23 de ani în închisorile comuniste. Să iertăm cu toată inima, dar să nu uităm. File de istorie.

Au făcut liniște, DAR nu au tăcut. Liniștea lor nu era Tăcere. Tăcerea lor era Rugăciune.
“Deținutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Și totuși el e trist și îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării țării se profilează ca stăpâni și ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înțelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenți și fără precedent. Comunismul ateu și-a îndeplinit misiunea și nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forțe apocaliptice.”
Ioan Ianolide, 1985

Mă aflu în fața pragului dintre 2 luni: ianuarie și februarie, a 4 date ce zguduie cordul neamului, spre trezire de conștiință, dar și spre iertare și luare-aminte, pentru ca lecția istoriei să nu-și învârtă perfida roată: 27 ian. 1919- se naște Ioan Ianolide , iar pe 5 febr. 1986 părăsea această lume. Pe 24 ian. 1921- se năștea Valeriu Gafencu, iar pe 18 febr. 1952, Sfântul Închisorilor re-năștea în ceruri.
2 nașteri și 2 plecări din această lume, 2 Prieteni pe care alegerea drumului întru Hristos și nelepădarea de adevăr i-a renăscut frați. Frați de zeghe, de tortură, dar și frați de adâncă trăire mistică a ortodoxiei, uniți dincolo de timp prin pecetea esenței a tot ce înseamnă viață: Hristos.
În fața acestor evidențe de curată și sfredelitoare mărturie de martiraj, aleg ca acest articol să curgă ALTFEL în fața dumneavoastră. Iar în acest întâi episod, dincolo de notele bibliografice care facil pot fi cercetate din atâtea alte surse, voi lăsa să se audă vocea LOR. Ca o punte peste timp, epistolă despre cine au fost, cum au simțit, de ce și CUM au făcut alegerile în acele cumplite ceasuri. Și toate acestea pentru ca noi, cei de azi, să nu uităm ca atâtea alte capete luminate ale veacului au plătit cu viața nu doar verticalitatea cugetului, dar mai ales neprihănirea credinței. Și toate acestea nu cu sete de răzbunare, ci în rugăciune, iertare , dar și putere de transcendere a generațiilor.
Astăzi, Ioan Ianolide își va așterne Testamentul aici, în trepte de viață ce înfățisează nu doar un crez, o credință de nezdruncinat, dar, după cortine, se întrevede politicul, ideologizarea crimei, obediența monstruoasă în fața unei anume structuri și râvna cu care se luptă, prin orice mijloace, spre strivirea Omului din om. Să îl ascultăm, așadar, în frânturi de cuvânt, a căror selecție mi-o asum:
“N-are cum să încapă infinitul în cuvânt, de-ar fi să vorbesc toată viața! Pornesc pe drumul dinlăuntrul meu. Am avut parte să mă nasc dintr-o spiță de oameni care par mai mult o sinteză decât un specific național. De mic copil eram deschis nevăzutului din văzut. Îmi spunea mama:
Dragul mamei, tu ai un destin deosebit. Eu te-am apărat cât am putut, dar duhurile rele nu te vor lăsa în pace. Să ai grijă de sufletul tău, dragul mamei!”
Și au trecut anii. Ioan a fost ridicat, sub pretextul participării la uciderea profesorului de filosofie. Începuse perioada neagră, de crucificare nu doar a spiritelor înalte din intelectualitatea română, dar și a simbolurilor, valorilor naționale:
“ Nu aveam nici cea mai mică intenție de a ceda mârșăviei. Mă durea nu umilința personală, ci jignirea adevărului, a splendorii spiritului uman, cu care mă simțeam solidar, mai ales acum, când mi se impunea minciuna prin teroare: Iată un prilej unic de trăire! Acum e acum, să te vedem, băiete!- îmi spuneam în sine.
Ce vă las eu… Testamentul unui nebun, cum ar spune unii. Scriu cu sufletul la gură, cu teamă și nici nu recitesc paginile.
Omului trebuie să i se acorde deplinul imperiu al conștiinței sale. Omenirea lipsită de libertatea conștiinței este cea mai gravă mutilare adusă omului și duce la un dezastru general uman. Omul nu poate fi stăpân omului. Noi nu am refuzat puterea! Ci am refuzat închinarea la putere, căci noi închinăm a noastră putere Preaputernicului de la care emană puterea!”
Închisoarea Pitești- „Descalță-te, străine, de sandale, de-aici începe țara fără Cer…”:
“- Banditule, nu-ți convine? Ne crezi fiare sălbatice, iar tu te vezi martir!…Nu ai scăpare! Pentru tine vom folosi metode cu totul speciale. Ești o personalitate și îți vom da toată importanța pe care o meriți. Tu ai dus mii și mii de oameni în eroare, ai făcut din ei fanatici și acum își dau viața pentru ideile pe care tu le-ai băgat în cap, de aceea vom face curățenie în căpățâna aia a ta! E Vinerea Patimilor și vom săvârși o înviere din mormânt: vom face pe acest om să se nască din nou! Începeți! Începem cu personajul cel mai important al zilei, ăsta care-o face pe Hristosul ( Valeriu Gafencu). Dați-l jos de pe cruce! ( torționarul)
Și astfel spectacolul a început în mai multe ringuri. Pe peretele din față am văzut un tânăr crucificat, care atârna cu mâinile legate în 2 cuie din zid. Când am dat cu ochii de el, n-am putut să-l recunosc, căci eram îngrozit. Mai târziu aveam să aflu că era prietenul meu, Valeriu . Eram în plin iad. Valeriu a căzut ca un copac trăznit, un sac de oase dezmembrate. Cu vocea tremurândă, dar fermă, a spus:
– Nu pot, d-le ! Înțelege că nu pot! Nu pot schimba atâta lumină câtă este în mine pe atâta întuneric cât văd în această „reeducare”…Omorâți-mă, dar nu pot fi nici ticălos, nici criminal! Nu mă pot înșela pe mine însumi. Dumnezeu e real. Dumnezeu e aici, cu El nu vă puteți lupta!
Ce a urmat:
Sus cu el pe cruce, la loc! Și l-au legat iarăși în cuiele din perete.
Torturile se executau în timpul nopții, iar zilele erau de relativă liniște, tot cu scopul de a masca aparențele. Când s-a ieșit din Pitești, s-a avut senzația libertății, deși au urmat Târgu Ocna, Gherla, Aiud, Jilava.
Închisoarea de la Târgu Ocna- aici s-a creat o adâncă și sinceră comuniune sufletească între oameni, încât Târgu-Ocna venea ca un balsam peste rănile prăbușirilor mele.
În evenimentele de la Târgu-Ocna se concentra într-un mod excepțional toată istoria. Noi simțeam acolo destinul lumii întregi, istoria ca formă a spiritului uman. Jucam acolo cartea tuturor oamenilor pentru o eră istorică de mare durată, căci cine ajunge să lupte pentru conștiință, acela se află pe dimensiuni universal-umane. Noi ne riscam viața pentru salvarea sufletelor! Un popor ce pare umil, blând, supus și ignorat ascunde în el adâncă înțelepciune colectivă, real eroism și un sentiment curat al libertății și demnității. E drept însă că o astfel de istorie face posibile și lașitatea, compromisul și trădarea- și n-am fost cruțați de ele.
Descoperirea Rugăciunii inimii- desi slăbeam, energii noi se adăugau sufletului meu și mintea era într-o necontenită veghe lucidă. Am descoperit în mine lumea ca o vibrație, ca un miracol. Am constatat că energiile spirituale au mediu prielnic în măsura în care voința stăpânește trupul. Voinței puternice i se supune nu numai gândul, ci și activitatea fiziologică a organismului. Nervii ascultă de voință, când ea e fermă. Când îmi sleiau puterile organice, atunci rugăciunea se șoptea singură, lin, ca o mângâiere. Echilibrul meu mental, sufletesc și biologic a fost perfect în epoca în care am stat izolat, zidit în Gherla.”
Ieșirea din închisoare:
“ Țara pe care o părăsisem când am intrat în temniță se schimbase la față. Nu mai existau țărani, nici ca pătură socială, nici în tradiția în care îi cunoscusem. Țăranii bătrâni suspinau, tăceau, țăranii tineri nu mai doreau pământ.

La insistențele d-nei Maria, m-am decis să scriu. Un testament.
Dar testamentul unui nebun va convinge pe oamenii cei atât de înțelepți?!
Să lăsăm timpul să vorbească!

Irina Petra Stroe

Sursă articol: https://evz.ro/23-de-ani-in-inchisorile-comuniste-ii.html?v=347635&page=1

Reclame

„ România a fost dragostea vieții mele! ” Prințesa Ileana ( Monahia Alexandra)- III

„ În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.” spune atât de frumos doamna Ileana Vulpescu. Simțămintele ei mi-au fost reazăm de cuvânt pentru ultimul nostru popas, în 3 săptămâni de profundă și vibrantă călătorie în Muntele vieții unei prințese devenită monahie, Prințesa Ileana.


Pe 5 ianuarie 1909 intra în această lume principesa, iar la 21 ianuarie 1991, la unison cu finalul călătoriei noastre în timp, se năștea în ceruri monahia Alexandra.
Dacă Regina Maria a dăruit țării un chip viu, trăitor, fiind o Româncă nu prin vorbă, nu prin sânge, ci prin fapte, în Ileana s-a oglindit mama, Regina, mentorul, și aceasta fără ca personalitatea să îi fie umbrită.
Acest moment de revelație, când, cutremurat, realizezi că, deși știai tot despre tine și drumul tău, te trezești că nu îți era cunoscută esența misiunii tale, s-a împlinit pentru Ileana în durerosul moment când a fost exclusă dintre cei prezenți la Curtea de Argeș, la Parastasul Reginei Maria. A fost atunci acea batere de toacă în inimă, ce se Aude și se simte o singură dată în viață, când Ileana a realizat că nimic din ceea ce trăim nu este în van, totul are un Rost și rostul este chiar rostuirea existenței noastre. Era plânsă, dar fericită, pentru că înțelesese care îi era menirea următorului pas, că fiecare verigă a lanțului nu o încătușase, ci dimpotrivă, o adusese tot mai aproape de Dumnezeu. Această revelație i-a dat putere în anii ce au urmat, când statul comunist a început un atac furibund asupra ei și a familiei, iar Regele Mihai era și el înstrăinat de ea.

În 1945, din cauza antipatiei sistemului față de germani și austrieci, copiilor mari ai Ilenei li se ia dreptul la a primi educație în instituțiile statului. Cei 3 mai mici au putut rămâne la școala primară din Bran. Ileana decide să își înscrie fiul cel mare la Academia Militară, iar după acceptul primit cu mari insistențe, îi trimite Regelui Mihai o scrisoare de mulțumire pentru susținere. Contrar așteptărilor, Regele Mihai dă ordin ca Ștefan să fie dat afară din Academia Militară. În fața acestei decizii, Ileana a ales să se roage: “ Facă-se Voia Ta, Doamne! Dacă Ștefan trebuie să urmeze cursurile acestei școli, să rămână acolo. Dacă însă nu e bine, să plece de acolo și să se întoarcă acasă.“ Principesa a cerut, însă, primirea în audiență de către Regele Mihai, în semn de pace.
Ne aflăm astfel în acest punct al istoriei: suntem în preajma Crăciunului, nămeți și drumuri blocate de zăpadă pe alocuri, Ileana se află față-n față cu Regele Mihai. Cutremurator ceas, mult amânat de comuniști, când, stând față în față, amândoi descoperă că au fost mințiți, li se furase și modificase corespondența ani de zile. Acel Crăciun din an 1945 a fost cel al adevărului și al împăcării între Ileana și Mihai. Ștefan a putut urma studiile în Academia Militară, iar Principesa avea să exclame cu bucurie: “Eram din nou împreună, așa cum fusesem dintotdeauna în gânduri și în simțire.“
Au urmat ani grei. Comuniștii urmăreau întreaga Familie Regală, dar în special pe Ileana, pentru că i se știau acțiunile de sprijin pentru refugiații politici, elita intelectuală și pentru oameni ai clerului. Tensiunea ajunsese la asemenea cote încât fiecare membru al familiei primise câte o pastilă de sinucidere, pentru momentul în care puteau fi arestați de comuniști. Se știa îndeajuns că acel moment va fi sinonim cu debutul torturilor pe toate planurile. Nu s-a ajuns, însă, la o astfel de alegere, iar Ileana a confirmat mai târziu că, și dacă ar fi fost arestată, credința în Dumnezeu și educația primită de la mama sa, Regina, n-ar fi lăsat-o să recurgă la acest gest. < Se știa bine că, odată arestat, nimeni nu scăpa de tortură. La fel de bine se știa că deținuții de vază erau expediați în Uniunea Sovietică, unde torturile erau pentru ei mai “rafinate”, adică chinuitoare.>
În tot acest timp, cu sacrificii majore, reușește să termine ambele aripi ale Spitalului „Inima Reginei”, cea de pediatrie și de obstretică, iar personalul medical devenise parte din familia ei. În același timp, își implica copiii în toate acțiunile ei, astfel că, sub supravegherea unor cadre medicale, Maria Ileana și Alexandra, 2 dintre fiicele Ilenei, au condus Secția de pediatrie. Au urmat ani de lipsuri, de distrugere și de răsturnare de valori, guvernul comunist punând presiune pe toate instituțiile și oficialitățile, spre a promova „viața cea perfectă” în noua structură de stat.
Când în 1946, zona Branului a fost lovită de epidemia febrei tifoide, autoritățile au refuzat să confirme starea de fapt, Ileana fiind nevoită să apeleze direct la ministrul sănătății. La începutul anului 1947, Principesa află că a fost aleasă conducătoarea echipei de distribuire de alimente, donație din partea Președintelui Statelor Unite, Harry Truman. Ea a cerut ca transportul să fie destinat zonei Neamțului, unde, în 1918, petrecuse împreuna cu mama sa un timp de neuitat, în satele moldovenilor cu mănăstitile lor rupte din Rai, cum avea să spună mai târziu Ileana. Emoția a ajuns la climax când, odată ajunsă, localnicii au recunoscut-o și au primit-o în lacrimi de dor și recunoștință atât pentru ea, cât și în amintirea Reginei Maria. În sate, mănăstiri și schituri, oriunde ajungea cu pachetele de alimente, oamenii o întâmpinau cu aceste cuvinte: „Vă mai amintiți, Domniță..?”

Notorietatea Ilenei creștea fără ca ea să-și fi dorit aceasta. Oamenii o iubeau și a ajuns rapid dușman nr.1 al poporului pentru comuniști. Anul 1947 a fost anul exilului celui lung. Voi așeza în pagină fărâme de zguduitoare trăiri, descrise de Principesa însăși, care, alături de familie, a mers la mormântul mamei și al fratelui ei mic, Mircea, pentru ca apoi sa părăsească țara, în convingerea că nu se va mai întoarce. “ Am îngenunchiat pentru ultima dată în altarul inimii mamei și ne-am rugat în liniște, în adâncul sufletului. Luasem o cutie frumoasă, veche, din metal de pe una din mesele din castel, și am umplut-o cu pământ românesc, așa cum îmi aducea mama, când îmi nășteam copiii. Din tot ce am adus cu mine din țară, acea cutie e lucrul cel mai de preț.”
La plecare, tot personalul Spitalului și pacienții i-au condus plângând. Nota Principesa în Memorii: “Mă gândeam adesea dacă, înainte de a muri, ai timp să te uiți în jurul tău. Îmi spuneam: n-o să mai vezi niciodată aceste locuri. Acesta e sfârșitul. Atingi lucrurile acestea pentru ultima data, vorbești cu oamenii aceștia pentru ultima data. Îți iei rămas bun, dar nu ai parte de ușurarea de a te despărți și de trup în același timp, ci trebuie să-l iei cu tine și acesta este lucrul cel mai greu: să pornești cu tine însuți la drum în astfel de condiții.“
Principesa a simțit că, la plecare, să lase toți banii pe care îi avea la ea celor din jur: oameni simpli, țărani atât de frumoși și iubiți și de mama sa, cadrul medical, pacienții.
Refuzul lor a fost însă înmuiat în lacrimi: “ Nu, Domnița noastră. Astăzi nu vom accepta nici un dar de la dumneavoastră. Avem doar o singură rugăminte: vreți să îngenunchiați aici, cu noi, să ne rugăm pentru Rege, pentru țară și pentru întoarcerea Alteței Voastre?”
Și a rămas vie, crunt de dureroasă și cu luare-aminte în Timp trăirea Principesei din clipele ce au urmat:
“Am îngenunchiat acolo, în câmpul plin de noroi, alături de oamenii aceia care munceau în fabrică și alături de cei care lucrau pământul și, în timp ce soarele apunea încet asupra Munților Carpați, într-o ultimă tresărire de splendoare, noi ne rugăm: Tatăl nostru care ești în Ceruri, Sfințească-se Numele Tău, Vie Împărăția Ta, Facă-se Voia Ta… “
Plecarea din România a deschis ușa exilului spre Elveția, mai întâi. Ileana rămâne în continuare dedicată educației copiilor și acțiunilor caritabile. Dar în același timp, inima îi striga: “…înăuntrul meu, partea esențială pe care se întemeia întreaga mea ființă suferise o lovitură de moarte atunci când viața mi-a fost ruptă de cea a oamenilor mei, de viața poporului meu.”


Al doilea Stat-popas pentru familia prințesei a fost Argentina. La acel moment, comuniștii români și cei ruși au stabilit o recompensă pentru prinderea și aducerea lor în țară, iar Argentina a fost singurul stat care și-a asumat riscurile adoptării familiei Habsburg. Însă nici aici nu a fost o ședere de durată; dar nici în aceste împrejurări Prințesa Ileana nu s-a oprit din a le oferi sprijin refugiaților români. Sănătatea îi devenea, însă, din ce în ce mai fragilă: deficiențele nutritive din copilărie, problemele grave la coloană, artrita o propulsau în ceasuri de disperare și de neputință. “mă simt foarte umilită că sunt așa, eu, fiica unei mame atât de puternice cum era mama mea.“ În 1950 ajunge în Statele Unite, pentru tratament, iar în 1952 își publică memoriile în cartea “Trăiesc din nou”, dedicată “tuturor sufletelor curajoase care au rămas în țară“. Peste 2 ani iese de sub tipar a doua carte, “Spitalul Inima Reginei”, în care aduce în prim plan toate trăirile, sacrificile, bucuriile din timpul ridicării Spitalului de la Bran. Arhiducele Anton se întoarce definitiv în Austria, iar în 1954 se va produce divorțul. Dar marele ei dor, cel care îi sfredelea atât inima cât și conștiința, era dorul de țară, de poporul iubit al mamei ei, pe care Ileana, la rându-i, și l-a așezat în cuibarul sufletului. Purta înlăuntrul ei un simțământ al vinei că și-a abandonat neamul.
Mărturisea Ileana într-o scrisoare: “Nu știu dacă îți poți imagina ce înseamnă să te desparți de tot ce-ai iubit și cunoscut și s-o iei din nou de la capăt, fără să poți împărtăși din trecut cu nici unul dintre cei alături de care trăiești. Este trist să nu ai pe nimeni către care să te întorci și să-i spui: < Îți aduci aminte…> Le datorez ceva celor care au rămas în țară, celor care rezistă acolo, mă gândesc mereu la ei, la faptul că ei găsesc puterea să reziste acolo- e un lucru uimitor acesta.“
Mereu optimistă și zâmbitoare pentru ridicarea celor din jur, Ileana purta o suferință în străfundurile ființei. În această perioadă de durere și de rătăcire de sine, a izbucnit flacăra ceasului mult așteptat. La invitația unui apropiat ajunge la Boston și cunoaște maicile unei obști monastice episcopale, “Sfânta Margareta”.
În 1954, principesa acceptă cererea în căsătorie a lui Ștefan Issărescu, doctor specializat în patologie și în domeniul cercetărilor medicale nucleare. Copiii, adulți fiind, încep să se așeze în vieți echilibrate și astfel, Ileana parcurge o etapă în care se bucură de pace lăuntrică, începe să își înțeleagă rostul exilului și încearcă să ajute poporul roman în afara țării aflându-se. Pe cele 2 posturi de Radio: Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă trimitea mesaje de speranță, de libertate în țară, dar și dialoguri purtate cu oameni ai clerului ortodox sau prezentări de texte biblice, în speranța ca, astfel, inima îi rămânea unită cu poporul pe care simtea că l-a părăsit. În această perioadă este pătrunsă și mai mult de flacăra vieții monahale și petrece din ce în ce mai mult timp în rugăciune. A împărtășit dorința ei de a alege drumul spre monahie fiului ei mai mare, Ștefan, și sotului. Dar desi copiii au susținut-o în alegerea ei, Stefan Issărescu nu a fost de acord. Din acea clipă, a știut cu claritate care îi este chemarea. La sfatul Episcopului Anthony Bloom de Suroj, după pronunțarea celui de-al doilea divorț, Ileana vizitează Mănăstirea Ortodoxă Acoperământul Maicii Domnului din Franța, care, din prima săptămână a Postului Mare al anului 1961 îi și devine cămin, cuib al sufletului.
Acelora care o întrebau direct sau prin scrisori de ce a ales aceasta cale, a monahiei, Ileana le-a răspuns printr-o scrisoare deschisă: “Am ales viața de mănăstire, scria ea, fiindcă am simțit și simt în continuare, cu certitudine, că de acum înainte aceasta este Unica și Singura cale potrivită pentru mine.” Sora Ileana s-a apropiat cu multă blândețe de celelalte monahii, iar supunerea în fața autorității nu a reprezentat o problemă pentru ea, menționând cu bucurie în memorii că: „a învățat despre smerenie de la maica Marta, despre dragostea pentru călugărie de la maica Ioana, despre tradițiile disciplinei monahale, de la maica Teodosia.”
În 1964, sora Ileana însoțită de alte 2 maici au primit permisiunea de a merge în America spre a găsi spațiu spre ridicarea unei mânăstiri ortodoxe, la dorința și inițiativa sorei Ileana. Credința sa fermă, statutul regal, blândețea și dăruirea au impresionat. Astfel, a primit binecuvântare de a construi mănăstire pe pământ american, iar Mitropolitul Irineu a acceptat să primească viitoare mănăstire sub jurisdicția sa. Terenul pentru noua mănăstire, ce va avea ales ca hram „Schimbarea la Față a Domnului,” era localizat în statul Pennsylvania, iar la început, în afara de sora Ileana nu mai exista nicio altă monahie în viitoarea obște a mănăstirii. Viața monahală a fost descrisă ca pe o “poveste de iubire”, “expresia unei chemări simțite în cele mai adânci fibre ale sufletului. Există oameni mistuiți de dorul unei experiențe profunde ale apropierii de Dumnezeu. “ Sora Ileana continuă să susțină conferințe prin care sădea semințele cunoașterii vieții monahale în America și punea accent pe miezul ortodoxiei țării sale. Înălțarea mănăstirii a presupus o dedicare totală, prezența ei pe șantier fiind imperativă, în același timp ea însăși călătorind mult pentru strângerea de fonduri. Maica Alexandra a primit denumirea oficială de maică Stareță de BunaVestire, 25 martie 1969. În 1981 se retrage din ascultarea de stareță, data fiind starea de sănătate din ce în ce mai precară. Dar continua să poarte prelegeri la centrele de rugăciune organizate de Vatra Românească.
Ca o nelumească închidere de cerc, anul 1990 vine cu o minune în viața maicii: mai poate câlca o dată pe pământul țării iubite, înainte de a pleca la Domnu. Cu mari eforturi de sănătate ajunge în România, dar cu inima plină de bucurie și lacrimi. Era iar unită cu poporul ei. În septembrie 1990, când Maica Alexandra a venit în București la invitația doctorului Pavel Chirilă, cu prilejul lansării Fundației Christiana, fosta principesă și-a reîntâlnit într-o stare de impresionantă emoție una dintre prietenele cele mai apropiate sufletului, din copilărie: Cella Delavrancea, pe atunci în vârstă de 103 ani, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cele două se întâlneau astfel, după 43 de ani de exil.

Întorcându-se în America, maica organizează expedieri de ajutoare pentru copiii bolnavi de SIDA din țară.
Când și-a dat ultima suflare pe patul de spital, maica Alexandra era în pace: țara ei era liberă, iar Dumnezeu îi dăruise binecuvântarea de a se întoarce pentru ultima oară Acasă.
„Ultima mea rugăciune este ca Domnul Dumnezeu să reverse lumina Sa asupra voastră și să vă dăruiască bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la voi. Amin.” ( Maica Alexandra- Ileana – Testament )

Irina Petra Stroe

Sursă:

https://evz.ro/printesa-ileana-romania-dragostea.html

Principesa Ileana- Inima Reginei Maria -Partea a 2-a –

Privim peste veac, în pagini de istorie îngălbenite nu de timp, ci de Uitare, și realizăm câtă Taină stă ascunsă în Lucrările Divinității. Vorbim deseori despre Măreția lui Dumnezeu și ne amăgim crunt. Dacă ar sta Omul pentru 1 clipă întru cugetare, ar înțelege că Dumnezeu nu este Măreție într-atât cât este Smerenie. Dumnezeu este cea mai înaltă Treaptă a Smereniei, Smerenia absolută. Dumnezeu este Cuibarul de: iertare, iubire, smerenie și…Răbdare absolută. Noi nu știm ce înseamnă nici măcar răbdarea noastră, măsurată în ceasuri. Cum vom putea oare vreodată percepe și pătrunde esența Răbdării lui Dumnezeu ?!


Așa, și nu altfel, am ales să încep Partea a 2-a din povestea Prințesei Ileana, întrucât Cărarea vieții ei a fost, de fapt, continuarea și implinirea nu doar a ceea ce lăuntrul ei purta în sine, de copilă fiind, ci și visul mamei ei, Regina Maria ( Maria Alexandra Victoria, nume de botez). Mamă și Fiică au fost Una atât în devotamentul și responsabilitatea absolute față de țară și neam, dar Una și în fața raportării la Divinitate, la Biserica ortodoxă cu Hristos drept Centru.
Continuăm răsfoirea unei pagini nu doar de istorie, ci de mistuitoare șlefuire a unui suflet. Poveste de viață și Lecție de Răbdare a lui Dumnezeu în implinirea misiunii unui Om, în lume și dincolo de lume. După aducerea pe lume a lui Ștefan, în exil, a urmat mutarea în Castelul Sonnberg, ce a deschis o nouă pagină de istorie. Departe de țară fiind, Ileana susținută și de Arhiducele Anton, își educa copiii în spiritul tradițiilor atât de iubite din țară, totul trebuia să rămână viu pentru ei, ca și cum s-ar fi născut Acasă și nu în exil. Dorul de țară, măcinat de durerea trădării mai întâi a fratelui, mai apoi din partea regimului comunist, a fost alinat doar de rădăcina adâncă păstrată în credința ortodoxă, rădăcină surprinsă într-o carte ce-i aparține, ,,Spiritul ortodoxiei’’, unde apar evidente valorile ce-i fundamentau caracterul, personalitatea: verticalitatea, responsabilitatea, iubirea față de semeni, pe care și-a manifestat-o lucrând pentru Crucea Roșie în cel de-al Doilea Război Mondial.


Satul Sonnberg a devenit pentru Ileana un substitut pentru țara-mamă din care fusese alungată de propriul frate, un spațiu unde încerca să supraviețuiască rănii sângerânde din inimă, continuând actele de caritate pe care le desfășura în România. Crăciunul Anului 1936 a rămas memorabil pentru întreaga familie. Regina Maria a fost prezentă la castel, a croșetat șosete pentru a le dărui copiilor din sat. Își amintea Ileana ca era cel mai frumos Crăciun din viața ei, îți avea copiii și pe mamă alături. În 1938, starea de sănătate a Reginei Maria se agravează brusc, iar în 18 iulie același an, Ileana își pierde mama, Regina, prietena, însă dobândește un înger în Ceruri, după cum mărturisea.
În 31 august 1939, Hitler invadează Polonia, începe al Doilea Război Mondial, iar Arhiducesa a fost obligată să facă față vieții de familie în lipsa soțului, să se ocupe de cazarea soldaților în castel, dar și de asistența medicală a răniților. La un moment dat află că într-un spital au fost aduși 2 soldați români răniți, dar că unitatea lor militară era alcătuită din 30. Astfel, în ciuda interdicțiilor, Ileana pleacă în căutarea tuturor celor răniși, să îi viziteze și să îi îngrijească. Până în 1942, principesa a fost împărțită între familie și răniții de pe front. În aceeași perioadă, Ileana, prima femeie cu brevet de Comandant din România, apelează și la funcționarii Consulatului Român din Viena și la cei din Berlin pentru asigurarea sprijinului medical al răniților. Ajunsese să călătorească și la București pentru solicitarea de provizii. În acea perioadă, nota: “ M-am transformat într-o cerșetoare de mâna întâi, în ciuda demnității mele regale, dar o fac pentru țara mea și oamenii ei, care sunt și ai mei.“

In 1943, Ileana își lasă cei 3 copii mari în grija unor prieteni din Brașov, pentru urmarea acolo a studiilor, și pleacă spre Sonnberg cu ceilalți 3 mai mici. Însă anul următor, momentul în care Hitler invadează Ungaria o găsește pe principesă cu cei 3 copii mici în țară, granițele se închid și pentru o perioadă a locuit cu ei într-o simplă gheretă la intrarea în Castelul Bran. În toată această perioadă, muncește până la epuizare, ajungând să lucreze la Spitalul militar ca asistentă.

În iulie 1944, Ileana și copiii toți au avut parte de bucuria întâmpinării lui Anton, eliberat din serviciul military prestart pentru Forțele Aeriene germane. Astfel, la momentul oficierii Slujbei de Sfințire a Spitalului “Inima Reginei”, ctitorie a Ilenei, ridicat în memoria mamei sale, Ileana și-a avut familia întregită. De reținut că Ileana a ales data de 22 iulie, ziua Sfintei Maria Magdalena, deoarece Regina își sărbătorea ziua numelui și în această dată.
Sfârșitul războiului vine cu invazia “aliaților“ ruși, dar Spitalul Inima Reginei își continua activitatea, desi Principesa era deja considerate un inamic al noului Stat, ea și familia fiind permanent în pericol de a fi deportați în Uniunea Sovietică. La Bran, Ileana reușește să adăpostească în taină, pentru scurte perioade, refugiați politici.
E sfâșietoare o mărturisire a Principesei legată de iulie 1945, când a trecut printr-o mare suferință sufletească, fiind exclusă dintre cei prezenți la Curtea de Argeș, la Parastasul Reginei Maria. În acel moment, a simțit că nu mai poate suporta, era prea mult. În șoc, s-a refugiat în micul Paraclis de la Bran și a avut viziunea Muntelui din fața ei.
Mărturisea Ileana: “ Ochii mi s-au oprit asupra perfecțiunii Muntelui din fața mea, nemișcat în perfecțiunea lui. Atunci am realizat că durerile apar ca să devenim precum Muntele, să atingem Realitatea Veșnică a Existenței. Acea zi de Iulie a fost clar Ziua de Revelație a vieții mele, când mi se deschidea o altă Ușa și trebuia să pășesc înainte, DAR pe alt Drum. Tot atunci a fost CLIPA în care am înțeles-o cel mai bine pe MAMA. Am înțeles cum a fost ea în stare să construiască, din chinuri sufletești și pătimiri, o scară spre plinătatea lăuntrică a legăturii cu Dumnezeu .“


Memorabilă rămâne întâlnirea Ilenei cu Părintele Arsenie Boca. Aceasta a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta în 1947 pentru a-l cunoaște și a-i asculta predicile. Cu acceptul Mitropolitului Bălan, Principesa îl invită pe Părinte la Castelul Bran unde va ține cuvântări pentru apropiații Familiei Regale și pentru personalul medical din Spitalul „Inima Reginei”. Principesa s-a străduit să găsească soluții pentru a putea ramâne în țară, dar având în vedere contextul politic, la începutul anului 1948 a trebuit să părăsească România. În memoriile sale cuprinse în cartea „Trăiesc din nou”, a păstrat vie întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca, căruia îi și trimite o scrisoare de mulțumire, numindu-l „o Lumină în viața ei.”: „Acolo, în micuța mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugar ce practica „rugăciunea inimii”. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și al tăriei”.

Cine este Ileana?

Principesă în Războiul văzut și Monahie în Războiul ne-Văzut. Ceea ce vom regăsi în ultima Parte a călătoriei noastre în istorie.

“ Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; cânta-voi și Te voi lăuda întru inima mea.” (Psalmul 107,1)
Partea a 3- a : 18 ianuarie

Irina Stroe

Sursa articol- https://evz.ro/principesa-ileana-inima-reginei-mariaii.html

“ Visul meu este să construiesc o Mănăstire într-un loc minunat din munți, unde să mă retrag mai târziu: un Acasă al inimii, cu dor de țara mea(…)” Prințesa Ileana ( Maica Alexandra ) -Partea 1- (I)

de Irina Stroe

Timpul nu cunoaște înfrângeri, ci doar victorii. Pe 2 ianuarie, la început de acest an, Arhiducesa Elisabeta Sandhofer, fiica Printesei Ileana și nepoata regelui Ferdinand pleca la Domnul.
Și încă 110 ani rostuiți din desaga Timpului, un 5 ianuarie 1909 și 21 de salve de tun anunțau la Palatul Cotroceni nașterea “copilului întregirii mele“, cum avea să o numească Regina Maria pe Principesa Ileana. Născută pe pământ românesc, botezată și crescută în Biserica ortodoxă, Ileana și-a purtat pașii copilăriei pe front, printre răniți, alături de mama sa, Regina. Era altfel. Altfel decât ceilalți membri ai Casei regale, viziunea ei profundă, de adâncă solemnitate asupra vieții îi marca pe adulții ce-i stăteau mereu în preajmă.

Legătura de suflet mama-fiică a căpătat în timp pecetea unui legământ ființial, Regina transmițându-i nu doar credința și aplecarea spre cele sfinte, spre atmosfera sacra a Sfintelor slujbe la care participau împreună, în mănăstiri, dar și dragostea de Om, de românul simplu, contopită cu dăruirea și sacrificiul de sine pentru mai-binele aproapelui.


În semn ceresc parcă, întâia casă în care Ileana a locuit de copil a fost Mânăstirea Cotroceni transformată în reședință a Familiei Regale,spațiu ce avea imprimate în ziduri așezarea, tăcerea creatoare, pacea și evlavia dospite în secole de rugăciune. Pentru ca, la final de viață, ultima locuință să îi fie în chip providential tot o Mănăstire, dar de aceasta data una al cărei ctitor și Stareța a ajuns.
Anul 1914 ne așază în fața unei Românii crucificate în tensiune, ce se resimțea atât pe plan international, dar și în interiorul Familiei Regale: regale Carol și Regina Elisabeta erau germani și erau de partea Austro-Ungariei și a aliaților germani, iar mama Ilenei, regina Maria avea convingerea că România trebuia să sprijine Marea Britanie. După moartea regelui Carol și a reginei Elisabeta, în 1916 regele Ferdinand semnează, după o perioadă de neutralitate, declarația de război împotriva Puterilor Centrale, iar primele bombardamente au ca țintă Bucureștiul și în special zona Cotroceni. Familia regală, însă, reușise să se mute la Buftea, în locuința Prințului Barbu Știrbei.

La vârsta de doar 7 ani, Ileana începe a-și urma mama în spitalele pline de soldați răniți, fetița înțelepțiță înainte de vreme învățând a le ține lumânările înainte de a-și da duhul, să panseze și să ajute doctorii și asistentele. Au rămas cutremurătoare notițele Reginei Maria despre acea perioadă: “ Astăzi, Ileana a mers cu mine la spital pentru prima data și m-a ajutat să le dau de mâncare răniților, purtând pe cap același gen d ebatic alb pe care-l port eu “ ( 6 oct.1916 )
Moartea prințului Mircea a venit cu o lecție dură pe care avea să o învețe de la mama sa despre ceea ce înseamnă responsabilitatea pentru poporul tău, despre datorie și verticalitate, despre dăruirea și punerea în slujba țării până la epuizare. Deși era cu inima frântă, Reginei nu i se permitea izolarea spre păstrarea doliului, ci dimpotrivă, era nevoie de ea atât în spitale, cât și în consiliile organizate spre discutarea situației de pe front, în desfășurarea războiului. Din perioada exilului la Iași, când foametea, bolile și disperarea marcau toate clasele sociale, micuța Ileana pregătea în taină coșuri cu bucăți de pâine și termosuri cu ceai, strecurandu-se pe străzile orașului, pentru a le împărți celor nevoiași.

Sub masca optimismului, a aplecării native spre alinarea suferinței oamenilor, se afla fetița care trebuia să facă pași repezi pe scara unei devreme-înțelepțiri, însă râzboiul i-a răpit copilăria și au lasat deficiențe nutritive seriose, cauze ale numeroaselor intervenții chirurgicale pe care Printesa avea sa le suporte de-a lungul vieții. În toamna lui 1919, Ileana decide să doneze Crucii Roșii darul în bani primit de la colonelul Anderson și a preluat conducerea filialei de junior a Crucii Roșii din România, la doar vârsta de 10 ani, misiune pe care și-a asumat-o cu abnegație.


Mai târziu, avea să adere și la Asociația Tinerelor Femei Creștine, a cărei președintă a devenit. Tăria de caracter a Ilenei a fost elocventă și în atitudinea de sprijinire a mamei sale în conflictul cu Carol, fratele său, care a culminat prin refuzul acestuia de a se alătura regimentului său, în războiul împotriva Ungariei, care invadase Transilvania. Regina Maria a scris atunci o scrisoare dură, în care-l acuza de a-și fi trădat țara: “ Fii bărbat și du-te cu regimental tău acolo unde trebuie să te duci! “
Unul din momentele de cumpănă ale vieții a fost moartea regelui Ferdinand. Relația tată-fiică a fost una plină de afecțiune, devotament și admirație reciprocă. Un fragment a rămas emblematic din memoriile Domniței Ileana: ”Întreaga națiune l-a plans ca pe un părinte iubit- și cu infailibilă perspicacitate a poporului, oamenii nu l-au numit nici Ferdinand eliberatorul, nici Ferdinand biruitorul, ci Ferdinand cel loial, Regele Țăranilor“.
La 5 ani distanță, căsătorită cu Arhiducele Anton, exilată de propriul frate care simțea în prezența Ilenei alături de mama sa, Regina Maria, un contrabalans la toată conduita sa dictatorială ( atât în Familia Regală, dar și pe scena politică),i se refuză Prințesei întoarcerea în România pentru a participa la parastasul tatălui. Ileana avea însă o credință de nezdruncinat. Se căsătorise în Biserica Catolică, dar trăia în duhul Ortodoxiei, iar legământul ei cu țara în care se născuse era unit cu însăși ființa ei. Trăia, simțea, se ruga și cugeta românește. Cea mai mare dorință a Ilenei din acel al, 1932, a fost revenirea în țară pentru nașterea întâiului ei fiu, Ștefan. Răspunsul pe care l-a primit de la Regele Carol se întrevede prin scrisoarea- mărturie peste veac, trimisă de Printesă unei prietene: “ Îți scriu cu multă durere și mâhnire în suflet. Se pare că guvernul roman a decis că, dacă eu aș da naștere copilului în țara mea, acest fap tar reprezenta un pericol pentru stat și pentru șansele lor de a fi realeși, așa că porțile țării mele sunt ferecate pentru mine, ca și pentru un dușman și trebuie să rămân printre străini(…) “.
Principesa Ileana nu a renunțat, însă, la dorința ei de a-și aduce pruncul pe lume pe pământul țării și a găsit o alternativă ingenioasă, plan la care a participat și Regina Maria. Astfel, regina a ajuns la Modling, unde locuiau Ileana si Anton, aducând cu ea un vas de lut cu pământ “din sânul României”, care la cererea Ilenei a fost așezat sub patul unde urma să nască. Astfel, a venit pe lume, pe pământ românesc, Ștefan Habsburg, Arhiduce de Austria. Fiind cunoscută decizia crudă, injustă a lui Carol, desi atât pruncul cât și tatăl său erau apatrizi, s-a decis ca nașterea micului arhiduce să fie salutată așa cum se cuvine, cu salve de tun și în cântecul clopotelor de biserică.

Remarcabil este că Prințesa a ținut în mod deosebit ca la fiecare naștere a celor 6 copii ( Ștefan, Maria Ileana, Alexandra, Maria Magdalena, Dominic și Elisabeta) , să îi fie adus cu mari eforturi din țară, același vas de lut, cu pământ românesc, simțind astfel că își aduce pruncii pe lume într-un exil doar spațial, nu și unul sufletesc, lăuntric. Inima i-a rămas veșnic în țară, lângă omul simplu și cuminte al Satului românesc, țăranul frumos cu ancestrală înțelepciune.
Avea să îi scrie Prințesa Ileana, mamei sale, Regina Maria: „ Mamă, eu am o Scară de urcat, iar acum, după cum vezi, stau pe un <palier> și mă odihnesc. Dar va sosi si Timpul marilor încercări.”.


Partea a 2- a Articol : 11 ianuarie ( 11.01 )

Sursa:

https://evz.ro/povestea-zbuciumata-a-printesei-ileana-i.html?fbclid=IwAR0XsLbe_5ucNrnO829qf1TTdFLJi5Ho6NgVltmElMn_oHm2vmQqMv2lRvU

„Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sunt. Sunt interzis în țara mea și a strămoșilor mei.” ( Nichifor Crainic)

În 3 cuvinte, cine este Nichifor Crainic? Se definește singur, un “Șoim peste prăpăstia” veacului său. 2 tablouri unite de aceeași trăire, în care Profesorul se regăsea deseori până la contopire, până la identificarea cu „rama”:
1) Muntele si strașnicele înălțimi de brazi ce-i deveneau uși de biserică a inimii atunci când, pribeag fiind, își iubea țara cu înflăcărarea castă, întru cumințenia frumosului țăran român, dar parte din românii ei nu-i purtau același simțământ.
2) Și sălile de curs ce-și asumau în plecăciune micimea spațiului când el, Profesorul, intra și lărgea alte spații decât cele văzute: cele ale sufletului studenților.

Într-un veac în care gândul omului este ghidat cel mai adesea de busola individualismului, când actul și actiunea iau locul a ceea ce frumos numește românul Fapta și împreună-lucrare, când se resimte acut setea de căutare, de scormonirea-după Rădăcini, în astfel de ceasuri, purcedem la Drum în căutarea lui, a unui Nichifor Crainic, un emerit nu doar al misticii ortodoxe, dar și al românismului, în toată singularitatea conținului de miez. spunea academicianul. “ A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism.”,
Într- o zi ca cea de mâine, de 22 decembrie, an 1889, se năștea academicianul Ioan Nichifor Dobre, devenit Crainic mai târziu, într-un cosmic gest de preluare de ștafeta a dăinuirii seminței ortodoxe de la Mihai Eminescu, plecat la Domnul în același an. Profesorul de teologie mistică, poetul, jurnalistul, omul politic și scriitorul ortodox militant, s-a considerat pe sine “ un simplu mânuitor de cuvinte, un copil desfăcut din cea mai anonimă umilință rurală și intrat în altă lume, în care nu puteam să am nici rude și nici ocrotitori”.( N. C.)
Dacă școala primară a fost făcută în satul nașterii, avându-l ca reper de învățătorul ce i-a marcat sublim copilăria, Constantin Spâneșteanu, purtător de „geniu didactic”, următoarea treaptă în studiu a fost Seminarul Central de la București. A urmat apoi studiile la Facultatea de Teologie, în paralel cu cele ale Facultății de Litere. A urmat apoi „o viață intelectuală între tunuri”, participând la război ca și soldat snaitar, redactor la ziarul condus de Nicolae Iorga, “Neamul Românesc” și respectându-și în același timp și obligațiile militare.
La Viena începe cursurile Facultății de Filosofie și tot acolo descoperă strălucitoarea mistică ortodoxă, pe care o definea în viitorul său curs- teologia mistică e „știința îndumnezeirii omului, ce te face contemporan cu Dumnezeu.”, curs predat din 1927 la Facultatea de Teologie de la Chișinău, iar din 1933, la Facultatea de Teologie de la București. Ioan Ianolide, frate de credință și de martiraj cu Valeriu Gafencu, spunea că „prelegerile lui universitare îi înălțau pe auditori la ceruri.” Astfel s-a pecetluit în veșnicie prietenia dintre profesorului Crainic și tânărul Zian Boca, viitorul Părinte Arsenie care l-a și adăpostit în iarna 1944-1945, când începuse prigoana comunistă. De asemenea, Părintele Arsenie a fost cel care a și ținut ascuns în podul Mănăstirii Brâncoveanu manuscrisul profesorului său- “Zile albe. Zile negre. Memorii”. Ne-a rămas mărturia Pr. Dumitru Stăniloe : „Nichifor Crainic lega în mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie. Era și un mare poet. În poemele sale el exprima această spiritualitate pe care o vedea prezentă în popor. Vedea Ortodoxia ca pe o componentă esențială a spiritualității românești.”
Pentru o scurtă perioadă, a deținut și funcții politice. Atacul la adresa regelui Carol al II-lea și a Elenei Lupescu l-a adus în disgrație, ceea ce a condus la desființarea ziarului „Calendarul”, „ziarul tuturor categoriilor sociale”, întemeiat de el. A fost acuzat că ar fi susținut principiile naziste. Nimic mai fals. Crainic însuși concluziona: „ rasismul german este o doctrină inumană, anticreștină, ce năzuie să întoarcă poporul la cultul sălbatic al focului din mitologia druidică. Rasismul este o nebunie și se bazează pe o filosofie anticreștină fundamentală.”
Orice cercetător just conchide că Nichifor Crainic nu a fost antisemit sau agent al hitlerismului, acestea fiind etichete puse de regimul comunist tuturor naționaliștilor care se opuneau Omului nou și regimului ateu. Ca fost ministru al Propagandei, Nichifor Crainic este urmărit sub acuzația de de a fi vinovat pentru dezastrul țării. Au urmat ani de pribegie și 15 ani de închisoare, mai apoi, la Jilava, Văcăreşti, Aiud.

Mai cunoaștem noi, cei de azi, sufletul poporului roman? Sau trăim acele vremuri despre care vorbește Nichifor Crainic, când ne privim sufletul neamului din care venim ca printr-un geam colorat, de la distanta, mască a ideologiilor străine?
Vorbim despre virtuti și valori, iar modestia pare a fi una dintre ele. Dar oare ce înseamnă adevarata modestie? Înseamnă îngenunchere? Înseamnă neasumare sau poate smerenie? Ortodoxia plămădită pe aceste plaiuri nu punea semnul egal între smerenie și umilire. Așa era înțeleasă și simțită ortodoxia. Românul de azi nu mai are ceea ce Nichifor Crainic ar fi numit orgoliul românismului și „inclina să se înjosească pe sine în fața străinului, în așa zis omagiu adus celuilalt.”.
Amintind strașnicul strigăt de adevăr al academicianului: “Chemarea geniului nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în faţa veşniciei. Culmea umanului rămâne sfântul, nu geniul ! ” închei abrupt cuvântul articolului, dar las deschise porțile cugetării, așezând ca piatră de hotar pe drumul de la inimă la minte: epistola marelui român către Părintele Arsenie, ce grăiește despre dialogul de suflete clădit parcă în jurul unei coloane de infinit întru Hristos.
Menționez nota acestei scrisori- Această scrisoare a fost dată de Nichifor Crainic ucenicului său spiritual Părintele Arsenia Boca după întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu din Bucureşti, pe care Părintele începuse să o picteze. După mai multe convorbiri avute în Bucureşti, Nichifor Crainic a venit să pecetluiască, cu iubirea şi competenţa cu care scrisese Nostalgia Paradisului, valoarea picturii ucenicului său, ajuns părinte duhovnicesc de statură filocalică. (publicație „Gândirea”):
„Iubite părinte Arsenie,
A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir.
Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.
Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.
E o pictură nouă ca şi predica de atunci. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului.”( fragment)

Forografie- Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru, Radu Gyr

Plecarea din această lume a frumosului Român a rămas cuprinsă într-o cuib de cutremurător legământ cu neamul său, de Dincolo-de acest Aici, mărturie semnalată ca o spovedanie în ajunul sfârșitului, de către ginerele său, Alexandru Cojan:
“ M-am născut într-o căsuță modestă ca fiu de truditori ai pământului. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor să știe cine am fost să mă caute în revista Gândirea, în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce..un pumn de țărână doar… “

Sursa- https://evz.ro/nichifor-crainic-cum-sunt-ce-am-fost-voi-fi-ce-sunt.html

Mulțumesc http://www.marturisitorii.ro/ și http://www.ziaristionline.ro/pentru fotografiile de adâncă valoare istorică și spirituală.

“ Măi, să aveți răbdare ! Numai prima durere o simți, restul suporți cu ajutorul lui Dumnezeu.” Părinte Arsenie Boca

„Cuvântul lui era precum tunetul, pentru că viața lui era ca fulgerul.”
( Sfântul Grigorie Teologul despre Sfântul Vasile cel Mare )

de Irina Stroe

Sunt 6. 6 clopote în inimă de Catedrală. Iar al 7-lea Clopot va bate din piatra vie a Chiliei săpată în Stâncă, sus, la Sâmbăta. Așa simt. Asumat grăiesc. Stânca pe care de 17 ani o urc și o urcă atâtea alte suflete cu mintea coborâtă în inimi, iar cugetul înălțat în tainele zărilor. „Fereastra către Sâmbăta” de Sus, cum a fost numită, fereastră mistică cu Pervazul- Arbore de rug aprins în pieptul Munților, astfel au văzut-o ochii mei de copil, adultul de azi. Cu toții, călăuziți de același dor de cer și de el. De Bătrânul care, în smerenia sa, nu chema oamenii la el prin glas, ci îi desprindea de prezența sa fizică, spre a-i uni cu el însuși între iubirea lui Hristos prin rugăciune. Nu hrănea dependența, legarea de el, ca și Părinte și om, ci îi educa în duhul lui Iisus, spre a fi uniți cu El, prin crucea primită de fiecare în drumul vieții sale.


„ Cel ce urcă pe Munte, nu stingherește cu nimic pe cei care umblă încă pe vale (…)
De ce vin oamenii aici? Vin pentru cuvântul lui Dumnezeu. Și unii mai vin ca să învrăjbească. Grăbiții întărzie, căci relele intrate în 30 de ani nu ies în 3 zile sau în 3 minute, trebuie răbdare pentru o vreme mai lungă. Cine are răbdare, ajunge la o mai bună cunoștință de sine și de Dumnezeu.
Nu vrea Dumnezeu să te lase în întuneric, ci te mai trimite la școală. Faci 1 pas către Dumnezeu, iar Dumnezeu face 100 de pași către tine. Cât trebuie să treacă până ce Împărăția lui Dumnezeu cea dinlăuntrul nostru capătă evidența supremului sens al vieții acesteia?

Spune-le să nu moară în neștiință. Pâinea și Adevărul sunt condițiile existenței omenești. Nu umblăm pe 2 cărări, ci intram pe 2 nivele! Ne întâlnim în Prezent cu Viitorul Trecutului!”- Părintele Arsenie Boca
Pe 25, apoi în 30 Noiembrie și în atâtea veacuri câte vor urma, 6 clopote dintr-o Corabie ce așteaptă tăcută de 2 milenii de istorie ( când ruginită, când în glorie) își vor uni graiul cu vocea martirilor, eroilor, mărturisitorilor încununați de spinii luminii, în haine de zeghe. Zeghe vindecătoare pentru noi, cei de Acum, dar însângerate pentru ei, sfinții noștri neîngenuncheați pentru Hristos. Iar al 7-lea clopot- zic- va bate din Vârful cu dor de cer, stâncă ce poartă în ea urma daltei inimii Părintelui Arsenie. Chilia Părintelui Arsenie era vegheată de candela nestinsă a 7 icoane, după cum și Catedrala Mântuirii va avea pe lângă cele 6 clopote, un al 7-lea glas- grai de bucium din Munți, unit cu toaca vremilor. Chilia Părintelui de la Sinaia și Atelierul de pictură au fost asemănate cu gura peșterii de la Horeb a Sfântului Prooroc Ilie și cu turnul cel de veghe al Sfântului Prooroc Avacum, spații ortodoxe pline de har, de taină duhovnicească.


“Când l-am văzut…, m-a străpuns ceva în inimă.”- așa a fost. Așa este și Acum.Copilul anului 1985, înmărmurit a reținut lumina, seninul privirii de Cer a Bătrânului Arsenie, ochi care în veșnicie îmi vor aduce aminte de acel Acasă tăinuit în inima fiecaruia dintre noi. Dacă adultul de Azi ar fi fost în micimea copilului de Ieri, poate ar fi avut îndrăzneala și lacrimile acolo răzvrătite, în pragul sufletului, și ar fi cuprins într-o îmbrățișare de prunc pe Bătrânul aplecat pentru a cântări în palma-i brăzdată de adânci ceasuri, o mânuță stângace de copilă.
Dar plecarea Părintelui, trăită conștient abia peste ani, când am resimțit și întâlnirea de pe peronul Sinaiei la adevărata intensitate a cutremurării, a dat ultimul glas unei arderi lăuntrice de necuvântat.
Pe 29 septembrie, cu 2 luni în urmă, ne-am întâlnit tot în aceste pagini de spirituală Românie, la un cuvânt de veghere asupra tainei nașterii unui Părinte de Neam.
Astăzi, 28 noiembrie, ne cheamă Părintele Arsenie dincolo de deceniile trecute, spre a-i fi martori tăcuți plecării pe cărarea cea îngustă, dar rostuită întru mântuire, a Cărării Împărăției. În această zi ( zi-capăt de Punte spre alte 2 zile de adâncă cutremurare a ființei: 30 noiembrie: Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului și Pomenirea Sfântului Andrei, apostol al neamului românesc, și 1 Decembrie: Ceas de Unire ,Ceas de batere de Toacă în Cer și pe pământ spre trezire și numărare de 100 de Clipe-atingeri ale veșniciei ) s-a stins Părintele Arsenie la Sinaia spre a se aprinde în lumina sfântă a Cerurilor, ca un „Inger cu candela de aur”, cum în adevăr a fost numit de către Episcopul locțiitor al Daciei Felix, Daniil Stoenescu.
28 noiembrie, zi de plecare a Părintelui, stă parcă simbolic sub semnul îndemnului: „Pe aici nu se trece!”,tradusă în ortoxie. Deviză lansată de Eremia Grigorescu, general de artilerie, comandantul trupelor române în bătălia de la Mărăşeşti, ministru de război, erou al primului război mondial în luptele de la Oituz şi Mărăşeşti (1916-1917). Generalul mult respectat de Regina Maria pentru demnitatea și credința sa în neatârnare, s-a născut în aceeași zi, 28 noiembrie, dar an 1863. „Pe aici nu se trece!” nici pe vreme de război, marca generalul Eremia Grigorescu istoria, și, în același rost, „Pe aici nu se trece!” și când e vorba de credința străbună, o fundație-Testament predată nouă de Părinte- un crez pe care trebuie să îl ducem mai departe nu doar ca pe o datorie, ci din trăire, întru simtire și cercetare de noi înșine și de Rădăcini străbune.


Un „Pe aici nu se trece!” în duh de pace strigat, după cum minunat spunea Sfântul Serafim de Sarov: “ fiule, adună duh de pace în jurul tău și mii de suflete se vor mântui în jurul tău.“ Părintele avea o apropiere de inimă aparte față de Sfântul Serafim și cu evlavie cuvânta despre acest sfânt: “Sunt ucenici ai lui Iisus în care cerul a prins rădăcini adânci. De aceștia a ascultat până și firea neînsuflețită. Taina lor e aceasta- prin nevoință și dar au dobândit o ascultare desăvârșită de Dumnezeu. Au făcut mai întâi liniște în firea lor. Și spun părinții: cine ascultă de Dumnezeu, și Dumnezeu ascultă de ei.”
În aceeași zi, dar an 1918, la Cernăuți, Congresul General al Bucovinei, constituit din reprezentanți ai românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor, a votat cu majoritate zdrobitoare “unirea necondiționată, pentru vecie, a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”.
A scrie despre viața și drumul, misiunea Părintelui Arsenie e urcare de Munte, după cum am mai scris în paginile articolului din 29 septembrie, dedicate nașterii Bătrânului. A scrie, însă, despre ziua plecării Părintelui de aici și mutarea lui în Cerul de unde a promis încă de pe pământ a se ruga pentru ridicarea, șlefuirea cugetului, despietrirea inimii-rădăcină a acestui neam românesc este și mai plămăditor de trăire. În acest ceas se împletesc parcă toate treptele vieții Părintelui cu etapele de prezent prin care poporul roman trece Astăzi, amintind de un Ieri.
Părintele Arsenie Boca, un “Prooroc puternic în faptă și în cuvânt…”( Luca 24, 19)- asumată asociere. Ce este un prooroc, un profet, până la urmă? < Profetul exprimă și surprinde energia cea mai curată și sfântă a neamului, pe care o captează, o concentreaza și o canalizează orientând-o înspre Cel ce este Alfa și Omega. Proorocul este luat DIN Neam, PENTRU Neam, el este rânduit să fie conștiință trează a Neamului.Profetul își adduce neamul său până la poalele Sinaiului sau Taborului, unde vine ca martor la Schimbarea la Față. Neamul Profetului este atât cel din care răsare omul lui Dumnezeu, cât și cel la care este trimis uneori. >
În acest amplu plan de distrugere a vieții religioase creștine din România, a fost și Părintele Arsenie verigă puternică și foc viu în cuvânt, faptă și mărturisire de Hristos. Vacanțele și întâlnirile spirituale pe care studenții le organizau la Sâmbăta dupa 1946 au fost considerate un pericol iminent pentru intențiile de viitor ale comuniștilor, în formarea..Omului Nou. Verticalitatea morală și profunzimea lăuntrică a Părintelui a ridicat suflete, dar a și cutremurat pe mulți opozanți ai acelor vremuri. < Părintele a fost cercetat întotdeauna pentru popularitatea pe care a avut-o, fiindcă se banuia că acolo unde este o adunare de oameni atât de mare, trebuie să existe și instigație. Adevărul este că în mijlocul mulțimilor erau și unii care nu veneau pentru formarea lor religioasă, ci ca să găsească în spusele Părintelui vreun sprijin al convingerilor sau ideilor lor. Și erau câte unii care răstălmăceau și interpretau greșit vorbele- cum facem atâția și în present. Un alt motiv de cercetare a mai fost și faptul că unii au venit să-I ceară sfat și ajutor și era destul să declare că s-au întâlnit cu Părintele Arsenie , iar toate acestea erau trecute în Dosarul Bratu. Ca ultimă dovadă că niciodată n-a îndemnat la revolt, stă răsunsul pe care l-a primit Maica Zamfia Constantinescu- pe atunci stareță Mănăstirii Prislop- în anul 1959, când s-a petrecut scoaterea forșată a călugărilor și călugărițelor din mănăstiri. În fașa dispozițiilor primate, am fost de părere să ne opunem. Părintele a spus atunci monahiei Zamfira: “ N-ai dreptul să antrenezi poporul într-o persecuție, de unde știi câți sau câte vor rezista în pușcărie? “>( mărturisire din “Notă asupra ediției”, Cărarea Împărăției).
Părintele Nicolae Streza povestea, referindu-se la aceeași prezență plină de putere și de dragoste, totodată, răbdare și înțelegere pentru omul simplu: “ Prin 1952, când Părintele a fost la Canal, cei de acolo, ca să-și bată joc de Sfinșia sa, l-au băgat într-o baracă cu delicvenții de rând. Rezultatul a fost că delicvenții s-au întors de la faptele lor rele, văzându-l și ascultându-l pe Părinte, și au ajuns să-l ocrotească chiar. Când trebuiau să lucreze, să sape sua să care cu roaba, ei îl scuteau pe Părinte de munca pe care trebuia să o facă, lucrând ei în locul lui, desi Părintele nu le permitea. Erau cu toții cronometrați să vadă cât au lucrat. Deseori, Părintele lucra și el pentru alți deținuți care, slăbiți fiind, nu puteau să-și îndeplinească norma. Iată ce influență a avut asupra unor delicvenți de rând un om al lui Dumnezeu! “
Părintele Arsenie a croit punte în duh și punte de cuvânt viu între Biserica luptătoare și Biserica păcii lăuntrice, cea izbăvitoare a Sfinților. Părintele Arsenie nu aparține deceniilor trecute, el este prezent în destinul acestei țări prin cuvintele și faptele- mărturii ale sfințeniei, dar mai ales prin vegherea, de Acolo, de Sus a pașilor pe care acest popor, jumătate îngenunchiat, jumătate în răni sângerânde și cicatrici nevindecate, încă îi face spre a se elibera în primul rând de el însuși. De ce acest? Pentru că urcarea nu e în adevăr împlinită, nu e autentică, dacă nu coboară a priori în lăuntrul sinelui, miezului unde toate tulburările apar. Pentru ca, mai apoi, ele să iasă la suprafață sub forma a diverse disensiuni și dezechilibre. Așa cum se petrec toate la nivel de unic om, la fel se întâmplă și la nivel de mare comunitate, de Neam.
Pe Părintele Arsenie l-au căutat oamenii în timpul vieții la Sâmbăta, Mănăstirea Brâncoveanu, la Prislop, la București, la Biserica Sfântul Nicolae, Drăgănescu, la Sinaia, peste tot pe unde pașii Părintelui erau- îl urmau și sufletele care îi simțeau cuvântul viu și puternic. După plecarea Părintelui la Domnul, nu au scăzut în număr cei care îl caută pretutindeni, atât în locurile unde Părintele a poposit în viața, dar mai ales în câmpul rugăciunii. Deseori, pelerinajele la Prislop, la mormântul Părintelui, acolo unde vin suflete-mii în orice zi din an, amintesc de o scurtă povestioară a Patericului, dând astfel Sens și Rost și prezenței cu toată ființa, trup și suflet, la crucea mormântului: “ Un bătrân ședea în pustie, departe de apă ca la dousprezece mile. Și mergând într-o zi să aducă apă, s-a supărat și a zis- de ce este nevoie de osteneala aceasta? Voi veni și voi petrece aproape de apă. Aceasta zicând, a simțit pe cineva, venind către dânsul. Și întorcându-se , l-a văzut pe cel ce vena după el, că îi număra pașii. Și l-a întrebat bătrânul- cine ești? Iar el i-a zis: îngerul Domnului sunt și sunt trimis să număr pașii tăi și să-ți dau plata. Aceasta auzind bătrânul, întărindu-se cu sufletul, s-a făcut mai osârduitor. Și a mai adăugat încă cinci mile, adică a locuit și mai înăuntrul pustiei, departe de apă, încă șaptesprezece mile.” ( Pateric XXI, 9 )
E puțin spus că Părintele Arsenie Boca a fost iubit de oameni, fie că îi întâlniseră ca Preot monah, în șederea din Mănăstiri, fie în perioadele de detenție sau de urmărire permanentă, în așa zisa libertate. Părintele a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții, în pofida faptului că până și acei agenți au înțeles că apartenența părintelui la legiune nu era reală și nici fundamentată pe argumente solide. Dup scoaterea din monahism, Părintele Arsenie a renunșat la însemnele exterioare ale monahismului ( rasa, barba) și se îmbrăca elegant, ca un om de lume, așa cum erau indicațiile regimului. Regim care credea că, odată schimbată înfățișarea exterioară, și omul devine altul, cu totul. Câtă înșelare! Cine l-a privit în lăuntru pe Părintele Arsenie, a văzut în el același călugăr plin de trăire duhovnicească și de putere în cuvânt. De aceea, oriunde l-au purtat pașii, până la trecerea la cele veșnice în chilia de la Sinaia, o mulțime tăcută l-a urmat pretutindeni, în căutare de ajutor duhovnicesc. O mărturisire anume, de la Centenarul nașterii Părintelui Arsenie, cuprinde chintesența emoției unul suflet, de a-l fi cunoscut: “ E foarte greu să exprimi lucruri care sunt de neexprimat. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui pe tine, simțeai, știai, nu știu de unde știai, nu știu cum simțeai, dar erai sigur că te privește lumina. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulți- că te privește lumina. Tot sufletul plin de înțelepciune, plin de credință, plin de dragostea pentru om, toate acestea erau în privirea lui. Prezența Părintelui pentru cei ce-l aveau alături însemna trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui. Dar era și foarte aspru. Însă în acea lumină, până și asprimea părea dulce. Cine a trecut prin ceva similar poate să înțeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt”.


Plecarea Părintelui în veșnicia Împărăției pe care încă de pe pământ a surprins-o, fie în pictură fie prin puterea cuvântului, s-a împlinit sub semnul unui Mesaj rămas viu, foc nestins lăsat testament:
“10 Legi ale Înțelepciunea- 9 să taci și 1 să vorbești, iar atunci puțin.
Glasul conștiinței e un grai tăcut, o chemare lina, pe care o auzi sau înțelegi când vine din lăuntru, dar vine dincolo de tine, de la Dumnezeu. Cuvântul „conștiință” înseamnă „a ști împreună”, la fel, iar cei ce știu împreună, la fel, sunt Dumnezeu și Omul. Capătul conștiinței care e la Om,s-a îmbolnăvit, dar capătul conștiinței care e la Dumnezeu strigă din noi către Dumnezeu.
Ștergerea greșelilor ne obligă la întârzierea în viață – nu putem intra fiecum în Împărăția luminii- ne-ar arde. De aceea trebuie să ne răbdăm și pe noi înșine, nu numai pe alții, așa cum suntem, dar strigându-L dintru adâncuri de conștiință. Până când Lumina- Iubirea-Desăvârșirea, ne va face „cu vremea” asemenea ei.
Când te întâlnești cu Iisus, te întâlnești cu Răspunsul ! Punctul la orice Întrebare. STAȚI UNIȚI: TURMĂ ȘI PĂSTOR! Vremurile vi-o vor cere. ”
Părinte Arsenie Boca, 3 octombrie 1985, Sinaia.

Irina Stroe

Sursa articol- https://evz.ro/arsenie-boca-prima-durere-simti.html

„ Cu noi este Dumnezeu! Înțelegeți, neamuri, și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu !”

„Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”, spunea Mihai Viteazul în discursul după intrarea triumfală în Alba Iulia, 31 octombrie 1599. Ce timpuri, ce cuvânt viu, ce Om, ce suflet de Român! Înfăptuitor al unirii nu doar de granițe, ci de suflete.
Anul 1916. Forțele germane traversează Carpații dinspre Transilvania, se pregătesc să ocupe Bucureștiul. În acest timp, guvernul Țării și Statul Major plănuiesc în secret plecarea la Iași. În același timp, guvernul încredințează o misiune de maximă importanță unui preot și unui profesor.

Un Ceva anume trebuia salvat din fața ocupației străine. Nimeni nu banuia ce anume purtau cu ei în secret. Acești 2 oameni aveau misiunea de a salva de la Târgoviște un tezaur de suflet al neamului românesc- capul lui Mihai Viteazul, “primul care a strâns într-o singură mână toată suflarea românească.”

Ștefan cel Mare și Sfânt, Mihai viteazul, Sfântul Andrei Șaguna, Mitropolit al Transilvaniei- nume de profunzime, Oameni-Trepte care au clădit, în veacuri, visul devenit astăzi adevăr și Realitate- Catedrala Mântuirii Neamului.
Veacurile au curs apoi peste Neam. Și s-a născut pruncul Mihail. Nu-l înviem noi pe Eminescu. Zic. El este viu prin graiul său ce sfarmă veacurile.
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, acesta era ordinul sfârșitului de secol XIX. Și chiar dacă, l-au potolit, fizic îngenunchindu-l, sufletește nu au avut izbândă. Glasul lui s-a auzit și mai puternic, în Timp. În oglindă, peste veac, la fel ni se încearcă și nouă muțenia, spre a împiedica ridicarea în cord de capitală a unei Coloane de Infinit a ortodoxiei românești, mărturisire vie de Hristos. Cât de cutremurat ar fi acum un Brâncuși al altor vremuri, să vadă cum simbolul durerii, al martirajului, dar și al Învierii- care este Coloana Infinitului- s-a unit cu vocea străbunilor într-o mărturie de credință așezată la poalele veșniciei, o mărturie plămădită din cărămidă și duh: o Casă pe pământ, oglindire smerită a acelui Acasă din Ceruri- mult răbdătoarea catedrală, cuibul sufletului românesc.


Dar acestor voci vom răspunde cu așezare și pace în stare, invitând la o cutremuratoare călătorie în timp, să ne aflăm prezenți întru totul și în adevăr la contextul istoric în care germenele nașterii unei Catedrale a cerut să ia ființă. Pentru că, așa cum spunea Părintele Arsenie Boca despre cuvinte, că sunt făpturi vii care au menirea fie de a ridica fie de a distruge un suflet, la fel și clădirile sunt purtătoare de Mesaj, de Simbol și de Rost, prin menirea pentru care sunt ctitorite. Iar scopul va insufla duhul și starea celor ce vor păși nu doar între ziduri de piatră, ci între ziduri trăinde de istorie.

“Noi, românii, formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională.
Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.
Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat. Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin.
Noi susținem ca e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin strâine legi și străine obiceiuri.” (Mihai Eminescu)


Cu pas mărunt, dar așezat pe cărarea istoriei, haideți să ne asumăm un act de curaj și sa ne cercetăm cu îndrăzneală rădăcinile creștine, cele atestate oficial, la întâlniri de Sinod. Că suntem fii și fiicele în duh ai Apostolului Andrei nu mai e o taină pentru cine cunoaște istoria devenirii noastre spirituale. Dar descoperirea minunată este că, la Sinodul Ecumenic de la Niceea, 325, primul de altfel, noi, românii de astăzi, am avut un reprezentant, un episcop venit de pe aceste plaiuri, pe atunci Goția ( după invazia goților, Dacia Traiană a luat numele de Goția). Părintele Teofil îi era numele. Așa ne-a fost o treaptă dintre primele, dar nu întâia, trepte pe scara urcușului duhovnicesc pus sub semnul creștinismului și mai apoi al Ortodoxiei.
Câteva zile ne despart de un Ceas cutremurător, magistral în istoria neamului românesc, atât spiritual cât și politic vorbind. Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului în aceeași zi cu pomenirea Sfântului Andrei, apostol al lui Hristos ce a înrădăcinat pe plaiuri dacice creștinismul și a Mitropolitului Andrei Șaguna, la doar o zi distanță de 1 Decembrie, zi de Unire și de Centenar, este o mărturie a așezării în firesc a Voii lui Dumnezeu.
Da, românii au demonstrat întotdeauna că se pot uni și pot fi puternici în momente cheie, dar avem și căderi în care arătăm cât de neopriți putem fi dezbinare. De ani asistăm la dispute, acuzații, vociferări contra înalțării acestei Cereri făcute în veac. Ar trebui să stăm cu frunțile în plecăciune în fața tuturor oamenilor de cultură ai secolelor trecute, în fața elitelor din politică, nu doar a fețelor bisericești care au înaintat această dorință spre împlinire. Ei au pus primele straturi de fundație ale Catedralei de astăzi, fără a pune în balanță ce anume altceva s-ar fi putut construi cu aceeași sumă alocată ei. De ce? Pentru că acele suflete, elite ale culturii, politicii, medicinei și nu numai ale Bisericii ortodoxe, au simțit înainte de orice valoarea spirituală, de netăgăduit a ceea ce urma să definească așezământul. Nimic nu poate fi pus în cântar lângă asemenea lucrare. Părintele Arsenie Boca spunea curat: <<Drumul care se numește: „ Lasă, mai târziu…” duce spre țara care se numește: „Niciodată…”. Așa face omul și Neamul cu amânarea mântuirii.>> Așa a amânat neamul românesc această înălțare, contopită cu asumarea, de simbol întru unitate și credință.
Aleg să parcurgem, așadar, împreună, un drum pornit încă din secolul 19. Primul glas al imperativului de a avea acest popor un spațiu al lui, comun, impunător, în care:
„…vom clădi biserică frumoasă,
Cât ține cerul bolta coviltir,
Să-ncapă neamu-ntreg sub patrafir,
Și să ne-aduci pe toți cuminecați acasă.
( Ștefan cel Mare către Daniil Sihastru, Radu Gyr)
a venit de la nimeni altul decât Mihail Eminovici al nostru, Mihai Eminescu al tuturor timpurilor, un apărător al Bisericii ortodoxe, pe care a numit-o „mama spirituală a neamului nostru românesc”.
Eminescu a recunoscut Bisericii meritul de a fi nu doar cea dintâi școală, ci și instituția care se îngrijește de formarea ca Om în societate, cu credință în valori și admirație pentru virtute. El a văzut în biserica strămoșilor o biserică națională și nu s-a sfiit în a vorbi liber și răspicat despre Iisus Hristos și Învierea Sa, precum și despre faptul că unicul drum viabil pentru poporul român este cel al creștinismului. Se tot vorbește despre Taina eminesciană, „cuibarul său rotind de ape” ale cugetului și ale unei simțiri ce transcende omenescul, teluricul, dar se pare că Taina lui Eminescu îmbrățișează în ea nepătrunsul la o și mai nedeslușită profunzime- romantismul său a purtat permanent în el Sămânța crezului străbun al ortodoxiei.
Se cere, așadar, o răsfoire urgentă de istorie pentru revenire la “Sâmțul ăl bun”. Să se priceapă clar, curat și în adevăr de unde se aude glasul înălțării acestui Simbol de Unitate și de Credință de neam. Nu nouă ne aparține acest glas, el este al strămoșilor. Și dacă ne învrednicim să ne unim vocea cu acest bucium al vremurilor, este spre trezirea și înțelepțirea noastră.
Vorbind de Eminescu, majoritatea are în vedere poetul, prozatorul. Dar câți știm sau câți vrem să știm că Eminescu este autorul primului dicționar de economie politică de pe pământ românesc, șlefuitor analist politic al vremii, gazenar ?! Despre latura pragmatică a geniului în vers puțin se vorbește. Și cât adevăr amestecat cu profeția ne-a rămas pentru a ne traduce umbrele timpului prin care Azi trece țara. Prof. acad. dr. Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socioumane „C.S. Nicolescu Plopşor“ şi pasionat de opera eminesciană are meritul de-a ne fi îmbogățit cu această inedită introspecție dincolo de lirismul binecunoscut al marelui om de cultură.
În 1881, când la București se discută înființarea unei mitropolii catolice, având drept argument central apartenența religioasă a regelui nostru, Eminescu ia atitudine în fața cercurilor austro-ungare și Eminescu a spus că regele Carol I trebuia să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale. Răspunsul lui Carol I a fost unul just și demn, nedând acceptul pentru ridicarea unei astfel de catedrale catolice. Pe Eminescu îl împresionaseră încă din 1877 ostașii întorși de pe câmpul de război din Bulgaria, din Războiul de Neatârnare, majoritatea rămași schilodiți pe viață, iar ideea înființării unui lăcas ortodox-Simbol al credinței străbune s-ar fi născut în memoria acestor martiri. Din respect pentru ei, în acea perioadă de durere a refuzat să scrie poezie, dar pregătea un curs de economie politică.

Acesta era Ceasul în care Eminescu a înaintat demersul înălțării unei Catedrale a Mântuirii de Neam și a expus în ziarul Timpul atât argumentele cât și soluțiile practice pentru a găsi fondurile necesare. Menționând mai întâi că pentru o perioadă, Eminescu a fost profesor de statistică la universitate, amintim că acesta a propus ca Loteria Națională să fie principalul finanțator și demonstrat cu date statistice cum ar fi viabil acest demers.
Dar ineditul discursului eminescian consta în genialitatea cu care, în scopul argumentării, devenea o enciclopedie de soluții, date și concluzii din diverse domenii. Nimic nu era propus la voia întâmplării, ci întotdeauna just demonstrat. Prof. acad. dr. Tudor Nedelcea amintea de o întâmplare devenită lecție pentru noi, românii, cei din timpul lui Eminescu, dar mai ales pentru noi, cei de Astăzi: dacă există o sintagmă care l-ar putea caracteriza pe Eminescu, aceasta ar fi „Eminescu – salvarea noastră, pentru că, dacă s-ar studia şi s-ar aplica ideile lui, poate ar fi altă lume.
Aş vrea să amintesc despre vizita unui ambasador al Braziliei la Bucureşti, un mare filosof şi om de cultură. A ajuns şi la noi, la Craiova, unde a primit titlul de doctor honoris causa. În discursul său a spus: „Vreau să mulţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume“. În anii 1970, într-adevăr, ritmul de dezvoltare economică a Braziliei a uimit lumea. Ambasadorul a şi justificat afirmaţia sa, afirmând că economiştii lor au cunoscut opera lui Mihai Manoilescu care valorificase pragmatismul economic al lui Eminescu.
Brazilienii l-au primit pe Eminescu prin Manoilescu şi iată-l recunoscut oficial de ambasadorul Braziliei, care a fost până acum trei-patru ani la Bucureşti. El a fost cel care a dat definiţia economiei politice. A fost un consens general încă de la moartea lui. La mormântul lui, un ziarist care i-a făcut mult rău cât a fost în viaţă a dat indicaţia: „Doar poetul să fie studiat“. Ei bine, această indicaţie a durat de la 15 iunie 1889, de la moartea lui, până în 1980, atunci când a apărut primul volum din publicistica eminesciană.”
Însă ideea lui Eminescu a prins primele rădăcini după proclamarea țării ca și regat. Carol I a promulgat atunci legea prin care alocă suma de 5 milioane de lei aur în scopul construirii unei catedrale naționale la București. Dosarul realizat însă conținea date contradictorii și proiectul a fost abandonat până în 1920, când, după înfaptuirea Unirii, regele Ferdinand I („Suntem datori să ridicăm în Capitala tuturor Românilor… Biserica Mântuirii Neamului ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam.” Regele Ferdinand- 10 mai 1920 ) și Patriarhul Miron Cristea reiau discuțiile și încep concursurile de proiecte. Problema apărută este din nou cea a concluziilor la care ajung studiile de fezabilitate. În privința liniei arhitecturale, s-a optat pentru stilul religios din Țara Românească, cu elemente bizantine, stilul Neoromânesc, linie în arhitectură care a ghidat inclusiv construirea Muzeului Țăranului Român.

Al doilea război mondial a scos din agenda politică a vremii acest deziderat, iar ulterior instaurarea regimului comunist a făcut imposibilă o reîntoarcere la proiect.
În 1990, se reia discuția despre amplasarea unei Catedrale Naționale, iar în 1999,la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în țară, Patriarhul Teoctist și Papa au binecuvântat crucea din Piața Unirii. După un șir de modificări în ceea ce privește locația viitoarei construcții-monument, în 2005 se alege ca amplasament final Calea 13 Septembrie, zona Palatului Parlamentului. O locație nu întâmplătoare ca și simbol și semnificație, dar aceasta va constitui tema centrală a altui articol.
S-a împlinit astfel ceea ce Nicolae Iorga îndruma: ”Puneţi catedrala undeva sus, în vază, puneţi-o la loc larg, deschis, unde e Arsenalul Armatei de exemplu”.
Și se împlinesc toate după voia străbunilor ! A străbunilor, repet. Nu este doar voia noastră, a celor care astăzi respirăm aer de Românie, paradoxal, unită și dezbinată totodată.
E an cu 100 de Ceasuri ale veșniciei în buzunarul prăfuit de lacrimi ale martirilor neamului. Haideți să intrăm cu toții în hora Unirii de-adevăratelea. Nu doar formal, nu doar prin discursuri, ci cu Inima. Așa simt, așa cuvântez. Doar astfel vom însenina amintirea celor care, cu 1 veac în urmă, ne-au așezat în pridvorul sufletelor, în Vatra ființei, întâia cărămidă din fundația Catedralei spre, dar mai ales, ÎNTRU a Neamului Mântuire.

Voi închide Partea 1 a acestei călătorii în istorie – mărturie de istorie și de credință- cu ceea ce gazetarul, economistul, cronicarul, prozatorul și poetul Mihai Eminescu ne trimitea Epistolă peste veacuri, încă din 1881:
“…nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta această pretinsă dorință care stă în contra istoriei noastre de veacuri, opunând toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și barbarie spirituală și morală.
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.
Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim „sans-phrase”; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.
Hristos a învins cu litera de aur a Adevărului și a Iubirii, Ștefan cu spada cea de flăcari a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, al românului mare. Cine combate Ortodoxia numai român nu e.” Mihai Eminescu, 1971.
Așadar, zic: să luăm aminte, noi, toți cei de Azi, la vocea cu duh de pace, dar demnă și fermă a celor de Ieri.
Aceasta, dacă ne dorim un Mâine vertical și întru Hristos pentru generațiile viitoare ale neamului.

Răvaș peste Timp

de Irina Stroe

( Amintind de ceasul Referendumului )

Ar fi de așteptat să încep Drumul epistolar cu o sintagmă de adresare către un auditoriu. Că așa se face când scrii o scrisoare. Se verifică: 1)o dată anume în timp 2) o localitate.
1) Data cade. Las epistola libera Timpului, oricăror timpuri, fie ca sunt „vremi” ce vâslesc spre trecut, fie că e vorba de cele care ne schingiuie prezentul sau decorează viitorul în culori pastel.

2) Locul e…Romania de pretutindeni. De peste tot scriu. Din văzduh, din inimi bătrâne, în trupuri tinere. De sub pământ, din izvoare, de prin Munti, din cimitire frământate cu rugăciuni ale tuturor sufletelor ce și-au ales bilet de trecere Dincolo mult înainte de vreme, pentru ca noi, cei de azi, să avem bucuria de a ne afla într-o țară încă unită teritorial (deși ciopârțită pe alocuri atât în frontiere, dar și sufletește). Se scrie din Satul cel de veșnicie născător, dar care astăzi nu se mai regăsește pe sine, din brațele mustind a lemn și a îndumnezeire a troițelor ce unesc răspântiile. Răspântii de drumuri. Răspântii de lumi. Se scrie de peste tot.
Dar se aude?!
Sătui suntem mulți de “dialogul” reconciliant din ultima perioadă, înveninat și mincinos dintre noi, ca oameni aparținând unui singur neam, dialog re-inventat sub cortina falsului, transformat într-un sinuos monolog despre ce înseamnă Firescul, legalitatea, umanitatea, dialog în care tentaculele dezinformării cel putin d.p.d.v.d istoric, cultural și spiritual stau în murdar amestec cu pângărirea a tot ce este mai sfânt în esența culturii și a destinului țării. În acest “feeric” context, aleg cărarea cea îngustă, neumblată și plină de scaieți și merg pe ea, chiar dacă știu dintru început că voi termina epistola cu spini în călcâie.

Nu mai povestesc „viilor” noștri despre ce este Referendumul, DE CE și PENTRU CE se „întâmplă” spre-a-se-împlini(…), ci vorbesc celor Plecați. Ei Aud mai clar decât noi. Ei nu mai pot vota, că tare întelept ar fi fost să cugete în locul nostru în aceste ceasuri de tulburare lăuntrica, dar și de cugetare. Nu ar fi avut nevoie de dezbateri, de poale-n cap puse, de zvârcoliri în tandem cu bocete de nerespectări de drepturi.
Ei ar fi ascultat calm , ar fi citit corect, ar fi pus întrebarea cea scurtă și la obiect. Și-ar fi făcut just semnul sfintei Cruci și întru aceeași tăcere, ar fi Simțit înainte de a Gândi ce înseamnă Binele pentru țară. Acei romani au murit pentru „Binele ăl mare”.
Le spun lor, așadar, pentru CE anume voi merge pe 7 octombrie, să aleg DA.
Argumentele legale și toate cele de context au fost expuse la nesfârsit. Din dorința curată și sinceră de a expune adevărul, am fost târâți într-o capcană. S-a dorit să fim „încurajați” să vorbim mult și dacă se poate, toți odată, spre a dilua forța Argumentului de miez. Ca și cum ar fi chin și efort sisific de a re-onora Firescul, ordinea bunului-simț, „sâmțului ‘ăl bun”, cum spuneau bătrânii noștri.
Drag soldat si blând martir mărturisitor, căruia zeghea ți-a devenit haină de lumină acolo unde cerul te-a primit Acasă, vouă vă recunosc în plecăciune că există un Rost pentru care se Simte acest Referendum într-un aparte fel.
E mai mult decât o acțiune cetățenească, e o șlefuitoare mișcare de reînnorire a legământului cu toți Marii istoriei noastre, de la Domnitori, la Părinți purtători de Tăceri întru adevăr, de la oameni politici ( cu adevărat educați în arta politică) la nume în știință, cultură, de la bătrânul Țăran la pruncul cel ce-și caută cuib la pieptul mamei.
Și suntem chemați la această reconfirmare de așezare în valorile universale, când?.. În An Centenar. Nu e o întâmplare, dragii noștri, că se petrec toate în acest An. E An plin, iar cel ce urmează va da pe dinafară de…plenitudine, nu doar de prea-plin.
Voi sunteți bine acolo unde ați plecat. Aveți cerurile- Acasă.
Noi, între timp, am intrat în Uniunea Europeana, o formațiune ce a apărut drept răspuns la nevoia de Pace și de bună întelegere între statele Europei, mult cicatrizate după cele 2 războaie mondiale și atâtea alte conflicte regionale. Statele Europei bătrâne, dar frumoasă și încă plină de taine, ale cărei valori le respectam în măsura în care și ea ni le respectă pe ale noastre, ca națiune suverană.
Mă întorc la noi. Încă avem cărți de istorie prin care putem sa ne redescoperim si putem transmite si copiilor noștri mai departe care ne sunt și care le sunt rădăcinile.
Avem încă Bătrâni în munți și alții, în ceruri, care ne-au lăsat testament de înțelepciune și ne re-aduc prin cuvântul viu la Sămânța a toate. Astfel, poate ar înțelege pruncii acest zbucium interior al nostru, de Azi.
Noi nu suntem în stare nici măcar să ne trezim. Iar trezire lină, fără cutremurare, nu prea e cu putință. Știți în ce văd tragismul, că voi ați plecat sub eliberarea unui sacru crez și jurământ, iar noi „curajoșii” Momentului, ne semnăm si moartea, soră cu sinuciderea, crimă asupra unei istorii complete, o moarte lentă, anesteziată de fantomatice crâmpee de oglizi care ne arată vag că ne-ar fi bine, cioburi în care una suntem și alta ni se spune că am fi.
Oare care moarte e mai justă? A voastră sau a noastră?
Anul Centenar, An în care singurul Proiect național care să încununeze istoria și să unească romanii nu doar a celor 100 de ani, ci ai mileniilor, e înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului, a fost lovit în toate simboluri-Cheie, de profunzime ființială.
Crize politice, circ si pâine, proteste și teatru (muult teatru), Biserica ortodoxă lovită mai mult decât oricând. De ce Biserica? Pentru că ea, place sau nu unora, ține neamul unit. Încă îl ține. Istoria o atestă. Credința e unica vie; au fost ceasuri de iad în care mărturisitorii noștri își ridicau în inima Biserică, pentru că nu o mai puteam găsi în monstruoasele lagăre. E nevoie de un Ștefan sau un Mihai să se ridice din morminte?
Nu s-au mai văzut brazii dintre buruieni, prin toată această ceața din cuget, ne-am uitat Bătrânii, Părinții cu care odinioară ne lăudam că ne sunt stâlpi ai credinței ortodoxe românești.
De ce e nevoie de întoarcerea la rădăcină? Il voi aduce cu noi pe Ernest Bernea care frumos și cu blândețe spunea: “ Viața morală progresează prin Legi, cu caracter juridic coercitiv, dar mai ales prin forța spiritului care depășește binele cotidian banal către zone purificatoare și tonice. Juridicul oprește formal răul. Abia conștiința și forța creatoare a spiritului nostru ”
În anul Revoluției, aveam 7 ani. Puțin pentru a cunoaște adânc experința vieții în comunism, dar îndeajuns pentru a avea amintiri clare despre: pictatul la lumina lămpii cu petrol, frigul din casă, coada de la pâine, dar și… mersul la biserică cu mama de mână, chiar dacă era sau nu era permis. Părinții ne-au dus și pe mine și pe fratele meu la locul unde “ copiii se întâlnesc cu sfinții”și înainte de Anul de prag al țării- și vai, ce “îndoctrinare” au comis bieții părinți și bunici cu noi(…)
După 1989, am devenit liberi. Tot ce era funcționabil, tot ceea ce ne asigura independența de resurse în fața oricărui alt stat, s-a distrus. Încet și asumat, ne-am vândut. Am fost vânduți… de noi înșine. De-ai noștri. De propriile alegeri.
Care a rămas, însă, singura temelie unde totuși poporul, așa beteag cum se afla, a construit? Biserica. Biserica din exterior și Biserica din inima românului. Și se va Vedea aceasta.
De aceea ultima lovitură se dă în miez. Ritualic parcă ales e Anul Centenar ca timp al spargerii valorilor care acum 100 de ani a făcut România rotundă și unită. Referendumul e corola a tot ceea ce se putea numi mișcare strategică de pe tabla de șah. Astfel încât, 1 Decembrie să ne găsească pe toți Iudă, vlăguiți, schimonosiți lăuntric, urându-ne între noi, cu literă stacojie lipită de frunți, în rușinea de a ne afla români, aici, la noi, Acasă, de milenii.
Votez DA la Referendum, de ce AȘA și nu altfel?
• Pentru că am în vedere toate argumentele de ordin juridic, deja dezbătute de ani de zile- fapt pentru care nu le voi mai enumera și aici. Sunt atâtea alte surse oneste unde pot fi aflate.
• Pentru că sunt un suflet ca oricare altul, un cetățean al statului român, plătitor de taxe și impozite, cu dreptul de a alege fără să fiu constrânsă, etichetată sau orientată spre altă Stare de fapt decât cea în care cu deplină asumare mă aflu.
• Pentru că omul este o ființă cu Rost în actul creației. Omul e creator atât prin pruncii cărora le dă naștere, dar și prin opera lui amprentată asupra mediului în care trăiește. Suma acestor amprente ale tututor oamenilor se numește civilizație. O omenire în armonie și echilibru este o omenire cu cât mai multi oameni responsabili de Actele lor. A nu se uita că actul creator, indiferent că e în plan biologic, (de a avea urmași), de idei sau în plan material, este unul spiritual și e condiționat de raportarea la valori și la moralitate.
• Pentru că am studiat cu pasiune filosofia și am scotocit în toate ungherele ei, întocmai pentru a desluși „de pe unde” se întrezărește lumina; și tot nu am cercetat îndeajuns. Iar în toată această incursiune în filosofie, cu matematica( mai ales geometria în spațiu și fizica mână de mână), Biblia și Viețile Sfinților au rămas cărțile de căpătâi. Aici am aflat rezumatul la tot ce înseamnă înțelepciune și Dumnezeu, din tot ceea ce am citit și voi citi sau trăi vreodată.
• Pentru că am trecut granițele țării, reprezentând-o cu emoție și mândrie că aparțin acestui neam și nu altuia. Iar această cale a studiului nu din datorie, ci din Bucuria de a căuta, m-a adâncit și mai viu în crezul meu străbun. A fost pârghia cea mai onestă, crudă deseori, ce m-a convins că între A Ști și A Simți stă mărturie atât: prețul unei singure și inefabile Secunde, nu biblioteci citite.
• Pentru că la un anumit ceas, 2 monahi: Părintele Teofil Părăian și Părintele Justin Părvu au sfătuit-o pe copilă să nu părăsească țara, chiar dacă i se va propune, prin studii, și bine a făcut că a ascultat sfatul Bătrânilor. Așa a fost, după cum au spus.
• Pentru că de la Memorialul Gherla mă și ne privește pe toți din familie un Părinte, Petre pe nume, unchi după mamă, al cărui nume îl port cu răspundere și plecăciune de conștiință. Părintele Petre Focșaneanu a ales să nu se dezică de valorile creștine, cu prețul vieții. A murit după 2 luni de torturi și izolări, primite drept răspuns la cutezanța de a fi slujit Sfânta Liturghie în noaptea Învierii, pentru frații de celulă și pentru „eroarea capitală ” de a fi corespondat cu Nichifor Crainic.
• Pentru că sunt mamă și soție. Sunt suflet. Sunt femeie și cred în instituția familiei tradiționale NU românești, CI a Familiei tradiționale. Și Punct. Unica existentă în valorificarea și dăinuirea Firescului.
Avem nevoie de o lege care să reglementeze Școala, să mai gătăm cu construcțiile pentru multinaționale și să facem școli confesionale serioase.
Avem nevoie de o asociație de juriști creștini care sa se bată până în pânzelor albe pentru drepturile creștinilor.
Avem nevoie de comunicatori profesioniști ai Neamului și al valorilor ce dăinuie de milenii pe acest pământ.
Avem nevoie de directori de programe care sa scrie programe pentru fonduri europene, astfel încât activitatea socială a Bisericii să poată fi susținută independent de Stat.
Și mai sunt multe pe care le vreau și de care avem nevoie, dar nu le pot spune aici (…)și nu acum.
Indiferent de cele se vor petrece după Referendum, ceva tot știu.
Și nu știu, pe cât simt: tot acest Ceas de alegeri asumate și de ne-lepădare ne-a UNIT și ne UNEȘTE pe toți cei cu aceleași valori, în același duh.
Uniți necondiționat, uniți de ceea ce Simțim și de crezul nostru. Să ne fie alegerea înțeleaptă, iar sensul ei, rostuit.
Tăcerea întru trezire să ne fie. Mai puțin cuvânt vorbit și mai multă Faptă.
Doamne, ajută! Și iartă-ne, Doamne!

Irina Petra Stroe
România, 2018. An Centenar.

Sursa articol- http://www.ziaristionline.ro/2018/10/05/ravasitoarea-scrisoare-catre-romani-a-unei-tinere-care-marturiseste-ce-va-face-la-referendum/

“O viață avem, români, și-o cinste!”

Mai știm oare să fim Bucurie?

Trăim Anul Centenar. Românul, în miezul ființei sale, este matcă de 3 izvoare în spirit: creștinul, poetul și luptătorul, iar acest Întreg ar trebui să se umple de Plinul a tot ceea ce se face ȘI de Bine între frontierele țării. Să dăm mai tare Ortodoxia, din butonul inimii! Să ne auzim credința în grai arhitectural de clopote, din a Mântuirii Catedrală, cu Bucuria dăruirii, cu dorul de Frumos și pacea șederii lângă focul credinței care a hrănit de milenii suflete. An Centenar: eternă reîntoarcere la rădăcina creștină, strigăt de bucium din conștiința Străbunilor, strigăt unit cu inocența, cerescul Copiilor acestui pământ bun și frumos. Dar pe care, neiubindu-l, îl sărăcim prin orbire și neasumare.

Drag suflet inimii, poetul Grigore Vieru, avea o vorba. Scurta și înțeleaptă cât rafturi de bătrâne biblioteci: „Ca să fii român, trebuie să poți!”. Adică, să te lași pe tine însuți a TE trăi românește. Aceasta se întâmplă când topim zidul judecății constante îndreptate spre exterior, când lăsăm firul de nisip din ochiul vecinului și devenim preocupați de bârna ce stă să ne ia Vederea, autoeducându-ne inima și cugetul să întrezărească Frumosul. Avem mult Frumos în România celor 100 de ani și a mai bine de 2 milenii. Dar suntem ademeniți șă vedem numai gunoiul propriei noastre amorțeli de conștiință, lăsându-ne ochii bandajați, mergând încolonați în a percepe golul, rareori plinul din întreg.
Avem sădită în brazda acestui neam rodnică Sămânță, în jurul căreia s-a sculptat în timp unitatea de neam, de credință: Biserica Ortodoxă, păstorită din septembrie 2007 de PF Părinte Patriarh Daniel, Părinte care a dinamizat Instituția Bisericii, păstrând Legământul viu cu valorile creștine dăinuitoare de milenii și cu istoria particulară a țării. Despre PF Părinte Daniel se pot scrie pagini privind amploarea studiilor, profunzimea, nivelul cunoașterii, dar aceste informații sunt la dispozitia oricarui elan primar de curiozitate. Mă întorc, însă, la anul 1980 , când PF Părinte a susținut examenul de Doctorat și Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloaie l-a văzut cu inima pe tânăr, ca fiind „pătruns de dorința și râvna de a trăi o viață teologică de adâncime duhovnicească. Nouă asemenea oameni ne trebuie, oameni care să trăiască în învățătura Bisericii noastre. Spiritualitatea adevărată a preotului aceasta este: să trăiască în așa fel încât să poată răspunde și întrebărilor omului de Azi, dar să rămână și preot adevărat. Cu o preoțime fără cultură teologică și fără trăirea demnității și misiunii sublime a preoției se va ajunge la îndepărtarea poporului credincios de Biserică”.
În România se construiesc biserici, mănăstiri dintotdeauna; cu cât perioadele de asuprire au fost mai crunte, cu atât și Rostul înălțării acestor scări spre Cer dospea mai înflăcărat. Din acele vremuri ne-au rămas mănăstirile, schiturile ce brăzdează țara. Aici sunt țesute vocile străbune în arterele sângerânde ale neamului. Din pereții pictați în vopseluri de rai, contopite cu sfinte icoane, țâșnește Ruga strămoșilor, plămădită cu lacrimi și sânge.
Deși ne despart 2 decenii de această mărturie, rămân memorabile și cu lecție în prezent ( pentru noi, aceia care punem pe cântar un solemn și Sfânt Simbol Național al tuturor vremurilor cu echivalentul în kilometri de autostrăzi, număr de școli și spitale) cuvintele PF Părinte Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei, amintind despre Sfântul Stefan, cel “care nu se simte liber în toată Moldova lui” sfârtecată în trup de glie, subliniind că noi suntem cei cărora ne-a lăsat testament „ locurile sfinte ale Moldovei, pe care le-a zidit nu doar pentru Moldova, ci pentru apărarea integrității sufletului întregului neam creștinesc din Europa. Căci nu a luptat doar pentru Moldova când a apărat-o, ci pentru întreaga civilizație creștină europeana. De aceea Papa l-a și numit Atletul lui Hristos” în cursa istoriei.
Așa-i că ne place să ne așezăm pasul dorului de Cer în aceste Cuiburi de Dumnezeu, „tinde ale raiului”, cum numea Părintele Teofil Părăian mănăstirile? Cum e lumina din ochii copiilor noștri când culeg firul de iarbă la fel de crud ca și ființa lor, de lânga Troița ce străjuiește întâlnirea de drumuri, drumuri de piatră și Drumuri în viață ? Rămânerea în această sete de mărturisire a credinței, curajul și decența, echilibrul și dăruirea către aproapele sunt Valori pe care Biserica le promovează cu trăire, într-o blândă Dimpreună-Lucrare cu Familia.
Așadar, cu atât mai adâncă este bucuria împlinirii unei promisiuni ce transcende istoria: construirea Catedralei Mântuirii Neamului, Corabie ce va traversa valul timpului, amintind ce înseamnă a trăi Ortodoxia românește. Părintele Dumitru Stăniloaie cu blândețe ne împărtășea ca „Biserica Ortodoxă este o Bucurie a tuturor, de toţi.”
Ortodoxia nu este teorie, ci un mod de A Fi. Este Scut, dar și Floare, traversând veacurile mai mereu adumbrite de săgeți. Poporul român și Biserica au fost dintotdeauna într-o tainică Unire. Așa s-a născut România și doar prin această continuitate de contopire în Ființă își dobândește Neamul nestrămutarea. Acest popor nu a fost cules de nicăieri. Nu elita politică, nici poziția geostrategică a țării în Marile Războaie au constituit factorii decisivi în împlinirea Unirii de plaiuri străbune. De jos, din prispa poporului și din Biserică s-a născut dorul de a-fi-laolaltă, astfel încât Bolta să nu mai unească doar ceruri, ci să devină cerească cupolă pentru un singur Neam, fragmentat în bucăți de „Țări”.
Anul 2018 a fost declarat An omagial al Unității de Credință și de Neam și An comemorativ al Făuritorilor Marii Uniri din 1918. 3 Piloni-Cheie a avut acest neam dintotdeauna, metereze ce au ținut fundația credinței neclintită: Biserica, Familia și Școala. În dimensiune simbolică, Străbunii își dau mâna într-o horă a conștiinței cu Copiii de Astăzi. Copilul este Sămânța a toate, în care se întâlnește rădăcina străbunilor cu aripile celor ce vor veni prin ei, la viață. Frumos spune PF Părinte Daniel că “ Familia este cununa creației și locul în care omul-copil începe să înțeleagă taina iubirii pământești a lui Dumnezeu pentru toți oamenii”. De aici si atenția îndreptată de Patriarhia Română în ultimii 11 ani spre Programele de educație religioasă a tinerilor în școli, familie și biserică, astfel încât aceștia să participe activ, din propria alegere la activitățile parohiilor din care fac parte. Criza spirituală din societate și în special din primul nucleu, Familia, este efectul scoaterii sacrului din viața omului. Omul nu îl mai aude pe Dumnezeu în el, dialogul de suflet este astfel periclitat nu doar pe verticală, ci și în relația cu cei din jur. Toate aceste programe culturale, artistice au menirea de re-trezire spre valorile credinței creștine.
Prin activitatea filantropică a Bisericii, PF Părinte Daniel a subliniat imperativul manifestării autenticului credinței prin faptă. Fapta ne dinamizează, ne poartă spre Celălalt, ne îndrumă spre ieșirea din sine, din confortul propriului Eu, cu asumare, spre a ne dărui celui de lângă noi. Așadar, nu rămâne actuală nici poziția conform căreia Biserica Română ar fi ferecată între propriile ziduri; dimpotrivă, toate proiectele derulate din 2007 până în prezent, fie că au vizat activitatea filantropică, medicală, socială fie educația tinerilor, misionarismul în diaspora, întotdeauna au fost îndreptate spre Român, spre popor.
Fiecare neam își poartă seva în rădăcinile unui crez, ale unei trăiri ce-l unește cu divinitatea și care-i slefuiește fundația înălțării în istorie și-i asigură dăinuirea. Fiecare popor s-a născut dintr-o scânteie de credință, iar Aici, la noi Acasă, în Grădină, flacăra ce a păstrat unite mileniile în buchet, de la Dacia, la Țările Române și România de astazi, a fost Credința ortodoxă: Punte și Legământ. Nu o spun eu, nu o spun doar Bătrânii, istoricii, ci Starea de fapt. Prezentul are graiul său viu, lipsit de daltă, pentru că adună în el toate bucuriile și durerile unui popor laolaltă.
O Românie cu identitate ființială și de credință este o țară cu oameni educați și sufletește, cu conștiință vie, ce trăiesc și simt onoarea, demnitatea de a fi români. Am trecut prin atâtea războaie de-a lungul timpului, cu înfrângeri și victorii deopotrivă. Să luăm aminte, însă, că cele mai dureroase înfrângeri nu sunt cele de pe front, ci acelea primite pe timp de pace. Războiul nevăzut e mai crâncen decât cel declarat, la vedere,iar loviturile se dau în adâncul Ființei unei națiuni, spre dezrădăcinare. Istoria ne învață că victoriile de profunzime nu se obțin cu sulița, ci cu Inima. Măsura conștiinței Românului de Azi față-n față cu Străbunul Român se va măsura în balanța Planului lui Dumnezeu cu acest neam. Și cine cunoaște în adâncime Planul lui Dumnezeu ?!
Rămâne vie chemarea Voievodului Mihai Viteazul ( Film, 1971)… „O viata avem, români, și-o cinste! Să ne deșteptăm, c-am dormit destul !”

Irina Stroe

Sursa articol- https://evz.ro/romania-spirituala-o-viata-avem-romani-si-o-cinste.html

“Tradiția”, credința Vie a celor morți versus „tradiția”, credința moartă a celor vii

De multă vreme nu s-a mai resimțit în spațiul public românesc o astfel de tornadă, croșetată cu migală în cumpăna umbrelor ce se vor a fi văzute… drept lumină. Sau poate că miezul încins a fost acolo dintotdeauna, dar s-a așteptat gong-ul potrivit. Suntem spectatori și actori totodată, regizori și sufleuri într-un crematoriu ce stă să înfulece conceptul de „”Tradiție”, aruncat prometeic în râșnița crudă a celor mai variate sensuri.
Nu mai contează cât/ cum/ ce se înțelege prin acest cuvânt. Stigmatul este pus, fără prea multă sete de cercetare sau de documentare în spate. Ceasul cel de adâncă însemnătate al alegerii, în Referendum, este încă proaspăt. Dar prospețimea lui și deznodământul ne revelează nouă putreziciunea lăuntrică spre care ne îndreptăm. Sau poate că, nu încă. Domnul știe. Așadar, pentru domolire de stăre, voi păși peste subiectul atât de lovit al sărmanei familii tradiționale, mult împinsă în crestăturile sârmei ghimpate ( poate-poate va curge și sânge) și voi aborda „Tradiția” și „tradiția” prin alte semne de Timp, vii, sănătoase, pline de sevă în ne-trunchiat adevăr. Și, mai ales, cu Bucurie.

Nu știm. Nu mai citim, că nu avem nevoie, suntem deplini și suficienți nouă. Nici nu mai întrebăm dacă ne simțim ne-siguri pe ceea ce susținem. Socrate strigă în deznădejde, din spatele mileniilor, către noi, cei de Azi, că cel ce are 1 dram de cunoaștere va admite mai mult decât oricare altul că, de fapt, încă nu percepe deplin Întregul ( „Știu că nu știu nimic.”) Pare că e de ajuns ceea ce auzim. Nici măcar sursa informației nu mai e verificată.
Monologul meu din aceste rânduri vreau să fie într-un Mâine, dialogul cu dumneavoastră. Mult mi-a plăcut disocierea lui Jaroslav Pelikan între cele 2 oglindiri: “tradiție” și „Tradiție”. Amintesc de cei doi termeni, fără a intra, însă, în expunerea viziunii savantului.
Voi merge pe drumul propriei cugetări.
Întreb retoric, oare ce înseamnă cu adevărat Tradiția? Înseamnă închistare, nemanifestare, inert, Lipsă sau Plus? Înseamnă ne-cunoaștere sau împietrire în lanțurile dogmei, cum spunem unii? Este tradiția un organism mort, cărat asemenea unei poveri, din veac în veac….cu scopul A CE și PENTRU CE ANUME?
Tradiția la români e vie, deși se vrea îngropată acum parcă mai mult ca niciodată. Și nici acesta nu ar un ultim Act al tragediei, pentru că semințele se sacrifică pe ele însele, pentru a-și împlini Rostul spre rodire. Tradiția noastră, cea care a ținut unit în trup de suflet acest popor, mai presus de sfârtecările frontierelor, are ca matcă spiritualitatea creștină asumată, dar care nu copleșeste, ci îmbracă Noul în haina de in a veșniciei, a frumoasei clipe de “A fost odată astfel:…“. Pentru că, prin viu-ul ei, Tradiția menține curgerea firească nu doar a timpului, ci a istoriei unei comunități, a unui neam.


Cum ștergi identitatea unei comunități? Fie o rupi de trecut, adică de Tradiția vie a celor morți ( vie pentru că îi menține lăuntric în viată pe ei, cei care trăiesc Prezentul) fie îi elimini fizic și zero comunitate ce deranjează. Ultima variantă nu mai este de actualitate, se proceda astfel în veacurile trecute.
Când deranjează Tradiția? Când „Tradiția” nu se vrea transformată în… „tradiție”. Când „Tradiția” devine rezistență NU în fața evoluției, ci, dimpotrivă în fața decăderii ce poartă pe chip masca evoluției.

Când deranjează Tradiția? Când devine o piedică în fața Noului? Sau când, prin trăinicia ei, Tradiția devine Cetate de apărare a identității?
Și mă încumet să răspund: când începe a deranja UNITATEA EI, nu Comunitatea însăși. Ca să distrugi legăturile ce împlinesc Unitatea, anarhizezi comunitatea. Aici e cheia. Lipsa de obediență necondiționată din partea unei comunități ( și mai grav- daca e vorba de un popor întreg) transformă Tradiția într-un real adversar în fața a tot ce se vrea/se cere impus.
Și cum îi rupi pe oameni de semenii lor? Nu le mai scoți în evidență acele elemente care îi unesc, ci le reamintești cu o constanță de tratament medicamentos acele aspecte care îi diferențiază. Le spui că acestea îi face unici, diferiți, dar de fapt introduci astfel sămânța dezbinării. Nu e vorba aici despre o omogenizare sau despre un Tipar de a fi, nicivorbă, ci de un set de valori universal valabile ce mențin Tradiția vie, trunchi pe care au putut crește de-a lungul mileniilor toate ramurile istoriei oricărui popor, nu doar pentru al nostru.
Nu ai Tradiție, nu ai trecut, nu ai “raportare-La”, nu ai repere. Îți sunt smulse Rădăcinile, nu Tăiate. Dintr-o rădăcină tăiată, tot mai există șansa unui nou răsad. Smulgerea e „soluția” optimă pentru a transforma în mentalul colectiv „Traditia” în „traditie”, adică Viul în mort.
Și cine a fost dintotdeauna Copilul, Luptătorul și Potectorul Tradiției, în forma sa cea mai pură, dacă nu el, măria sa, Țăranul român ?
Țăranul, smerit demiurg în microcosmosul său, Satul, a țesut veac după veac la pânza veșniciei Tradiției, pentru că el, în tăcerea și cumințenia trăirii amestecate cu mirul Sfinților din icoane, simtea că astfel așază cărămizi în dăinuirea Neamului său.


Acum Satul românesc suferă și Țăranul român este îngenuncheat odată cu el. Ne pierdem seva, spulberându-ne pe noi înșine într-o epocă ce oricum tinde să șteargă repere, să amestece istorii și popoare într-un malaxor al conștiințelor.
Ce e de făcut? Satul ne-a fost Acasă tuturor, celor de azi, celor de ieri; din acel bob de grâu am răsărit cu toții, sub blânda oblăduire a Țăranului, Străjer de tăceri grăitoare și de ne-lepădare de CEEA CE este. Orașul și românul său nu au voie să doarmă Acum. E vremea lor să apere ce se mai poate apăra din valorile și Frumosul primite moștenire și Testament de la străbuni. Pentru că Orașul a ieșit, odată, demult, tot de sub coaja oului-Sat.
Elementele tradiției românești au un curs natural în veacuri, plonjarea lor s-a produs în Firesc, lin și fără forțare. De aici si seninătatea și bogăția, valoarea spirituală fără-de-estimare a tot ce a însemnat cultură la români.
Elemente Traditiei se pot remarca vădit în testamentele lăsate nouă de către marile personalități ale neamului, prin operele lor. Cum ar fi dăinuit geniul unui Ciprian Porumbescu sau al lui Enescu fără de muza lor, care era însăși ființa Satului străbun, seva vieții din el? Un Creangă, un Eminescu, un Slavici, un Sadoveanu și atâtea alte suflete de înaltă ținută creatoare, din ce altă Sămânță ar fi plămădit toți aceștia crâmpee de lumi demult apuse și altele, încă ne-create, dacă nu ar fi avut rădăcina inimii strașnic înfiptă în trupul Tradiției vii, cuib de dinamism și Punct de o cosmică încărcătură al îmbrățișării Vechiului cu Noul?
Satul românesc, cel pe care astăzi nu ni-l mai însușim și deseori parcă ne e și rușine de asocierea cu bătrânețile lui, ESTE matca generatoare a tot ce avem mai nobil, sfânt și autentic în ce definește românismul. Satul, având ca Axis Mundi, Biserica. În jurul acestor concentrice cercuri de microuniversuri, s-a născut geniul poporului român.
Aici limba română a înflorit în cele mai blânde și adânci atingeri de cânt, cânt doinit la frunză, pe pajiști ce au născut nu doar flori, ci și legende, istorie, din povești cu crâncene bătălii. Dacă avem astăzi izvoare de folclor, cui le datorăm în plecăciune? Timpului? Nu. Ci Oamenilor acelor timpuri, români simpli, dar plini de trăire, uniți în simplitatea lor atât cu Cerul cât și cu pământul, suflete ce au simtit profetic, în lăuntrul lor smerit și cuminte că nu există dăinuire de Țară, de neam, independent de menținerea vie a Tradiției.
La Sat, geniul meșteșugurilor a prins glas, iar bătrânii noștri au făcut lemnul și piatra să grăiască, sub atingerea degetelor pline de bătături, dar bogate în povești . De ce păstrarea în viață a Tradiției e unită ființial de existența însăși a poporului? Pentru că, dacă ar fi să ne imaginam simbolic neamul ca și entitate, Bradul ar fi elementul vegetal cel mai apropiat de structura sa. Iar Tradiția este Rădăcina care îl fixează în trecut, asigurându-i putere, forță în Prezent, astfel încât Viitorul să FIE.
Trăim într-o lume în care armonia, dar și spiritul creator s-au menținut în mii de ani doar prin păstrarea legământului fiecărui popor cu Tradițiile sale. Iar la noi, apogeul dinamicului Frumos s-a împlinit abia când roata Tradiției s-a unit cu Credința, și ea străbună. Cele 2 nu trebuie confundate, pentru că tocmai în această independență a dăinuirii lor rezidă ineditul spiritului românesc. Nu voi intra în adâncimea subiectului, multe ar fi de spus despre manifestarea Credinței Țăranului român pe 3 piloni- Biserica, lăuntrul inimii sale și exterior, prin elemente caracteristice Tradiției. Blajin spus, cred că Tradiția a hrănit manifestarea în candid omenesc a Credintei.
Iar credința ortodoxă, coloană de infinit în structura ființei românului, a îmbrăcat Tradiția în bucurie. Sau, mai românesc spus, în voioșie. „Voioșia”, la fel ca și „dorul” este ea însăși un produs al Tradiției, al poveștii cuvântului vechi românesc și al geniului țăranului român, plămăditor de Tâlc.
Cum am mai trăi bucuria Crăciunului dacă am pierde colindul făuritor de pruncească cutremurare a ființei, deschizator de Cer prin rostul cuvintelor puse pe note; Cântecul și Omul uniți în unic grai. Colindul este Ruga românului, cea din miez de iarnă. În Colind avem unit Țăranul român cu ingerii și Sfinții.

Spunem că „Tradiția” e „traditie”, că e moartă? Dar daca ar fi astfel, cum a rezistat Colindul românesc peste decenii în care nici să gândești creștinește nu era permis, ce să mai vorbim de a Simți credința, prin așezarea ei în actul mărturisirii. Și totuși, de la moș la tânăr, de la bătrână la copilă, s-a purtat mai departe colindul ca pe un veșnic prunc, în fașa vremurilor. Acesta este testul adevărat al Viului- dăinuirea în pofida oricăror obstacole. În prag de Crăciun, mergeți în casele frumosului Ardeal, în Maramureș, în materna Moldovă, în buzunar de Muntenie cu Oltenie îmbrățișate, în Dobrogea cea scăldate de ape, și veți auzi cu inima 1 singur cânt care le unește pe toate: colindul.
Și mănăstirile noastre, amprente ale smereniei amestecate cu solemnitatea divinului, cât forfot lăuntric, creatoare și vindecătoare emoție, ne dăruiesc prin colindul unit cu rugăciunea. La Mănăstirea Oașa, de exemplu, frumosul Sfintei Sărbători a Nașterii Domnului se trăiește încă din aripa toamnei. În acea tindă de rai, de cer întrepătruns cu pământ, nu cântă colinde doar monahii sau tinerii veniți cu sutele din țara și din toate colțurile lumii, ci întreaga Natură: brazii, izvoarele, tot acel mirific peisaj devine un Colind prin însăși trăirea oamenilor ce se regăsesc laolaltă uniți de frumosul, de viul Tradiției încununate de Credință.
Credința, străbuna credință ortodoxă este Seva Tradiției românești. De aceea se și lovește frenetic în Credință. Vlăguiești credința, rupi omul pas cu pas și de Tradiție. Îl rupi de el însuși, de fapt. La români, după cum frumos spune Părintele Pantelimon Șușnea de la Schitul „Ioan Evanghelistul”, metocul Mănăstirii Oașa, „Sărbătorile sunt un porți către veșnicie”. Voi reveni asupra acestor străbune Chei de Tradiție românească în ceasul luminos al Nașterii lui Hristos, când poporul acesta sărbătorește Nașterea spre Bucurie, dar și începutul Drumului spre Răstignire, prag al Învierii.
Așadar, vă „MULȚĂMESC”, pentru a nu vă „mulțumi” doar. Avem Tradiție și în cuvântul românesc, dintru începuturi atins de dalta sensurilor adânci. Sufletului Cornel Constantin Ciomâzgă îi datorez de-criptarea acestei taine de vindecător cuvânt. Folosim des cuvinte vechi, regionalisme, dar le mai știm rădăcinile? Acest „MULȚĂMESC” din bătrâni e ca aburul pâinii fierbinți, crescută în roată, scoasă pe plita cuptiorului văruit de vremi. E unirea în hora cuvintelor dintre „mult + îmi + escu”, adica “mult îmi ești”.
Să ne iubim Tradiția, să o lăsam să FIE. Atâta timp cât ea trăiește, neamul întreg va dăinui (liber). A crede în viul Tradiției înseamnă a-ți asuma identitatea, nu doar a o cunoaște. Ea devine parte din tine. Rămâne săparea în noi înșine, pentru a căuta răspunsul. Și unde se aude mai fidel adevărul, altundeva decât în Tăcere?
Tăcerea întru trezire să ne fie, însă!

Sursa articol: https://evz.ro/referendumul-familie-ceasul-alegerii.html