Principesa Ileana- Inima Reginei Maria -Partea a 2-a –

Privim peste veac, în pagini de istorie îngălbenite nu de timp, ci de Uitare, și realizăm câtă Taină stă ascunsă în Lucrările Divinității. Vorbim deseori despre Măreția lui Dumnezeu și ne amăgim crunt. Dacă ar sta Omul pentru 1 clipă întru cugetare, ar înțelege că Dumnezeu nu este Măreție într-atât cât este Smerenie. Dumnezeu este cea mai înaltă Treaptă a Smereniei, Smerenia absolută. Dumnezeu este Cuibarul de: iertare, iubire, smerenie și…Răbdare absolută. Noi nu știm ce înseamnă nici măcar răbdarea noastră, măsurată în ceasuri. Cum vom putea oare vreodată percepe și pătrunde esența Răbdării lui Dumnezeu ?!

Așa, și nu altfel, am ales să încep Partea a 2-a din povestea Prințesei Ileana, întrucât Cărarea vieții ei a fost, de fapt, continuarea și implinirea nu doar a ceea ce lăuntrul ei purta în sine, de copilă fiind, ci și visul mamei ei, Regina Maria ( Maria Alexandra Victoria, nume de botez). Mamă și Fiică au fost Una atât în devotamentul și responsabilitatea absolute față de țară și neam, dar Una și în fața raportării la Divinitate, la Biserica ortodoxă cu Hristos drept Centru.
Continuăm răsfoirea unei pagini nu doar de istorie, ci de mistuitoare șlefuire a unui suflet. Poveste de viață și Lecție de Răbdare a lui Dumnezeu în implinirea misiunii unui Om, în lume și dincolo de lume. După aducerea pe lume a lui Ștefan, în exil, a urmat mutarea în Castelul Sonnberg, ce a deschis o nouă pagină de istorie. Departe de țară fiind, Ileana susținută și de Arhiducele Anton, își educa copiii în spiritul tradițiilor atât de iubite din țară, totul trebuia să rămână viu pentru ei, ca și cum s-ar fi născut Acasă și nu în exil. Dorul de țară, măcinat de durerea trădării mai întâi a fratelui, mai apoi din partea regimului comunist, a fost alinat doar de rădăcina adâncă păstrată în credința ortodoxă, rădăcină surprinsă într-o carte ce-i aparține, ,,Spiritul ortodoxiei’’, unde apar evidente valorile ce-i fundamentau caracterul, personalitatea: verticalitatea, responsabilitatea, iubirea față de semeni, pe care și-a manifestat-o lucrând pentru Crucea Roșie în cel de-al Doilea Război Mondial.

Satul Sonnberg a devenit pentru Ileana un substitut pentru țara-mamă din care fusese alungată de propriul frate, un spațiu unde încerca să supraviețuiască rănii sângerânde din inimă, continuând actele de caritate pe care le desfășura în România. Crăciunul Anului 1936 a rămas memorabil pentru întreaga familie. Regina Maria a fost prezentă la castel, a croșetat șosete pentru a le dărui copiilor din sat. Își amintea Ileana ca era cel mai frumos Crăciun din viața ei, îți avea copiii și pe mamă alături. În 1938, starea de sănătate a Reginei Maria se agravează brusc, iar în 18 iulie același an, Ileana își pierde mama, Regina, prietena, însă dobândește un înger în Ceruri, după cum mărturisea.
În 31 august 1939, Hitler invadează Polonia, începe al Doilea Război Mondial, iar Arhiducesa a fost obligată să facă față vieții de familie în lipsa soțului, să se ocupe de cazarea soldaților în castel, dar și de asistența medicală a răniților. La un moment dat află că într-un spital au fost aduși 2 soldați români răniți, dar că unitatea lor militară era alcătuită din 30. Astfel, în ciuda interdicțiilor, Ileana pleacă în căutarea tuturor celor răniși, să îi viziteze și să îi îngrijească. Până în 1942, principesa a fost împărțită între familie și răniții de pe front. În aceeași perioadă, Ileana, prima femeie cu brevet de Comandant din România, apelează și la funcționarii Consulatului Român din Viena și la cei din Berlin pentru asigurarea sprijinului medical al răniților. Ajunsese să călătorească și la București pentru solicitarea de provizii. În acea perioadă, nota: “ M-am transformat într-o cerșetoare de mâna întâi, în ciuda demnității mele regale, dar o fac pentru țara mea și oamenii ei, care sunt și ai mei.“

In 1943, Ileana își lasă cei 3 copii mari în grija unor prieteni din Brașov, pentru urmarea acolo a studiilor, și pleacă spre Sonnberg cu ceilalți 3 mai mici. Însă anul următor, momentul în care Hitler invadează Ungaria o găsește pe principesă cu cei 3 copii mici în țară, granițele se închid și pentru o perioadă a locuit cu ei într-o simplă gheretă la intrarea în Castelul Bran. În toată această perioadă, muncește până la epuizare, ajungând să lucreze la Spitalul militar ca asistentă.

În iulie 1944, Ileana și copiii toți au avut parte de bucuria întâmpinării lui Anton, eliberat din serviciul military prestart pentru Forțele Aeriene germane. Astfel, la momentul oficierii Slujbei de Sfințire a Spitalului “Inima Reginei”, ctitorie a Ilenei, ridicat în memoria mamei sale, Ileana și-a avut familia întregită. De reținut că Ileana a ales data de 22 iulie, ziua Sfintei Maria Magdalena, deoarece Regina își sărbătorea ziua numelui și în această dată.
Sfârșitul războiului vine cu invazia “aliaților“ ruși, dar Spitalul Inima Reginei își continua activitatea, desi Principesa era deja considerate un inamic al noului Stat, ea și familia fiind permanent în pericol de a fi deportați în Uniunea Sovietică. La Bran, Ileana reușește să adăpostească în taină, pentru scurte perioade, refugiați politici.
E sfâșietoare o mărturisire a Principesei legată de iulie 1945, când a trecut printr-o mare suferință sufletească, fiind exclusă dintre cei prezenți la Curtea de Argeș, la Parastasul Reginei Maria. În acel moment, a simțit că nu mai poate suporta, era prea mult. În șoc, s-a refugiat în micul Paraclis de la Bran și a avut viziunea Muntelui din fața ei.
Mărturisea Ileana: “ Ochii mi s-au oprit asupra perfecțiunii Muntelui din fața mea, nemișcat în perfecțiunea lui. Atunci am realizat că durerile apar ca să devenim precum Muntele, să atingem Realitatea Veșnică a Existenței. Acea zi de Iulie a fost clar Ziua de Revelație a vieții mele, când mi se deschidea o altă Ușa și trebuia să pășesc înainte, DAR pe alt Drum. Tot atunci a fost CLIPA în care am înțeles-o cel mai bine pe MAMA. Am înțeles cum a fost ea în stare să construiască, din chinuri sufletești și pătimiri, o scară spre plinătatea lăuntrică a legăturii cu Dumnezeu .“

Memorabilă rămâne întâlnirea Ilenei cu Părintele Arsenie Boca. Aceasta a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta în 1947 pentru a-l cunoaște și a-i asculta predicile. Cu acceptul Mitropolitului Bălan, Principesa îl invită pe Părinte la Castelul Bran unde va ține cuvântări pentru apropiații Familiei Regale și pentru personalul medical din Spitalul „Inima Reginei”. Principesa s-a străduit să găsească soluții pentru a putea ramâne în țară, dar având în vedere contextul politic, la începutul anului 1948 a trebuit să părăsească România. În memoriile sale cuprinse în cartea „Trăiesc din nou”, a păstrat vie întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca, căruia îi și trimite o scrisoare de mulțumire, numindu-l „o Lumină în viața ei.”: „Acolo, în micuța mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugar ce practica „rugăciunea inimii”. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și al tăriei”.

Cine este Ileana?

Principesă în Războiul văzut și Monahie în Războiul ne-Văzut. Ceea ce vom regăsi în ultima Parte a călătoriei noastre în istorie.

“ Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; cânta-voi și Te voi lăuda întru inima mea.” (Psalmul 107,1)
Partea a 3- a : 18 ianuarie

Irina Stroe

Sursa articol- https://evz.ro/principesa-ileana-inima-reginei-mariaii.html

Rost de Rădăcini

Ei, uite că stăm drept în fața cetei ce astăzi ne adună
Să ascultăm torentul de lavă, în minciună
Ce scurmă-n neam cu brici muiat în miere,
Trecut prin sânge, Cruce și tăcere.

Ștefan tace. Iancu tace. Un Mihai tace și el.
Tace Mircea. Tace Horea. Decebal, Crișan. Cornel.
Tace-Aiudul. Tace Gherla. Tac Piteștiul și Jilava
Tac și munții. Și izvorul. Arde-n zeghe Periplava.

Avem 2 coloane , se pare, brad-crescute,
Una ne e în piepturi ce nu se mai vor mute.
Se ghemuie-n altare de veghe secerândă
Cumintea așezare a cugetului vreasc.
Ar bate cioc din vremuri, să prindă-n pumn un teasc
De nesorbite maluri, Chemare renăscândă.

Dacă plecăm privirea și fruntea la pământ,
O facem doar în fața luminii celui Sfânt,
Suntem mai calmi ca frunza din codrul ce tresare
A uluire surdă, cutremur de istorii.
Se zguduie un Ștefan ce crunt privește-n zare
Din Putna-și frânge cordul, tot culegând memorii.

În Borzești, stejarul care peste vremi îi fuse tată
Și-nvăța frunza cea verde, că în spadă, fulger fie,
A-nceput în rugăciune să pășească peste veacuri,
Plânge-n doină, urlă-n bucium, varsă muguri peste glie.
Muguri de-aprigă Trezire,
În a Rădacinii scoarță, e-a lui Stefan-n veci făclie.
De sub tâmpla de munți sacri, lângă Putna- foare rară,
Un Bătrân uitat de ceasuri, cu ochi-cer și piept de foc,
Nins în păr, dar prunc în suflet, înduhovnicit de timpuri,
Sparge cremeni de minciună, varsă cupa cea amară.

Cârtițele însetate de a zarului sorginte
Scurmă-n jurul Rădăcinii, dar Stejarul nu mai simte.
Timpul l-a scutit de vamă, pe el nimic nu-l mai doare.
Daniil tăcerea taie în fuioare de-Așteptare.
Trupul lui e rugaciune, iară crengile-s credință,
Clopotele bat chemare, iar artera-i biruință.

Domnul Ștefan-a rupt sigiliul, veacul lui e ȘI al nostru,
Azi Borzeștiul greu cuvântă, în ravașe de sentință,
Cel ce-a fost Stejar odată, azi e Tron de neatârnare,
Ce zdrobește legăminte și peceți de umilință.

Și cei 3 pășesc triadic: Pustnicul, Stejar și Domnul,
Ștefan ține-n piept condeiul cu a conștiintei sânge,
Rădăcina-n cer e-nfiptă, iar tăcerea rostuiește-n omul –
VIU.
Crește-n noi, ca o sământă despuiată de uitare,
Alegeți în ceas de 11, azi, trezirea, chiar de’ doare!
Nu lăcrimați în palma cu ale noastre slove
săpate-n piept de piatră…
Nu!…
Vrem doar să luați din tina torturii, mântuire,
să vă pictați în suflet o asumare vie
de strașnic legământ;
un legământ cu rădăcina muiată în pământ,
udat cu vers, cu Taine, cu sânge și cuvant!

Da, Trezirea-și cere zarul, iar veriga-n Cer zidește,
Ștefan Domnul de la Putna vrea : Răspuns. Chemarea-i crește.
Ca sa poți zbura-n înalturi, cu crez cast de-nțelepciune,
Tu să arzi întâi veninul ne-adevărului din tine !

Iubirea și credința fie-vă stâlpi de foc,
în jgheab cu demnitate si… Taina, sub obloc(…)

Scrisoare către „Lucrarea”

20 Aprilie 2018
București

„Aceasta nu este o carte!”

Voi începe călătoria mea din acest Punct. Smerit Punct, Cheia cea de pe urmă a Lucrării și a lucrării, deopotrivă. Spun aceasta pentru că strigătul: „ Aceasta nu este o carte!” un moto prins parcă în lance de drapel al unei țări în formă de Pește, moto al întregului traseu narativ, dar și al Căii trăirilor celor mai de nepătruns, stă asezat, molcom, dar ferm, pe ultima pagină a cărții, coperta.
Am luat manuscrisul în palmă, l-am scos din brațele Plicului-suport ce-i servește drept protecție, protecție de tot ce îl poate murdări, păta… din lumea materiei și nu numai. Iar acest periplu în inima Omului poate rămâne fără-de-pată doar prin citirea lucrării cu Sufletul. Am în fată, astfel, 2 ferestre acum… Plicul și Manuscrisul-lucrare.

Încă aștept. O Privesc. O simt. Aveam 9 ani când avea să înceapă Lucrarea. Sunt 14 ani de când aceasta a intrat în lume, purtând cu ea rod de Taină ce nu face parte din lume. Și încă 12 ani au roit în jurul veșnicie, pentru ca Pruncul-Lucrare să fie pregătit pentru plonjarea în această lume, nepregătită încă pe de-a-ntregul să și-o zidească în cetățuia ființei.
26 de ani în Așteptare. Dar în eternitatea re-Cunoașterii de taină se vor întinde timpii ce au semn spre a veni.
O rostuiesc, cântărind-o în balanța inimii și, Doamne, cum se simte arderea, arderea din miez de ființă. Arderea fără-de-cenusă si Chemarea.(…) O lipesc de inimă și îi simt urcușul. Urcușul “poveștii”, urcușul “acțiunii”, dar mai ales urcusul nostru, al cititorilor, înlânțuit verigă cu verigă de cel al personajelor: Om și oameni cu reală ființare și existență Aici.
***
“-Blagosloviți și iertați, bunule Avva!
-Domnul și Măicuța Lui!” ( pag.11, “Lucrarea”, 2004)

Și Lucrarea s-a lăsat A FI pătrunsă. Dar cioc-ul s-a dat din interior. Asemenea ieșirii din Ou.
Îndrăzneala mea de a cuvânta nu pe marginea, ci chiar din miezul acestei Lucrări, mă conduce nu spre zona aridă, uneori rece, a recenziei, nici spre cea a comentariului literar, simt să las deoparte tiparele, mă dezbrac de schemă, renunț la termenii consacrați unei riguroase analize de text, de simbol sau metaforă. Voi curge, așadar, în cele simțite și trăite, scriu la rându-mi o Scrisoare de Răspuns către “Lucrarea” și la Chemarea germinandă în ea.
Un simplu cititor, rătăcit peste ani, cu un Manuscris fără-de-ani în față.
De la întâile cuvinte, te simți așezat pe o Scară. O Scară dreptă, cea mai dreptă, fără rudenie cu spirala. O Scară ale cărei trepte nu le vezi ca număr sau ca întindere, nici pe cele care duc în sus, nici pe cele care duc în jos. Dar le simți că multe sunt, Doamne, în ambele sensuri.
Nu voi povesti din acțiune, desi voi culege anume scene; nici măcar un grăbit rezumat nu voi face, pentru că dorința cea îndelung-așteptată a fi trăită este să vă îndrum spre o virgină întâlnire direct cu “Lucrarea”. Fără pecetea viziunii personale asupra desfășurării evenimentelor.
De ce spun aceasta? Pentru că fiecare va trăi inclusiv depănarea evenimentelor – nu mai vorbesc de simbolistică – după un alt ritm și poate si o altă “logică”. Iar acest Alt Ritm de fapt aduce și propulsarea din treaptă în treaptă, pe Scara. Aparent, există o cronologie fixă a evenimentelor. Pătrunzând însă mai în adânc, te întâlnești cu contrariul a ceea ce evidența părea a fi. Evidența nu mai este suficientă sieși. Suflete și locuri sunt suspendate într-un carusel al celor mai cutremuratoare trăiri.
La începutul întâlnirii cu “Lucrarea”, scriam despre cele 2 ferestre ( de pe copertă), Plic și Scrisoarea-lucrare. Căci astfel le simt pe amândouă în “astă” Clipă de sine-șezătoare. Și da, aceasta nu este o carte! Este o scrisoare pe care Cerul a trimis-o Pământului, prin sufletul Cornel Constantin Ciomazgă, dobândind puterea pășirii în aceste lumi suprapuse deseori cu lumea noastră văzută, “prin încurajările, binecuvântările și rugăciunile unor ierarhi, ale unor mari duhovnici și trăitori întru Hristos”, cum stau ca mărturie cuvintele autorului. De aici poate și tăinuirea ei, spre a nu fi devoalată cu ușurință, în Plic de hârtie și în plic de oglinzi. (…)
Și, aștfel, ferestrele mele dragi, arcuite de Sfinți, Arhangheli și trepte de Ceruri , au primit spre final de poveste, botezul înălțimii Porților. Ferestrele s-au născut pe sine Porți. Porți de Cer și cufundare spre unire cu Dumnezeu.
Pentru că Sămânța Lucrării, ultima și prima aripă de boltă în jurul careia se țes toate este reprezentată de triada unei cosmice Mirări: Germinarea, Ceasul 1 de Creștere și Nașterea. Cele 2 Ferestre se nasc Porți spre Cer. Și acest Ou stabil, unicul Loc ce rămâne nestrămutat, cu Suflete fără-de-clătinări în cele ale modificării direcției Urcușului pe Scară este Sfânta Catacombă.
Acolo și numai acolo Timpul, Spatiul și Sufletele par a sta în Loc.
Acolo Părintele Gheron, Avva Haralambie și Părintele Nichita sunt legăminte între Cer și Pământ, între Dumnezeu și omul cel din lume. Și numai ei, Părintii pustnici, RĂMÂN, dăinuind. La final de poveste, când toate personajele par a-și trage sufletul după întregul maraton al devenirii, al vindecării, al lovirii chirurgicale cu dalta credinței, spre șefuire, singurii Locuitori de Ceruri pe Pământ sunt în acest Axis Mundi- Sfânta Catacombă. De Aici i-a foc inima.
De Aici se trezește sublima Ardere ce își întinde ramurile aidoma unei Rădăcini de Munte, de unde iau naștere, țâșnind, mai multe izvoare. Izvoare de trezire, Metanoia în germene crud, sănătos și mustind a Viu și a Dumnezeu. Izvoare ce duc minunea divinului în-spre și spre lume, pentru a scoate Omul din lume și a-l re-așeza cald și blând, în “mâinile moi ale lui Dumnezeu”. Pentru cel din lume, Bătrânii pustnici par a fi, nepătrunzand esența și privind doar la suprafață, simulacre ale sacrificiului suprem. Când, vai, câtă cortină, cât ne-adevăr!
Ei sunt singurii din Întregul “Lucrării” care se află ne-urniți, ei sunt într-o oglindire senină a lui Acasa. Dacă se de-cojește și ultima peliculă de văl al ignoranței, vezi curat cum Bătrânii neamului COBOARĂ din Cerurile ridicate de Dumnezeu pentru ei, încă de Aici, de pe Pămant, spre a RIDICA. Coborâre întru și spre Ridicare, ridicarea semenilor, ridicarea sufletelor și dăruirea lor de unic Sens în Adevărul care este Hristos. Bătrânii refac oarecum, în plan simbolic, Drumul Coborârii în iad al Mântuitorului, spre eliberare, iertare și urcare lângă Tatăl, a sufletelor.
Momentul coborării în genunchi în inima peșterii, spre Sfânta Catedrală- Ou cosmic în suflet de Munte, născut cu 7 veacuri în urmă, este cutremurător. Pleci fruntea în citire închipuindu-ți cum suprafața netedă a rocilor este rodul și darul mersului pe genunchi și coate timp de 7 veacuri de către Bătrâni Isihaști.
Cele 3 clopote ajunse din ne-Ajuns, îndrăznesc a grăi, în cetatea zburândă în Duh, completează acest tablou mișcător de înaltă și totusi nevrednică copleșire. 3 clopote ce băt parcă la unison cu cele 3 inimi de Bătrâni, în cele 3 chilii de piatră grăitoare, în jurul unui unic izvor cu apă de munte, izvor unit în ființă cu Unicul Izvor de Adevăr și Iubire divină, Dumnezeu. 3 Clopote în inima Munților, despre care nimeni nu știe pe ce cale au ajuns aici.
Am văzut Bătrânii botezând lumea în lacrimile lor. Și în ce lacrimi era rostuit a o cuprinde,spre vindecare. Întâlnim aici Altfel de Plâns decât am crede. Este plânsul Iubirii față de Cruce și de Cel care a preschimbat cuiule în flori și spinii în rugăciune. Este Plânsul inimii, nu al ochilor.
Prin acești Bătrâni surprinși împlinind Miezonoptica, vezi Crucea fiecărui suflet prin alți ochi, din alt ungher al ființei. Asumarea Crucii pavează drumul către Inimă. Crucea și Toacă se îngemănează în unic tablou, toaca vestește Crucea, dar toaca însăși este o Cruce, o suprapunere de brate de lemn, este sumă de Om și de Lemn, în vestirea Domnului. Ajungi a înțelege că „iubim sau urâm, privind din afară. Nu raționalizăm bine în multe situații fiindcă nu căutăm să le pătrundem mai adânc.”( Sf. Nicodim Aghiorâtul, „Războiul Nevăzut”- pag.11, „Lucrarea”, 2004 )
„Universul” citirii mele s-a tesut la un prim nivel în jurul a 2 mari nuclee: Sfânta Catacomba versus Conacul-Templu. Părinții, Bătrânii cerești față-n față cu Maestrul Podurilor, creator de punți între realitați.
Paradoxal, Culmea cu Arini este ea însăși un Spațiu- Pod. Pod între cele 2 micro-universuri. Iohanna, aparent victimă, este una dintre Cheile fundamentale, o aripa între Lumi. Și o Inimă cu rădăcinile strașnic înfipte în Cer.
Dincolo de acest prim nivel, sunt de depănat taine. Am reacționat ca un războinic mihailic la fiecare menționare narativă de numere: 3-33-7 și multiplu de 7 ( inclusiv numărul pomilor din livada 365 deloc întâmplător ales- suma 14- 7) din partea „Cosașului de Punți”, cum l-am simțit a fi, Chinezul sau Maestrul, cum e menționat în „Lucrarea”. Numere care, în oglindă, sunt folosite…inversat.
Chei ce deschid Zborul & Chei ce sfarmă nu doar Zborul, dar zdrobesc Aripi . Aceleași numere sunt fie Adevăr fie ciob de oglindă mincinoasă ce încearcă o imitare a lui.
În Sfânta Catacombă avem: 3 Bătrâni, 1 grotă, 3 chilii, 1 Biserică-Catacombă înlauntrul muntelui, 3 clopote, 1 izvor, 2 paraclise, 7 morminte. În Templu: 1 Maestru, 1 labirint, 1 masa rotunda centrala cu 12 locuri (imitând în aceeași oglindă a inversării pe cei 12 apostoli de odinioară), 7 mese în jurul mesei rotunde, fiecare cu 7 scaune.
Sunt față-n față 3 Instanțe de putere: Sfânta Catacombă, Conacul Piticilor de Foc-Templul și Grajdul ce, la o primă vedere, a ținut-o pe Iohanna ferecată, fiindu-i Închisoare, când de fapt i-a fost Cuib de protecție în fața a tot ceea ce reprezenta Întuneric în juru-i. Întemnițarea cea de la suprafață tăinuiește sub coaja ei miracolul auto-Ferecării, întru eliberarea, Salvarea și vindecarea de Sine.
Mă aplec pentru o mână de clipe asupra fiecărui unghi din acest Triunghi. Și o voi face în ordine inversă, întocmai pentru a Simti că, prin cele 2 Manifestări evidente de Lumină și de Divinitate: Catacomba și Grajdul, Conacul-Templu e prins la mijloc.
Grajdul în care Iohanna a ales să se Închidă spre a se Deschide sublim, la un anume Ceas a întors în inima pagina istoriei la alt Grajd, staulul de odinioara unde Pruncul Iisus s-a născut, El Însuși venind ca Punte Divină între Dumnezeu-Tatăl și Om. Acest loc al mizeriei dobândește, prin elementul hristic, cupolă împărătească de Cer. Iohanna trăiește aici clipa sfântă a unei Bune vestiri, vestea despre Rostul Crucii pe care o poartă, vestea că, prin acest unic balsam îi vor fi toate rănile sufletului închise, iar cicatricile rămase vor rodi har. Arhanghelul Gavriil și Maica Bună, Maria Fecioara, sunt alături de Părinții Sihaștri, Prezențe țesute perfect în Firescul realității noastre. Nimic nu aparține ficțiunii. Totul este viu și în Adevăr.
Catacomba este Casă de Dumnezeu, acolo nu există atingere de Întuneric. Grajdul este frontul manifest de luptă; confruntările cele de interior și de exterior, pe ambele dimensiuni, acolo se împlinesc. Dar nu e loc de temniță, ci este Grădină a punerii-de-noi-Răsaduri ale ființei reînnoite, prin Hristos. Aici întunericul se lasă pe sine Manifest. Se aude. Se vede. Se pipăie și se miroase.
În Templu, e alta povestea. Acolo tronează ne-Manifestul, acolo Pacea din Sfânta Catacombă este clonată prin pacea bunelor maniere, al „bunului-simt” al valorilor universal acceptate. Blândeții Bătrânilor i se găsesc corespondente: tactul, diplomația, gesturile atent vegheate și supra-vegheate. În Catacombă, Dumnezeu este Tatăl. În Templu, Omul este Dumnezeu. În Catacombă, Bătrânii sunt permanent în Iubire și Pace cu ei înșiși. În Templu, găsim un Maestru suferind adânc din lipsa Iubirii, într-un acut război launtric cu sine, dar care la suprafața Stărilor mimează găsirea lui Acasă și faptul că nimic nu îi lipsește. Când de fapt, nu are nimic din ceea ce A Căutat dintotdeauna. Se simte în el Golul, toate luminile stinse (…).
Întâlnirea din templu, atât de pașnică în relatarea de text, a fost tot o confruntare. Și încă una la fel de nimicitoare ca și cea petrecută în grajd, cu Bătrânii alături de Iohanna, pe parcursul citirii Rugăciunilor, în razboiul cu demonii. Dar la un alt nivel a fost purtată decât cea prin care trecuse Iohanna în lupta cu îngerii întunericului, cu totul altfel decât momentul exorcizarii Atzei.
Acolo a fost altceva. Aparent pacifist s-a desfășurat tot, diplomatic și cu înaltă gentilețe. Acolo s-a format Triunghiul de luptă. Și Bătrânii au fost și ei prezenți ,prin rugăciune. Lângă Dumnezeu și Satana a mai apărut un „Punct de Unghi”- marcat prin Francmasonerie- Ezoterism(…). Aceeași Mărie cu altă pălărie. Avea Dumnezeu Lucrare pe 2 Planuri. Același Întuneric, doar că unul îmbrăcat în haine de gală, cu chip senin, voce calma, studiată, un gentleman și un iubitor al valorilor și virtuților umane. Doar că- anulator de Dumnezeu. Întunericul sub Masca lui Nu-Cred-Întru, dar… Cred-În. Așa am Simtit. Așa.
Parodia realității trăite este că ne aflăm în fața a 2 manifestări în atacul Întunericului asupra Omului: la vedere, manifest (în grajd) și voalat, cu Mască așezată peste toate valorile și virtuțile promovate prin creștinismul ortodox, DAR e scos din aceasta Lucrare însusi Creatorul- Dumnezeu. Imaginea unui Dumnezeu-Arhitect și nu a unui Dumnezeu-Tată nu este decât o altă treaptă spre a-l desprinde pe Om de uman, de sămânța de Dumnezeu pusă în el la dospit dintru Început, de Bucuria Iubirii și a manifestării acestei Iubiri.
3 scene zguduie major prin impact, 3 scene ale triumfului de Adevăr și de Hristos în Om: mărturisirea, spovedania publică a lui Leon în fața comunității de credincioși și în fața preotului, cu Altarul alaturi. Eliberarea Iohannei și pășirea ei ca Mireasă a lui Hristos în mănăstire. Și declinul Maestrului, spre re-nașterea Omului nou, lepădat de măști, de întuneric.
Am simțit bucurie pentru salvarea Dariei, împăcare pentru David, m-am mâhnit pentru Petre, dar cu nădejde de copil năzuiam ca rugăciunea și sihăstria fiicei să aseze trepte pe scara lui Petre spre mântuire. Am plâns în ceasul spovedaniei lui Leon în biserică, am simțit „Lecția” Harului și a rugului aprins în miezul inimii fiecărui suflet prezent, la acel sublim Botez al ființei lor.
M-am asezat în genunchi lângă parinte, la Altar, trăindu-i emotia cumplită, când el, Leon , cel ce se spovedea, stătea în picioare, dar de fapt era mai în genunchi decât oricine altcineva.
2 momente sunt în care Comunitatea devine metafora unui suflet-unic și se comportă ca și cum ar fi 1 singur Om. 2 Momente extreme ca și vibrație a Stărilor: Praznicul Negru si Ceasul spovedaniei lui Leon. Câtă negură avem în prima scenă, cât Greu resimțit până și de Maestrul ce conducea spectacolul, dorind și încercând o testare a limitelor întunericului, ale cărui forțe nici el nu le-a mai putut susține, prin puterea magiei. Decăderea Omului și degradarea Frumosului din el. Și ce Lumină pune în Balanța Adevărului spovedania lui Leon, cu aceeași Comunitate prezentă, dar într-un Leagăn divin al iertării, al plânsului din stra-ființă, al unirii spre o comună vindecare, prin Sfintele Taine ale Bisericii.
Iohanna… Siluana, Pilda vie a Cerului că deseori nimic din ceea ce pare a fi nu și ESTE cu adevărat și ceea ce nu se vede, e limpede și Clar Vederii . Atza…mama si demon, Om si sălaș al îngerilor întunericului, dar până și ea…o cheie. Și prin ea Domnul a lucrat. O cheie „întoarsă”, ce nu deschide ci închide, în fața căreia Fiica alege Calea cea Dreapta, având sprijin clipa de clipa Cerul, prin care Fiica ei îmbrățișează adevărata Mamă, Maica Maria, Blândețea Cerului.
„Marea ardere” a început și în Maestru în secunda în care a observat, halucinat, metamorfoza chipului lui Leon după spovedania publică. Atunci a avut puterea de a recunoaște întâia dată înălțimea Lucrării lui Dumnezeu în Om. Ce frumusețe și ce „bătălie” câștigată poate fi mai împlinitoare decât cea a cărei izbânzi este atinsă prin Pace, Înțelepciune, coborâre cât mai adâncă în tine însuți.
Vorbesc de Luptă. Paradoxal și „nepotrivit” poate, la prima vedere, plecând de la adevărul că cea care primează este Pacea. Într-un timp primordial, al blândului Început, era Pacea și Pacea era în Cuvânt. Și Pacea își era sieși suficientă pentru că ea venea de la Dumnezeu. În a noastra lume, însă, pentru a dărui celor din jur pace, trebuie să fii tu mai întâi una cu Pacea, trebuie să porți lupta cea mai aprigă, care este cu tine însuți. Și aceasta este una dintre sublimele Chei ale Lucrării.
Fiecare luptă își are menirea, aparenții învinși și aparenții învingători. Sublim este și Locul re-Găsirii de sine al Maestrului, un loc al eternului Botez și al vindecării de noi, cu noi, întru Domnul- Iordanul cu Sf. Ioan Botezatorul drept Gazda. Maestrul pleaca, dar nu Fuge (cum pare a fi), ci pleacă spre a se căuta, ,re-găsi și re-naște pe sine, prin lăsarea în „mâinile cele moi ale lui Dumnezeu”.
Acest „Aici șezui și plânsu-mi. Aici învăț să mor în fiecare zi și să renasc asemeni.”( pag.306, „Lucrarea”, 2004), text al scrisorii Maestrului ieșit din măiestrie și botezat în Adevăr, către Leon, e strigăt al Omenirii spre Omenire, nu strigătul unui singur om.

Citiți cuvintele de mai sus și apoi priviți triada celor 3 imagini ce Împart Lucrarea, parcă, pentru a o Uni, în 3 ramuri de trezire, de Metanoia. Această succesiune de 3 ipostaze este reprezentativă pentru călătoria re-găsirii lui Dumnezeu înlauntrul fiecarui suflet.
Întreaga Călătorie a sufletelor încape în Carapacea acestei Nuci- amintire a Clipei-Zero din Primordial.
“ La intrarea în Schit, aveam inima cât o nuca.”( pag.119, “Lucrarea”,2004), ne sunt împărtășite starea, simțământul.
Da. Așa. Aceeași Nucă.
Fotografia jumătății de nucă purtătoare de prunc deschide “Lucrarea”.
Imaginea cu momentul unic al Nașterii, prin încriptata zdrobire a cojii, marchează popasul “Lucrării” în Centrul ei, când toate par a fi trecute prin Sita sincronicităților divin alese.
Jumătatea de nucă APARENT goală, ce închide Călătoria, este Capacul primei jumătăți, Nuca-Cuib și Ou pentru Om, cum frumos l-a numit scriitorul, „Tainica Ferecatura”( pag.46, „Lucrarea”, 2004).
Goală, dar Plină și îm-Plinită cu imaginea celei Dintâi străluminări a Creației, metafora primei „pietre” aruncate în Lacul cosmic, ce a născut mai apoi infinite cercuri în juru-i. Prima piatra-Aripă plonjând în Creație, dar și întâia piatra aruncată de Om în Creație. Ea- Nuca!
Nuca devine astfel un cuibar rotind de taine. Prin coaja ei ce prinde a se sparge pare că se aude toaca grăind, anunțând o răscolire ce și-a înfipt ancora nu în Culmea cu Arini, unde se pecetluiește rostul învățămintelor, ci în Sfânta Catacomba. Nuca și Fereastra în Lumină: Copertă în Copertă. Nuca- Inimă. Nuca- simbol de Punct din care s-au născut toate. Nuca ce așteaptă a fi despietrită, spre a-și elibera miracolul regăsirii pruncului din fiecare din noi. Pământul și Cerul în 2 jumatati de Nuca, cu Omul-Miez al Întregului. Minunat poem, cutremuratoare reprezentare! Pământul-uter cu Omul-prunc în el și Cerul-Cupola ce își protejează copilul, pe Om.
***
Astept în tacere, cu răbdare de lacăt ce se frânge în voioșie, spre dezlegare, vederea cadrinului. Pentru că iubesc cetina, iar rășina de conifer germinat în Munții noștri îmi este sevă unită cu sângele ce-mi umblă prin albiile-izvor ale trupului și ale inimii deopotrivă.
“Ceasul acestei Tări nu a venit încă”, spuneau Bătrânii. “Oricât de precare ar fi conducerile politice, oricât de mare ar fi criza Bisericii și oricât de avariat aparatul clerical, Dumnezeu i-a pregătit pe ai Săi, tăinuindu-i în penumbra, astfel încât mutația istorică va avea mișcarea sa deplin maiestuoasă. Lucrarea celor nevăzuți va fi evidentă (…)”- ( pag.235, “Lucrarea”, 2004 ).
“ -Blagosloviți și iertați, bunule Avva!
-Domnul și Măicuța Lui! “

Cu Inima,
Irina Petra Stroe

Post Scriptum.
Pășiți în Căutarea “Lucrării”. Citiți-o !
Re-Citiți-o și coborâți-o în inimă, ca pe o rugă.
Înțelegând lucrarea “Lucrării”, când veți pleca pleoapele voastre, între răsfoirea de pagini, vă veți întâlni cu NeAflații, cu Bătrânii Sfintei Catacombe acolo, în Nuca inimii voastre.

Tălpi de boltă

Din tăpșanele smerite ale firii ce te-adună
printre drumuri văruite, înnodate în cunună
de crucificate maluri, îți porți pasul nud, dar veșted
pleci din Lume, spre un Nume de alt plai, alt Rost de-a Fi
Și expediezi scrisoare către ruginite straie
ale inimii ce curge în ceasornic de văpaie.

Buzunarul clipei 0 când a fost de-a ne cuprinde
Peticitu-s-a cu acul Ceasurilor despletite
de fuioare ce țes doruri din alt Timp: 7 cuvinte.

Primul mestecă silabe din al pietrei bob de soare,
Cel de-al doilea e armura ce din zaruri ne dospește
Trei e prunc de zări și taine, ce lucrarea ne-o zidește.
Pe un leagăn de balada, 4 e cuvânt-arhanghel
5 despică universuri, spre-a ne reclădi în Punct.
6 uită ce-i Firescul și-l invocă pe Cuvânt
Și așa, din sacre flam,e ale cerului opaiț
Vine 7-le să urce un pământ spre Cer în trepte
Stă. Privește-n ochi pe oameni.
Îi iubește.
Ei așteaptă judecată.
Nu-i venit Acum să-i certe.

Irina Stroe

Father Kalistratos lives as a hermit above New Skete.

Rădăcină

Când marele drum ne-a făurit, mistuiam zările,
A vuiet ce îmi umblă pe potecile desțelenite ale inimii,
De vremuri cuminicate cu cerul, în tinda sorilor.
Dar asezată și cu Rost ne-a fost călăuzită tesătura privirilor.
Mai Devreme să fi fost, ar fi devenit prea Târziu.

Și rupeai din Ceas în Ceas, cadențat, freascuri,
Făceai foc cu ele în corturi de gând,
Poate, poate…o ajunge la mine țipătul crengilor frânte de mirarea așteptărilor.
Sau poate că acel foc mistuitor de umed
Era zăruit spre a-mi atinge artera
ce duce către cordul din cetățile ridicate-n genunchi de timpi,
de am rătăcit poteca întoarcerii la mine.

Nu ai ales pasul pe jos, ai devenit zborul
cu el te-ai îmbrăcat să vâslești în calea mea, bătrâne.
Îmi ești sămânță de mare ce din munți și-a rostuit căpițe de scoici
Spre a pescui izvoarele celor mai caste simțăminte,
germeni de alte lumi,

rădăcini din Chemarea ce suntem.

Dorul iubește smirnic

Un izvor își crucifică pietrele prin care-și arde Cărarea
doar atunci când apa ce-o poartă în seva-i de arse comete
uită ritmul sărutărilor cu Pământul.

Ce e Dorul? Dorul de astre. Dorul de tine.
Ce-o fi Dorul? Strig. Răspunde-mi!
Știu că stai cu fruntea ‘plecată peste văluri
ce nu își mai cunosc buzunarul și matca ciobitului de Ou.

La noi, Dorul e foame, e sete, e desțelenire.
La ceilalti, dorul a fost răpit.
Și în locul lui, au adus sfoara dependenței.
Legată la ochi.
Ciuntită și rece. Veșnic Ne-pereche.

Dar Dorul nostru nu e Dependența lor.
Ea, Dependența, de orice Fie, nu încape Omul.
Și nu miroase a cord ce bate în lutul minunii de A-l Simți pe Celalalt în Sine.

Dorul cheamă. Dorul zidește cu mâinile goale.
Dorul frământă inima, pentru a struni gândul.
Dorul pune Sămânță.
Dorul iubește smirnic. Dorul nu se clintește din el însuși.
Dorul te doare. Dorul te sfarmă în stoluri-cocori și te adună în site de icoană.
Dorul te re-naște. Dorul te pansează, dar refuza să te și vindece de Tine.

Dorul e harpă văduvită de corzi.
Dorul e daltă.
Dorul te răstignește, pentru ca, mai apoi, tot el să te învie.
Dorul are privire de prunc și vorba de Bătrân,
Dorul își plimbă toiagul prin arterele aripilor de inger
Și ne crește visul nădejdii în talpa lui A Fi.

În Șah cu Maya

Tipsiile de vremuri se sparg în colți de humă,
Sub greu cuvânt și epoci demult înfrigurate.
Și prinții acestor Vremuri dau lecții, stau semeți
În peștera uitării și-a beznei ce-i înghite,
Din viețiîși împletesc coroane de măslin,
De lauri și de roze, pentru un iz “divin”…

Ei spun că-mbracă stele doar cu a lor privire,
Și că respiră Altfel, c-au flori în zbor de gând,
În loc de simțăminte, ființa fluturi naște
Și că, de altfel, norul se-nvârte în jurul lor…

Le colcaie în plete nălucile flămânde
Și nu știu a Trăi, deloc nici a Simți.
Se târâie-n crepuscul și-n ei își fac morminte,
Înfrigurați de gândul ca nu știu a muri…

Și cât de Simplu este a învața pe… Simplu.
În Simplu să ne naștem, la fel să și murim.
Cu Simplu-îmbrățișați, să ne topim simțirea.
Că-n moarte e tot Simplu…gustăm nemarginirea…

În Simplu să iubim, cu Simplu să iertăm,
Și cât de dulce este sărutul, și el Simplu…
Iubirea…când e Simplă, nu e decât…divin.
Iar trecerea prin trepte se lasă c-un suspin.

Dați-vă jos coroana, vă înmânez trofeul…
Și lânge el, o Sabie de Crini și o Trompetă
Ce sună a Iubire, ce vaită a uitare
Pocalul cu rugină se varsă spre iertare.

Vă iert la fel de Simplu și Simplu vă iubesc.
Și cum tot de la El știu Simplu a iubi,
Vreodată, în alte timpuri, zâmbind, voi povesti
Despre a noastră Sete și al meu Legământ,
Ce-mi stă sculptat în Carne, în Suflet, în cuvânt.

Irina Stroe

Must Rășină-n Con de Noi

Știi, suflete, că muntele are o taină a lui,
O ține cusută cu sfoară de izvor viu și sălbatic,
În buzunarele sumanelor de codri
Și de iele
Ce le bântuie cugetul adumbrit
De răspântiile iubirilor desferacate de lege.

În ghemul unui con de brad,
Mi-am cernut odată, demult, pe Acasă,
Să-mi fie rășina licoare și scoarța lui,
Prag între lumi- pervaz dinspre mine spre tine.

Mi-e brâul de netimp legat cu os,
Iar sângele-mi a uitat firescul lui a curge
După datina lui ” așa se face”.
Scurmă în trup, ca să țâșnească apoi
În chemări de verb și de descântec
în nopțile cu cerul-Gală a fiorului înăbușit din coajă.

Și nu am mai plecat de acolo niciodată,
Doar în scurte pelerinaje răzbat
Luncile cele de dincolo de Bradul ce-mi este
Fortareață, inel de plecăciune și scrisoare.
Când pleoapa spre astă lume se închide,
Cobor în tine, frunza mea sacră, cu rost de conifer și de veșnicie.
Din cuptoare, îți scriu frenetic,
în ceas de noapte la tine, ne-apus la mine,
E scrisoarea pe care o vând zborului,
În fiece hotar de ceas 23,
La schimb cu 3 cofe pline ochi
Cu oglindirea privirii tale;

Se așterne sortită pervazului zugrăvit
În tipsiile neîncoronate ale șacalilor devoratori de baladă,
de doină înveșmântată în grai de mure coapte,
Șoptita sfânt sub țesătura fânețurilor ce miros a pământ plâns.
A must de iarbă. Și a tine.

Pana muiată în călimara cu dor tresare crud,
Înnoadă și despletește silabe, ce mai apoi prind a scârțâi
Sub cortina tăcerilor ce nu cuvântă pe hârtie,
Dar care urlă în sigiliul de ceară al plicului.
Ceara- ea, sită de zdrențe -trăiri,
Plic ce învăluie muțenia noastră
În roba de neuns rege al confesiunii.
Te dor. Și dorul te însoțește la răspântiile din mine.

Irina Stroe

https://www.facebook.com/irina.stroe

Când NU mai este „Degeaba” (…) Popas în strana inimii

Degeaba îi dai Omului să bea Apa când altcineva i-a dat înaintea ta sau…a murit setea în el, gândindu-se la Apa din căușul mâinii tale…
Degeaba îi dai unui suflet să bea din preaplinul inimii tale când veriga cordului său a cedat. Și degeaba îi întinzi rădăcina izvorului, drept ofrandă, când el îți cere un codru de pâine. Nu e nimic plastic în ce spun, e confirmarea pe care fiecare dintre noi o avem. Ne împresoară permanent lagune de bucurie sau de amărăciune. Și din acest punct apar fie zâmbetul, recunoștința, fie durerea, lacrima. Partea benefică, cea în care unul cere ajutor și celalalt îl primește, iar apoi învață a se ajuta pe sine, e cea ideala.

Abia când apare lacrima, se naște și tâlcul.
Lacrima celui care s-a simțit neauzit în Chemarea lui, durerea celui care, având nevoie de un „pansament”, a primit un „bisturiu” în schimb, neputința celui care nu a auzit la timp disperarea celui de lânga el.
În aceasta cascadă , nu avem doar UN suferind, ci DOI (cel puțin). Nu doar celui ce are nevoie de un sprijin emoțional, energetic (deși pe undeva, emoționalul cu energeticul se intersectează) material, îi lăcrimeaza sufletul. NU. Uneori e mai cruntă povara pentru cel care a stat și a privit dezinteresat, neimplicat la cel care se surpă langa el. Poate pe moment, indiferența poartă Masca perfectă, de „spectacol”, și atunci Lacrima celui ce plânge în fața lui, conștient sau nu, poate nu-l atinge. Masca își joacă excepțional rolul de Zid.
Dar impenetrabilul nu este garantat pentru veșnicie. Se vor aduna Mască dupa Mască, aidoma foilor de varză, până când povara Maștilor pe Chipul sufletului va fi atât de cruntă și de fierbinte, încât inevitabilul se va produce, chipul va fi ars, iar măștile vor cădea toate deodată, în efect de bumerang. Și vai…atunci. Cel care cerea „apă” sau „pâine” se poate considera pe sine fericit în fața celui care va purta pe vecie stigmatul lui „Doar Eu contez”….deși…deși…aparent, el poate părea…o ființă plină de devotament pentru toată Creația si elementele ei. Ține tot de „măreția” și arta de disimulare a măștii.
Dar când simțim că cineva are nevoie de ajutor, sufletul lui ne transmite acea strigare, dar el să nu o poată formula în cuvânt? Iar responsabilitatea destinatarului e să Simtă și să Știe să AUDĂ, să traducă, să descifreze „textul” primit…

Totul se petrece într-o Tăcere de Primordial. Nici unul din cei 2 nu vorbesc Cuvinte. Gurile lor nu vorbesc, dar Sufletele…ooo, da… ce Dialog amplu, balans sfătos în afara oricărui timp, plin de taine.
Ce-ar fi dacă am face un popas în strana inimii și am începe să „Auzim” sufletele , nu guri, nu minți, ci glasul inimilor celor ce ne înconjoară. Ochii, slova inimii omului îți spun totul despre acel Suflet. Acolo, în splendida magie sacră exista o cronica akashaa tot ceea ce a fost vreodată.
În acel ostrov de gând apar finețea și rafinamentul judecăților de valoare pe care le emitem, pentru a nu risca să introducem mentalul în conflict cu informația primită prin suflet.

” Nu e bine sa acorzi ajutor dacă Omul nu ți-l cere explicit”- spun unii.
Bun… și aici vin și întreb eu: noi, în câte momente ale vieții am primit Dar divin, „cadouri” de minunate binecuvântări, fără să știm că avem nevoie de ele ca de aer, fără să le cerem conștient Domnului în rugăciunea noastră; de care ori nu am primit de Sus sau de la semenii noștri „semne” de iubire necondiționată, când fie nu cunoșteam poteca strigătului de ajutor, sau, mai grav, dintr-un adânc orgoliu, pretindeam că totul e bine cu noi și de fapt nu era așa. Unii dintre noi nu știu să ceară, nu știu să urle când simt că se prăbușesc, când simt neputință, altii sunt prea mândri să recunoască, alții sunt atinși de timiditate și o sensibilitate extreme, alții ar primi sprijin necondiționat, dar nu vor ca, prin aceasta, să creeze perturbări în jurul lor, dezechilibre, împovărări. Și lista de „Categorii”, de rafturi în care ne împărțim cu toții, în Ceasuri din viață, se poate prelungi la infinit. De unde vin toate aceste dureri, nevoi, slăbiciuni ? Din răni de inimă. Din lipsă de Iubire. De înțelegere. De a fi Auzit. De a fi Ascultat.
Se vorbeste atât de semeț, de înalt despre arta perfecționării comunicării , dar câtă parodie este când standardele se ating doar de la gură la gură, nu de la suflet la suflet.  Acolo sunt Dialogurile autentice. Acolo e îngerescul din noi toți. Și tot Aici se pogoară Esența.
Societatea, cultura, umanitatea percepută holistic, dintotdeauna a lucrat cu Scheme- Etape-Categorii. Totul trebuie să fie Proces, totul trebuie să susțină Trepte, altfel nu e bine…Și adevărul e că…e bine doar până la un punct, dincolo de care, nu mai e în regulă nimic.

Doar în Etape credem, de Etape ne vom lovi și ne vom strivi. Numerologia e frumoasă prin ea însăși, avem vămile vazduhului, câmpurile subtile… și ele împărțite, multe din aspectele fundamentale ale Creației se traduc prin Număr, prin Categorie.
Dar Omul nu e Număr, omul nu e Cifră, oricum am lua-o: genetic, energetic, spiritual, carnal, e cu mult peste fiecare din acestea luate separat. Omul e și Cuvânt, e si paradisiac, e si teluric.

Așadar…să revin. Deschiderea noastră spre a auzi cu urechea Inimii vocea sufletelor din jur se face numai prin „bifarea” Rosturilor din lăuntru. Ca să putem Auzi, ajungem să „redactam” o recenzie a propriilor răni, cangrenele noastre pe care deseori le dosim frumos sub ambalaje sclipicoase, toate născute din surzenia noastră față de noi însine. Nu ne mai auzim nici chemarea sufletului, nici vocea curată a trupului,nici mentalul când ne strigă pe ton senin și sănătos.
Înainte de a dori să ajutăm întreaga Lume, să ne înfigem profund rădăcinile în pământul Miezului a ceea ce suntem, să devenim un arbore care va purta în el Rost de flori și Rod de umbra.

Dacă în noi nu a prins germene Sămânța vindecării, , riscăm să smintim și pe altii, să îi tragem după noi chiar mai jos de unde le-am perceput strigarea. Cât de așezat se simte Plinul când întelepciunea dă Rod în unire cu mărinimia, dăruirea și discernământul.
Vă istorisesc în final o parabolă. O Ghindă a căzut pe marginea drumului. Animată de sentimente altruiste, ea dorea să plece să ajute ființele din pădure. Tatăl ei, Stejarul, i-a spus : “ești încă mică și vulnerabilă. Fii prudentă, începe prin a te ascunde întâi în pământ, rădăcinile vor crește și atunci când vei deveni mare, vei fi folositoare”. Ghinda răspunse: “Tu ești o ființă fără inimă, rea, eu sunt plină de Iubire pentru creaturile din jurul meu ! Doresc să ajut,tată !!! “ Dar iată că un porc mistreț care trecea pe acolo a văzut-o și a înghițit-o.
Nici Tatăl-Stejar nu a fost de vină, pentru ca el și-a avertizat copilul-Ghindă, nici porcul, pentru ca aceasta erau Menirea și Rostul lui, să caute și să mănânce Ghinde.
Să nu rămânem pietre -deși până și pietrele vorbesc- când suflete în jur au nevoie de noi, mâine putem fi noi cei cu strigătul în furtuna sufletului, să ajutam cu discernamant și fără așteptări, necondiționat. Dar în depline conștiință și conștiență, asumat. Și cel mai important e ca acel suflet să fie ajutat să ÎNVEȚE să se poată ajuta singur mai departe. Dăm mâna salvatoare ,oferim din suflet și în armonie, cu echilibru și în Iubire, nu dăm Lecții de viață, pentru că pe acelea, ni le da Cerul, iar apoi , “lasam omul să pescuiască singur, nu-i mai dăm noi direct peștele”.
Pentru că “dându-i mereu peștele”, neinițiindu-l în frumusețea „Lacului” și nepunându-i efectiv „Undița” în mână, riscăm să îi facem mai mult rău decât bine, prin crearea unui string, a unei dependențe între noi și el. Și ce își pierde acel suflet în primul rand? Ce este mai valoros, libertatea.
Rândurile de mai sus nu îmbracă o expunere pretențiosă, ci trăirea unui om simplu, care încearcă, ca fiecare din noi, să îsi ” cizeleze” Auzul, spre a întelege Graiul Sufletelor.
Voi pune ultima pietricică a acestei Episole către voi, dragii mei, printr-o remarcabilă afirmație a lui Garcia Marquez: am învațat că un Om nu are dreptul să privească pe al Om de sus decât atunci când trebuie să se aplece, pentru a-l ajuta să se ridice.

Irina Stroe

https://www.facebook.com/irina.stroe

Lacătele din noi, sub Cheie

 

Lacătele din noi se deschid cu multe chei, nu doar cu una… E posibil ca una să se potrivească, dar la întoarcerea în gol, să se frângă și apoi mai încercăm alta și alta, până lacătul cedează și ni se predă. Dar des-ferecarea s-a împlinit treptat, nu doar la ultima cheie învârtită. Și atunci ne simțim Liberi. Ne simțim doar? Dar oare suntem cu adevarat? Am început cu o metafora, deși e doar o așezare în scenă a vieții. Sunt fluturi care zboară și cu o singură aripă. Aleg înălțarea din plecăciunea aripii frânte. Și se înalță. (…)
Maestrul Octavian Paler, suflet și prieten drag , ne-a spus tuturor celor prezenți la o dublă aniversare cu ani în urmă: „Lacătele din noi se deschid cu o lacrima. Țineți minte aceasta, copii! ”. Lăsase aceeași sintagma veșniciei și într-una din cărțile sale. Eu atunci i-am adăugat copilarește: „Sau…cu un zâmbet”. Și a surâs și dumnealui la rândul său, propunându-mi mie și celor prezenți o poveste (…).
Zilele noastre de naștere erau la 2 zile distanța una de cealalta și, într-unul dintre ani, ne-am “sărbatorit” odată, deși dumnealui îi displacea la propriu până și să i se spună „La multi ani!”. Așa, caldă și discretă ne-a fost șederea din acea zi.
L-am convins atunci să ne fie alături spunându-i că îmi doresc și eu acea aniversare…deși, înlăuntrul meu, nu dădeam mare importanță zilei mele de naștere. Pentru mine, timpul curge. Dar stă și pe loc. Încă un circuit de Roată în plus nu cerea toast. Mă simțeam și Atunci ca și Acum, oarecum…dincolo de Timp și în afara lui. Sunt prietenă cu Timpul, pentru că îi înțeleg maratonul. El fuge…fuge, dar nu de noi, nu noi suntem victimele Timpului, ci Timpul însusi. Și în trecerea lui, își deplânge singur Clepsidra.
Dar îi simțeam dumnealui timiditatea, însingurarea uneori dorită, deseori autoimpusă și, totuși, nevoia de a avea suflete în jur. Astfel, ne-am sărbătorit unul pentru altul, cu o mână de oameni dragi, majoritatea studenți ca și mine, toți aleși „la sită” de domnul Paler. Nu știu dacă eram zece oameni. Dar prin toate cele istorisite, se perindau pe lângă noi veacuri de istorie, zeci de personalități și Ceasuri de balanță prin care țara trecuse.
…„Lacătele din noi se deschid cu o lacrima. Țineți minte aceasta, copii! ”. Am regăsit acum ceva timp în urmă aceleași cuvinte într-una din carțile sale. Sintagma s-a transformat deja într-un citat celebru. Acum, când domnul Paler este cu noi doar prin iubirea noastra, confirm că lacrima, ca și zâmbetul sau iubirea, este eliberatoare.
Sufăr de încăpațânare. Rămân la crezul meu… tot „Aripile” descătușează. Pentru că „Aripile” au în ele ceva în plus, nu doar măreția, ci esența Divinului, unitatea de Dumnezeu din Om, Cheia spre transcendental. Iar Aripile, la randul lor, pot fi în Zbor sau…sau…împreunate spre Rugăciune. Iar Rugăciunea este si ea Zbor, este Zborul sublim care unește Omul cu stropul de Dumnezeul din el însuși. Aripa are acel amestec de lacrimă și surâs îngenuncheat, dar slobod.
Lacătele își alternează parcă cheile în viață…uneori soluția e zâmbetul alteori lacrima, fie ea de fericire sau durere, însă ce am înțeles este ca nu trebuie să ne fie teamă de a ne manifesta.
Manifestați-vă emoțiile curate, pure, cele aducătoare de bucurie și celor din jur! Să purtăm de grija Sănătatea emoțiilor noastre! Și pentru că tot am fost provocată recent la o spovedanie publică de draga doamnă Antonia Beligan, accept confruntarea , dar răspund în felul meu: sunt temperamentală uneori, blândă alte dăți, instinctivă- poate, intuitivă- mai tot timpul, uneori cu armură de strașnică răbdare, alteori sunt ca vapaia, simt și cuget cu rafinament sau în explozii, după caz, cu grație sau frenetic, fac totul cu pasiune și din pasiune, cu inima, sunt fie apă fie foc, dar toate în aer și pe pământ. Am trecut prin fiecare din aceste stări și nu mă erijez în a fi purtătoarea unei tăceri de adâncuri permanente. Mult de lucru cu mine însămi am. Neîncetat. Sunt „ divergentă”…nu prea mă regăsesc în nicio categorie predeterminată. Și nimic din ce ating nu rămâne fără o unitate din mine. Altfel, nu sunt eu. Iubesc necondiționat toată Creația, cum se spune, dar greu îmi pătrunde în inimă cineva și…și mai greu poate ieși de acolo.
Nu ma descriu pe mine pentru a-mi aduce aminte cine sunt, ci vă provoc pe voi, te invit pe tine la a plonja în adâncurile ființei ce ești și ce sunteți. Luați cu încredere dalta în mână și ciopliți.
Nu e o constatare tristă sau pesimistă strigătul maestrului Paler, cum poate părea la un prim gong în inimă, ci e o îndrumare pentru propriul Drum. Un sfat realist și ferm, din partea unui suflet etern tânăr, dar cu un trup împovărat de ani, ce și-ar fi răscumpărat până în ultima clipă tinerețea și mai ales sănătatea emoțiilor și a manifestării lor:
„Cândva, am fost şi eu în marginea unui deşert. Am înţeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăţi m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să muşc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Şi ce virtute e aceea de a spune „nu”? Ce înţelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă? Ce nu se trăiește la timp, nu s emai trăiește niciodată. Să nu crezi că poţi stabili cursul iubirii. Dacă te consideră vrednic, îţi va îndrepta ea cursul. Crede-mă, iubeşti cu toate celulele numai ceea ce eşti în pericol să pierzi. Într-o dragoste adevărată trebuie să fii puţin sclav pentru a fi liber, adică să nu mai vezi nimic în jur. Am observat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc. ” spunea maestrul Octavian Paler.
Drag mi-a fost, îmi este acest suflet, un cugetător rafinat, un Copil tăinuit în suman de Bătrân, stilist elegant și după cum chiar el ar fi recunoscut, un Suflet care s-a dus Dincolo cu muzica “cântând” încă în el.
Și a regretat acest fapt, când biletul de călătorie cu firul vieții l-a traversat dincolo.
Așadar, să trăim plenar, curat, demn și cu adevar fiecare clipă din viață astfel încât, la Ieșirea din ea, să nu plecăm cu Muzica cântând încă în noi.

Voi încheia cu o poezie a maestrului Paler:

Avem timp pentru toate. Sa dormim,
sa alergam in dreapta si in stanga,
sa regretam ce- am gresit si sa gresim din nou,
sa- i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce- am scris, sa regretam ce- am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne- alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa- l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa- i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa- aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le- ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.