cartile cu teorii si sisteme isi topesc rostul in propriile pagini, cand sufletul, ca parinte, iti e ghidat de busola simtirii curate, sincere, a iubirii necondionate de umbre si comparatii si alti monstri pe care societatea, din obsesia controlului si a uniformizarii, le impune, asezandu-le ca intr-o expozitie de tablouri rare, intr-un muzeu mereu in paragini…

Copilul poate fi frumos si atat de lin “educat”…in ordinea firescului sublim. „ Educat”…straniu spus, pt ca inca de cand il simti pe san, incepe Educatia lui cu tine, ca parinte. Copilul te invata sa iubesti si mai inaltator, iti descoperi, prin infinitul privirilor angelice, esenta Dumnezeului din tine ca mama, ca tata.

9fabd2fcea64690b194ab03a97fe1ab2

Copilul este Scoala Iubirii oricarui Om, el ne invata mai mult decat oricine ce inseamna sa iubesti divin. Din ziua intai a intalnirii noastre Aici si Acum, mami si tati le-au spus cu toata fiinta lor cele 2 cuvinte de magie : te iubesc…fara a sti ce ne va astepta de la un punct incolo…Si au crescut sufletele, iar acum, cand baieteii au implinit 3 anisori de minuni, iar fetita a atins si ea, micuta noastra, 1 anisor si jumatate, „te iubesc”-ul nostru s-a mutat in alta Casa, in „te iubesc”-ul lor, pe care il rostesc cu atata sfintenie si castitate, incat simti ca pana si aripile ingerilor se pogoara din Inalt spre a le mangaia sufletele.

Cuvantul scris invata, deschide calea spre cunoastere, adauga informatii, cuvantul desluseste, clarifica, INSA doar Iubirea si Simtirea totala demistifica orice traire.

Nici o Carte din lume nu te va invata sa iubesti, nici o slova nu te va pune direct si fortat pe Cararea Iubirii; cartile, sistemele, dogmele, sfaturile tuturor iti pot doar deslusi ceata din Zare, in cazul fericit, dar doar atat.

d1da1a195653890b3ed9017cc6da3a3d

Si sunt binecuvantate Rolul si Menirea Cuvantului scris, eu insami m-am nascut inconjurata de tainele cartilor, in lumea cuvintelor. Dar ca sa vezi prin ceata, ca sa poti darui Iubirea ,e nevoie sa o aduci in tine. Sa iti faci pamant fertil in propriul Sine, sa lasi Vantul sacralitatii sa isi arunce Samanta in acel pamant al tau si apoi…sa o stropesti zilnic…zilnic cu Adevarul din tine, Adevarul despre tine.  Asa prinde a rasari plantuta atat de gingasa si de fragila a Iubirii  divine.

Astfel ne invata copiii „ lectia iubirii”, care nici macar asprimea lectiei si a dogmei nu o are, ci doar sfintenie, iubirea divina, care le uneste pe toate celelalte intr-o sfera de divina magie.

Va iubesc, dragilor!

 

 

Buchet de cuvinte, din a mea parte, si o Melodie de Suflet – Josh Groban, Awake

de Irina Stroe

Un batran pustnic mi-a daruit odata, când eram inca o copila, o inestimabila comoara in cuvinte, cuvinte pe care abia mai tarziu le-am inteles, in adâncul si seninatatea lor.

Ma gandeam…E atat de inaltator sa intri oriunde, oricând cu zambetul pe chipul tau, ca principal element de cosmetizare, de infrumusetare, mai ales ca femeie. Mult zambet curat, virgin, deplina puritate in priviri si, mai ales, in suflet, iar starea ta de lumina, a ta si a celorlalti, este garatata. Suna ca o reteta aproape, asa-i? Holistic vorbind, poate da…

Zambetul ne devine una cu Chipul, daca e hranit din Fiinta care vibreaza la tot ceea ce este autentic si viu si plin de Scanteie,  Acea Scanteie Divina… Chipul e parasit de umbre si de ego si ramane doar zambetul, a carui vesmant invaluie omul chiar si in momentele de mahnire, de adanca suferita. Samanta lui, a acelei Lumini divine, nascuta din pacea si armonizarea cu Divinul ce traieste in fiecare dintre noi, este acolo si creste…si se ridica atat de frumos…

Ei…surpriza a venit din partea intelegerii, nu Atunci, ci peste Timp, a vorbelor atat de blande venite din pieptul Muntilor, la propriu, dintr-un suflet care dainuia deja peste timpuri si peste padurea cu tainele ei… Batranul muntilor mei iubiti…

Si povestea  batranul ca multe minuni poate face un om blajin cand intra printre altii nefericiti si plini  ” de lume”. Da, poate schimba sufletele pietruite in nestemate de lumina, DAR….numai daca si acele suflete vor sa primeasca acea lumina in inimile lor.

Nimic nu se petrece cu forta, nimic din ceea ce se petrece …totusi…cu forta, sub constrangere, nu va fi vreodata autentic si etern…ce nu vine din sufletul omului, din deplina lui stare de Constienta si de Constiinta deopotriva, e blestemat Timpului, se va duce odata cu el.

Si astfel, batranul meu drag ma pregatea pentru o lume in care visam sa  intru vitejeste, ca un ostas cu armura de iubire, iar sub armura, o copila. Si nu a fost doar Vis, intrarea am facut-o dupa cum am simtit si am dorit, vitejeste. Doar ca…am inteles profund aceasta blanda indrumare cu sfant  talc in ea. Daca nu schimbati lumea din jurul vostru, dupa a voastra deplina simtire de Bine si de Armonie si de Frumos, nu e intotdeauna cauza, motivul in voi insiva.

Nu va judecati perpetuu, ci observati si Libertatea de decizie a fiecarui suflet. Teoria Oglinzii nu se aplica cu rigoarea unei Legi Universale. Poate rezonam cu o situatie, poate avem ceva de rezolvat intr-un spatiu in care unele sufletele au nevoie de noi, iar noi, de ele. Dar daca inima lor nu se deschide in fata ” Zambetului” nezinteresat si pur al sufletului vostru…tine de libertatea lor divina, de a-si alege Calea. Nu e intelept sa gasiti sau sa scormoniti vesnic in voi insiva dupa o Vina care nu va apartine.

Si Darul melodic drag, pe care vi l-am promis dintru inceput. Vi-l daruiesc cu sufletul.

Intindeti-va Aripile… a Zbor si Rugaciune.

 

de Irina Stroe

Nu este nimic mai specific omului decat Zborul. Nu zambiti amar si nici ironic, nu e nimic poetic si nici „bla-bla” in tot ce spun. Chiar daca suntem sau nu atat de infipti cu radacinile noastre in pamant, Fiinta a tot ceea ce suntem, din ziua venirii noastre in aceasta lume si pana o parasim, zvagneste numai in Zbor. Pana si aceasta „Impamantare”…poate fi „servita” in 2 variante: fie suntem legati de teluric prin slabiciunile, viicile, dependentele noastre. Fie…alegem Impamantarea sacra, cea care Inalta, prin unirea intr-o armonie deplina a sufletului nostru cu tot ceea ce planeta izvoraste din ea, prin misticismul Focului, profunzimea Apei, eliberarea Aerului si prin stabilitatea Pamantului.

Sa stam sa meditam putin la o ceasca aburinda de ceai, in cafeneaua sau ceainaria sufletelor, dupa cum simtiti sa traiti momentul… scorminiti cu nevinovatia si curiozitatea unui copil in Cufarul sacru de amintiri dragi, cele mai dragi ale vietii voastre…Cand ati simtit bratele mamei sau ale tatalui intr-o imbratisare care v-a transformat intr-un inestimabil Cristal de iubire, cand fratii sau surorile v-au aratat simbolul dragostei prin grija ce vi-o poarta; cand bunica, in mare ei marinimie, v-a intins cu o daruire ingereasca o turta pregatita pe plita de cuptor de tara, poate cu o frunza mare sub ea, sa nu se arda din cauza patimii focului…Pana si el, focul, este mai autentic parca…in satul romanesc…

Regasiti in Timp, in Timpul vostru ,magia intalnirii privirilor cu pruncii vostri, abia ajunsi in Lume, clipa cand Timpul sta in loc si se inchina el insusi in fata eternului feminin, a binecuvantarii supreme, cea de a fi mama, tata.

Amintiti-va primul sarut furat cu patima sau oferit cu pasiune, iubirile cutremurande de Fiinta, senzatia ca inima decide sa alerge paralel cu restul trupului care o tine parca in loc, si la fiecare „te iubesc” mai incheie un maraton al simtirii.

Retraiti clipa cand a iubi inseamna a te pierde in tine, in celalalt, in faramele de spatiu ale sufletelor voastre, vibrand cu intreaga piramida existentiala, cand sangele se transforma alchimic in elixir de stele, in navalnica tornada cu care alearga prin jgheaburi de vene….

dghj

Retraiti chiar si „te iubesc”-ul neimpartasit…e uneori mai savuroasa starea si senzatia sa oferi si sa simti iubire fara a sti sau a primi si mesajul de confirmare de dupa…si cate alte momente magice nu traieste un suflet intr-o viata…

Daca ar fi sa defintiti printr-un singur cuvant toate aceste clipe, emotii, trairi….care oare ar fi mai sinonim cu toate, care oare are forta de a traduce fidel Energia acelor simtaminte….E Zborul.

In Zbor exista emotie, avant, iubire, pasiune, ropot de traire, in Zbor respira diafanul si gingasia pruncilor, castitatea si profunzimea iubirii ca parinte, in zbor rasare si se inalta trairile iubirilor patimase, vulcanice, cu fiecare unitate a Firii si Fiintei deopotriva.

Aripile nu cunosc frangere, nu cunosc Cadere, gandind subtil si rafinat. Existe multe stari ale Aripilor,dar cele majore sunt 3:

Cu „Aripile” intinse …zburam….si zburam falnic, lin, astral.

Cu „Aripile” lasate….ne odihnim, ne adunam pe noi, in noi insine sau ne inchinam, stam intr-o sublima si primordiala Rugaciune a Sufletelor, cand Zborul a obosit pentru o clipa Firea ( nicicand Fiinta).

Iar Aripile frante…sunt doar ale Firii si ale atomului, ale carnii…Aripile Sufletului nu pot fi retezate  detot decat daca…ni le predam singuri, de buna voie.

 

De cate ori ne uitam in Oglinda?

de Irina Stroe

De cate ori ne uitam in oglinda pe zi? Nu doar noi, fetele, ci si domnii nostri. Ne cateva ori, cel putin. Si de ce ne uitam? Pentru a ne cosmetiza in felurile moduri, pentru a ne vedea chipul inainte de a iesi din casa, ne uitam pentru a ne admira sau pentru a ne detesta infatisarea, in fine…avem multiple cauze din care ajungem sa imbratisam oglinda de multe ori intr-o zi. Insa…de cate ori in aceeasi zi acordam macar 3 minute pentru a ne privi Sufletul in Oglinda ? Da, al nostru suflet. Sa ii asezam o Oglinda de Constiinta in fata si sa vedem ce se oglindeste acolo, pe „sticla” vijelios de sincera si de cruda a Oglinzii, unica de acest fel, care nu minte niciodata, Oglinda Constiintei si a Constientei deopotriva.

Si de cate ori suntem atat de sinceri cu noi incat sa vedem ca Sufletul nu ne este mereu un buchet de flori, ci deseori mai avem si spini printre ele, spini in care cei din jurul nostru, care ne iubesc si ne respecta, se pot intepa usor. Ne simtim in culpa fata de acele intepaturi, ne doare sangerarea lor in spinii subtil ascunsi printre florile minunate ale Sufletelor noastre?

c6fb6b32d0c87a1efc467716d8f01414

Suflete dragi, e multa lacrima in jur, nu atat pe obraji, cat in inimi, adanc tainuite si ferecate cu lanturi de amintiri, dorinte, elanuri si dor de nemarginit, dar toate duc intr-o singura Carare nestrabatuta sau de care sufletul s-a ratacit: dorul de Iubire. Hraniti-va cu Iubire, lasati-o sa curga prin voi fie in rugaciune, fie cand va imbratisati pruncii sau persoana iubita, parintii, fratii, iubiti cand strangeti in brate un copacel  ce freamata sub fiorul vostru sau cand mangaiati o floare, fara a o zmulge din pamant. Iubiti! Nu sunt doar vorbe…

Sa revin…E multa Lacrima, DAR e si Zambet in jur. E la fel de mult zambet in jur cata lacrima este. DAR …e in sens invers…nu atat in suflete, cat pe obraji. Obraji palizi de dor de zbor si de Dumnezeul din noi. Si cat de bolnav este acest zambet, cat de neputincios, pe atat de schilod ii este si zborul. Pentru ca se naste doar pe chip, si nu in inimi.

Zambetul virgin, cast, sanatos de acolo isi ia seva, magia , esenta…din launtrul nostru. Si abia mai apoi, poate fi eliberat sacru, maret, pe chip. Atunci, vom da in suflet si pe chip viata unui germene viguros de suras autentic, de Acasa, germenele din care cu totii am fost plamaditi, din Sfintenie si Huma. Sunt multe poduri peste care trecem in viata, poduri de lemn, de metal, de lanturi, poduri de lacrimi, de zambete, de flori, de iubiri, de cuvinte rostite sau inghitite pe vecie, care nu-si gasesc undita menita a le scoate la suprafata.

Sunt oare oamenii mareti, speciali in Egoul lor cioplit si poleit, dar mut, surd, orb si impotent?

Degeaba avem Aripi, daca in noi mustesc mandria, Umbrele si necredinta in propria fericire. Si, mai ales, e mai mare taria sa poti sa crezi…realmente…ca viata celui de langa tine poate fi chiar foarte roz si bleu si faina, chiar daca a ta nu este. In aceasta consta nobletetea inalta si candoarea unui suflet. Sa creada, sa se bucure din plinul Fiintei sale si pentru Celalalt, nu doar sa tanjeasca pentru sine.

Se spune ca atunci când un prieten l-a vizitat pe pictorul spaniol El Greco intr- o frumoasa dupa amiaza de primavara, l-a gasit pe acesta stand in camera lui cu perdelele trase.

-Hai la soare, i-a spus el.

– Nu acum, i-a raspuns El Greco. Lumina lui ar perturba Lumina care straluceste in mine.

Cam pe acolo e frumos sa tindem a ajunge toti, cu sufletele, cu mintea deopotriva, sa simtim ca indiferent cat Soare  sau cat Intuneric sunt in jurul nostru, inima noastra tainuieste si radiaza totusi atata Lumina, prin Iubire, incat sa fim o Oaza de pace, de liniste, de armonie si de Adevar. De Adevar fata de cei din jur si in Adevar cu noi insine.

Va imbratisez, suflete dragi!

Hai in Izvorul de Munte !

 de Irina Stroe

In viata fiecaruia dintre noi sunt anumite „Ceasuri”, 2-3 la numar (pentru unii dintre noi, pot fi si mai multe), insirate pe intregul Drum al existentei, la diferite varste, aidoma unor trenuri care vin sa ne orienteze intr-o anumita directie, dar intotdeauna e de bine. In acele Clipe rupte de Timp, tasnim din noi insine cu incandescenta cu care au fost Lumile create. Geneza e retraita iar si iar… Si ceea ce urmeaza dupa acel tumult de Stari in curcubeu, aduce Omul in fata maiestuoasei Cascade de eliberare, de amestec cu vazduhul insusi.

Ador acea Cascada, am chemat-o la mine in atatea repetate dati, incat, dupa ce m-am scufundat in ea si ea in mine, ne-am unit energia, lichidele si solidele intr-un sublim botez. Avem o singura „ Gura” de Munte, din care izvoram la unison, e Cascada Fiintei mele si a Mine-lui din Sine.

Fiecare avem in Stanca vie a Cetatii inimii un Izvor si o Cascada, prin care Sufletul intra in Lume. Acest Izvor e Darul divin cu care Cerul ne-a atins, la nastere. Niciun Suflet nu este vitregit de acest Dar. Si cat de minunat e acest tablou al Creatiei, vazut astfel: un peisaj in pastel, doar cu Darurile divine din noi toti..Creatia insasi devine o infinita comoara, cu nestemate launtrice, fiecare piatra de Lumina fiind unica si splendida prin suflarea de Dumnezeu din ea.

014

Paradoxul este ca Muntele cu Cascada ce ne este Sursa, Radacina si Lumina, isi are popas etern in noi insine, dar rar o deslusim. Si de multe ori, Valul cade doar dupa ce Omul trece prin adevarate revolutii cu el insusi, cu cei din jur, asistand la propria Trezire. Cu cat suntem mai „ prieteni” cu noi insine si cu propriul Trecut, cu atat socurile vor fi mai line sau pot sa nu apara deloc.

Dar Izvorul, Muntelesunt in noi. Si totusi,tristetea, deprimarea, dorul nebun de primordial ne aduce pe Scara umbrelor, unde totul devine Piesa de teatru. Oooo, daa, scena e incapatoare, colorata, culisele la fel, actorii isi deservesc splendid Rolurile, Sufleurul isi face si el meseria cu inalt discernamant. Dar…ce te faci, ca totul e o piesa si atat. Dupa ce cortinele isi coboara maretia, Omul se intoarce la durerea lui, la cuibarul de lacrimi si de lanturi. Se simte sufocat si simte ca : „ nu mai poate”.

De aceeea zic: ramaneti cu sufletul nud in fata Constiintei si a Constientei voastre, rupeti Pecetile falsului, ale mediocritatii, lasati mastile de ceara sa se topeasca pe chipul Clipei de Ieri, dar nu va fortati Chipul sa se arda si Astazi…

Plecati asa, goi, fericiti si cu Dor, in cautarea Cascadei. Si pana sa resimtiti sinergia elementelor, a formelor, a tuturor starilor de patrundere launtrica, prin unirea cu ea, cu Cascada,…gasiti intai Izvorul. El va va duce la Cascada a CEEA CE SUNTETI.

Dumnezeu lasa in noi acest Talisman, Izvorul, in puncte diferite ale vietii noastre. Unele suflete isi revendica Statia nr. 0 in Copilarie, altele poposesc in plenitudinea Fiintei, prin alegerea de a fi Lucrator intru Lumina, departe de furnicarul civilizatiei. Alte inimi vorbesc graiul sipotelor sacre, prin iubirea diafana revarsata asupra pruncilor si a sufletelor lor pereche.

Ca sa poata fi GASIT, Izvorul trebuie Auzit. Si ca sa-l auzim, e magistral sa domolim framantarea Padurii de haos de stari in care deseori ne gasim striviti.

Faceti Tacere in voi, cu voi, dezbracti-va de toate cele ale Firii si scormoniti cu degetele Fiintei, adanc, cat mai adanc…Nu va mintiti. Nu scormoniti cu o „ ustensila” ajutatoare; aici nu este ca in lumea materiala ,  sa ne furam singuri „caciula”.

Scormonitul in profunzimea Sufletului se face curat, nu „din carti”, ci din puritatea simtirii si…numai cu „mainile” tale, goale.

Gasiti Izvorul si popositi langa el, oferindu-va cel mai de pret cadou pentru inima. Ascultati Cantecul ce se naste din unirea Sipotului Izvorului vostru interior cu Tacerea adanca, cosmica, din voi. Incercati sa le armonizati, sa echilibrati notele, gamele si ramaneti goi in fata a tot ceea ce primiti, simtiti, traiti. Indiferent de ceea ce Izvorul va graieste curat si sincer, primiti in voi acel mesaj, acea Spovedanie, fie ca doare sau va inalta. Adevarul primit, despre voi insiva, este tot ceea ce conteaza.

Pentru ca Izvorul in cautarea carui v-am indrumat a purcede, nu apartine nimanui decat voua insiva. Si…aceasta Calatorie launtrica de re-gasire a lui se petrece intotdeauna de unul singur. Pelerinajul spre Adancul din noi nu se poate implini cu insotitori, fie ei plini de Iubire. Acesta e unicul Drum pe care trebuie sa il facem singuri, atat pentru a ne ajuta pe noi, dar si pentru a raspandi apoi la randul nostru in jur Lumina adevarata, Iubire autentica si nu chipuri cioplite. Sipotul Izvorului e glasul sufletului nostru, pe care de multe ori l-am asfixiat cu o „perna” improvizata de Masti. False, iluzorii miraje care ne-au indepartat pas cu pas, clipa de clipa, de tot ceea ce am fost lasati sa fim cu totii dintru Inceputuri, de ceea ce suntem intru Eternitate.

Ascultati, asadar, ce va spune Stanca din care a iesit , ce va sopteste apa, ce va cufunda in tacere..dar, oo, ce Tacere de stele, bogata in sensuri. Ascultati glasul pietricelelor de rau…pana si ele sunt mai gingase si mai domoale decat pietrele, adevarati bolovani de energie impura pe care le caram de multe ori dupa noi intreaga viata si care…nu ne lasa Aripile libere, intinse spre Zbor. Toate acestea va vor calauzi spre Sens si Pace launtrica.

Nu se vor petrece fenomene vizibil cosmice in exteriorul vostru, spontan, nu vor cadea stele, nu va straluci Soarele pe cer altfel, DAR…va marturisesc un adevar dulce si cast: in Voi chiar ca se va naste un miracol, in Universul a CEEA CE SUNTETI vor aparea si alte astre pline de magie divina, vor lumina mai multi Sori, iar Luna va fi mai ampla, mai feminina, mai savuroasa, va va „grai” cu mai multa gratie.

Si mai apoi, cand totul in voi devine Liniste, ca o pajiste verde si inflorata de Munte, raza voastra va incepe sa daruiasca Lumina TUTUROR celor din jur, pregatiti sa va primeasca Darul de Iubire.

Momentul Intrarii voastre sub propria Cascada a Inimii , a campurilor, al energiilor subtile, al iubirii si Intelepciunii celei dincolo de Timp si Spatiu va fi cel al Reintalnirii fiecaruia cu el insusi.

Fata in Fata, Tu cu Tine, amandoi goi, amandoi puri, amandoi plini de Dumnezeu, de iertare si de dorinta nasterii unui nou Pas in viata, un Pas care nu se aseamana cu nici un alt pas facut pana atunci, cu talpa picioarului sau cu cea a inimii. E Pasul nr. 0 .

 

Mi-a revenit in memoria sufletului ce spunea Cehov la un moment dat: nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalţi.

Si curat si simplu si in adevar a grait.

Va imbratisez sufletele.

 

Omul si „Olarul”

O istorisire cu talc a Parintelui Arsenie Boca, care umple Sufletul de Bucurie launtrica. Draga imi e povestioara aceasta si vi-o impartasesc, dupa cum a fost redata:

„O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie. Amandurora le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, dar in special le placeau cestile de ceai. Acestia au observat o ceasca de o frumusete extraordinara si au intrebat: “Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.” In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, ca prin minune, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca:

“Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,”Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar El a zambit doar si a spus cu blandete: “Inca nu!” Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. “Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: “Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana am obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa … “Ajutor! Scoate-ma de aici!”

articol ajutor-1

Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: “Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie, m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! “Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”

Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma: “Oare ce are de gand sa-mi mai faca?” 

O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus: “Uita-te la tine.” Si m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!”

EL a vorbit bland: “Vreau sa tii minte: stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.“

Morala acestei povesti pline de intelepciune curge lin si subtil:

Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi, iar noi ne alegem la randul nostru singuri Misiunile, in functie de alegerile noastre.. EL este Olarul, iar noi suntem Argila Lui. Doar ca Omul are mai multa ” Sansa” de a se  re-naste pe Sine, decat cescuta din istorisire. EL ne va modela, ne va plamadi si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, sfanta Sa Voie. DAR , spre deosebire de cescuta din povestioara, Omului i s-a dat si libertatea alegerilor sale, chiar daca uneori resimtim ca aceasta libertate este doar un „ecou” al libertatii, ca e plina de constrangeri, si ca nu este Libertatea insasi. Noi, insa, ne decidem „Forma” finala…in functie de CAT am pastrat in noi, de-a lungul existentei, din sclipirea divina.

Daca viata se traduce  uneori prin oglindirea unui tablou in haos ; cand lumea pare ca se invarte necontrolat, cand simtim ca suntem intr-o agonie a sufletului, e intelept sa ne cufundam in noi insine, sa scormonim adanc in fiecare unitate din ceea ce suntem, sa uitam  ca NOI suntem NOI si sa ne  RE-AMINTIM ca NOI suntem Sine si… sa ne facem un ceai… si sa-l bem apoi din ceasca ce ne este noua draga, asezandu-ne si gandindu-ne la cele spuse de Parintele atat de frumos, de curat. Iar apoi… sa discutam adanc si, mai ales, SINCER cu „Olarul”…

ghjk

Degeaba ii dai Omului sa bea cand nu ii mai este sete sau a murit deja, visand la apa…

de Irina Stroe

Degeaba ii dai unui om sa bea cand nu ii mai este sete sau dupa ce altcineva i-a dat inaintea ta. Si degeaba ii intinzi mainile in „caus”, cu apa, cand el iti cere un colt de paine. Nu e nimic plastic in ce spun, e confirmarea pe care fiecare dintre noi o avem, prin exemplul relatiilor noastre: cu copiii nostri, cu sotul/sotia, iubitul/iubita, parintii, fratii, prietenii nostri. Avem in jurul nostru nenumarate cazuri, fie ele de bucurie fie de tristate si amaraciune. Si din acest punct apar fie zambetul, recunostinta, fie durerea, lacrima. Partea benefica, pozitiva, cea in care unul cere ajutor si celalalt il primeste, iar apoi invata a se ajuta pe sine insusi, e cea ideala si nu suporta comentarii pentru ca acolo e roz, e senin tot cadrul.

Abia cand apare lacrima, apare si  talcul. Lacrima celui care s-a simtit neauzit in chemarea lui de ajutor, durerea celui care, avand nevoie de un „pansament”, i s-a oferit un „bisturiu” in schimb, neputinta celui care nu a auzit la timp disperarea celui de langa el.

In aceasta ecuatie, NU avem  doar UN suferind, ci DOI (cel putin). Nu doar celui ce are nevoie de un sprijin emotional, energetic (desi pe undeva, emotionalul cu energeticul se intersecteaza) material,  ii lacrimeaza sufletul. NU. Sa stiti ca uneori e mai crunta povara pentru cel care a stat si a privit dezinteresat, neimplicat la cel care se surpa langa el. Poate pe moment, indiferenta poarta Masca perfecta, de „spectacol” si atunci Lacrima celui ce plange in fata lui, constient sau nu, poate nu-l atinge. Masca isi joaca exceptional Rolul de Zid. Dar impenetrabilul nu  este garantat pentru vesnicie. Se vor aduna Masca dupa Masca, aidoma foilor de varza, pana cand povara Mastilor pe Chipul sufletului va fi atat de crunta si de fierbinte, incat inevitabilul se va produce si Chipul va fi ars, iar Mastile vor cadea toate deodata, in efect de Bumerang. Si vai…atunci. Cel care cerea „apa” sau „paine” se poate considera pe sine fericit in fata celui care va purta pe vecie Stigmatul lui „Doar Eu contez”….desi…desi…aparent, el poate parea…o fiinta plina de devotament pentru toata Creatia si elementele ei. Tine tot de maretia si frumusetea Mastii.

articol ajutor 2

Mai exista insa inca o situatie. Sa simtim ca cineva are nevoie de ajutor, sufletul lui sa ne transmita acest mesaj, o numesc eu „Porumbelul Curier de la Suflet la Suflet”. Iar responsabilitatea destinatarului e sa stie de  AUDA, traduca, sa descifreze „textul” primit… Totul se petrece intr-o Tacere de Primordial. Nici unul din cei 2 nu vorbesc Cuvinte.  Gurile lor nu vorbesc, dar Sufletele…oooo,daa… ce Dialog amplu, sfatos si plin de taine.

Si…zic eu…pe acest context e mai benefic si util sa ne concentram atentia o clipa. Pe a „Auzi” sufletele , glasul inimilor celor ce ne inconjoara. Eu insami rareori mai acord credibilitate si atentie DOAR vorbelor. Ochii si limbajul inimii omului iti spun totul despre acel Suflet. Acolo,  in splendida magie sacra ce este fiecare Om, exista o Mini Cronica Akasha.

Si in acest punct apare finetea si rafinamentul judecatilor de valoare pe care le emitem, pentru a nu risca sa introducem mentalul in conflict cu informatia trimisa prin suflet.

” Nu e bine sa acorzi ajutor daca Omul nu ti-l cere explicit”- spun unii.

Bun…si aici vin si intreb eu: noi, in cate momente ale vietii, am primit Dar divin, „cadouri” de minunate binecuvantari, fara sa stim ca avem nevoie de ele ca de aer, fara sa stim macar sa le cerem constient Domnului in rugaciunea noastra; de care ori nu am primit de Sus sau de la semenii nostri  „semne” de iubire neconditionata, cand fie nu stiam sa cerem ajutor, sau, mai grav, dintr-un adanc orgoliu, pretindeam ca totul e bine cu noi si de fapt nu era asa sau chiar cand nu meritam, divin vorbind.

Unii dintre noi nu stiu sa ceara ajutor, altii sunt prea mandri sa recunoasca, altii sunt atinsi de   timiditate si o sensibilitate extrema, altii ar primi sprijin neconditionat, dar nu vor ca prin aceasta, sa creeze perturbari in jurul lor, dezechilibre, impovarari. Si lista de „Categorii” se poate prelungi la infinit. De unde vin toate aceste Dureri, nevoi, slabiciuni…din lipsa de Iubire. 

E intelept sa ne perfectionam arta de a comunica nu numai de la gura la gura, ci de la suflet la suflet. Acolo sunt Dialogurile autentice. Acolo e ingerescul din noi toti.Si tot Aici e Esenta. Simt si cred eu…

Societatea, Cultura, umanitatea perceputa holistic, dintotdeauna a lucrat cu Scheme- Etape-Categorii. Totul trebuie sa fie Proces, Totul trebuie sa aiba Trepte, altfel nu e bine…Si adevarul e ca…e bine doar pana la un punct, dincolo de care, nu mai e in regula nimic, daca privim realitatea asa.

 In Etape credem, de Etape ne vom lovi si  ne vom strivi. Nu doar simt acest lucru, dar am vazut nenumarate Suflete zbatandu-se  si incercand, in disperarea lor, sa convinga  si pe altii ca Viata insasi este un Cliseu de Trepte. Nu este si Crezul meu…nicidecum.

Numerologia e sacra prin ea insasi, avem vamile vazduhului, campurile subtile… si ele impartite, multe din aspectele fundamentale ale Creatiei se traduc prin  Numar, prin Categorie.

articol  ajutor 3 

Dar Omul nu e DOAR Numar, omul nu e doar Cifra, oricum am lua-o: genetic, energetic, spiritual, carnal, e cu mult peste fiecare din acestea luate separat. Omul e si Cuvant e si Suflet e si Carne de huma, Omul  e si paradisiac, e si teluric.

Asadar…sa revin. Deschiderea noastra spre a auzi cu Urechile Inimii Vocea sufletelor din jur se face numai prin bifarea tuturor punctelor de mai sus. Si ca sa putem Auzi, ajungem sa „redactam” o mica recenzie despre ceea ce Omul acela exprima prin: chemarea sufletului, vocea trupului, tonul mentalului. Si devine astfel imposibil ca una din cele 3 identitati ale triadei sa nu transmita, sa nu graiasca ceva cand stam in fata unei asemenea fiinte suferinde.

 Voi adauga spre sfarsit un “ DAR”, pentru dragii mei care ma pot acuza de infantilism sau credulitate, prin ce am notat pana acum. Si ii iubesc si pentru aceasta.

 Mai apare un aspect important, marcat cu “Steluta”, de care e intelept sa tinem cu totii cont, atunci cand Urechea sufletului aude strigatul de ajutor al altui suflet. Inainte de a dori sa ajutam intreaga Lume, trebuie sa ne infigem PROFUND radacinile in sol, sa devenim un arbore care va da flori, fructe, umbra sa si intr-o buna zi, chiar lemnul sau. Pentru ca daca noi nu suntem in regula cu noi insine, riscam sa smintim si pe altii, sa ii tragem dupa noi chiar mai jos de unde ii gasim, in straigatul lor dupa ajutor. Sa nu apara sacrificii inutile si lipsite de sens. Intelepciunea e bine sa fie in unire cu marinimia si daruirea. Asa cum, pt a deveni cu adevarat intelept, trebuie sa dezvolti niste calitati ale inimii, tot asa,  Acela care doreste sa-si exprime iubirea, trebuie sa aiba si niste calitati mentale, precum DISCERNAMANT. Dedicati-va celor din jurul vostru cu iubire neconditionata, dar intotdeauna faceti-o cu Discernamant.

 Va istorisesc in final o parabola minunata. O Ghinda a cazut pe marginea drumului.  Animata de sentimente altruiste, ea dorea sa plece sa ajute fiintele din padure. Tatal ei, Stejarul, i-a spus : “esti inca mica si vulnerabila. Fii prudenta, incepe prin a te ascunde intai in pamant, radacinile vor creste si atunci cand vei deveni mare, vei fi folositoare”. Ghinda raspunse: “Tu esti o fiinta fara inima, rea, eu sunt plina de Iubire pentru creaturile din jurul meu ! Doresc sa ajut !!! “ Dar iata ca un porc mistret care trecea pe acolo a vazut-o si a inghitit-o.

Nici Tatal-Stejar nu a fost de vina, pentru ca el si-a avertizat copilul-Ghinda, si nici porcul, pentru ca aceasta era Menirea si Rostul lui, sa caute si sa manance Ghinde.

 Asadar, e frumos si e intelept sa ajutam, cu atat mai mult cu cat vedem ca acel om care este la pamant are Vointa. Vointa de a se schimba, de a scormoni in el insusi este mai stralucitoare decat oricand. Acesta e Semnul suprem al omului care merita tot sprijinul nostru. Sa se intrevada in el atat nevoia de salvare, DAR , mai ales Dorinta de Schimbare in Bine.

 Asadar, e pastram un echilibru al actelor, care doar prin intelepciune si mult Adevar fata de tine insuti si fata de cei din jur poate creste. Sa nu ramanem pietre, cand suflete in jur au nevoie de noi, sa ajutam cu discernamant si fara asteptari, neconditionat. Dar sa o facem in deplina cunostinta de cauza, asumat. Si cel mai important e ca acel suflet sa fie ajutat sa INVETE sa se poata ajuta singur mai departe. Dam mana salvatoare o data, de 2 ori, oferim din suflet si in armonie, cu echilibru si in Iubire, parerea noastra asupra situatiei respective (nu dam Lectii de viata, pentru ca pe acelea, ni le dau Sfintii si Cerul,), iar apoi , “lasam omul sa pescuiasca singur, nu-i mai dam noi direct pestele”.

Pentru ca “dandu-i mereu pestele”, neinitiindu-l in frumusetea „Lacului” si nepunandu-i efectiv „Undita” in mana,   riscam sa ii facem mai mult rau decat bine, prin crearea unui String, a unei dependente intre noi si el. Si ce isi pierde acel suflet in primul rand? Ce este mai valorous, Libertatea sa.

Nu e doar o perspectiva spirituala, filozofica, psihologica ce am expus in cuvinte aici, ci e trairea unui Om simplu, care incearca, ca si voi, de altfel, in fiecare Clipa, sa isi ” cizeleze” Auzul, spre a intelege Graiul Sufletelor.

Voi pune ultima pietricica a acestei Episole catre voi, dragii mei, printr-o remarcabila afirmatie a lui Garcia Marquez: am invatat ca un om nu are dreptul sa priveasca pe al om de sus decat atunci trebuie sa se aplece, pentru a-l ajuta sa se ridice.