La început a fost Cuvântul! -Buciumul trezirii unei națiuni-

Hristos a Înviat!
Nicolae Voiculeț nu are nevoie de prezentare. Cei peste 40 de ani de activitate artistică îl reprezintă dincolo de orice descriere. Și tocmai de aceea, șederea lungă în atâtea Ceasuri pe scene prestigioase ale lumii (Franţa, Spania, Cehia, Germania, Austria, Ungaria, Marea Britanie, SUA, Japonia, Thailanda şi Italia) îl legitimează să fie Auzit, simțit și înțeles pe unica Scenă ce-i este lipită cordului: Neamul care l-a germinat, sămânță de Cer, de român ce-și poartă cu mândrie legământul de suflet făcut cu istoria, cu străbunii, cu el înșuși.
Dintr-o mare de suflete ce Acum stau verigă lângă verigă în acest lanț ce vlăguiește inimi, cugete și conștiințe, Nicolae ridică drapelul. Și nu cum suntem obișnuiți, pe sunet de nai. Nu! De această dată, Nicolae a ales buciumul , ca și instrument.
Buciumul trezirii unei națiuni:


“ La început a fost cuvântul”…dar acum e acoperit de mască!
Trăim momentul acela dramatic, când masca este pusă peste cuvântul omului pe care l-a primit în dar, chiar de la Dumnezeu.
Această botniță pusă abuziv peste gura Cuvântului este un simbol al tăcerii impuse de cei care nu vor să audă glasul Lui Dumnezeu din gurile oamenilor.
Dar tăcerea de sub mascaradă, este asurzitoare și puternică! A început să se audă!
Sunetele naiului care sunt parte a vibrației înalte a României sunt oprite și ele de mască. Dar eu nu am să mă opresc niciodată să-mi duc naiul spre sunete, cu mâinile împreunate în semnul crucii din rugăciune!
Am să cânt oamenilor Cântarea Cântărilor, pentru că Dumnezeu mi-a spus, să cânt!
Numai așa a supraviețuit acest popor românesc, doar prin rugăciune și prin cântec!
Nu mă voi supune niciodată nimănui, celui ce vrea să facă rău acestui popor. Genunchiul meu se pleacă numai în fața Lui Dumnezeu, care ne iubește, și neamului meu întru Hristos!
Așa vă încurajez și pe voi toți și vă rog:
Să NU CEDAȚI demnitatea câștigată cu jertfă, așa cum nici străbunii voștri, împreună cu toți ostașii sfinți ai României, nu au cedat nici o palmă de pământ, apărând-o cu propria lor ființă, până la moarte!
Să FIM, “cu crucea’n frunte, căci oastea e creștină”, așa să cântăm cu toții: ”Deșteaptă-te române”!
Am să închei cu un sfat pentru cei de azi, care din păcate nu mai au cuvânt:
Lăsați-vă, rog Cuvântul, Lui Dumnezeu liber, și nu-l mai acoperiți de mască! Nu mai luați în batjocură acest neam de oameni, pe care nu-l iubiți așa cum îl iubește Dumnezeul nostru.
Frați români, să nu vă fie teamă, să nu vă fie frică, pentru că sunteți luminați chiar de Lumina lui Hristos!
Adevărat A Înviat Hristos, în noi toți!
Nicolae Voiculeț”

https://evz.ro/la-inceput-a-fost-cuvantul-buciumul-trezirii-unei-natiuni.html

A sosit Ceasul. Lupii Albi (III) ” Fără cultul trecutului, nu există iubire de ţară.” Mihai Eminescu

“ Copiii mei, iubiții mei. Așa v-am crescut pe toți,
cum aș fi vrut să mă educ pe mine însumi dintru începuturi.
Iar voi să duceți mai departe vie istoria!
E singura Cale de a nu vă rătăci de voi înșivă.”

Bogdan Jianu



Suntem pe a 3-a treaptă din această adevărată călătorie inițiatică de 7 ani, în care ghizi și veghetori, deopotrivă, ne sunt Lupii Albi. Am ales să încep pagina noastră de astăzi cu o adâncă mărturisire făcută de Bogdan Jianu. Așa au crescut Lupii Albi, astfel a prins viață întregul Proiect, prin aceste suflete curate, inimile copiilor care s-au strâns în jurul flăcării de Trezire a istoriei din cordul lor. Tineri care au fost ridicați, transformați, educați, cizelați în cadrul Asociației, DAR care: au trezit, au înviat, au înverzit inimi și conștiințe, la rândul lor; copii care pe Bogdan l-au învățat cea mai grea și mai sfredelitoare, deși cea mai simplă, firească lecție a vieții: lecția iubirii. Împreună și pentru ei, spre pregătirea spectacolului “Vlad Voievod Drăculea”, iunie 2014, Bogdan Jianu a decis să fie confecționate săbii -pe modelul celor ale epocii evocate- respectând mărimea și greutatea fiecăruia; toate fiind realizate din fierul provenit din dezmembrările de mașini.
La final de spectacol, când urma să fie aruncat pe brațele lor, Bogdan a simțit tăișul unei săbii care crustează mult mai adânc decât lama unei arme normale. Acești copii au sfărâmat lacăte ale lăuntricului, cum doar niște suflete curate puteau împlini.
Focusarea pe oglindirea cât mai cu acuratețe a diverselor ceasuri din istoria neamului s-a remarcat și prin implicarea Asociației în proiectele educaționale ale Ministerului Învățământului- fac referire la programul “Școala Altfel”, prin care s-au derulat activități tematice specifice cu temă medievală, locația fiind Dealul Domnitorilor, Târgoviște.

Din dragoste pentru copii și mai ales din dorința de a dărui Bucurie puilor de români aflați peste graniță, Lupii Albi au desfășurat în perioada februarie 2016, iar mai apoi în perioada octombrie-noiembrie 2017 spectacolul ,,Dănilă Prepeleac” – realizat pentru comunitatea română din Transcarpatia, Cernăuți – Ucraina, ultimul program fiind la ințiativa Institutului Cultural Român. Să mai adaug că a fost prima trupă de actori ce a jucat în limba română pentru copii? Și că în timpul spectacolului, din “întamplare”, se tot închideau luminile, pentru a fi întreruptă sceneta? Dar le-a ajutat Dumnezeu, pentru că mare dar de suflet au adus copiilor de pe acele meleaguri, amintindu-le și lor cât de curat și de verde, ca frunza codrului, este graiul neamului român.
Și dacă voi da Roata timpului înapoi, 2013, ni se dezvăluie: miezul și sămânța, Clipa-zero al acestui Proiect de suflet, semnul de la Dumnezeu că multă lucrare vor avea Lupii Albi de înfăptuit, prin ceea ce Dumnezeu a pus în fiecare dintre ei, sumă de: talant, lacrimă, flamă și Cruce, toate laolaltă.

Pruncii: călăuză și Dar.
Ei sunt Răspunsul lui Dumnezeu la Chemările noastre

Care e taina? 16 aprilie 2013, o strângere de mână-pact de unitate și de organizare a Asociației, însoțită la unison de un apel telefonic, prin care Bogdan era părtaș la o bună vestire din partea sorei sale, Ruxandra Stan Jianu: un prunc venise pe lume, în viața lui și a Lupilor Albi, în fix acel Ceas când cei dintâi Lupi se strânseseră laolaltă. Există o vorbă veche, din popor, că “Frunza-i neam cu rădăcina”. Înteleaptă zicere. După cum sunt rădăcinile, așa este și frunza din coroana solemnului Copac, care este Omul. Sabina Maria, un prunc purtător de sfânt și puternic, nobil nume, ce avea să aducă odată cu el întâia cărămidă din cetatea Lupilor Albi și să aprindă felinarul crezului că trecutul e deseori mai viu decât prezentul însuși: înțelepciunea străbună, lipsa de dublă măsură, verticalitate, determinarea de a merge mereu până la capăt, călăuză fiind veșnic Dumnezeu. Un prunc-călăuzitor și luminător de Cale și de inimă.

Trestia se îndoaie, are rădăcină firavă. Da, poate trăiește mai mult. Dar cum…? Umbră și rod bogat tot arborele falnic dăruiește.
Copacul cu rădăcini adânci nu se teme de furtună.
– Zicere din bătrâni –
10 Mai 2013 – 10 Mai 2020, 7 Ani de sublimă Călătorie. După cum am istorisit în Partea I, Craiova avea să fie punctul-zero, întâiul spectacol, Ceasul în care firul existenței Lupilor Albi -pe scena sufletelor noastre- se desprindea de ghem. Ghemul misiunii pe care ei o au în fața istoriei și față de ei înșiși. Pelerinaj de zidire și de re-cunoaștere a trecutului, a rădăcinilor, a propriului nostru miez, ca neam și ca seminție printre popoarele lumii; lucrarea voastră cea atât de adâncă trebuie să meargă mai departe. Adâncimea aceasta este una de fântână ce are drept sursă un sfredelitor Izvor de munte: adevărul istoric.
În spatele spectacolelor, avem stând lăcrimândă Istoria însăși, liderii puternici pe care acest neam i-a avut, stau eroii, martirii, mărturisitorii de Hristos, toți laolaltă unindu-se într-un singur glas și așteptând (fără să ceară): recunoaștere din partea noastră, verticalitate pentru Timpurile ce ne stau în față, Trezire și, ceea ce străbunii numeau atât de cald inimii: „neatârnare”.
În același 10 Mai, dar în an 1877, sub Carol I, România își proclama Independența. Cu atât mai odihnitoare pentru inimi, dar și mai plină de responsabilitate devine aniversarea Lupilor. Iar pe 9 mai, în calendarul ortodox a fost sărbătorit Sfântul Hristofor, Sfântul ocrotitor al Drumurilor în viață. Fie ca Sfântul să vă fie ocrotitor și călăuză pe Calea aceasta, pe care ați ales-o; luminată, dar deloc ușoară Cale.
„Cu penele altuia te poți împodobi, dar nu poți zbura” atât de frumos spunea Lucian Blaga. Și așa este. Păstrați-vă Zborul cel înalt, pentru că aripile voastre sunt puternice, viguroase, cu spada adevărului, sămânță, și cu Sfânta Cruce: glas de bucium din Cer, pentru a vă păstra mereu just mesajul către suflete. Nimeni și nimic nu vi le poate frânge.

La Mulți Ani binecuvântați, dragii noștri! Mulțumire cu inima pentru toată dăruirea voastră din acești 7 ani și pentru toți cei care vor mai urma.
Ne înclinăm cu recunoștință în fața voastră noi, toți aceia care am urmărit spectacolele din tribune, v-am cunoscut și ne-ați hrănit sufletele cu lucrarea voastră cea de adâncă șlefuire a conștiinței apartenenței la neam.

La final de spectacole, voi nu vă despărțiți de public, ci de inimi;
raportarea voastră se face la Om, nu la individ.

Bucuria voastră este în a dărui. Voi toți simțiți că trăiți, că SUNTEȚI, în perioadă a priori spectacolelor. În timpul lor, sunteți foc și Stare pentru sufletele venite să vă vadă pe voi, oglindind istoria. DAR după spectacole, se așează tristețea pe frunțile voastre. Voi nu vă despărțiți de public, ci de inimi, raportarea voastră se face la Om, nu la individ. Această înseamnă să îți iubești și să te las trăit de spectatorul care vibrează la unison cu tine.
Urmând fusul Timpului, ajungem în mai 2015, când, la inițiativa Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, a răsunat iar „Jurământul lui Vlad Dracula către valahi”: “Oșteni, pentru Valahia, pentru Dumnezeu și pentru libertate, Înainte!”, evocare a unei pagini de istorie, dar mai ales, un Îndemn la trezire, la a ne scutura cugetul de praful ignoranței și a lepădării de legământul cu străbunii. Iunie, același an, ne-a invitat la „Dracula – Istorie și Adevăr”, în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului Medieval Dracula, urmând ca în septembrie, „Vlad Voievod Drăculea” să fie prezent iar în cadrul Zilelor Cetății Târgoviște.

“ Am stat mai bine de o oră în Mausoleu, de fapt într-un cimitir.
Paradoxal, unul viu. Cu Familia eroilor neamului, alături. Când am ieșit din Mausoleu, eram alții. Toți trecuserăm ca printr-un botez, era lacrima neplânsă și rugăciunea-sabie și foc al sfântului erou necunoscut.
Trecuserăm toți ca printr-o metanoia.”
Bogdan Jianu

August 2015 a venit cu Spectacolul „Primul Război Mondial”, desfășurat la Mausoleul Mărășești și apoi în Piața Unirii, Focșani, la inițiativa Consiliului Județean Vrancea. Ne vom opri în fața unui moment de nerostită cutremurare. Se știe că acea clipă singulară de dinaintea intrării pe o scenă este esențială pentru orice actor spre a se aduna în Sine, pentru a reuși, mai apoi, să se dăruiască. Această clipă a fost încapsulată la Mărășești, paradoxal, în eternitatea a 60 de minute ce au sfidat cursul trecerii timpului.
Pentru că Lupii noștri Albi au avut acest moment de cufundare în sine unit cu trăirea unei reculegeri, a unei emoții ce te dărâmă, te sfâșie lăuntric, doar cu Rostul de a te re-configura, de la reclădi sufletește: o întâlnire în duh cu eroii neamului.
În ianuarie 2015 și apoi în 2017, tot la Focșani, ne-au întâmpinat „Voievozii – Mesaje din trecut”, în memoria Unirea Principatelor Române. Mausoleul Mărășești a fost gazdă și răscruce la praguri de veac și în august 2016, pentru spectacolul Mărasesti.

Premiera filmului – spectacol „ Dracula – Istorie și Adevăr” a avut loc în februarie 2016, – în memoria actorului George Alexandru, prieten de suflet al Lupilor. Evenimentul a avut gazdă – Teatrul Municipal Tony Bulandra, Târgoviște, iar inițiativa a aparținut Primăriei Municipiului Târgoviște. Acesta este al treilea film realizat de Asociația culturală Lupii Albi, după cel din 2014, “Vlad Voievod Draculea”, și cel din 2015, “Dracula-Reîntoarcerea”. Dacă în primul s-a pus accent pe confruntarea domnitorului cu turcii, în “Reîntoarcerea”, suntem invitați într-o etapă de pace la curtea domnitorului, tihnă între ceasuri de cumpănă ce scot în relief laturi esențiale din personalitatea lui Vlad Voievod. Al treilea film vine să portretizeze și mai profund caracterul domnitorului, sufletul, omul și liderul Vlad.

“Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase.
Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi.”
Petre Țuțea

Amintesc, în același duh al păstrării adâncimii rădăcinilor, o pomenire aparte, zi senină de 2 iulie și Sfântul Ștefan cel Mare alături, din Cer și de pe pământ. În această perioadă, se desfășura spectacolul „Mușatin și Basarab” (2016), în cadrul Festivalului Medieval Târgu Neamț, la inițiativa Primăriei Târgu Neamț, prin Fundația Culturală Ion Creangă. Un spectacol susținut din suflet, cu sufletul, în lipsa unei remunerări concrete. Dar bucuria acelor zile de spectacol, cu un decor la care s-a muncit 24/24 ore, alături de Lupi venind și tinerii inimoși de la Agapia și Neamț, va rămâne album de memorii viu în amintirea celor prezenți.

Cu mult umor, auto-ironie, dar și cu o Bucurie ce greu poate fi tradusă în cuvântul scris, povestea Bogdan cum, dimpreună cu spectacolul în sine, a împlinit Cerul încă o Lucrare în cordurile Lupilor Albi. Întreaga Familie a simțit să facă un popas la Schitul Vovidenia, ședere în tindă de rai, un pridvor-fereastră către Dumnezeire. În acest duh, cu Sfântul Ștefan cel Mare pomenit, au fost întâmpinați cu dragoste părintească și soare în piepturi de Părintele Arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia, un monah. Aici, Părintele a invitat la rugăciune și la cântare în strană, în cor. Cu zâmbet tăinuit în buzunarul inimii recunoaște Bogdan că nemărginite au fost emoțiile tuturor, pentru că Lupii știau a lupta, a regiza, a se ruga în tăcere, singuri sau laolaltă, dar cântul muzicii bisericești nu îl experimentaseră.

“Unde esti, Vlad?”- întreba retoric Cerul, la acel moment, Bogdan Jianu, pentru că fratele Vlad Miriță nu era la Neamț la acel eveniment.

“Dacă era Vlad, ne coordonam și noi după el, dar așa… Eram doar noi. La un moment dat, în timp ce cântam, însă, urmărind versurile în cărțile din fața noastră, am început să ne uitam uluiți unii la alții. Nu ne venea să credem că suntem noi cei care cântam. Se auzea bine, dar tot nu puteam crede că sunt vocile noastre. Nu era meritul nostru pentru cele ce se petreceau! Clar. Era un Ceva venit din altă parte. Acea zi ne-a fost lecție, dar și îndemn de asumare și de cufundare puternică în rugăciune. Atât de minunat a lucrat Dumnezeu cu noi în acea zi, ne-a fost Sfântul cel Mare alături pe parcursul întregii șederi pe plaiurile Moldovei.” ( Bogdan Jianu)

“Este uşor să păcăleşti ochiul, dar este greu să păcăleşti inima.
E o nebunie să fii actor.”
Al Pacino


La o răspântie de ani și de prezentare a evenimentelor desfășurate de Asociația Culturală Lupii Albi, aduc în față mărturisirea unui mare actor, Al Pacino, care spunea că: “Este uşor să păcăleşti ochiul, dar este greu să păcăleşti inima. E o nebunie să fii actor. Îți iei psihicul şi dai cu el de toţi pereţii. Cu cât intri mai adânc în rol, cu atât mai puternic e șocul când se iese de pe scenă.” Atunci e ceasul “De ce”-ului și al lui “Cine sunt?”. “Unde se termina rolul și de unde încep eu, ca om din spatele rolului?” Răspunsurile pe care fiecare actor și le dă la aceste întrebări creionează chipul sufletului ce dă viață personajelor. Și pentru că pășim cuminte pe stinghia scenei de spectacol, dar și pe cea a cugetului, aduc în prim plan încă 2 mari actori, Antonia Ionescu și Ioan Isaiu. Nobilul cavaler Raffman, Mircea cel Bătrân…roluri în spatele cărora Ioan Isaiu respiră trecutul, dând forță și așezare prezentului, dăruind spectatorilor puls, stare, iar colegilor actori: pârghii de a lăsa energia evocării să curgă într-un Firesc nedrămuit de plafonarea prezentului. Ioan Isaiu a simțit să se alăture proiectelor Asociației cu implicare totală de suflet, fiind unul din puținii artiști care mai militează pentru păstrarea neatinsă a valorilor naționale, precum și a adevărului istoric. Îți mulțumim, Ioan. În acest miraj, spectatorul devine astfel Una cu spectacolul, dar e pus față-n față și cu istoria, spectacolul la care asistă devenindu-i magistrală Lecție despre trecut.
Iar iunie 2017, Spectacolul „DRACULA – Coroana” ( Festivalul Medieval Dracula Târgoviște), vine cu un mesaj-Cheie, ce se întrevede paralel cu scenele istorice. E un mesaj pentru fiecare dintre noi, acela că DA, e o dovadă de putere să îți recunoști slăbiciunile, DAR nu e de ajuns asumarea, în lipsa corectării și a umplerii golului. Astfel, dacă până în acest Punct, Voievodul Vlad Draculea avea doar alura unui lider dur, intransigent, just, dar lipsit de emoție, de simțământ, acest spectacol scoate la suprafață o nouă filă din personalitatea domnitorului, dar și a omului din spatele rolului, al omului Bogdan. Iar actrița Antonia Ionescu, în rolul Ilonei Szilágyi, soția lui Vlad și verișoara lui Matei Corvin, este cea care vine cu acest suflu nou. În afara rolului jucat admirabil, reușește prin vibrația sa să îmblânzească atât rolul în sine, al Voievodului Draculea ( dezvelind o latură rar evocată istoric, cea a unui suflet sensibil, asumat, dincolo de tăria și cruzimea faptelor), cât și pe actorul Bogdan Jianu. Bogdan mărturisea că în Antonia a găsit nu doar o colegă, dar și un înțelept îndrumător și ghid în labirintul actoriei.

“Nu am trădat niciodată pe nimeni! Iar în genunchi n-am să cad vreodată!
Eu voi spune ceea ce gândesc.
Iar pentru toți, pentru voi toți, am să mă pun pe cruce!”
( Vlad Voievod Draculea, interpretat de Bogdan Jianu)

Dialogul dintre Vlad și Ilona ( “Ilona, eu nu știu dacă te iubesc.” “Știu, dar accepți să te căsătorești cu mine pentru țara ta. Pentru mine ești început și sfârșit.”. “Te rog să rămâi în viață! De vei scoate sabia, de sabie vei pieri! Iar eu nu vreau, nu pot să te pierd.”) și cel dintre Matei Corvin și Ilona (“Singura soluție ar fi să-l arestez.” “Asta merită Vlad, trădare?”) culminează cu zbuciumul și strigătul lăuntric al lui Vlad, din clipa arestării: “Nu am trădat niciodată pe nimeni! Iar în genunchi n-am să cad vreodată! Eu voi spune ceea ce gândesc. Iar pentru toți, pentru voi toți, am să mă pun pe cruce!”. Dincolo de rolurile interpretate sublim, Antonia e un suflet luminos, puternic, ce a crezut cu toată ființa în viața acestui Proiect. Iar dăruirea sa de suflet și de trăire se resimte puternic atât în roluri, cât și în manifestarea ei, ca Om, ca femeie, ca mamă și ca artist.


“Pentru mine ești început și sfârșit.”
(Ilona Szilágyi, interpretată de Antonia Ionescu)

Acest moment al crucificări lui Vlad a fost introdus de Bogdan pentru a deschide uși spre o scenă de înaltă vibrație, tensiune și răscolitoare lecție de sacrificiu. Martirajul său a fost transpus metaforic în întinderea pe cruce, asumare pentru veacuri a manifestării credinței sale. Cruzimea cu care a fost încoronat, blamat de-a lungul istoriei, și în jurul căreia s-au creat legende fel de fel, fără niciun argument de ordin istoric, a avut ca unic raționament actul de justiție. Detaliile tehnice ale înălțării sunt și acestea de referință. De la înălțimea de la care a fost ridicată crucea, 8 metri, cadrul ultimului cuvânt al lui Vlad Voievod pentru neamul românesc, pare înrămat în Cer, iar simbioza trecut-prezent creează cu adevărat un moment de adâncă și răscolitoare trăire.
Emoția sfredelirii în pagini de istorie ce deseori se vor și cer a fi: mute, șterse și mistuite de Timp m-a trimis la cuvântul-testament al Părintelui Gheorghe Calciu, profetică mărturie pentru vremurile noastre, când, pentru a păstra vie sămânța Neamului, va fi inerentă confruntarea cu cei ce urmăresc să ne dezrădăcineze de istorie, de străbuni, de noi înșine:


“O să se bată și morti, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apărați.
Și morți vom izbândi!”
( Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

Pentru ceasul nostru de Acum, credința strămoșească este ultima carte pe care acest neam o joacă, la răspântiile istoriei. Nici Cerul și nici ogorul acestei țări ce și-a primit Botezul în sânge nu ne vor ierta, pentru că noi înșine nu ne vom putea justifica orbirea, lașitatea, ignoranța.
A scrie scenariul pentru o evocare de trecut al unui popor este o lucrare ce solicită mai mult decât abilități scriitoricești. Se cer: suflet, asumare, migala, pricepere, discernământ, conștiință, finețe, justețe, duritate și cuvânt aspru, când e cazul, sete și foame de a cerceta arhivele, izvoarele istorice și,mai presus de toate, e nevoie de precizia actului chirurgical, focul bisturiului. Urmând firul istoriei, nu numai că scoți la suprafață aur din tot ce unii vor să pară a fi praf și glod al uitării, ci te regăsești pe tine în strămoși, începi să îi trăiești în propria ființă, ca într-o simbioză.
Întorc a 3-a filă din acest Dosar-Documentar despre acțiunile culturale, educative, istorice ale Asociației Culturale Lupii Albi prin cuvintele unui frumos și demn român basarabean, care s-a născut și a plecat dintre noi cu același dor nemistuit, dorul și dragostea de neam și de țara-Mamă, iubire purtătoare de bucurie, dar și răstignită în cele mai adanci și sfredelitoare piroane.
În Partea a 4-a, deschidem fereastra cuvântului, în văluri de Timp, spre Centenar și către un complex, cutremurător Proiect, “PATRIE si ONOARE”.

“Cine nu și-a scris istoria cu sângele, acela sau n-a avut-o nicicând sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora!”
Grigore Vieru

Sursa:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-lupii-albi.html

No, să merem! ( III )

“Să ne reînrădăcinăm în Cer!
Brazda noastră ca neam este Cerul!”- Dan Puric ( III )

Irina Stroe: Continuăm urcușul pe trepte, spre a coborî și mai în adânc, sfredelitor, în lăuntrul ființei neamului. Un om sănătos este un Om cu un suflet viu. Iar imunitatea sufletească se naște din dragoste. Dacă vrei sa distrugi un om, îi sapi la rădăcină până îl smulgi din “ogorul” credinței sale. Cum resimte sufletul Dan Puric scena pe care se joacă piesa tragică în care omenirea se îndepărtează din ce în ce mai mult de Rostul ei, de Frumosul Creației? Arta, cultura au fost dintotdeauna izvoare de oglindire a Creației, la răspântii de istorie. Ele sunt mărturii vii, cartea de identitate a unui neam în paginile civilizațiilor. Prin artă, Omul a trăit nașterea, îngenuncherea, minunea iubirii, zbuciumul lăuntric, răstignirea, învierea sufletului. Ce se întâmplă astăzi cu arta? Mai avem conștiințe artistice?

Dan Puric: Blaga spunea că Frumosul, Lumina vin de la Dumnezeu, iar artistul ce stă de pază la frontierele invizibile ale neamului său trebuie să strige. Eu înteleg ce se întâmplă în artă din perspectivă antropologică. Cu toate că “antropos” înseamnă a fi cu fața spre Cer. Noi nu mai suntem cu fața spre Cer. România de azi este America anilor 60, când tinerii au fost făcuți praf, li s-a spus că au voie să facă orice și oricum. Doar când iubești, ai voie să faci orice! Iubirea îți arată infinitul posibilităților, fără să impună o granită, ea te apară, creează alte granițe. “Iubește și fă ce vrei!”, spune Fericitul Augustin. Dar când demonul vorbește să faci ce vrei, primul lucru pe care-l faci e să calci iubirea în picioare. Se distruge eșafodajul creștin. Iubirea e distrusă, e detestată, e înlocuită cu sexul, inclusiv în artă. Simultan, trăim cel mai acut infanticid educațional, mult mai criminal decât ce a făcut Irod. Irod a omorât trupuri, acum se distrug suflete, e atacată copilăria. În comunism, ei presau și noi pe dedesupt rezistam cu Biserica. Acum suntem învățați să scuipăm în Biserică. Unul din marii teologi francezi, ortodox fiind, Olivier Clement, spunea că istoria care nu se hrănește din veșnicie, riscă să ajungă zoologie! Țaranul român, luptând în tranșee și raportându-se la Cer, ne-a scos din zoologie, pentru că el a privit prin icoană, prin ochii veșniciei. Omul cu rațiunea lui nu poate face decât genocid, holocaust. Astăzi se duce o politică fantastică de a se distruge Sensul vieții și al morții.

Irina Stroe: Știu că zilele acestea regizați o piesă despre Părintele Sandu Tudor, din Mișcarea Rugul Aprins. Îmi pare a fi o lucrare-fulger, cum spuneți d-voastră. O străfulgerare de 1 Clipă, o chemare spre trezire, spre aduce-aminte de a ne așeza just cu fața spre viitor. Care sunt setea și dorul nostru de Acum?

Dan Puric: Avem nevoie de o țara care să renască din propriile rădăcini creștine până și în artă. Spectacolele “second hand” de acum merg pe mimetism. Imitația arată slăbiciunea unei culturi. Nu ai tu puterea, popor român, cu cel mai bogat folclor din lume, să creezi ceva al tău, de ce trebuie sa imiți!? Românul nu mai vibrează la propriile rădăcini, la dimensiuni spirituale, creștine. Sf. Grigorie Teologul spunea că spectacolul în care suntem azi nu mai este pentru îngeri și pentru oameni, ci pentru ultimii indivizi. Artistul de astăzi se ocupă de urât, ia chipul patologicul. Ideea de creație este deformată, când arta ar trebui să fie chipul lui Dumnezeu în lume, o comunicare cu Dumnezeu.
Vă povestesc o întâmplare. Am fost în Athos și acolo l-am întâlnit pe Părintele Daniel, fiul actorilor Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. Un Om-lumânare, cu o lumină ce nu se va stinge niciodată. Și îi spun Părintelui că tineretul este terminat, e pornit spre blastfemie, e rătăcit, nu mai știe să se ridice pentru identitate. Și la toate acestea, Părintele mi-a răspuns scurt, neridicând ochii din iarbă: ”Domnule Dan, se vor întoarce! NU e important ce fac ei, CI cum Stăm noi, ca ei să se întoarcă! “Cum așa? Cu ce valori să se întoarcă?” l-am întrebat atunci pe Părinte. “Da, domnule Dan, se vor întoarce. Vă voi povesti un caz de aici, din mânăstire. Un monah care venit acum câțiva ani aici. Avea 23 de ani. Între 15-23 ani a făcut toate blastfemiile posibile. L-am întrebat: “Și de ce ai venit tu aici, dacă ai făcut toate acestea?” Mi-a răspuns așa: “M-a adus aici ceva peste care nu am putut sa trec. Când aveam 5 ani, din camera în care dormeam, am văzut-o pe mama stând în genunchi, rugându-se. Am rămas cu imaginea mamei în minte.” Mama-chip de icoană pentru fiu, peste ani! M-am cutremurat la ce a povestit Părintele Daniel. Si amintesc acum și cuvintele Părintelui Arsenie Boca, că: „Omul care sta in genunchi in fata lui Dumnezeu este cu mult mai mare in fata lumii.” Un artist adevărat trebuie să aibă această pozitie dreaptă. Sf.Isaac Sirul grăia pentru timpurile noastre că obraznicul își va lua totul din garderoba duhovniceasca cu scopul pervers de a păcăli și de a-L dubla pe Mântuitor. Și de aceea, mai spune Sfântul, ca cei care vor rezista vremurilor din urmă trebuie să aibă suflete de diamant. Dacă ești artist adevărat, pui urechea la pământ și Asculți chemarea țării tale.

Irina Stroe: Ați amintit odată un episod care pe mine m-a marcat. O Noapte de Înviere, un copil, o bunică și un dialog de suflet între două bătrâne. Un copil între între suflete-lumânări. Un dialog ce a pecetluit inima copilului de Atunci nu cu o pagină de istorie, ci printr-o adâncă catehizare. Copii de Astăzi sunt mai lipsiți de astfel de ceasuri de trezire, spontane și vii, căci părinții rareori mai poartă lumânarea Învierii în mână și mai ales în buzunarul inimii, iar bunicii acelor generații, încet încet își primesc biletul de purcedere spre Cer. Mai are acces copilul timpului nostru la lumina născută din credința de nezdruncinat a frumosului Țăran, prunc zămislit de Satul românesc?

Dan Puric: Da. Mie mi s-a facut catehizare și am învățat istoria României atunci. Nu mi s-a explicat nimic, am fost băgat direct în fenomen. S-a asumat totul într-o lumânare. Bunica mea a ars din greșeală cu lumânarea părul altei femei. Acea femeie o roagă să stingă lumânarea, iar bunica mea îi răspunde:” Nu pot, doamnă, că e sfântă!” Așa au început să vorbească între ele. Pe deasupra mea trecea istoria. Două femei care își împărtășeau suferința deasupra capului unui copil. Povesteau despre martirii familiei lor. Aceea a fost Învierea mea. Materialul acesta, dacă îl păstrăm , vom învinge. Nu vom învinge pentru noi, ci mărturisind pentru Cel care s-a răstignit pe Cruce. Titu Maiorescu spunea că un popor poate trăi fără cultură, dar moare cu o cultura minoră! Noi Acum avem o cultură minoră. Ceva din vâna românească s-a diluat. Mergi pe stradă și te doare poporul român.

Irina Stroe: Peste o “mână” de ceasuri doar, Nașterea Domnului ne va bate la troița sufletului. E Clipă de Pace, bucurie, colind strămoșesc, pentru poveste și taină. Mântuire. Istorisiți-ne ceva pentru inimă, ca răvaș de “Pe curând”, până la un nou dialog în această pagină.

Dan Puric: E adevăr ce voi spune, nu poveste. Treceau niște etnografi printr-un sat, au văzut căsuța unei bătrane. Au rămas impresionați de frumusețea ferestrei mici de lemn, în cruce, cu perdeluțe. Lumina vibra pe margine într-un anume fel, acea lumină care cade în casa țăranească de o armonie extraordinară în arhitectura ei. Și unul îi spune: “Mamaie, vrem să îți cumpărăm fereastra, îți punem termopane. Îți facem una mai mare.” Răspunde bătrâna: “Nu pot, mamă!”. “De ce nu poți?”. “Păi, mie dacă îmi luați fereastra asta, eu prin ce mai privesc lumea?” Morala: artistul de Azi privește lumea prin termopane. Bătrâna privea lumea prin Cruce! Românul a văzut dintotdeauna lumea prin icoane! Ne pregătim pentru Nașterea Domnului. De câte ori se naşte Adevărul, Hristos, se naște o tensiune. Intră în tensiune cei ilegitimi, cei care vor să distrugă, cei care mint. A fost un moment de tensiune atunci, de spaimă, marcat de criminalitate. Îl căutau. Schelling spunea: «Dumnezeu sub presiune umană»: înconjurat, urmărit, hăituit. Dar Brâncuși ne-a lăsat testament aceste cuvinte: nu există energie morală care să se risipeasca în zadar. Așadar, să nădăjduim! Să ne redeschidem în fața dăinuirii, a Iubirii hristice!

Sursă:

https://evz.ro/dan-puric-sa-ne-reinradacinam-in-cer-brazda-noastra-ca-neam-este-cerul-iii.html

No, să merem! (II)

de Irina Stroe

Nu e valabil: “Ce a fost, a fost…”,
ci:
“Ceea ce a fost, ESTE!” (II)

Motto:
„Există o lume pe care trebuie s-o regăsim cu orice preț! România românilor! România viziunii românești! Ea singură contează!” Mircea Vulcănescu

Irina Stroe: Domnule Dan Puric, așa am ales să pășim pe a 2-a treaptă a călătoriei noastre întru cuvânt. Cu Mircea Vulcănescu lângă noi, cuvântând din veacul său. Cărarea postului pe care pășim ne așteaptă la capăt cu vestea pogorârii Dumnezeirii prin Fiu, lângă Om, Nasterea lui Hristos. Dar după această clipită de bucurie retrăită an de an (cât de curat și de just ar trebui a fi trăită etern, nu doar la răspântia trecerii dintre ani) pornim pe drumul Golgotei, cu pruncul Iisus schimbându-și veșmântul în zeghe. Ne reîntâlnim, în primordial cerc, cu Iubirea într-o plămadă pe care doar Hristos o putea aduce în lume. Iubirea încapsulată în răbdare, iubirea jertfelnică. Timpurile noastre sunt oarecum similare altora, însă există un Ceva al vremurilor. Un Dar și o Jertfă totodată. Războaiele nu se mai duc doar cu arme pe care ochiul fizic le vede, focul nu mai izbucnește numai din bombe și țevi, nu…astăzi războiul ne-văzut este mai acut decât primul, plantat discret în fața Scenei. Bate toaca cugetului și a conștiinței mai sfredelitor decât oricând, se cer de la Pământ și de la Cer români care știu să construiască lăuntric în taină, fără zgomot. Ne e sete de redresarea la nivel celular, prin purtarea mai departe a chipului hristic al bobului de grâu, a mesajului trecutului pentru prezent.
În partea I a dialogului nostru, povesteați despre cartea “Bătălia de la Jiu”, avându-l autor pe fiul generalului Ioan Dragalina, comandorul de marină Virgil Alexandru Dragalina. Mărturie despre generalul care văzând situația disperată atunci când inamicul a străpuns apărarea română prin trecătorile Vulcan și Lainici, a scris în carnetul său personal: „Câte și câte idei negre nu mi-au trecut prin cap, tulburându-mi mintea. Capul sus, Dragalina! Nu te lăsa sclavul gândurilor rele. Cu trupe multe oricine știe să lupte. Arată că știi și cu puține să faci mult. Încrede-te în Dumnezeul părinților tăi și în steaua ta ce întotdeauna te-a luminat. Doamne, fii cu mine!”. A primit Ordinul Mihai Viteazul de la regele Ferdinand,iar când și-a simțit sfârșitul aproape,a fost împărtășit și a lăsat ultim cuvânt: „Îndreaptă-mă cu fața spre Banat. Tu să le spui că am murit cu ei în gând!”. Deși este o carte evocând trecutul, se aduce la lumină adevărul istoric și repune pe caldarâmul conștiințelor întinate de astăzi, Cinstea numelui de fi Român. De ce este o Altfel de carte, un manuscris și o epistolă peste veacuri, totodată?


Dan Puric: Oportunitatea Marii Uniri a fost una istorică, dar forța ei a fost una transistorică! Despre această tainică și invincibilă forță vorbește Bătălia de la Jiu. În aparență anacronică și doar de strict interes specific militar și istoric, această carte a apărut imprevizibil și ingenuu, într-o lume bolnavă de uitare, ca o floare în plină iarnă, conștientă că nu are mult de trăit, dar cu credința de nezdruncinat că-i va aduce aminte iernii, că după ea urmează primăvara.
La prima impresie, o carte de nișă, ce nu are nicio șansă să supraviețuiască într-o lume a infinitelor dezbateri, menite parcă să oculteze definitiv adevărul istoriei, a acelei cinice diversiuni continue ascusă sub masca perversă a reinterpretării critice, a rătăcirii conștiinței românești a bieților tineri în jungla manualelor alternative, menite programat să pulverizeze perspectiva creștină a neamului nostru către sine și, în același timp, către veșnicie, în infinite puncte de vedere, ce-și propun, prin numărul imens și agresiv, să ne redefinească ființa în abisul unei jalnice mediocrități. Și poate de aceea, cititorul de azi, reeducat și formatat, cu percepția scurtă a lumii de acvariu, ce-l înconjoară, va avea reflexul „legitim” s-o închidă imediat, considerând-o neinteresantă, vetustă și venită dintr-o lume moartă, care nu-l interesează. Reacție firească a unui om, care provine dintr-un popor ce, timp de decenii n-a mai fost crescut și educat în spiritul Adevărului și al Demnității, cu sufletul îndreptat spre Dumnezeu, ci doar în spectrul halucinant al supraviețuirii, al goanei haotice, cumplite și înstrăinante, al interesului strict personal, având ca cer doar neantul ideologic și care, din imperiul reflexelor pavloviene, la care fusese condamnat, s-a prăbușit cu conștiința anesteziată, în lumea de azi, drogată de visul „emancipării” cu orice preț, chiar și cel al ștergerii propriei identități, al cărei tineret agonizează în lumea virtuală a erei digitale. Acest popor, repet, este pedepsit în a nu-și mai recunoaște și trăi Marile Înălțimi Sufletești, pe care i le-a oferit istoria de-a lungul veacurilor!
O lume contemporană excedată, parcă, genetic și congenital, de măreția ontologică a trecutului glorios, ce i-a însemnat ființa în rărunchii unei veșnice crucificări. Numai astfel se explică cum la un an Centenar, România Mare a fost celebrată de români mici. Un soi de imensă depărtare sufletească între cei de atunci și cei de acum, pe care timpul scurt istoric nu are cum s-o legitimeze, a atrofiat organica vibrație a românului de azi către povestea trecutului său. Oameni de o tulburătoare credință și putere sufletească! „Cifre” anonime, care, pentru o clipă, își deschid mantaua militară la piept, ca astfel, glonțul inamic să le găsească inima, lumânarea lor de veci pe care n-o va stinge nimeni. „Cifre” anonime, care au apărat cu viața la baionetă, pământul sfânt al țării lor! Să vezi, citind, cum din răceala aparentă a documentelor militare, curge atât de mult sânge nevinovat românesc, cerându-și dreptul la viață, precum iarba răsărită printre lespezile de cimitir. Cartea aceasta mică, plină de informații de arhivă militară și date istorice, ascunde o cutremurătoare ereditate morală, dată din neam în neam, care țâșnește din când în când ca un gheizer, prin molozul istoriei, aducând la suprafață curățenia sufletească a fibrei românești.
Veți vedea în ea, citind-o cu atenție, mai multe bătălii, nu una singură. Cea vizibilă, cu inamicul puternic și sfidător, dar și cu cea degradantă, de tip degenerativ, cu inamicul invizibil din interior. Bătălia tăcută, sinistră, cu acele suflete mici, fricoase, oportuniste și meschine, care atunci, ca și acum, dezertau din sfânta condiție de român, la ceas de cumplită încercare pentru țară.
„Voi fi fără milă, ascultați ofițeri de orice grad și soldați, voi fi fără milă, față de aceia care se uită înapoi, în loc să se uite înainte, față de aceia care părăsesc rândurile și fug din fața inamicului!”. Această tărie fulger a unei binecuvântate intoleranțe în fața oricărui fel de dezertare este, în fond, radicalitatea forței morale ce iese din teacă la vremuri de cumplită restriște! Așezați la hotarul României distruse de atunci, această sfântă intransigență și veți vedea de unde s-a născut acel divin imperativ românesc, ca un strigăt al unui întreg popor către eternitate, „PE AICI NU SE TRECE!”. Această tărie fulger a unei binecuvântate intoleranțe în fața oricărui fel de dezertare este, în fond, radicalitatea forței morale ce iese din teacă la vremuri de cumplită restriște! Ce oameni a avut acest neam, ce români a avut această Românie, atât de blamată și de distrusă astăzi?!
*
“Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecţi? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”
Părintele Justin Pârvu

Partea a 3-a: 13 decembrie

Sursă:

https://evz.ro/dan-puric-acest-popor-este-pedepsit-in-a-nu-si-mai-recunoaste-si-trai-marile-inaltimi-sufletesti-pe-care-i-le-a-oferit-istoria.html

“No, să merem!” ( I )

Irina Stroe
Motto:
„Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede!”
Sf. Marcu Ascetul


Irina Stroe: Din primii ani de viață, am trăit fascinația punților. Da, când mă aflam în fața unui pod, fie el și în ruine, punte între drumuri de țară, cu trup de lemn sau piatra, câteva minute erau rostuite tăcerii. Simbolul Punții în neamul acesta este unit la nivel ființial cu însăși predarea de ștafetă, de la generație la generație, a tainei. Taina bobului de grâu, taina brazdei, a înrădăcinării în Cer, aș spune, amintind de un Mihai Viteazul- “omul providențial al fulgerului de 1 clipă, care, într-un Ev Mediu sălbatic, a venit la căpătâiul coșciugului dușmanului său, Andrei Bathory, cu…1 lumânare aprinsă!” (Dan Puric). Poporul român nu a știut să urască, el a fost germinat dintru începuturi din plămada conștiinței hristice a iubirii. Avram Iancu a înălțat în 1848 pe Câmpia Libertății cel mai scurt și puternic discurs din istorie: “No, să merem!”. Și ce popor avea atunci Iancu, încât a înțeles fără așteptare să se ridice! Ar mai avea Astăzi Iancu un popor care să-l urmeze?!
Înainte “să merem”.., să ședem! Pentru un popas de cuvânt. Suntem în prag de timp, ceasuri de istorie cu sângerânde aduceri-aminte. 1 Decembrie- Marea Unire și Decembrie ‘89. Pășim în zona “Sufletului frumos”, în care “Să fii demn” este sinonim cu “Să fii român”. Am apelat la acest joc de cuvinte, punând în balans, verigă cu verigă, o parte din cărțile d-voastră, pentru a marca o tăcută reîntoarcere la punctul-centru, la românul-Miez de altă dată, la românul ce trăia perspectiva dăinurii, nu doar vorbea despre ea. Poate fi istoria reînnodată, cum spuneați într-un interviu, cu multi ani în urmă? Ce s-a întâmplat cu acea rezistență tacită care a supraviețuit în perioada comunistă, spiritualmente și cultural vorbind?
Dan Puric: Vă răspund mai întâi chemării lui Iancu, de peste veacuri. “No, să merem!”. Ce popor frumos aveam de a știut dintotdeaună să se adune, să se unească dimprejurul jertfei! România de azi are un popor schilodit, trecut prin teroarea istoriei, cum spunea Eliade. Noi nu am urcat ÎN TIMPUL istoriei, ci am urcat ÎN RĂSTIMP. ÎN TIMPUL istoriei, cei de pe Golgota strigau: “Ho, bă, mântuiește-te pe tine!” ÎN RĂSTIMP, însă, Maica Domnului suferea cumplit. Iar Iisus îi ierta. Problema poporului roman este: ce facem noi în acest RĂSTIMP? RĂZBATEM sau STRĂBATEM istoria? Și legat de această constantă a neamului nostru, amintesc o carte ce urmează a fi lansată, “Bătălia de la Jiu”, o acută atât de tragică și de revelatoare a poporului român, având ca centru pe generalul Ioan Dragalina. În 20 de ore, acest Om a întors 1 pagină de istorie cât într-un secol. Așa cum fug azi românii din țară, așa dezertau românii de atunci de pe front, îngroziți din fața armatei austro-ungare. Ce a făcut generalul? A mers cu mașina pe linia frontului și i-a întrebat de ce fug. Le-a vorbit cu inima să se întoarcă, să lupte, dăinuind astfel ca neam, ca sevă ființială, chiar dacă vor muri pe front. Să își apere copiii, familia, Biserica, vatra strămoșească, ogorul, Cinstea numelui de român. Pe Cinste nu poate fi pusă mâna! Aceasta trebuie să aibă în vedere cei de Acum. Dispariția simțului cel bun distruge omul ca taină, apare bucuria ignoranței, răceala sufletului, iar lipsa de ierarhie duce la haos, după cum lipsa dragostei duce la criogenizarea sufletului. Azi, valoarea este amestecată voit cu mizeria. Poporul acesta a avut Oameni-fulger, Clipe de foc. Mihai Viteazul a fost un fulger, Unirea s-a petrecut într-o clipă-Fulger. Martin Heidegger avea pe fereastra cabanei un mesaj din Heraclit: “Fulgerul e totul!”. Într-o beznă a istoriei noastre, noi am avut Oameni-Fulger. Lângă generalul Dragalina, noi ne-am văzut condiția neamului. Când Nicolae Iorga a fost întrebat de ce s-a făcut atât de rapid Unirea, Iorga a răspuns: “Unirea a fost făcută de țăranii români care purtau în inimă icoana Daciei Traiane.” Iar Adrian Păunescu spunea atât de frumos: “Aș vrea să fiu noroiul de pe opincile țăranilor de la Alba Iulia!”. La aceste cuvinte ar trebui să tresară generațiile de azi.
Irina Stroe: Se vorbeste mult despre rezistență. Rezistenta de acum e, însă, o rezistență-mască. În spatele măștii, rânjește capitularea la nivel spiritual, la nivel cultural, educațional. La nivel de informație încrustată inclusiv celular, la nivel de ADN. E nevoie iar de adâncimea dăinuirii subterane, cea de catacombă, a lăuntricului. Ce ne lipsește azi: rezistența sau dăinuirea? Mi-a rămas în amintire o mărturisire făcută de d-voastră, că: românii nu sunt supraviețuitori, ci supraviețuitori sublimi. Dacă am fi doar supraviețuitori, nu ar fi mare lucru. Sublimul nostru este germinat de această îndărătnicire ancestrală care e în noi ce ne-a ajutat nu să rezistăm, ci să DĂINUIM. Îl aduc în mijlocul nostru pe Eminescu care spunea că pentru o justă conștiință națională, mai importantă decât limba, este mărimea morală și intelectuală a unui popor. Această mărime sufletească ne-a ajutat să dăinuim. În ce punct credeți că ne aflăm? Mai avem fereastra deschisă spre…dăinuire? Sau ne aflăm încă umili, zdrobiți, sub mitul rezistenței ? Generația tânără, atinsă de amnezia valorii, a memoriei istoriei, mai poate ea să înțeleagă taina Coloanei infinitului lui Brâncuși ? Valoarea, Virtutea nu au Timp, sunt în afara lui, nu aparțin prezentului sau trecutului, ci veșniciei.
Dan Puric: Pasul întâi de ridicare este înrădăcinarea în noi înșine, în cultura noastră. Există o mare diferență între: mari oameni de cultură și Conștiințe. Eminescu nu a fost doar un mare poet, jurnalist, prozator, ci mai întâi de toate a fost o Conștiință. Și conștiința e unită cu credința. O conștiință artistică este un paznic al ființei care nu lasă ca acea ființă să fie terfelită. Noi astăzi nu mai avem conștiințe artistice, avem un proxenetism cultural. Un artist nu trebuie să fie un narcotizat al instinctului dezlănțuit care creează artă-șoc. Eminescu nu a șocat. Brâncuși nu a șocat. Sunt trist în fața culturii de astăzi. Artistul azi asistă la o sinucidere în masă și participă la ea. Există un coraboraționism pe care nu mi l-am imaginat vreodată: artiștii, oamenii de cultură și publicul. Ce este Coloana infinitului? Este bob de grâu cu bob de grâu, sugerând veșnicia, regenerarea. Profesorul meu de arte plastice, însă, mi-a dezvăluit o taină, ca aceste boabe de grâu sunt și… profile de coșciug. Coloana lui Brâncuși este o așezare de coșciug peste coșciug și ultimul este deschis, simbolizând: jertfa continuă a neamului românesc. Unde este poporul care rezistă etnic? Noi trebuie să rămânem în zona de Armonie. S-a uitat că țara aceasta, oricât de rănită, de hăituită a fost, a vorbit mereu despre Frumos. Așa a luptat românul, păstrând viu Frumosul. Uitați-vă în folclorul românesc! Nu vedeți urmă de dezechilibru. Priviți o ie țărănească, niciun exces cromatic, nici o geometrie patalogică, ca în cubism. Ci o organicitate extraordinară. “Transcendența care coboară”, despre care vorbea Blaga. Azi vedem gunoiul care se ridică. Se distruge tot eșafodajul creștin al acestui neam: Iubirea!
*
“Nu e tineret sub soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul nostru românesc. Cine se preocupă de pregătirea acestui tineret pentru o epocã ce se apropie cu pași uriași ? Nu se pun oare pentru el aceleasi întrebări grele ca pentru tineretul de pretutindeni ? Nu stă și el astăzi în fața perspectivei tragice a somajului intelectual și spiritual ce pare iremediabil? Nu e și el setos de o concepție integrală de viață în care să-și salveze sufletul din ruinile ce se îngrămădesc împrejur ?” Nichifor Crainic, 1934

Partea a II-a: 6 Decembrie

Sursa:

https://evz.ro/dan-puric-poporul-roman-nu-a-stiut-sa-urasca-azi-vedem-gunoiul-care-se-ridica-i.html

Porunca vremii: un Neamunit ( III )

Irina Stroe: Ceas 3 dintr-o binecuvântată triadă de popas în Țara sfântă a Almăjului.
Inițial, am crezut că cele mai pline de rost vor fi primele zile ale Taberei, dar realitatea mi-a infirmat supoziția și ați dat lecția pildei biblice din nunta Canaanului, vinul cel bun spre sfârșit se aduce. Până în ultima clipă a Taberei, ați ars în piepturi alături de toți bănățenii ce vi s-au alăturat cu admirație și uimire, deseori. Împărtășește-ne, Aureliu, povestea ultimelor 4 zile de Tabăra a fiilor de neam.

Aureliu Surulescu: Cu ajutorul lui Dumnezeu, am dus la bun sfârșit toate cele pe care ni le-am propus inițial. Nu e vorba doar de ridicarea cu brațele noastre a zidurilor și acoperișului viitorului asezământ pentru bătrâni, nu e vorba de ridicarea catargelor cu steag pe dealurile ce străjuiesc Țara Almăjului sau a sfințirii Troiței în cinstea eroilor neamului. E mai mult de atât. E vorba de ridicarea sufletelor, de chemarea lor la o viață nouă. O viață în care împreună, umăr la umăr, având repere solide în trecut și nădejde în Hristos, în Înviere, a noastră și a neamului nostru, totul capătă sens.
În primul rând, ne clădim și reclădim pe noi înșine, iar cu puterea exemplului personal, mergem în fața românilor de pretutindeni să le spunem cu încredere: sus inimile!
Miercuri și joi au fost zile grele de muncă, pentru că dorit să terminăm. Nu lipsite de ispite, mici accidente. Apoi, în ultima zi, ni s-au ars aparatele de sudură etc , dar am găsit sprijin la localnici. Oameni faini.
Fetele au desăvârșit lucrările la icoane cu copiii din comună, făcând niște picturi pe sticlă extraordinare, care au încântat părinții , dar au și adus alți copii dornici să participe la activitățile noastre, iar pe baieți i-am împărțit în echipe, având 3 șantiere deschise .
Joi fiind o zi scurtă, având parte de vizita d-lui Nicolae Ciurică, partizan și erou anticomunist, care ne-a ținut 3 ore cu sufletul la gură. Apoi, spre amiază, alături de toți cei prezenți în tabără, am putut mulțumi lui Dumnezeu pentru cei 40 de ani împliniți.
Un frumos cadou de la Dumnezeu să fiu între oamenii cu care deja, de 8 ani, îndrăznim să arătam că se poate și altfel. Le mulțumesc pentru ceea ce sunt și îmi doresc Drum împreună și pe mai departe.
Vineri a fost o zi încărcată, dar am ridicat cu bine primul catarg în locul numit “ La Cruci”, pe un deal pe care l-am urcat și coborat în procesiune, cu steaguri și cântece patriotice și unde seara, la asfințit, s-a sfințit și ridicat primul drapel.
Părintele Ion din sat împreună cu câțiva tineri din localitate ne-au însoțit și după ce s-a înălțat rugăciunea de sfințire, am intonat cu toții, plini de speranță, imnul “Deșteaptă-te, române! “. Am încheiat ziua bucuroși, iar a doua zi, sâmbătă, la deșteptare, puteam vedea din tabără, de jos, cum drapelul înălțat “ la Cruci “ flutura, parcă salutându-ne.
Sâmbătă, am trecut cu bine o piatră de încercare, când arșița ne-a testat atât răbdarea, cât și rezistența fizică, într-o procesiune de 2 km: din locul unde Almăjenii se întâlneau odinioară și până la mănăstire, unde voluntarii noștri au stat ca stejarii. Au purtat în mâini drapelele înaintașilor și au participat la Slujba de sfințire a Troiței ridicate de ei precum și a Steagului. Steag ce astăzi flutură demn și ne aduce aminte că avem datoria de a-l cinsti și apăra.
La Slujba de sfințire au participat: Părintele Petrică Zamela împreună cu Părintele Mihail Ciucur, care ne-a și adus binecuvântările PS sale Părintele Lucian, Episcopul Caransebeșului. De asemenea, frumoșii și inimoșii tineri din ATOR BANAT ne-au odihnit inimile cu cântecele și voia lor bună, alungându-ne oboseala acumulată în ultimele 10 zile de tabără. Am avut bucuria să oferim celor care ne-au ajutat diplome de mulțumire și câte un drapel tricolor, întru aducere aminte. Abia atunci, după sfințire, am înțeles că am terminat totul și aveam să plecăm în ziua următoare, lucru care ne-a întristat cumva. Totodată, fiecare organizație locală și-a primit drapelul propriu în mod oficial. Ei merită toate felicitările și aplauzele. Excelsior!

Irina Stroe: Întrebarea mea va începe printr-o evocare. Îl aduc în fața cititorilor pe unul dintre invitații de onoare ai Taberei, pe dl Nicolae Ciurică. Suflet verde cu trupul albit de ani. Cugetul, însă, îi e la fel de drept ca și tricolorul proaspăt înălțat de voi în pământul Banatului. Curat cuvânt are bătrânul și scrutător îndemn pentru noi, toți cei de Azi: ” Să vă iubiți țara! Pentru țară am luptat și aș face asta din nou. Eram tânăr, puteam face orice, am ales sa stau drept! Azi tinerii nici măcar nu-și mai salută bătrânii pe stradă. Oare știu ei ce povești au?! Ce viață se ascunde în spatele bătrâneții și a hainelor ponosite?! Nu știu, stau cu capul în aparatele astea( telefoane) și nu văd cum trec pe lângă viață! Păcat! Măcar în voi văd o speranță. Să vă ajute Dumnezeu, dacă eram tânăr, azi mă alăturam și eu vouă. Puterea lui Dumnezeu m-a salvat de la moarte când m-au prins. Mi-au dat 25 de ani. Bătăi, chinuri, dar n-am trădat ! Nici voi să nu trădați! Cu asta plec dincolo!“
Cum a fost întâlnirea cu dl Nicolae ? Fie și doar din cuvintele rostite întru trăire, se simte că a ales să așeze o parte din sămânța inimii sale în cuibul de bună Lucrare al Neamunit.

Aureliu Surulescu: Nicolae îmi este un Sfânt foarte drag inimii. Protectorul casei și căsniciei dat la căsătorie, dar și un sfânt care a avut mult curaj. A știut să ajusteze definitiv o alunecare mare și, de aceea, dreapta Sa, la propriu și la figurat, îmi este pildă. Dl. Nicolae Ciurică este un luptător. Ne-a impresionat prin simplitatea și modul sincer cu care povestea niște întâmplări care nouă astăzi ni se par de domeniul cinematografic. Ne-a îndemnat să luptăm, să ținem steagurile și inimile sus . În final, condus fiind acasă de un membru al nostru, medic, i-a spus acestuia : “Dacă erau mai mulți tineri ca voi când m-am dus în munți, poate că România nu intra sub comunism. Să vă ajute Dumnezeu, haiducilor! ” Am avut onoarea să-i oferim diploma “ Excelsior Patria “ , pe care o oferim doar persoanelor cu merite deosebite aduse neamului românesc, dar și o icoană pictată cu Sfântul Nicolae și o ramă cu câteva poze cu dânsul și una cu noi împreună, daruri care l-au emoționat vizibil. Plecând de la îndrumarea lui Hristos… va spunem și noi: cercetați-vă bătrânii, ajutați-i și-i bucurați.
Excelsior, domnule Nicolae! Patria și Neamul românesc vă mulțumesc.


Irina Stroe: Vara ați încheiat-o cu acest frumos proiect de suflet și de țară. Știu că pentru voi șederea există doar întru rugăciune; în faptă, nu există „hodină”( odihnă). Ce gânduri, lucrări, inițiative aveți pentru toamna ce ne bate-n pervazul Timpului?

Aureliu Surulescu: Avem câteva zile să ne tragem sufletul, să ne asezăm. În septembrie 11 -15, suntem organizatori ai primului festival de muzica psaltica din Transilvania, “ Transylvania Byzantine Music , Brasov “.

Festivalul Internațional de Muzică Bizantină – TRANSYLVANIA BIZANTYNE” este un proiect menit să ajute la restaurarea culturală și muzicală a comunităților urbane din Transilvania și nu numai, prin promovarea muzicii, a artei și culturii bizantine, în spațiul eclesial ortodox, dar și în cel profan.
Acest festival este un concept al Grupului Psaltic “KYRIOS” din Brașov și este organizat de Asociația Cultural – Crestină ”ORTODOXIA” din Brașov si Asociația ”NEAMUNIT” din Bucuresti. Inițiativa și necesitatea organizarii acestui Festival a venit din identificarea unor nevoi culturale concrete, care au dat naștere unor obiective ambițioase. Se promovează tezaurul bogat de cântări bisericesti născute în Bizanțul Medieval, acesta fiind de fapt Imperiul Roman din Evul Mediu. Ca o notă interesantă și de fericită asemanare lingvistică menționăm faptul că denumirea oficială a Bizantului Medieval era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon).
Avem în vedere revigorarea muzicii bisericești de origini bizantine în Transilvania și încercarea de refacere a unitații acesteia împreună cu cântarea bisericească omniprezentă în celelalte ținuturi istorice ale României. Ne dorim o prezență mai consistentă a actului învățării și practicării muzicii bisericești de origine bizantina și în spațiul ortodox românesc transilvănean. Este nevoie de o reanimare de cult în Transilvania, în general – unde, din păcate, 300 de ani de dominație habsburgica și-au pus amprenta asupra a ceea ce a mai rămas din Ortodoxie în această regiune istorică românească, la acea vreme.
Nu în ultimul rând, precizăm ca intenția noastră este ca acest Festival să aducă în mijlocul comunităților și alte forme de arta și de cultură bizantină, să devină un eveniment-fenomen itinerant prin organizarea lui viitoare în diferite alte orașe mari ale Transilvaniei.
Noica avea dreptate: ”Ardealul…e sortit să țină treaz duhul românesc în istorie. […] Semnificația spirituală a Ardealului este…de a traduce pasivitatea românească în termeni activi; de a face până și din așteptarea noastră, până și din împăcarea noastră o formă de luptă. În alte cuvinte: de a preface negativul românesc în pozitiv românesc.”
După acest festival, în octombrie – noiembrie, pregătim o surpriza despre care nu vreau să vorbim acum, dar trebuie să se stie că Asociația Neamunit crede și luptă pentru valorile, tradiția și identitatea neamului românesc, iar pentru noi, familia este cetatea principală, pentru care nu vom obosi a lupta.
Familia romanească trebuie și merită a fi protejată de orice amenințări, iar noi, atât cât ne va învrednici Dumnezeu, vom fi străjerii familiei, fii ai României și ai Bisericii lui Hristos, în care “ne-am unit” într-un Neamunit.
Cu nădejde , dragoste și încredere, vă mulțumesc pentru tot!
Aureliu Surulescu
Fiu al României

Irina Stroe

Porunca Vremii ( I ) > https://evz.ro/porunca-vremii-un-neamunit-i-cand-il-simti-pe-dumnezeu-cel-viu-nu-te-mai-intereseaza-lucrurile-efemere-vrei-eternitatea.html

Porunca Vremii (II ) > https://evz.ro/porunca-vremii-un-neamunit-ii-tara-almajului-neingenuncheata-nici-de-vreme-nici-de-istorie-nici-de-dusmani-dar-parasita-azi-chiar-de-romani.html

„ România a fost dragostea vieții mele! ” Prințesa Ileana ( Monahia Alexandra)- III

„ În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.” spune atât de frumos doamna Ileana Vulpescu. Simțămintele ei mi-au fost reazăm de cuvânt pentru ultimul nostru popas, în 3 săptămâni de profundă și vibrantă călătorie în Muntele vieții unei prințese devenită monahie, Prințesa Ileana.


Pe 5 ianuarie 1909 intra în această lume principesa, iar la 21 ianuarie 1991, la unison cu finalul călătoriei noastre în timp, se năștea în ceruri monahia Alexandra.
Dacă Regina Maria a dăruit țării un chip viu, trăitor, fiind o Româncă nu prin vorbă, nu prin sânge, ci prin fapte, în Ileana s-a oglindit mama, Regina, mentorul, și aceasta fără ca personalitatea să îi fie umbrită.
Acest moment de revelație, când, cutremurat, realizezi că, deși știai tot despre tine și drumul tău, te trezești că nu îți era cunoscută esența misiunii tale, s-a împlinit pentru Ileana în durerosul moment când a fost exclusă dintre cei prezenți la Curtea de Argeș, la Parastasul Reginei Maria. A fost atunci acea batere de toacă în inimă, ce se Aude și se simte o singură dată în viață, când Ileana a realizat că nimic din ceea ce trăim nu este în van, totul are un Rost și rostul este chiar rostuirea existenței noastre. Era plânsă, dar fericită, pentru că înțelesese care îi era menirea următorului pas, că fiecare verigă a lanțului nu o încătușase, ci dimpotrivă, o adusese tot mai aproape de Dumnezeu. Această revelație i-a dat putere în anii ce au urmat, când statul comunist a început un atac furibund asupra ei și a familiei, iar Regele Mihai era și el înstrăinat de ea.

În 1945, din cauza antipatiei sistemului față de germani și austrieci, copiilor mari ai Ilenei li se ia dreptul la a primi educație în instituțiile statului. Cei 3 mai mici au putut rămâne la școala primară din Bran. Ileana decide să își înscrie fiul cel mare la Academia Militară, iar după acceptul primit cu mari insistențe, îi trimite Regelui Mihai o scrisoare de mulțumire pentru susținere. Contrar așteptărilor, Regele Mihai dă ordin ca Ștefan să fie dat afară din Academia Militară. În fața acestei decizii, Ileana a ales să se roage: “ Facă-se Voia Ta, Doamne! Dacă Ștefan trebuie să urmeze cursurile acestei școli, să rămână acolo. Dacă însă nu e bine, să plece de acolo și să se întoarcă acasă.“ Principesa a cerut, însă, primirea în audiență de către Regele Mihai, în semn de pace.
Ne aflăm astfel în acest punct al istoriei: suntem în preajma Crăciunului, nămeți și drumuri blocate de zăpadă pe alocuri, Ileana se află față-n față cu Regele Mihai. Cutremurator ceas, mult amânat de comuniști, când, stând față în față, amândoi descoperă că au fost mințiți, li se furase și modificase corespondența ani de zile. Acel Crăciun din an 1945 a fost cel al adevărului și al împăcării între Ileana și Mihai. Ștefan a putut urma studiile în Academia Militară, iar Principesa avea să exclame cu bucurie: “Eram din nou împreună, așa cum fusesem dintotdeauna în gânduri și în simțire.“
Au urmat ani grei. Comuniștii urmăreau întreaga Familie Regală, dar în special pe Ileana, pentru că i se știau acțiunile de sprijin pentru refugiații politici, elita intelectuală și pentru oameni ai clerului. Tensiunea ajunsese la asemenea cote încât fiecare membru al familiei primise câte o pastilă de sinucidere, pentru momentul în care puteau fi arestați de comuniști. Se știa îndeajuns că acel moment va fi sinonim cu debutul torturilor pe toate planurile. Nu s-a ajuns, însă, la o astfel de alegere, iar Ileana a confirmat mai târziu că, și dacă ar fi fost arestată, credința în Dumnezeu și educația primită de la mama sa, Regina, n-ar fi lăsat-o să recurgă la acest gest. < Se știa bine că, odată arestat, nimeni nu scăpa de tortură. La fel de bine se știa că deținuții de vază erau expediați în Uniunea Sovietică, unde torturile erau pentru ei mai “rafinate”, adică chinuitoare.>
În tot acest timp, cu sacrificii majore, reușește să termine ambele aripi ale Spitalului „Inima Reginei”, cea de pediatrie și de obstretică, iar personalul medical devenise parte din familia ei. În același timp, își implica copiii în toate acțiunile ei, astfel că, sub supravegherea unor cadre medicale, Maria Ileana și Alexandra, 2 dintre fiicele Ilenei, au condus Secția de pediatrie. Au urmat ani de lipsuri, de distrugere și de răsturnare de valori, guvernul comunist punând presiune pe toate instituțiile și oficialitățile, spre a promova „viața cea perfectă” în noua structură de stat.
Când în 1946, zona Branului a fost lovită de epidemia febrei tifoide, autoritățile au refuzat să confirme starea de fapt, Ileana fiind nevoită să apeleze direct la ministrul sănătății. La începutul anului 1947, Principesa află că a fost aleasă conducătoarea echipei de distribuire de alimente, donație din partea Președintelui Statelor Unite, Harry Truman. Ea a cerut ca transportul să fie destinat zonei Neamțului, unde, în 1918, petrecuse împreuna cu mama sa un timp de neuitat, în satele moldovenilor cu mănăstitile lor rupte din Rai, cum avea să spună mai târziu Ileana. Emoția a ajuns la climax când, odată ajunsă, localnicii au recunoscut-o și au primit-o în lacrimi de dor și recunoștință atât pentru ea, cât și în amintirea Reginei Maria. În sate, mănăstiri și schituri, oriunde ajungea cu pachetele de alimente, oamenii o întâmpinau cu aceste cuvinte: „Vă mai amintiți, Domniță..?”

Notorietatea Ilenei creștea fără ca ea să-și fi dorit aceasta. Oamenii o iubeau și a ajuns rapid dușman nr.1 al poporului pentru comuniști. Anul 1947 a fost anul exilului celui lung. Voi așeza în pagină fărâme de zguduitoare trăiri, descrise de Principesa însăși, care, alături de familie, a mers la mormântul mamei și al fratelui ei mic, Mircea, pentru ca apoi sa părăsească țara, în convingerea că nu se va mai întoarce. “ Am îngenunchiat pentru ultima dată în altarul inimii mamei și ne-am rugat în liniște, în adâncul sufletului. Luasem o cutie frumoasă, veche, din metal de pe una din mesele din castel, și am umplut-o cu pământ românesc, așa cum îmi aducea mama, când îmi nășteam copiii. Din tot ce am adus cu mine din țară, acea cutie e lucrul cel mai de preț.”
La plecare, tot personalul Spitalului și pacienții i-au condus plângând. Nota Principesa în Memorii: “Mă gândeam adesea dacă, înainte de a muri, ai timp să te uiți în jurul tău. Îmi spuneam: n-o să mai vezi niciodată aceste locuri. Acesta e sfârșitul. Atingi lucrurile acestea pentru ultima data, vorbești cu oamenii aceștia pentru ultima data. Îți iei rămas bun, dar nu ai parte de ușurarea de a te despărți și de trup în același timp, ci trebuie să-l iei cu tine și acesta este lucrul cel mai greu: să pornești cu tine însuți la drum în astfel de condiții.“
Principesa a simțit că, la plecare, să lase toți banii pe care îi avea la ea celor din jur: oameni simpli, țărani atât de frumoși și iubiți și de mama sa, cadrul medical, pacienții.
Refuzul lor a fost însă înmuiat în lacrimi: “ Nu, Domnița noastră. Astăzi nu vom accepta nici un dar de la dumneavoastră. Avem doar o singură rugăminte: vreți să îngenunchiați aici, cu noi, să ne rugăm pentru Rege, pentru țară și pentru întoarcerea Alteței Voastre?”
Și a rămas vie, crunt de dureroasă și cu luare-aminte în Timp trăirea Principesei din clipele ce au urmat:
“Am îngenunchiat acolo, în câmpul plin de noroi, alături de oamenii aceia care munceau în fabrică și alături de cei care lucrau pământul și, în timp ce soarele apunea încet asupra Munților Carpați, într-o ultimă tresărire de splendoare, noi ne rugăm: Tatăl nostru care ești în Ceruri, Sfințească-se Numele Tău, Vie Împărăția Ta, Facă-se Voia Ta… “
Plecarea din România a deschis ușa exilului spre Elveția, mai întâi. Ileana rămâne în continuare dedicată educației copiilor și acțiunilor caritabile. Dar în același timp, inima îi striga: “…înăuntrul meu, partea esențială pe care se întemeia întreaga mea ființă suferise o lovitură de moarte atunci când viața mi-a fost ruptă de cea a oamenilor mei, de viața poporului meu.”


Al doilea Stat-popas pentru familia prințesei a fost Argentina. La acel moment, comuniștii români și cei ruși au stabilit o recompensă pentru prinderea și aducerea lor în țară, iar Argentina a fost singurul stat care și-a asumat riscurile adoptării familiei Habsburg. Însă nici aici nu a fost o ședere de durată; dar nici în aceste împrejurări Prințesa Ileana nu s-a oprit din a le oferi sprijin refugiaților români. Sănătatea îi devenea, însă, din ce în ce mai fragilă: deficiențele nutritive din copilărie, problemele grave la coloană, artrita o propulsau în ceasuri de disperare și de neputință. “mă simt foarte umilită că sunt așa, eu, fiica unei mame atât de puternice cum era mama mea.“ În 1950 ajunge în Statele Unite, pentru tratament, iar în 1952 își publică memoriile în cartea “Trăiesc din nou”, dedicată “tuturor sufletelor curajoase care au rămas în țară“. Peste 2 ani iese de sub tipar a doua carte, “Spitalul Inima Reginei”, în care aduce în prim plan toate trăirile, sacrificile, bucuriile din timpul ridicării Spitalului de la Bran. Arhiducele Anton se întoarce definitiv în Austria, iar în 1954 se va produce divorțul. Dar marele ei dor, cel care îi sfredelea atât inima cât și conștiința, era dorul de țară, de poporul iubit al mamei ei, pe care Ileana, la rându-i, și l-a așezat în cuibarul sufletului. Purta înlăuntrul ei un simțământ al vinei că și-a abandonat neamul.
Mărturisea Ileana într-o scrisoare: “Nu știu dacă îți poți imagina ce înseamnă să te desparți de tot ce-ai iubit și cunoscut și s-o iei din nou de la capăt, fără să poți împărtăși din trecut cu nici unul dintre cei alături de care trăiești. Este trist să nu ai pe nimeni către care să te întorci și să-i spui: < Îți aduci aminte…> Le datorez ceva celor care au rămas în țară, celor care rezistă acolo, mă gândesc mereu la ei, la faptul că ei găsesc puterea să reziste acolo- e un lucru uimitor acesta.“
Mereu optimistă și zâmbitoare pentru ridicarea celor din jur, Ileana purta o suferință în străfundurile ființei. În această perioadă de durere și de rătăcire de sine, a izbucnit flacăra ceasului mult așteptat. La invitația unui apropiat ajunge la Boston și cunoaște maicile unei obști monastice episcopale, “Sfânta Margareta”.
În 1954, principesa acceptă cererea în căsătorie a lui Ștefan Issărescu, doctor specializat în patologie și în domeniul cercetărilor medicale nucleare. Copiii, adulți fiind, încep să se așeze în vieți echilibrate și astfel, Ileana parcurge o etapă în care se bucură de pace lăuntrică, începe să își înțeleagă rostul exilului și încearcă să ajute poporul roman în afara țării aflându-se. Pe cele 2 posturi de Radio: Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă trimitea mesaje de speranță, de libertate în țară, dar și dialoguri purtate cu oameni ai clerului ortodox sau prezentări de texte biblice, în speranța ca, astfel, inima îi rămânea unită cu poporul pe care simtea că l-a părăsit. În această perioadă este pătrunsă și mai mult de flacăra vieții monahale și petrece din ce în ce mai mult timp în rugăciune. A împărtășit dorința ei de a alege drumul spre monahie fiului ei mai mare, Ștefan, și sotului. Dar desi copiii au susținut-o în alegerea ei, Stefan Issărescu nu a fost de acord. Din acea clipă, a știut cu claritate care îi este chemarea. La sfatul Episcopului Anthony Bloom de Suroj, după pronunțarea celui de-al doilea divorț, Ileana vizitează Mănăstirea Ortodoxă Acoperământul Maicii Domnului din Franța, care, din prima săptămână a Postului Mare al anului 1961 îi și devine cămin, cuib al sufletului.
Acelora care o întrebau direct sau prin scrisori de ce a ales aceasta cale, a monahiei, Ileana le-a răspuns printr-o scrisoare deschisă: “Am ales viața de mănăstire, scria ea, fiindcă am simțit și simt în continuare, cu certitudine, că de acum înainte aceasta este Unica și Singura cale potrivită pentru mine.” Sora Ileana s-a apropiat cu multă blândețe de celelalte monahii, iar supunerea în fața autorității nu a reprezentat o problemă pentru ea, menționând cu bucurie în memorii că: „a învățat despre smerenie de la maica Marta, despre dragostea pentru călugărie de la maica Ioana, despre tradițiile disciplinei monahale, de la maica Teodosia.”
În 1964, sora Ileana însoțită de alte 2 maici au primit permisiunea de a merge în America spre a găsi spațiu spre ridicarea unei mânăstiri ortodoxe, la dorința și inițiativa sorei Ileana. Credința sa fermă, statutul regal, blândețea și dăruirea au impresionat. Astfel, a primit binecuvântare de a construi mănăstire pe pământ american, iar Mitropolitul Irineu a acceptat să primească viitoare mănăstire sub jurisdicția sa. Terenul pentru noua mănăstire, ce va avea ales ca hram „Schimbarea la Față a Domnului,” era localizat în statul Pennsylvania, iar la început, în afara de sora Ileana nu mai exista nicio altă monahie în viitoarea obște a mănăstirii. Viața monahală a fost descrisă ca pe o “poveste de iubire”, “expresia unei chemări simțite în cele mai adânci fibre ale sufletului. Există oameni mistuiți de dorul unei experiențe profunde ale apropierii de Dumnezeu. “ Sora Ileana continuă să susțină conferințe prin care sădea semințele cunoașterii vieții monahale în America și punea accent pe miezul ortodoxiei țării sale. Înălțarea mănăstirii a presupus o dedicare totală, prezența ei pe șantier fiind imperativă, în același timp ea însăși călătorind mult pentru strângerea de fonduri. Maica Alexandra a primit denumirea oficială de maică Stareță de BunaVestire, 25 martie 1969. În 1981 se retrage din ascultarea de stareță, data fiind starea de sănătate din ce în ce mai precară. Dar continua să poarte prelegeri la centrele de rugăciune organizate de Vatra Românească.
Ca o nelumească închidere de cerc, anul 1990 vine cu o minune în viața maicii: mai poate câlca o dată pe pământul țării iubite, înainte de a pleca la Domnu. Cu mari eforturi de sănătate ajunge în România, dar cu inima plină de bucurie și lacrimi. Era iar unită cu poporul ei. În septembrie 1990, când Maica Alexandra a venit în București la invitația doctorului Pavel Chirilă, cu prilejul lansării Fundației Christiana, fosta principesă și-a reîntâlnit într-o stare de impresionantă emoție una dintre prietenele cele mai apropiate sufletului, din copilărie: Cella Delavrancea, pe atunci în vârstă de 103 ani, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cele două se întâlneau astfel, după 43 de ani de exil.

Întorcându-se în America, maica organizează expedieri de ajutoare pentru copiii bolnavi de SIDA din țară.
Când și-a dat ultima suflare pe patul de spital, maica Alexandra era în pace: țara ei era liberă, iar Dumnezeu îi dăruise binecuvântarea de a se întoarce pentru ultima oară Acasă.
„Ultima mea rugăciune este ca Domnul Dumnezeu să reverse lumina Sa asupra voastră și să vă dăruiască bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la voi. Amin.” ( Maica Alexandra- Ileana – Testament )

Irina Petra Stroe

Sursă:

https://evz.ro/printesa-ileana-romania-dragostea.html

Principesa Ileana- Inima Reginei Maria -Partea a 2-a –

Privim peste veac, în pagini de istorie îngălbenite nu de timp, ci de Uitare, și realizăm câtă Taină stă ascunsă în Lucrările Divinității. Vorbim deseori despre Măreția lui Dumnezeu și ne amăgim crunt. Dacă ar sta Omul pentru 1 clipă întru cugetare, ar înțelege că Dumnezeu nu este Măreție într-atât cât este Smerenie. Dumnezeu este cea mai înaltă Treaptă a Smereniei, Smerenia absolută. Dumnezeu este Cuibarul de: iertare, iubire, smerenie și…Răbdare absolută. Noi nu știm ce înseamnă nici măcar răbdarea noastră, măsurată în ceasuri. Cum vom putea oare vreodată percepe și pătrunde esența Răbdării lui Dumnezeu ?!


Așa, și nu altfel, am ales să încep Partea a 2-a din povestea Prințesei Ileana, întrucât Cărarea vieții ei a fost, de fapt, continuarea și implinirea nu doar a ceea ce lăuntrul ei purta în sine, de copilă fiind, ci și visul mamei ei, Regina Maria ( Maria Alexandra Victoria, nume de botez). Mamă și Fiică au fost Una atât în devotamentul și responsabilitatea absolute față de țară și neam, dar Una și în fața raportării la Divinitate, la Biserica ortodoxă cu Hristos drept Centru.
Continuăm răsfoirea unei pagini nu doar de istorie, ci de mistuitoare șlefuire a unui suflet. Poveste de viață și Lecție de Răbdare a lui Dumnezeu în implinirea misiunii unui Om, în lume și dincolo de lume. După aducerea pe lume a lui Ștefan, în exil, a urmat mutarea în Castelul Sonnberg, ce a deschis o nouă pagină de istorie. Departe de țară fiind, Ileana susținută și de Arhiducele Anton, își educa copiii în spiritul tradițiilor atât de iubite din țară, totul trebuia să rămână viu pentru ei, ca și cum s-ar fi născut Acasă și nu în exil. Dorul de țară, măcinat de durerea trădării mai întâi a fratelui, mai apoi din partea regimului comunist, a fost alinat doar de rădăcina adâncă păstrată în credința ortodoxă, rădăcină surprinsă într-o carte ce-i aparține, ,,Spiritul ortodoxiei’’, unde apar evidente valorile ce-i fundamentau caracterul, personalitatea: verticalitatea, responsabilitatea, iubirea față de semeni, pe care și-a manifestat-o lucrând pentru Crucea Roșie în cel de-al Doilea Război Mondial.


Satul Sonnberg a devenit pentru Ileana un substitut pentru țara-mamă din care fusese alungată de propriul frate, un spațiu unde încerca să supraviețuiască rănii sângerânde din inimă, continuând actele de caritate pe care le desfășura în România. Crăciunul Anului 1936 a rămas memorabil pentru întreaga familie. Regina Maria a fost prezentă la castel, a croșetat șosete pentru a le dărui copiilor din sat. Își amintea Ileana ca era cel mai frumos Crăciun din viața ei, îți avea copiii și pe mamă alături. În 1938, starea de sănătate a Reginei Maria se agravează brusc, iar în 18 iulie același an, Ileana își pierde mama, Regina, prietena, însă dobândește un înger în Ceruri, după cum mărturisea.
În 31 august 1939, Hitler invadează Polonia, începe al Doilea Război Mondial, iar Arhiducesa a fost obligată să facă față vieții de familie în lipsa soțului, să se ocupe de cazarea soldaților în castel, dar și de asistența medicală a răniților. La un moment dat află că într-un spital au fost aduși 2 soldați români răniți, dar că unitatea lor militară era alcătuită din 30. Astfel, în ciuda interdicțiilor, Ileana pleacă în căutarea tuturor celor răniși, să îi viziteze și să îi îngrijească. Până în 1942, principesa a fost împărțită între familie și răniții de pe front. În aceeași perioadă, Ileana, prima femeie cu brevet de Comandant din România, apelează și la funcționarii Consulatului Român din Viena și la cei din Berlin pentru asigurarea sprijinului medical al răniților. Ajunsese să călătorească și la București pentru solicitarea de provizii. În acea perioadă, nota: “ M-am transformat într-o cerșetoare de mâna întâi, în ciuda demnității mele regale, dar o fac pentru țara mea și oamenii ei, care sunt și ai mei.“

In 1943, Ileana își lasă cei 3 copii mari în grija unor prieteni din Brașov, pentru urmarea acolo a studiilor, și pleacă spre Sonnberg cu ceilalți 3 mai mici. Însă anul următor, momentul în care Hitler invadează Ungaria o găsește pe principesă cu cei 3 copii mici în țară, granițele se închid și pentru o perioadă a locuit cu ei într-o simplă gheretă la intrarea în Castelul Bran. În toată această perioadă, muncește până la epuizare, ajungând să lucreze la Spitalul militar ca asistentă.

În iulie 1944, Ileana și copiii toți au avut parte de bucuria întâmpinării lui Anton, eliberat din serviciul military prestart pentru Forțele Aeriene germane. Astfel, la momentul oficierii Slujbei de Sfințire a Spitalului “Inima Reginei”, ctitorie a Ilenei, ridicat în memoria mamei sale, Ileana și-a avut familia întregită. De reținut că Ileana a ales data de 22 iulie, ziua Sfintei Maria Magdalena, deoarece Regina își sărbătorea ziua numelui și în această dată.
Sfârșitul războiului vine cu invazia “aliaților“ ruși, dar Spitalul Inima Reginei își continua activitatea, desi Principesa era deja considerate un inamic al noului Stat, ea și familia fiind permanent în pericol de a fi deportați în Uniunea Sovietică. La Bran, Ileana reușește să adăpostească în taină, pentru scurte perioade, refugiați politici.
E sfâșietoare o mărturisire a Principesei legată de iulie 1945, când a trecut printr-o mare suferință sufletească, fiind exclusă dintre cei prezenți la Curtea de Argeș, la Parastasul Reginei Maria. În acel moment, a simțit că nu mai poate suporta, era prea mult. În șoc, s-a refugiat în micul Paraclis de la Bran și a avut viziunea Muntelui din fața ei.
Mărturisea Ileana: “ Ochii mi s-au oprit asupra perfecțiunii Muntelui din fața mea, nemișcat în perfecțiunea lui. Atunci am realizat că durerile apar ca să devenim precum Muntele, să atingem Realitatea Veșnică a Existenței. Acea zi de Iulie a fost clar Ziua de Revelație a vieții mele, când mi se deschidea o altă Ușa și trebuia să pășesc înainte, DAR pe alt Drum. Tot atunci a fost CLIPA în care am înțeles-o cel mai bine pe MAMA. Am înțeles cum a fost ea în stare să construiască, din chinuri sufletești și pătimiri, o scară spre plinătatea lăuntrică a legăturii cu Dumnezeu .“


Memorabilă rămâne întâlnirea Ilenei cu Părintele Arsenie Boca. Aceasta a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta în 1947 pentru a-l cunoaște și a-i asculta predicile. Cu acceptul Mitropolitului Bălan, Principesa îl invită pe Părinte la Castelul Bran unde va ține cuvântări pentru apropiații Familiei Regale și pentru personalul medical din Spitalul „Inima Reginei”. Principesa s-a străduit să găsească soluții pentru a putea ramâne în țară, dar având în vedere contextul politic, la începutul anului 1948 a trebuit să părăsească România. În memoriile sale cuprinse în cartea „Trăiesc din nou”, a păstrat vie întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca, căruia îi și trimite o scrisoare de mulțumire, numindu-l „o Lumină în viața ei.”: „Acolo, în micuța mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugar ce practica „rugăciunea inimii”. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și al tăriei”.

Cine este Ileana?

Principesă în Războiul văzut și Monahie în Războiul ne-Văzut. Ceea ce vom regăsi în ultima Parte a călătoriei noastre în istorie.

“ Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; cânta-voi și Te voi lăuda întru inima mea.” (Psalmul 107,1)
Partea a 3- a : 18 ianuarie

Irina Stroe

Sursa articol- https://evz.ro/principesa-ileana-inima-reginei-mariaii.html

“ Visul meu este să construiesc o Mănăstire într-un loc minunat din munți, unde să mă retrag mai târziu: un Acasă al inimii, cu dor de țara mea(…)” Prințesa Ileana ( Maica Alexandra ) -Partea 1- (I)

de Irina Stroe

Timpul nu cunoaște înfrângeri, ci doar victorii. Pe 2 ianuarie, la început de acest an, Arhiducesa Elisabeta Sandhofer, fiica Printesei Ileana și nepoata regelui Ferdinand pleca la Domnul.
Și încă 110 ani rostuiți din desaga Timpului, un 5 ianuarie 1909 și 21 de salve de tun anunțau la Palatul Cotroceni nașterea “copilului întregirii mele“, cum avea să o numească Regina Maria pe Principesa Ileana. Născută pe pământ românesc, botezată și crescută în Biserica ortodoxă, Ileana și-a purtat pașii copilăriei pe front, printre răniți, alături de mama sa, Regina. Era altfel. Altfel decât ceilalți membri ai Casei regale, viziunea ei profundă, de adâncă solemnitate asupra vieții îi marca pe adulții ce-i stăteau mereu în preajmă.

Legătura de suflet mama-fiică a căpătat în timp pecetea unui legământ ființial, Regina transmițându-i nu doar credința și aplecarea spre cele sfinte, spre atmosfera sacra a Sfintelor slujbe la care participau împreună, în mănăstiri, dar și dragostea de Om, de românul simplu, contopită cu dăruirea și sacrificiul de sine pentru mai-binele aproapelui.


În semn ceresc parcă, întâia casă în care Ileana a locuit de copil a fost Mânăstirea Cotroceni transformată în reședință a Familiei Regale,spațiu ce avea imprimate în ziduri așezarea, tăcerea creatoare, pacea și evlavia dospite în secole de rugăciune. Pentru ca, la final de viață, ultima locuință să îi fie în chip providential tot o Mănăstire, dar de aceasta data una al cărei ctitor și Stareța a ajuns.
Anul 1914 ne așază în fața unei Românii crucificate în tensiune, ce se resimțea atât pe plan international, dar și în interiorul Familiei Regale: regale Carol și Regina Elisabeta erau germani și erau de partea Austro-Ungariei și a aliaților germani, iar mama Ilenei, regina Maria avea convingerea că România trebuia să sprijine Marea Britanie. După moartea regelui Carol și a reginei Elisabeta, în 1916 regele Ferdinand semnează, după o perioadă de neutralitate, declarația de război împotriva Puterilor Centrale, iar primele bombardamente au ca țintă Bucureștiul și în special zona Cotroceni. Familia regală, însă, reușise să se mute la Buftea, în locuința Prințului Barbu Știrbei.

La vârsta de doar 7 ani, Ileana începe a-și urma mama în spitalele pline de soldați răniți, fetița înțelepțiță înainte de vreme învățând a le ține lumânările înainte de a-și da duhul, să panseze și să ajute doctorii și asistentele. Au rămas cutremurătoare notițele Reginei Maria despre acea perioadă: “ Astăzi, Ileana a mers cu mine la spital pentru prima data și m-a ajutat să le dau de mâncare răniților, purtând pe cap același gen d ebatic alb pe care-l port eu “ ( 6 oct.1916 )
Moartea prințului Mircea a venit cu o lecție dură pe care avea să o învețe de la mama sa despre ceea ce înseamnă responsabilitatea pentru poporul tău, despre datorie și verticalitate, despre dăruirea și punerea în slujba țării până la epuizare. Deși era cu inima frântă, Reginei nu i se permitea izolarea spre păstrarea doliului, ci dimpotrivă, era nevoie de ea atât în spitale, cât și în consiliile organizate spre discutarea situației de pe front, în desfășurarea războiului. Din perioada exilului la Iași, când foametea, bolile și disperarea marcau toate clasele sociale, micuța Ileana pregătea în taină coșuri cu bucăți de pâine și termosuri cu ceai, strecurandu-se pe străzile orașului, pentru a le împărți celor nevoiași.

Sub masca optimismului, a aplecării native spre alinarea suferinței oamenilor, se afla fetița care trebuia să facă pași repezi pe scara unei devreme-înțelepțiri, însă râzboiul i-a răpit copilăria și au lasat deficiențe nutritive seriose, cauze ale numeroaselor intervenții chirurgicale pe care Printesa avea sa le suporte de-a lungul vieții. În toamna lui 1919, Ileana decide să doneze Crucii Roșii darul în bani primit de la colonelul Anderson și a preluat conducerea filialei de junior a Crucii Roșii din România, la doar vârsta de 10 ani, misiune pe care și-a asumat-o cu abnegație.


Mai târziu, avea să adere și la Asociația Tinerelor Femei Creștine, a cărei președintă a devenit. Tăria de caracter a Ilenei a fost elocventă și în atitudinea de sprijinire a mamei sale în conflictul cu Carol, fratele său, care a culminat prin refuzul acestuia de a se alătura regimentului său, în războiul împotriva Ungariei, care invadase Transilvania. Regina Maria a scris atunci o scrisoare dură, în care-l acuza de a-și fi trădat țara: “ Fii bărbat și du-te cu regimental tău acolo unde trebuie să te duci! “
Unul din momentele de cumpănă ale vieții a fost moartea regelui Ferdinand. Relația tată-fiică a fost una plină de afecțiune, devotament și admirație reciprocă. Un fragment a rămas emblematic din memoriile Domniței Ileana: ”Întreaga națiune l-a plans ca pe un părinte iubit- și cu infailibilă perspicacitate a poporului, oamenii nu l-au numit nici Ferdinand eliberatorul, nici Ferdinand biruitorul, ci Ferdinand cel loial, Regele Țăranilor“.
La 5 ani distanță, căsătorită cu Arhiducele Anton, exilată de propriul frate care simțea în prezența Ilenei alături de mama sa, Regina Maria, un contrabalans la toată conduita sa dictatorială ( atât în Familia Regală, dar și pe scena politică),i se refuză Prințesei întoarcerea în România pentru a participa la parastasul tatălui. Ileana avea însă o credință de nezdruncinat. Se căsătorise în Biserica Catolică, dar trăia în duhul Ortodoxiei, iar legământul ei cu țara în care se născuse era unit cu însăși ființa ei. Trăia, simțea, se ruga și cugeta românește. Cea mai mare dorință a Ilenei din acel al, 1932, a fost revenirea în țară pentru nașterea întâiului ei fiu, Ștefan. Răspunsul pe care l-a primit de la Regele Carol se întrevede prin scrisoarea- mărturie peste veac, trimisă de Printesă unei prietene: “ Îți scriu cu multă durere și mâhnire în suflet. Se pare că guvernul roman a decis că, dacă eu aș da naștere copilului în țara mea, acest fap tar reprezenta un pericol pentru stat și pentru șansele lor de a fi realeși, așa că porțile țării mele sunt ferecate pentru mine, ca și pentru un dușman și trebuie să rămân printre străini(…) “.
Principesa Ileana nu a renunțat, însă, la dorința ei de a-și aduce pruncul pe lume pe pământul țării și a găsit o alternativă ingenioasă, plan la care a participat și Regina Maria. Astfel, regina a ajuns la Modling, unde locuiau Ileana si Anton, aducând cu ea un vas de lut cu pământ “din sânul României”, care la cererea Ilenei a fost așezat sub patul unde urma să nască. Astfel, a venit pe lume, pe pământ românesc, Ștefan Habsburg, Arhiduce de Austria. Fiind cunoscută decizia crudă, injustă a lui Carol, desi atât pruncul cât și tatăl său erau apatrizi, s-a decis ca nașterea micului arhiduce să fie salutată așa cum se cuvine, cu salve de tun și în cântecul clopotelor de biserică.

Remarcabil este că Prințesa a ținut în mod deosebit ca la fiecare naștere a celor 6 copii ( Ștefan, Maria Ileana, Alexandra, Maria Magdalena, Dominic și Elisabeta) , să îi fie adus cu mari eforturi din țară, același vas de lut, cu pământ românesc, simțind astfel că își aduce pruncii pe lume într-un exil doar spațial, nu și unul sufletesc, lăuntric. Inima i-a rămas veșnic în țară, lângă omul simplu și cuminte al Satului românesc, țăranul frumos cu ancestrală înțelepciune.
Avea să îi scrie Prințesa Ileana, mamei sale, Regina Maria: „ Mamă, eu am o Scară de urcat, iar acum, după cum vezi, stau pe un <palier> și mă odihnesc. Dar va sosi si Timpul marilor încercări.”.


Partea a 2- a Articol : 11 ianuarie ( 11.01 )

Sursa:

https://evz.ro/povestea-zbuciumata-a-printesei-ileana-i.html?fbclid=IwAR0XsLbe_5ucNrnO829qf1TTdFLJi5Ho6NgVltmElMn_oHm2vmQqMv2lRvU

Răvaș peste Timp

de Irina Stroe

( Amintind de ceasul Referendumului )

Ar fi de așteptat să încep Drumul epistolar cu o sintagmă de adresare către un auditoriu. Că așa se face când scrii o scrisoare. Se verifică: 1)o dată anume în timp 2) o localitate.
1) Data cade. Las epistola libera Timpului, oricăror timpuri, fie ca sunt „vremi” ce vâslesc spre trecut, fie că e vorba de cele care ne schingiuie prezentul sau decorează viitorul în culori pastel.

2) Locul e…Romania de pretutindeni. De peste tot scriu. Din văzduh, din inimi bătrâne, în trupuri tinere. De sub pământ, din izvoare, de prin Munti, din cimitire frământate cu rugăciuni ale tuturor sufletelor ce și-au ales bilet de trecere Dincolo mult înainte de vreme, pentru ca noi, cei de azi, să avem bucuria de a ne afla într-o țară încă unită teritorial (deși ciopârțită pe alocuri atât în frontiere, dar și sufletește). Se scrie din Satul cel de veșnicie născător, dar care astăzi nu se mai regăsește pe sine, din brațele mustind a lemn și a îndumnezeire a troițelor ce unesc răspântiile. Răspântii de drumuri. Răspântii de lumi. Se scrie de peste tot.
Dar se aude?!
Sătui suntem mulți de “dialogul” reconciliant din ultima perioadă, înveninat și mincinos dintre noi, ca oameni aparținând unui singur neam, dialog re-inventat sub cortina falsului, transformat într-un sinuos monolog despre ce înseamnă Firescul, legalitatea, umanitatea, dialog în care tentaculele dezinformării cel putin d.p.d.v.d istoric, cultural și spiritual stau în murdar amestec cu pângărirea a tot ce este mai sfânt în esența culturii și a destinului țării. În acest “feeric” context, aleg cărarea cea îngustă, neumblată și plină de scaieți și merg pe ea, chiar dacă știu dintru început că voi termina epistola cu spini în călcâie.

Nu mai povestesc „viilor” noștri despre ce este Referendumul, DE CE și PENTRU CE se „întâmplă” spre-a-se-împlini(…), ci vorbesc celor Plecați. Ei Aud mai clar decât noi. Ei nu mai pot vota, că tare întelept ar fi fost să cugete în locul nostru în aceste ceasuri de tulburare lăuntrica, dar și de cugetare. Nu ar fi avut nevoie de dezbateri, de poale-n cap puse, de zvârcoliri în tandem cu bocete de nerespectări de drepturi.
Ei ar fi ascultat calm , ar fi citit corect, ar fi pus întrebarea cea scurtă și la obiect. Și-ar fi făcut just semnul sfintei Cruci și întru aceeași tăcere, ar fi Simțit înainte de a Gândi ce înseamnă Binele pentru țară. Acei romani au murit pentru „Binele ăl mare”.
Le spun lor, așadar, pentru CE anume voi merge pe 7 octombrie, să aleg DA.
Argumentele legale și toate cele de context au fost expuse la nesfârsit. Din dorința curată și sinceră de a expune adevărul, am fost târâți într-o capcană. S-a dorit să fim „încurajați” să vorbim mult și dacă se poate, toți odată, spre a dilua forța Argumentului de miez. Ca și cum ar fi chin și efort sisific de a re-onora Firescul, ordinea bunului-simț, „sâmțului ‘ăl bun”, cum spuneau bătrânii noștri.
Drag soldat si blând martir mărturisitor, căruia zeghea ți-a devenit haină de lumină acolo unde cerul te-a primit Acasă, vouă vă recunosc în plecăciune că există un Rost pentru care se Simte acest Referendum într-un aparte fel.
E mai mult decât o acțiune cetățenească, e o șlefuitoare mișcare de reînnorire a legământului cu toți Marii istoriei noastre, de la Domnitori, la Părinți purtători de Tăceri întru adevăr, de la oameni politici ( cu adevărat educați în arta politică) la nume în știință, cultură, de la bătrânul Țăran la pruncul cel ce-și caută cuib la pieptul mamei.
Și suntem chemați la această reconfirmare de așezare în valorile universale, când?.. În An Centenar. Nu e o întâmplare, dragii noștri, că se petrec toate în acest An. E An plin, iar cel ce urmează va da pe dinafară de…plenitudine, nu doar de prea-plin.
Voi sunteți bine acolo unde ați plecat. Aveți cerurile- Acasă.
Noi, între timp, am intrat în Uniunea Europeana, o formațiune ce a apărut drept răspuns la nevoia de Pace și de bună întelegere între statele Europei, mult cicatrizate după cele 2 războaie mondiale și atâtea alte conflicte regionale. Statele Europei bătrâne, dar frumoasă și încă plină de taine, ale cărei valori le respectam în măsura în care și ea ni le respectă pe ale noastre, ca națiune suverană.
Mă întorc la noi. Încă avem cărți de istorie prin care putem sa ne redescoperim si putem transmite si copiilor noștri mai departe care ne sunt și care le sunt rădăcinile.
Avem încă Bătrâni în munți și alții, în ceruri, care ne-au lăsat testament de înțelepciune și ne re-aduc prin cuvântul viu la Sămânța a toate. Astfel, poate ar înțelege pruncii acest zbucium interior al nostru, de Azi.
Noi nu suntem în stare nici măcar să ne trezim. Iar trezire lină, fără cutremurare, nu prea e cu putință. Știți în ce văd tragismul, că voi ați plecat sub eliberarea unui sacru crez și jurământ, iar noi „curajoșii” Momentului, ne semnăm si moartea, soră cu sinuciderea, crimă asupra unei istorii complete, o moarte lentă, anesteziată de fantomatice crâmpee de oglizi care ne arată vag că ne-ar fi bine, cioburi în care una suntem și alta ni se spune că am fi.
Oare care moarte e mai justă? A voastră sau a noastră?
Anul Centenar, An în care singurul Proiect național care să încununeze istoria și să unească romanii nu doar a celor 100 de ani, ci ai mileniilor, e înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului, a fost lovit în toate simboluri-Cheie, de profunzime ființială.
Crize politice, circ si pâine, proteste și teatru (muult teatru), Biserica ortodoxă lovită mai mult decât oricând. De ce Biserica? Pentru că ea, place sau nu unora, ține neamul unit. Încă îl ține. Istoria o atestă. Credința e unica vie; au fost ceasuri de iad în care mărturisitorii noștri își ridicau în inima Biserică, pentru că nu o mai puteam găsi în monstruoasele lagăre. E nevoie de un Ștefan sau un Mihai să se ridice din morminte?
Nu s-au mai văzut brazii dintre buruieni, prin toată această ceața din cuget, ne-am uitat Bătrânii, Părinții cu care odinioară ne lăudam că ne sunt stâlpi ai credinței ortodoxe românești.
De ce e nevoie de întoarcerea la rădăcină? Il voi aduce cu noi pe Ernest Bernea care frumos și cu blândețe spunea: “ Viața morală progresează prin Legi, cu caracter juridic coercitiv, dar mai ales prin forța spiritului care depășește binele cotidian banal către zone purificatoare și tonice. Juridicul oprește formal răul. Abia conștiința și forța creatoare a spiritului nostru ”
În anul Revoluției, aveam 7 ani. Puțin pentru a cunoaște adânc experința vieții în comunism, dar îndeajuns pentru a avea amintiri clare despre: pictatul la lumina lămpii cu petrol, frigul din casă, coada de la pâine, dar și… mersul la biserică cu mama de mână, chiar dacă era sau nu era permis. Părinții ne-au dus și pe mine și pe fratele meu la locul unde “ copiii se întâlnesc cu sfinții”și înainte de Anul de prag al țării- și vai, ce “îndoctrinare” au comis bieții părinți și bunici cu noi(…)
După 1989, am devenit liberi. Tot ce era funcționabil, tot ceea ce ne asigura independența de resurse în fața oricărui alt stat, s-a distrus. Încet și asumat, ne-am vândut. Am fost vânduți… de noi înșine. De-ai noștri. De propriile alegeri.
Care a rămas, însă, singura temelie unde totuși poporul, așa beteag cum se afla, a construit? Biserica. Biserica din exterior și Biserica din inima românului. Și se va Vedea aceasta.
De aceea ultima lovitură se dă în miez. Ritualic parcă ales e Anul Centenar ca timp al spargerii valorilor care acum 100 de ani a făcut România rotundă și unită. Referendumul e corola a tot ceea ce se putea numi mișcare strategică de pe tabla de șah. Astfel încât, 1 Decembrie să ne găsească pe toți Iudă, vlăguiți, schimonosiți lăuntric, urându-ne între noi, cu literă stacojie lipită de frunți, în rușinea de a ne afla români, aici, la noi, Acasă, de milenii.
Votez DA la Referendum, de ce AȘA și nu altfel?
• Pentru că am în vedere toate argumentele de ordin juridic, deja dezbătute de ani de zile- fapt pentru care nu le voi mai enumera și aici. Sunt atâtea alte surse oneste unde pot fi aflate.
• Pentru că sunt un suflet ca oricare altul, un cetățean al statului român, plătitor de taxe și impozite, cu dreptul de a alege fără să fiu constrânsă, etichetată sau orientată spre altă Stare de fapt decât cea în care cu deplină asumare mă aflu.
• Pentru că omul este o ființă cu Rost în actul creației. Omul e creator atât prin pruncii cărora le dă naștere, dar și prin opera lui amprentată asupra mediului în care trăiește. Suma acestor amprente ale tututor oamenilor se numește civilizație. O omenire în armonie și echilibru este o omenire cu cât mai multi oameni responsabili de Actele lor. A nu se uita că actul creator, indiferent că e în plan biologic, (de a avea urmași), de idei sau în plan material, este unul spiritual și e condiționat de raportarea la valori și la moralitate.
• Pentru că am studiat cu pasiune filosofia și am scotocit în toate ungherele ei, întocmai pentru a desluși „de pe unde” se întrezărește lumina; și tot nu am cercetat îndeajuns. Iar în toată această incursiune în filosofie, cu matematica( mai ales geometria în spațiu și fizica mână de mână), Biblia și Viețile Sfinților au rămas cărțile de căpătâi. Aici am aflat rezumatul la tot ce înseamnă înțelepciune și Dumnezeu, din tot ceea ce am citit și voi citi sau trăi vreodată.
• Pentru că am trecut granițele țării, reprezentând-o cu emoție și mândrie că aparțin acestui neam și nu altuia. Iar această cale a studiului nu din datorie, ci din Bucuria de a căuta, m-a adâncit și mai viu în crezul meu străbun. A fost pârghia cea mai onestă, crudă deseori, ce m-a convins că între A Ști și A Simți stă mărturie atât: prețul unei singure și inefabile Secunde, nu biblioteci citite.
• Pentru că la un anumit ceas, 2 monahi: Părintele Teofil Părăian și Părintele Justin Părvu au sfătuit-o pe copilă să nu părăsească țara, chiar dacă i se va propune, prin studii, și bine a făcut că a ascultat sfatul Bătrânilor. Așa a fost, după cum au spus.
• Pentru că de la Memorialul Gherla mă și ne privește pe toți din familie un Părinte, Petre pe nume, unchi după mamă, al cărui nume îl port cu răspundere și plecăciune de conștiință. Părintele Petre Focșaneanu a ales să nu se dezică de valorile creștine, cu prețul vieții. A murit după 2 luni de torturi și izolări, primite drept răspuns la cutezanța de a fi slujit Sfânta Liturghie în noaptea Învierii, pentru frații de celulă și pentru „eroarea capitală ” de a fi corespondat cu Nichifor Crainic.
• Pentru că sunt mamă și soție. Sunt suflet. Sunt femeie și cred în instituția familiei tradiționale NU românești, CI a Familiei tradiționale. Și Punct. Unica existentă în valorificarea și dăinuirea Firescului.
Avem nevoie de o lege care să reglementeze Școala, să mai gătăm cu construcțiile pentru multinaționale și să facem școli confesionale serioase.
Avem nevoie de o asociație de juriști creștini care sa se bată până în pânzelor albe pentru drepturile creștinilor.
Avem nevoie de comunicatori profesioniști ai Neamului și al valorilor ce dăinuie de milenii pe acest pământ.
Avem nevoie de directori de programe care sa scrie programe pentru fonduri europene, astfel încât activitatea socială a Bisericii să poată fi susținută independent de Stat.
Și mai sunt multe pe care le vreau și de care avem nevoie, dar nu le pot spune aici (…)și nu acum.
Indiferent de cele se vor petrece după Referendum, ceva tot știu.
Și nu știu, pe cât simt: tot acest Ceas de alegeri asumate și de ne-lepădare ne-a UNIT și ne UNEȘTE pe toți cei cu aceleași valori, în același duh.
Uniți necondiționat, uniți de ceea ce Simțim și de crezul nostru. Să ne fie alegerea înțeleaptă, iar sensul ei, rostuit.
Tăcerea întru trezire să ne fie. Mai puțin cuvânt vorbit și mai multă Faptă.
Doamne, ajută! Și iartă-ne, Doamne!

Irina Petra Stroe
România, 2018. An Centenar.

Sursa articol- http://www.ziaristionline.ro/2018/10/05/ravasitoarea-scrisoare-catre-romani-a-unei-tinere-care-marturiseste-ce-va-face-la-referendum/