Despre Ana

Baraca de Ceruri cu stol de tăcere,
În sfere de falnice, artistice creste,
Își țese pereții din lutul de vremuri,
Să poată dospi despre Ana, poveste…

Țâșnit-ai, Copilă, ca firul de iarbă,
În stâncă de viață, cu bărci în popas,
Porți straie de frunză, de flori- rădăcină.
La Oașa-ți iei seva să crești în pur, cetate,
Cu strașnică tulpină.

Iar Inima îți este cuibar de adânci taine,
Neliniști și tăceri, cu maluri de voință,
Tăceri ce nasc: când muguri, când ramuri de credință.

E slova sihastră a clipei ce vine,
E Ceasul cel bun, ce miroase cumva…
Ce aduce aminte de inima caldă,
De trăiri ce curg hristic, de altundeva…

Aici și Acum-ul roșesc a pieire,
Labirintul de stări se topește-n grilaje,
De lanțuri ce cad sub vălul ce vine
În ropot de glasuri de îngeri, iubire.

La Oașa ți-e cuibul de rai ce te crește,
Copilă ce astazi pășești în poveste!
Visezi la o lume ne-mbăiată-n rugină,
Cu minus-capcane, cu arbori de gând,
Cu lunca de zâmbet, ș-izvor de-nțelepciune,
Cu vers și cu melodic, cu chip făr’ de tăciune(…)

Se-avantă în Munți d-epopeice timpuri
O toacă din Oașa, Scrisoare printre stele,
Deschizi prin ea răvașe și te hrănești cu ele.

Și cauți meteorul ce stă să încunune
Planeta ce cald ne pătrunde în oase.
Ești colțul de luna și stânca de soare,
Cuibar de lumini și de umbra, din mare,
Semințe- credință, cu frunze de gânduri,
Celesta clepsidră cu aripi de fluturi.

Indiferent ce voci auzi din Tunetul-Lume,
Nu le lăsa s-atingă talantul de iubire
Ce Domnul-a pus în tine, ca piatră de zidire!

Ești, Ană, Copilă, petala ce simte
Mai mult decât vântul și roua și ploaia,
Ești fulger și rază, Copil și Bătrână,
Un fluier de frasin, cu cânt de stejar,
Cu ochii de prunc, cu inima-n jar;

Ești și spicul și macul
Și- aripa și visarea.
Ești Văl de ani-lumina care-mprejmuie Mirarea
De apus celest, oniric, secunde drămuite,
Prinse-n hora ființării, în vârtejuri mistuite.

În foc luminos de-a păși în credință,
De-a te ciopli pe tine, de-a-ți căuta Sămânța
Ce-a pus Cerul în tine, și caută, Copilă,
Așa cum se cuvine!

Irina Stroe


Mulțumesc pentru darul de iubire ce ești, Ana.

Anunțuri

Semnătură în Alb

Iscălește tu pe podul palmei noastre,
Ca lumânarea să-și țină răsuflarea
Topind crestat, în blond ulcior de cer
Treptele Scării ce suntem și… Mirarea.

În buzunar de inimi păstrezi iubiri cernute,
Pe sub cortina care în purpură tresalta.
E scena vieții tale, cu tine drept actor.
Și afli din Culise, prin voci fără de Voce,
Că-ți esti tu însuți: Scena, Sufleur și Regizor.

Nu știi a te afla în gara unde trenul
De-a lui locomotiva s-a dezlipit de șine.
Ți-e vena ruginită, iar Timpul urlă-n tine,
Gustași din nemurire trezirea care-ți vine.

Tu cere de la Vama cu Chei, Potir de vin,
Să ne dezlege aspru de veșnicia sitei ;
Tăcerea ta miroase a timpi cu pași de spin
Un foșnet de chemare, penumbră de destin.
Dospește în pervazuri un Punct de început
Și-o Virgula ce-și naște un drept la întrebare.

Iar m-am întors spre tine, privesc mai sus de tâmple
Și-i cer tăcerii tale consemn la… cugetare.
Îmi toarnă cerul mirul în candela uitării,
Din Munte se aude un început de vremi
Și-n arcuri de artere, cu sânge de comete
Perechile de aripi prind a înalța condee,
Se-arunca-n val și spuma un sân de Galatee.

Irina Stroe

Homo Politicus

Prin firele de iarbă ard stele căzătoare
Și răni de înger-sfeșnic se pierd printre aripi;
Tu cauți prin piroane un strop de ridicare
Din cer și din pământuri; cu lut să ne astupi
Cuvântul de- Amintire.
Dar uiți că pân’ la piscuri, e Rostul de zidire.

Ne fluturi steag și lance; și predici despre pace,
Dar n-o găsim și-n tine; în van te irosești.
Când vorba e curată, apare oglindire
A tot ceea ce-n sine păstrezi și-nfăptuiești.

Nu e iertare-n starea-ți ce azi ne împresoară,
Tăcerea ta nu-i Albă, e-ascunsă și-i amară,
Cuvintele-ți miros a șanț și a minciună,
Ești clovn cu tine însuți, căci te-ai vândut- arvună.

Solar te vrei vizibil, dar cerul nu te-așează
La Răsăritu-i focul te arde în Apus;
Dă-ți jos o mască, două, te mai cunoști pe tine ?!
Îți mai aduci aminte oare Sămânța ce te-a dus
În fagurele vremii? Să crești întai ciorchine
De Strugure aparte, istoriei cuvânt;
Și vin de Adevar să fi vărsat în strana
Cumplitei neputințe a țării sfânt mormânt.

Dar nu…tu nu ești vinul. Nici strugure. Nici vie.
Ai refuzat pocalul. Ai dat pumnal în glie.
Coloana-ți e-atârnată, spre Cer nu mai privești,
Ai uitat și de tine, de înger, de Sămânță(…)
Dar vine -o dată vremea ca Steagul să te-ndrepte…
Și-atunci, te-ntreb, vecine: cum oare să te ierte?!

Ce-ar fi oare…da, oare ce-ar fi ?!

Ce-ar fi dacă am înceta într-o clipă

Să ne mai căutăm unii pe alții
Pe străzi cioplite, sub dune de colivii ,
În sunetul surd al ierbii;
În cafenele ce mustesc de săruturi muribunde
Și alinări infantile de adio.

Ce-ar fi dacă am găsi în noi
O Tăcere, Cuibar al tuturor cuvintelor nerostite…
Ce-ar fi dacă aș elibera valul să plonjeze în mare,
Să te caut pe Tine în afara mea,
Într-un așternut șifonat și umed de mărturia
Înlănțuirii trupurilor într-un fior de licurici
Ce ne frământă cu zborul lor.

Și ce-ar fi dacă am închina un toast,
Mustul efemerelor secunde,
Pentru a ne îmbăta iremediabil cu noi, de noi.

Da, ce-ar fi oare…ce-ar fi?
Ar fi… ar fi că Eu nu aș mai fi Eu, ci doar Tu,
Ar fi că Tu, pt a te cuibări în Tine,
Va trebui să-ți faci lăcaș în Mine.

Ar fi că… am vinde fuiorul timpului,
La schimb cu un fus de țese vise, cerului,
Și pene aripilor de înger.
Poezia lacrimii nu ne curge pe noi,
Ci se curge Sieși.
Ne-am căuta în petalele florilor de cireș
Și sărutările ar încununa caișii-răsad
De poteci cu muguri de Noi, în loc de pietre.

Gerul minților șifonate,
Cosaș vândut dorului,
Va preda cetatea, așa cum a fost scris;
Cazemată cu ziduri de scoici, vârtej de astre.
Te trăiesc, Iubire.

Basarabie, iubită Copilă !

București
15 Ianuarie 2018

Basarabie, iubită Copilă,

Pe unde mi-ai perumblat prin vene, în carne, în ființă, de atâția ani, ani ce cerșeau îndurare să mă las venită spre tine, să îti adulmec vântul și să îți îmbrățișez frumoșii fii și fiice, frați și surori mie, nouă. Pornirăm la marele Drum noi, o Familie de ardeleni, moldoveni, munteni și basarabeni, toți- Copii de Oașa. Ne-a ales Cararea într-un mănunchi de 7 zile, ianuarie, iarnă cu tâlc de primăvară și mare-mi fu mirarea să mă văd întoarsă în țară cu primăvara în inima, iar in jur iarna se pornise.
Ce pot eu ție a-ți scrie…, caut sită potrivită de Cuvânt și izvor de simțăminte din care se pot desprinde dorurile toate.
Îți trimit scrisoarea mea Astăzi, nimic întâmplător, când lângă tine șade cu capul plecat și tâmpla rezemata de drapel al nostru Eminescu; Mihai, unul dintre acei Mihai ai noștri care au plâns, au ars în lăuntru și au strigat pentru ca ție să-ți fie redat graiul. Pentru Eminescu, sfântă ai fost, copilă! Și în numele tău vedea profetic istoria toată, el, care Astăzi se naștea pentru ca mai apoi să moară întru Adevarul ce astăzi încă stă înfășurat în sârmă ghimpată. Dar cu Bucurie și inimi deschise în ferestrele ființei am venit spre tine, în casa ta, a noastră.
Colindul, sfânta rugăciune a inimii în prag de Crăciun, ne-a fost Legamânt și Dar. Ți-am colindat Copiii, Minune, au colindat și ei în acelasi glas cu noi, ne-am îmbrățișat și am plâns spre a întinde brațe unite către Tine. Și simțeam, știam că dacă ai fi avut trup de carne, ți-ar fi plâns și ție ochii odată cu noi până la orbire. O orbire frumoasă, mesianică, împlinitoare de mântuire, așa cum ne-a învățat Parintele Teofil Părăian că poate fi ne-vederea transfigurată în binecuvântată Vedere…
Am udat Sămânța din inimile fraților cu primordialul colindei străbunilor, iar Rodul și Rostul au prins muguri în suflete. Ianuarie- verigă din lanțul vremurilor ce îi unesc în viață și în intrarea în Ființarea cea de Dincolo a 2 voievozi ai versului, ai României pline: Mihai si Grigore.
Un Eminescu se năștea Astăzi, un Vieru vâslea în barca Cerului pe 18 ianuarie. Și câte amintiri de copil, cu întâiele rime și versuri în straiele sufletului, vin acum în furtună din anii de liceu; Bacăul ce devenise un Acasă al poetului. Am simțit a purta colindele și poezia la mormintele iubiților Doina și Ion Aldea Teodorovici, frați de eternitate cu Vieru, cel care spunea cutremurat ca dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, el viața întreagă a visat să treacă Prutul.

Și la fel i-am invitat pe amândoi Solii tăi de Pace neîmpăcată a se așeza și în acest tablou drag mie, colț de Munte, de iarnă și de veghe; amândoi de-a dreapta și de-a stânga ta, fiică a Cerurilor cu Cruce albă în zeghe de sfânt drapel. 

Îți scriu acum, în Ceas de noapte, Basarbie, și sorb ceai de tei din teii tăi, iubire, flori de tei dăruiți în căuș de mâini aspre, dar calde ca pâinea de pe vatră, ale unei bătrâne. Nu voi uita lumina acelor ochi albaștri, ochi de cer si cer de eternă ploaie. “ Ia de la mama, de la mine(…)Maria sunt.” Tăcere în mine. Tăcere amestecată cu nepământean fior.
Copiii…copiii din școală, copiii din sălile de spectacol, copiii din biserici, Copiii mari din Copiii mici, Copiii bătrâni și Bătrânii- Copii, o Gradină de blânde suflete , însetate de bucurie de A FI ele însele, aplecate spre manifestarea ludicului și al angelicului împletite cu înțelepciunea străbunilor.
Fiecare din noi a venit la tine din lumea lui, cu talanții săi, cu căderile și înălțimile pe care se află și la fel și în casa ta, frații noștri, fiecare diferit in felul său, cu universul și luptele sale; DAR în aceste 7 zile miracolul de a fi Unul s-a simțit pâna la Miezul Inimilor tuturor. Nu mai știa nimeni unde se termina frontiera ființei lui și unde începe universul ființei fratelui său. Un Tot. Aceeași Trăire. Aceeași Simtire. Același plâns mut, dar ferm si asumat. Pe alocuri, aceeași neputință. Am simțit Vina de a nu fi ajuns la tine mai devreme, mi-am simțit in piept străbunii care aici, lângă sânul tău s-au născut și au purces la un anume Ceas spre Moldova României de azi.
Sunt fiică de Moldova mare, cu Prutul doar trecând ca o cingătoare peste mijlocului ei. Îmi am rădăcinile ființei jumatate Aici, jumătate la tine, în pământul, cu rostirea și dintru Zborurile tale, Basarabie! Și, Doamne, cum se simte această străpungere de cord. Nu s-au plămădit grai, cuvinte să poată reda fidel, curat ce simt.
Îți mulțumesc, eternă mireasă, pentru Puntea iubirii din noi, pentru Lacrima si Dăruirea fraților ce ne-au adus în familiile lor spre a ne deschide Ușa sufletelor, dincolo de ei înșiși. Ai rămas vie, prezentă în fiecare deschidere de pleoapă la răsarit de soare, diminețile de Aici sunt și diminețile tale.
Am plecat din România îndragostită de tine, m-am întors în țară iubindu-te.
Cale de întoarcere nu mai este. Un Ceva mă cheamă spre tine. Și voi răspunde chemării, căci inima este cea care îmi dă poruncă.
Ne vom întoarce!
Doamne, ajută!

 

Pâine și Sare

Punte de fior și crâncen strigăt dintre valurile celor ce-au plecat
Cheamă Pasul peste timpuri în ecou de bucium ancorat
Între scări de ape, Prut și Nistru, cimentate-n straie de-mpărat.

Și în dinți de obște-n bolți, cu Moșii-Munți, se clatină minciuna.
Cerul tace. În văzduh e fulger. Iar cosașu-și cere iar arvuna.

Valea dintre Cine SUNT și Cine ESTE e pe muchia de-A fi doar Unul,
Dar pe frontul așteptării noastre joacă dur și tura… și nebunul.
Codrii ce ne-au fost odat’cuibare de-a ne naște-n foaie de stejar
Se jelesc din zidurile sterpe ale minților ce fierb tăcute-n jar.

Cuget, simt, curg foc și ard cascade, nelegiuite zaruri de rugină
Peste care Timpul pune sare, spinii își croiesc singuri cunună;
Ce ar fi dacă ne-am strânge mai aproape cum stau snopii grânelor ce-au fost odat’,
Am străpunge zidul cast de zeche, am cerni istorii din arat.

Ară, frate, și la tine-n suflet, sapă-adânc și șlefuieste firea,
Pune apoi răsadul de iertare și stropeste totul cu… iubirea!

La noi, se sapă (…)

La noi, se sapă doar… la rădăcini,
Coroana Bradului ce suntem nu poate fi atinsă-n veci, se știe.
Dar la cat sunt ei de mici, măcar acolo-ajung,
La rădăcini.

Și-i paradox în drama ce-o trăim,
La Rădăcini s-ajungi, nu e ușor…
Să scoți butuci din zeghe…, cu-atât mai Foc
Se simte-n piepturi , fără de obloc!

Când vrei un brad să-l naști lemne-n cuptoare,
Nu iei doar crengi, ci-l umilești în cuibul sau,
Îi smulgi și miezul și trecutul; și Scara de urcare
Pe care Cerul i-o pusese-n față, pe-un fir de Crin în floare
Și-o Sabie de flama: tăiș de adevar și teacă de răbdare.


8 noiembrie 2017, Sf.Arhangheli Mihail si Gavriil

Matricea

Bate-n crud tipsia vremii, în a chiotelor stepă;

Chiote de vagi secunde, șerpuite în zig-zag

Care-n cochilia sitei, lungi tăceri cernute-atrag.
Stropi de clar-Vederi ne-oarbe se topesc între-ntâlniri
De prietenii timide, fiițări și de muriri.

Toaca se apleacă-n strana cerurilor de-altadat’,
Din zidiri, chipuri de îngeri și Părinți se înfrățesc
Cu sfințenia din ceară, unde Moșii poposesc.
Și cât Dor e în Chemarea de voronețene veacuri…

Când Pecetea ne-a fost dată, Legământul ni s-a luat.
Nimeni n-a-ntrebat atuncea de-o fi sau nu “cu bănat”!
Când românul va-nțelege ca în piept fântână poartă,
Cumpăna din Rostul căii va renaște în Săgeată.

Un Falx dacica-Sămânță de smunciri din somn de glod,
Va țâșni din ea ca focul, mutând munții, trezind norod…
Dar istoria e Roată, ce în spițe-nvârte oameni,
Iar când bolta se-ncovoaie de a rugilor tăpșan,
Se desprind în prag de timpuri ceasuri sfinte de-a alege.

În trezire de ne prinde, Roata nu se-nvârte-n van…
Dar de-n șanțurile vremii ne găseste azi smintiți
Vlăguiți de „libertate”, muți și orbi și amețiți,
Aplecați-vă privirea până-n piept, și-apoi spre soare
Și-ntrebați-vă Copilul:
“ Ce-am păstrat din Cer, in Mine?
Cât mai sunt in Mine, oare?”

Irina Stroe

( Fotografia reprezinta o parte a lucrarii in lemn, Mester Sculptor Gheorghe Pop )

Omul din Cetate- Omul Triquetră

Suntem spirite de roua ce aleg să se reverse
Pe un vis de floare, între lumi, în cub alese,
Între cetini de brazi sacri, cu răsină de ne-Timp,
Cu stejari în loc de aripi și cu stea sculptată-n chip.

Ne-a dat germene de munte
CEL ce știe sa zidească
În unghere de-universuri, un tărâm de nefirească
Strălucire a Fiintei, în crâmpei de Dumnezeu.
Aici cade colivia…doar prin scormonitu-n Eu.

‘Geaba lumile se-nclină cu arhangheli în Cetate,
Cu cortine de lumina, din Pleiade mestecate,
Cu săli de ființă-n focuri, trasă -n pudră
De alchimică esență, leac de-orbire și de vidră…

Dacă vreti sa fiti un Flutur’, mai întâi vorbiti cu-o Floare,
De tânjim după Iubire, mai întâi sorbim Iertare.
Și de somnul tău e treaz
Și nu vrea să Te mai culce…,
E Ceas bun de poposire.
Lasă-te purtat de Roată, în a sacrului sorbire,
Cu o ceașcă de Ființă, în amestec de fior,
Vei citi atunci în Inimi, cum se simte Dor de Dor…

Cine-i Omul din Cetate?
E-o Trompetă care sună, ddintr-un gong ce bate…bate…
E o Harpă de Chemare pentru lumi ce-au fost în noi…
Și- încă sunt…, dar, demult, am spart oglinda
Și- acum le vrem înapoi.
Nu plecati în căutare de- Altceva, doar Re-găsiți
Ce-i în voi adânc și tainic,
Nu vă fie teamă: FIȚI !