Februarie, ’85. Gara Sinaia

de Irina Stroe

“ Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când își urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când și-l trădează, să se gătească de pedeapsă.
Dumnezeu nu cade! Noi cădem, nu Iisus! Dar căzand noi din creștinism, ni se pare că a căzut creștinismul. Ni se pare că a căzut altcineva, nu noi! “

Părintele Arsenie Boca

Februarie 1985, Gara Sinaia.
Un bătrân înalt, cu ochelari în lentile fumurii și barba albă, ușor adus de spate, părând a aștepta pe cineva. În juru-i, câteva măicuțe. Peron, gară mică, cu suflu de munte, voce de stâncă – grai de sirenă a trenurilor care vin și care pleacă. Trenuri ale gării. Și Trenuri ale Vieții. Lângă ei, o tânără familie căreia nici prin gând nu îi trecea pe cine aveau alături. Fruntea bătrânului Monah se ridică, cerând mânuța care prinde a se întinde timid, mână de copil de 3 ani ce se uita uimit la ramele ochelarilor ce tăinuiau ochii bătrânului, până când acesta își lăsă ochelarii în jos. Acea clipă irepetabilă pe scara vieții s-a împlinit atunci. O maică le șoptește tinerilor părinți, luându-i deoparte, numele Părintelui călugăr, „să rețină ei pentru mai târziu, să spună fetiței când va crește”. Copilul, însă, a rămas cu privirea Părintelui încrustată acolo unde nici mirarea, nici Timpul însuși nu își cere jertfă de uitare- în inimă .
A fost întrebată deseori: “ Ce culoare aveau ochii Părintelui?” Dar copilul nu a reținut Culoare, ci Lumină; trăirea copilului de atunci, tradusă prin înțelegerea adultului de peste ani. Avea să afle mai târziu, când pășise în adolescență, că acolo, în gara mică dar mustind de istorie a Sinaiei, îl întâlnise pe Părintele Arsenie Boca.
*


Să scrii despre Părintele Arsenie Boca, e ca și cum ai trudi să cunoști miezul inimii unui Munte, doar urcându-l. Nu e de ajuns doar să urci Muntele. Trebuie să-l simti, abia mai apoi începe înțelegerea. Dacă privim viața Părintelui limitându-ne la balanța analitică a minții, cu inima adumbrită la buzunarul cugetului, ne vom „îmbogăți” cunoștințele doar cu o nouă epistolă despre un Părinte monah oarecare, călător în secolul ce tocmai a trecut.
Dar daca lăsăm inima să simtă și să înțeleagă taina lucrării Parintelui, lucrare cu unică Rădăcină de credință ortodoxă străbună, vom pătrunde cele de nepătruns doar cu rațiunea: muntele Cărării Împărăției pe care Părintele Arsenie Boca a lăsat-o testament timpului are inima de izvor. Izvor de munte rece și grăitor a Trezire.
Spunea curat Părintele Arsenie: “Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea nici că există , nici că nu există. O bucată de fier rece, bună și ea la ceva nu-ți poate dovedi existența focului, până ce ea însăși nu e roșie ca focul. Cam așa e și cu mintea omului, cât privește puterea, dar și neputința ei. Când făptura omului va fi străbătută de credința în Dumnezeu, adică de o siguranță interioară mai puternică decât valoarea mărturiilor sau tăgăduirilor rațiunii, făptura sa va fi lumină și minune între oameni.”
Născut pe 29 septembrie, 1910, la Vața de Sus, județul Hunedoara, Părintele a urmat Liceul Avram Iancu din Brad, fiind șeful de promoție al generației sale. Un ceas purtător de adânc simbolism, atât în plan spiritual, cât și istoric, va fi cel de la finalul celor 4 ani de liceu când, în urma ceremoniei, alături de profesori și elevi, Zian Boca planta Gorunul lui Zian, unit în legământ de credință și mucenicie cu Gorunul lui Horea, și el în apropierea Țebei.
În 1933, tânărul Zian absolvea Institutul Teologic din Sibiu, dar aplecarea sa spre pictură și desen îl determină pe Mitropolitul Nicolae Bălan să îl îndrume spre urmarea cursurilor la Academia de Arte Frumoase, în București. “Desenând și pictând, mi s-a descoperit că omul nu e doar carne, sânge , oase, ci există și Altceva. Inspirația nu ține de materie, de rațiune”, avea să povestească mai târziu. Iar harismele sale în pictură, mistică și trăirea simbolurilor hristice au rămas amprentate în icoanele realizate și mai ales în pictura Bisericii Sfântul Nicolae, de la Drăgănescu. La București a participat și la cursurile de Mistică creștină, ale Profesorului Nichifor Crainic.
A urmat o perioadă de trei luni în care Părintele Arsenie se retrage în Athos, spre aprofundarea vieții monahale, De la Muntele Athos, Părintele Arsenie și Părintele Serafim Popescu au adus manuscrise ale Filocaliei pe care Părintele Dumitru Stăniloae le-a tradus și publicat, ajutat de Părintele Arsenie Boca, pe care l-a numit ctitor al Filocaliei românești. Primele 4 volume ale Filocaliei poartă macheta coperților realizată de Părinte. La Mănăstirea Brâncoveanu a creat o puternică mișcare filocalică împreună cu credincioșii din ținuturile făgărățene, care s-a extins apoi în toată țara, cum observa Nichifor Crainic, martir, mărturisitor și mare om de cultura pentru care Părintele a avut mereu o admirație deosebită. .La această mișcare participa inclusiv studențimea universitară. Părintele a reușit să atragă și sprijinul tărănimii românești, care, desi trecea prin marea criză a anilor ‘46, de sărăcie si tulburare social-politică, în urma valorificării cerealelor din propriile culturi, au adunat un număr necesar de abonamente astfel încât primele volume din Filocalie să poată fi tipărite cu ajutorul oamenilor simpli, români ai Satului.
Acesta este un moment istoric pentru cultura românească, când oameni din popor, alături de studenți au făcut cauză comună cu nume mari ale culturii, pentru promovarea valorilor de credință, de neam, pentru dăinuirea lor. Remarca Părintele Dumitru Stăniloae: “Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine, Părintele este el însuși o vie restaurare a celui mai autentic duh orthodox.”
Pe 3 mai 1940, Părintele este tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, fiind primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brîncoveanu. „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți.” au rămas încrustate în timp cuvintele Părintelui.


Numele călugăresc de Arsenie a fost ales pentru semnificația sa, model duhovnicesc fiind Avva Arsenie, care urmase taina tăcerii, spre desăvârșirea interioară. Pentru scurte perioade, 1939-1940, poposește la Chișinău, unde deprinde tehnica metaloplastiei în pictură. Iunie 1940, perioada în care România cedează Basarabia Uniunii Sovietice, îl găsește pe Părinte în Chișinau. A rămas de atunci o relatare cum că Părintele urmărea de pe peronul gării pe românii basarabeni care, mâhniți, încercau să ocupe ultimele locuri în trenuri. Povestea Părintele că deodată a aparut lângă el un bărbat care purta pe chip o adâncă suferintă, privind la acei oameni. Părintele a dorit să-și împartă păinea cu el, considerându-l unul dintre cei care urmau să urce în trenuri. Când s-a întors cu pâinea în mână, omul dispăruse. Părintele a rămas cu adâncă mirare după această întâmplare și l-a numit pe acel bărbat apărut de nicăieri și dispărut nu se știe unde “Omul Durerilor”, trimițând simbolic la Chipul lui Iisus Hristos. Astfel, prin lucrarea de adâncime în faptă și rugăciune, părintele Arsenie a revelat lumii că, spre deosebire de Om, Dumnezeu aude și glasul celui care tace.
Anul 1942 este pecetluit de o întâlnire minunată între Părintele Arsenie Boca și viitorul Părinte al Bucuriei de la Mănăstirea Brâncoveanu, Arhimandritul Teofil Părăian, pe atunci tânărul Ioan, în vârsta de 13 ani. De la Părintele Teofil Părăian ne-a rămas o mărturisire completă despre personalitatea și harul Părintelui Arsenie Boca:
„ Aveam 13 ani și m-am gândit să mă fac călugăr. Am auzit că la Sâmbăta era o mănăstire restaurată de Mitropolitul Nicolae Bălan, cu un Părinte de o viață deosebită, era vorba de Părintele Arsenie Boca. Nu am putut rămâne la Mănăstire atunci,nu aveam vârsta și nici pregătirea. Dar Părintele Arsenie a vorbit cu mine ca cu un om mare, m-a învățat Rugăciunea inimii, rugăciunea pe care a răspândit-o Sf.Grigorie de Palama, cea cu care se mântuiesc călugării. Și am plecat. Au trecut anii, cu Părintele Arsenie nu m-am mai întâlnit timp de 23 de ani. În 1965 m-am reîntâlnit cu Părintele la București, lucra la Ateliere de pictură ale Patriarhiei. Și știti ce mi-a spus atunci? Că teologie nu fac numai credincioșii, ci și păgânii pot face teologie. Că sunt atâția care fac teologie și nu sunt teologi. Deci, cine este teolog? În Filocalie, teolog este cine se roagă. Părintele mi-a spus să caut, să am cunoștința pe care ți-o dă Dumnezeu, nu pe care o găsești tu, căutându-l pe Dumnezeu!
Părintele Boca a fost un om excepțional, un dar de la Dumnezeu, cu o înzestrare nativă. A fost un om care s-a realizat și printr-o largă cultură, adâncă, nu a avut numai cultură teologică, ci și una laică, a urmat cursuri de pictură și de medicină. A avut o perspectivă aparte.
Cei care nu au înzestrarea și cultura Părintelui Arsenie nu pot fi apropiați de Parintele. El a avut un stil anume, al lui, de lucru, de gândire și de îndrumare pe care nu l-au avut ceilalți care s-au format în șabloane. A fost de o altă structură, de altă agoniseală spirituală. Părintele a fost deosebit de toți ceilalți Părinți îndrumători de viața spirituală. Dar a fost îngrădit în posibilitatile lui de propovăduire. Nu i s-a mai permis să se manifeste în libertatea cu care, dacă s-ar fi manifestat, ar fi putut realiza mult mai mult.”
Părintele Teofil nu l-a mai întâlnit pe Părintele Arsenie de atunci, însă plecarea în veșnicie a Părintelui Arsenie în 1989 a pecetluit în chip de neînțeles legătura de suflet dintre cei doi Monahi. Părintele Arsenie nu a avut această libertate a manifestării misionare, dar amploarea lucrării de propovaduire a Părintelui Teofil în toată țara, mai ales printre tineri, a explodat frumos. Foc viu de traire, dupa anii 1990. Ca o predare de ștafetă s-a petrecut totul. Pentru ca, mai apoi, Părintele Teofil Părăian să fie miezul Bucuriei organizării multor tabere pentru tineri, tabere cu temă istorico-culturală și religioasă, atât la Mănăstirea Sâmbăta de Sus,cât și la Mănăstirea Oașa. Părintele Teofil era invitatul special al taberelor de muncă și rugăciune organizate încă de când parte din obștea Mănăstirii Oașa era la Mănăstirea Poșaga. „Concluzionând, pot spune clar: Parintele Arsenie Boca e cea mai puternica personalitate bisericeasca pe care eu am cunoscut-o personal. Am cunoscut pe multi, dar ca Parintele Arsenie, nu cunosc pe nimeni. Clar.” ( Părinte Teofil Prăian). În 2009 avea să se mute în veșnicie si Părintele Teofil, iar tradiția Lucrării duhovnicești, dar și de educație istorică, de artă și de cultură merge mai departe vie prin Obștea Mănăstirii Oașa și tinerii ei care anual vin cu miile la Oașa și Găbud ( Metocul Mănăstirii Oașa), ducând mai departe amintirea, flacara și învățătura celor doi Monahi.


Memorabilă rămâne întâlnirea cu părintele Arsenie și pentru Principesa Ileana, mezina Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, devenită calugăriță la rândul ei, în 1967 și punând în același an bazele unei mănăstiri ortodoxe în SUA, la Ellwood City, Pennsylvania. Aceasta a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta în 1947 pentru a-l cunoaște și a-i asculta predicile. Cu acceptul Mitropolitului Bălan, Principesa îl invită pe Părinte la Castelul Bran unde va ține cuvântări pentru apropiații Familiei Regale și pentru personalul medical din Spitalul “Inima Reginei”, înființat de Principesă în memoria mamei sale, Regina Maria. Principesa s-a străduit să găsească soluții pentru a putea ramâne în țară, dar având în vedere contextul politic, la începutul anului 1948 a trebuit să părăsească România. În memoriile sale cuprinse în cartea „Trăiesc din nou”, a păstrat vie întâlnirea cu Părintele Arsenie, căruia îi și trimite o scrisoare de mulțumire, numindu-l „o lumină în viața ei.”: “(…)Acolo, în micuța mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugar ce practica ‘rugăciunea inimii’. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și al tăriei;
Revenind la cursul vieții Părintelui Arsenie, încă din 1943, Părintele Dumitru Stăniloae remarca amploarea mișcării duhovnicești de la Sâmbăta de Sus. Dar în același an intră și în atenția Securității. Între 1945-1948, începe drumul de mărturisire în mucenicie a Părintelui Arsenie, fiind anchetat de Securitate la Făgăraș, Râmnicul Vălcea, Brașov, sub acuzațiile participării active la Mișcarea Legionară, Părintele delimitându-se de fiecare data de orice curent politic al epocii. Prima arestare are loc la Mănăstirea Bistrița, unde Părintele obișnuia să țină cuvântări. “ Noi am ales un Drum, nu? Încercările trimit la scopul căutat, iar suferința nu este o pedeapsă nedreptă, ci este un ocol în drumul pe care noi l-am ales. Răbdarea este cea mai puternică armă împotriva răului. Să aștepți să ajungă la tine gândul lui Dumnezeu înseamnă să faci din suferință cel mai puternic învățător.” Astfel încerca Părintele Arsenie să îl mobilizeze psihic si sufletește pe călugărul Ieronim Ștefan în momentul mutării lor de la Vâlcea la București, de către Securitate. Preotul Ioan Comșa povestea că Părintele Arsenie a fost un stâlp de lumină pentru toate acele suflete chinuite întâlnite în închisoare, de o verticalitate morală și o profunzime a cugetului ce i-a eclipsat, uneori și înspăimântat , pe cei responsabili cu desfășurarea anchetelor,dar și pe gardieni. Acuzația de implicare directă a Părintelui în Mișcarea Legionară, pretext care a constituit și argumentul principal al tuturor celor 3 arestări, a slujit presiunii continue de a controla și de a diminua activitatea spirituală a Părintelui Arsenie, considerată a fi în detrimentul „democrației populare”.
De asemenea, adunările mari de tineri de la Mănăstirea Brâncoveanu, în jurul Părintelui Arsenie, au post percepute ca fiind un real pericol pentru planul socialist de formare al Omului Nou. Mai mult de atât, Părintele îi educa pe tineri, pregătindu-i pentru o viata de Familie în duh creștin, păstrând viu legământul triadic între Biserică, Familie și Neam.
La Mănăstirea Prislop, este adus în 1948 de către Mitropolitul Nicolae Bălan, lăcașul de cult fiind într-o stare jalnică, părăsită fiind în ultimii 3 ani de călugării greco-catolici ce viețuiseră aici. Este numit Stareț al Mănăstirii. După ce în 1950, Mănăstirea Prislop este transformată în mănăstire de maici, iar Părintele Arsenie rămâne doar duhovnicul Mănăstirii; în 1951 este ridicat de Securitate din nou și este dus la Canal, fiind eliberat în anul următor. Șederea la Prislop nu va fi însă de durată, pentru ca în 1955 este din nou ridicat și anchetat la Timișoara, urmând 6 luni de detenție.


Începând cu 1959 urmează a treia etapă din Drumul Părintelui Arsenie. I se interzice să mai slujească, fără a fi însă caterisit, și va fi urmărit sub numele de cod Bratu, până la sfărșitul vieții. Mănăstirea Prislop este desființată, prin actul Episcopiei Aradului, rezultat al presiunilor puterii politice comuniste- Decretul 410. Decizia de interzicere de a mai sluji ca și preot va fi anulată abia în 9 noiembrie 1998. Însă credincioșii l-au căutat și cu mai multă stăruință pentru cuvântul său și starea de pace pe care o simțeau în prejma sa. În 1961, este angajat ca pictor la Biserica Sfântul Elefterie Nou, din București și la Atelierul de Pictură al Patriarhiei. În 1968 începe minunata lucrare la Biserica Sfântul Nicolae, din comuna Drăgănescu, de lângă București. “Capela sixtină a ortodoxiei românești”, “o smerită mărturisire orodoxă de credință exprimată plastic”, sfințită pe 2 octombrie 1982. Mărturisirea Părintelui Daniil Stoenescu descrie curat, clar și onesc Rostul și Sensul minunatei plămădiri de culoare, mistică, simbol si har în pictura bisericii de la Drăgănescu: “Pictura de la Drăgănescu exprimă ea însăși <o frumusețe dintr-o altă lume>, după cum spunea chiar Părintele Arsenie Boca într-o referire la icoanele împărătești de la Mănăstirea Prislop.”
Este o “Cărare a Împărăției” tradusă și desfășurată în imagini unice, cum nu regăsim în nici o alta biserică din România sau din lume. Pictura de la Drăgănescu nu este una obișnuită, Părintele nelimitându-se la reperele programului clasic de iconografie. Pe lângă scenele biblice regăsite în celelalte biserici, găsim aici compoziții ce vizează pe Omul prezentului, cadre cu un vădit simbolism profetic, în note de cateheză.


În toată această perioadă, până în 28 noiembrie 1989, când Părintele încetează din viață la Sinaia, drumurile Părintelui Arsenie se desfășoară între Drăgănescu și o casa din Sinaia, unde maicile alungate de la Prislop încearcă să se reorganizeze și să formeze un așezământ mănăstiresc. După alungarea maicilor de la Prislop, ele au încercat să păstreze permanent legătura cu Părintele Arsenie și cu Maica Zamfira, Stareța Mănăstirii Prislop,în scopul menținerii unui duh monahal. În toată această perioadă, cei doi aveau deja domiciliu forțat în București. Casa de la Sinaia, achiziționată cu ajutorul banilor strânși de măicuțe de la cei care îl cunoscuseră pe Părinte este locul unde Părintele se retrăgea pentru rugăciune, pentru a scrie și a picta. Aici iau naștere icoanele care împodobesc catapeteasma de la Prislop și de la biserica Drăgănescu. Ultimele scrieri ale Părintelui au fost adunate și publicate de măicuțe în cartea „Îngerul cu cădelniță de aur sau Omul îmbrăcat în haine de in.” E puțin spus că Părintele Arsenie Boca a fost iubit de oameni, fie că îi întâlniseră ca Preot,în șederea din Mănăstiri, fie în perioadele de detenție sau de urmărire permanentă, în așa zisa libertate. O mărturisire anume, de la Centenarul nașterii Părintelui Arsenie, cuprinde chintesența emoției de a-l fi cunoscut: “ E foarte greu să exprimi lucruri care sunt de neexprimat. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui pe tine, simțeai, știai, nu știu de unde știai, nu știu cum simțeai, dar erai sigur că te privește lumina. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulți- că te privește lumina. Tot sufletul plin de înțelepciune, plin de credință, plin de dragostea pentru om, toate acestea erau în privirea lui. Prezența Părintelui pentru cei ce-l aveau alături însemna trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui. Dar era și foarte aspru. Însă în acea lumină, până și asprimea părea dulce. Cine a trecut prin ceva similar poate să înțeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt”
Plecarea Părintelui în veșnicia Împărăției pe care încă de pe pământ a surprins-o, fie în pictură fie prin puterea cuvântului, s-a împlinit sub semnul unui Mesaj rămas viu, foc nestins lăsat testament:
“Trebuie să vă întăriți spiritualicește, ca altfel viața vă va fi moartă, chiar dacă vă merge numele că trăiți. Luați exemplul de la Ștefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriți sufletește ținea pe tătari la Nistru și pe turci la Dunăre. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Vor cădea și cei aleși. Vă vor cerne.
Dacă plec, de acolo de unde mă duc, vă ajut mai mult!”

Irina Stroe

Sursa-https://evz.ro/arsenie-boca-paralizant.html

Reclame

Rost de Rădăcini

Ei, uite că stăm drept în fața cetei ce astăzi ne adună
Să ascultăm torentul de lavă, în minciună
Ce scurmă-n neam cu brici muiat în miere,
Trecut prin sânge, Cruce și tăcere.

Ștefan tace. Iancu tace. Un Mihai tace și el.
Tace Mircea. Tace Horea. Decebal, Crișan. Cornel.
Tace-Aiudul. Tace Gherla. Tac Piteștiul și Jilava
Tac și munții. Și izvorul. Arde-n zeghe Periplava.

Avem 2 coloane , se pare, brad-crescute,
Una ne e în piepturi ce nu se mai vor mute.
Se ghemuie-n altare de veghe secerândă
Cumintea așezare a cugetului vreasc.
Ar bate cioc din vremuri, să prindă-n pumn un teasc
De nesorbite maluri, Chemare renăscândă.

Dacă plecăm privirea și fruntea la pământ,
O facem doar în fața luminii celui Sfânt,
Suntem mai calmi ca frunza din codrul ce tresare
A uluire surdă, cutremur de istorii.
Se zguduie un Ștefan ce crunt privește-n zare
Din Putna-și frânge cordul, tot culegând memorii.

În Borzești, stejarul care peste vremi îi fuse tată
Și-nvăța frunza cea verde, că în spadă, fulger fie,
A-nceput în rugăciune să pășească peste veacuri,
Plânge-n doină, urlă-n bucium, varsă muguri peste glie.
Muguri de-aprigă Trezire,
În a Rădacinii scoarță, e-a lui Stefan-n veci făclie.
De sub tâmpla de munți sacri, lângă Putna- foare rară,
Un Bătrân uitat de ceasuri, cu ochi-cer și piept de foc,
Nins în păr, dar prunc în suflet, înduhovnicit de timpuri,
Sparge cremeni de minciună, varsă cupa cea amară.

Cârtițele însetate de a zarului sorginte
Scurmă-n jurul Rădăcinii, dar Stejarul nu mai simte.
Timpul l-a scutit de vamă, pe el nimic nu-l mai doare.
Daniil tăcerea taie în fuioare de-Așteptare.
Trupul lui e rugaciune, iară crengile-s credință,
Clopotele bat chemare, iar artera-i biruință.

Domnul Ștefan-a rupt sigiliul, veacul lui e ȘI al nostru,
Azi Borzeștiul greu cuvântă, în ravașe de sentință,
Cel ce-a fost Stejar odată, azi e Tron de neatârnare,
Ce zdrobește legăminte și peceți de umilință.

Și cei 3 pășesc triadic: Pustnicul, Stejar și Domnul,
Ștefan ține-n piept condeiul cu a conștiintei sânge,
Rădăcina-n cer e-nfiptă, iar tăcerea rostuiește-n omul –
VIU.
Crește-n noi, ca o sământă despuiată de uitare,
Alegeți în ceas de 11, azi, trezirea, chiar de’ doare!
Nu lăcrimați în palma cu ale noastre slove
săpate-n piept de piatră…
Nu!…
Vrem doar să luați din tina torturii, mântuire,
să vă pictați în suflet o asumare vie
de strașnic legământ;
un legământ cu rădăcina muiată în pământ,
udat cu vers, cu Taine, cu sânge și cuvant!

Da, Trezirea-și cere zarul, iar veriga-n Cer zidește,
Ștefan Domnul de la Putna vrea : Răspuns. Chemarea-i crește.
Ca sa poți zbura-n înalturi, cu crez cast de-nțelepciune,
Tu să arzi întâi veninul ne-adevărului din tine !

Iubirea și credința fie-vă stâlpi de foc,
în jgheab cu demnitate si… Taina, sub obloc(…)

Mulțămire!

Mulțămire!
…Pentru că orice pas spre încuviințare a fost împlinit a priori plămădirii de Acum a „Scrisorii”; epistolă ce a rătăcit oricum prin clepsidră 14 ani Drumul înapoi spre Acasă, un drum țesut din Verde viu și sfânt de cadrin.
În fond, „Scrisoarea” s-a întors la „Lucrarea” ce i-a născut zborul spre Lăuntru, întru decriptarea tainei unui Afară al ființei și al ființării.

Modestă epistolă. Înaltă Lucrare.
MULȚĂMIRE sufletului Cornel Constantin Ciomâzgă.
Mulțumire Omului de cultură.
Slava Celui de Sus pentru toate Darurile Sale!

http://cornelconstantinciomazga.ro/editorial/scrisoare-catre-lucrarea/

 

Scrisoare către „Lucrarea”

20 Aprilie 2018
București

„Aceasta nu este o carte!”

Voi începe călătoria mea din acest Punct. Smerit Punct, Cheia cea de pe urmă a Lucrării și a lucrării, deopotrivă. Spun aceasta pentru că strigătul: „ Aceasta nu este o carte!” un moto prins parcă în lance de drapel al unei țări în formă de Pește, moto al întregului traseu narativ, dar și al Căii trăirilor celor mai de nepătruns, stă asezat, molcom, dar ferm, pe ultima pagină a cărții, coperta.
Am luat manuscrisul în palmă, l-am scos din brațele Plicului-suport ce-i servește drept protecție, protecție de tot ce îl poate murdări, păta… din lumea materiei și nu numai. Iar acest periplu în inima Omului poate rămâne fără-de-pată doar prin citirea lucrării cu Sufletul. Am în fată, astfel, 2 ferestre acum… Plicul și Manuscrisul-lucrare.

Încă aștept. O Privesc. O simt. Aveam 9 ani când avea să înceapă Lucrarea. Sunt 14 ani de când aceasta a intrat în lume, purtând cu ea rod de Taină ce nu face parte din lume. Și încă 12 ani au roit în jurul veșnicie, pentru ca Pruncul-Lucrare să fie pregătit pentru plonjarea în această lume, nepregătită încă pe de-a-ntregul să și-o zidească în cetățuia ființei.
26 de ani în Așteptare. Dar în eternitatea re-Cunoașterii de taină se vor întinde timpii ce au semn spre a veni.
O rostuiesc, cântărind-o în balanța inimii și, Doamne, cum se simte arderea, arderea din miez de ființă. Arderea fără-de-cenusă si Chemarea.(…) O lipesc de inimă și îi simt urcușul. Urcușul “poveștii”, urcușul “acțiunii”, dar mai ales urcusul nostru, al cititorilor, înlânțuit verigă cu verigă de cel al personajelor: Om și oameni cu reală ființare și existență Aici.
***
“-Blagosloviți și iertați, bunule Avva!
-Domnul și Măicuța Lui!” ( pag.11, “Lucrarea”, 2004)

Și Lucrarea s-a lăsat A FI pătrunsă. Dar cioc-ul s-a dat din interior. Asemenea ieșirii din Ou.
Îndrăzneala mea de a cuvânta nu pe marginea, ci chiar din miezul acestei Lucrări, mă conduce nu spre zona aridă, uneori rece, a recenziei, nici spre cea a comentariului literar, simt să las deoparte tiparele, mă dezbrac de schemă, renunț la termenii consacrați unei riguroase analize de text, de simbol sau metaforă. Voi curge, așadar, în cele simțite și trăite, scriu la rându-mi o Scrisoare de Răspuns către “Lucrarea” și la Chemarea germinandă în ea.
Un simplu cititor, rătăcit peste ani, cu un Manuscris fără-de-ani în față.
De la întâile cuvinte, te simți așezat pe o Scară. O Scară dreptă, cea mai dreptă, fără rudenie cu spirala. O Scară ale cărei trepte nu le vezi ca număr sau ca întindere, nici pe cele care duc în sus, nici pe cele care duc în jos. Dar le simți că multe sunt, Doamne, în ambele sensuri.
Nu voi povesti din acțiune, desi voi culege anume scene; nici măcar un grăbit rezumat nu voi face, pentru că dorința cea îndelung-așteptată a fi trăită este să vă îndrum spre o virgină întâlnire direct cu “Lucrarea”. Fără pecetea viziunii personale asupra desfășurării evenimentelor.
De ce spun aceasta? Pentru că fiecare va trăi inclusiv depănarea evenimentelor – nu mai vorbesc de simbolistică – după un alt ritm și poate si o altă “logică”. Iar acest Alt Ritm de fapt aduce și propulsarea din treaptă în treaptă, pe Scara. Aparent, există o cronologie fixă a evenimentelor. Pătrunzând însă mai în adânc, te întâlnești cu contrariul a ceea ce evidența părea a fi. Evidența nu mai este suficientă sieși. Suflete și locuri sunt suspendate într-un carusel al celor mai cutremuratoare trăiri.
La începutul întâlnirii cu “Lucrarea”, scriam despre cele 2 ferestre ( de pe copertă), Plic și Scrisoarea-lucrare. Căci astfel le simt pe amândouă în “astă” Clipă de sine-șezătoare. Și da, aceasta nu este o carte! Este o scrisoare pe care Cerul a trimis-o Pământului, prin sufletul Cornel Constantin Ciomazgă, dobândind puterea pășirii în aceste lumi suprapuse deseori cu lumea noastră văzută, “prin încurajările, binecuvântările și rugăciunile unor ierarhi, ale unor mari duhovnici și trăitori întru Hristos”, cum stau ca mărturie cuvintele autorului. De aici poate și tăinuirea ei, spre a nu fi devoalată cu ușurință, în Plic de hârtie și în plic de oglinzi. (…)
Și, aștfel, ferestrele mele dragi, arcuite de Sfinți, Arhangheli și trepte de Ceruri , au primit spre final de poveste, botezul înălțimii Porților. Ferestrele s-au născut pe sine Porți. Porți de Cer și cufundare spre unire cu Dumnezeu.
Pentru că Sămânța Lucrării, ultima și prima aripă de boltă în jurul careia se țes toate este reprezentată de triada unei cosmice Mirări: Germinarea, Ceasul 1 de Creștere și Nașterea. Cele 2 Ferestre se nasc Porți spre Cer. Și acest Ou stabil, unicul Loc ce rămâne nestrămutat, cu Suflete fără-de-clătinări în cele ale modificării direcției Urcușului pe Scară este Sfânta Catacombă.
Acolo și numai acolo Timpul, Spatiul și Sufletele par a sta în Loc.
Acolo Părintele Gheron, Avva Haralambie și Părintele Nichita sunt legăminte între Cer și Pământ, între Dumnezeu și omul cel din lume. Și numai ei, Părintii pustnici, RĂMÂN, dăinuind. La final de poveste, când toate personajele par a-și trage sufletul după întregul maraton al devenirii, al vindecării, al lovirii chirurgicale cu dalta credinței, spre șefuire, singurii Locuitori de Ceruri pe Pământ sunt în acest Axis Mundi- Sfânta Catacombă. De Aici i-a foc inima.
De Aici se trezește sublima Ardere ce își întinde ramurile aidoma unei Rădăcini de Munte, de unde iau naștere, țâșnind, mai multe izvoare. Izvoare de trezire, Metanoia în germene crud, sănătos și mustind a Viu și a Dumnezeu. Izvoare ce duc minunea divinului în-spre și spre lume, pentru a scoate Omul din lume și a-l re-așeza cald și blând, în “mâinile moi ale lui Dumnezeu”. Pentru cel din lume, Bătrânii pustnici par a fi, nepătrunzand esența și privind doar la suprafață, simulacre ale sacrificiului suprem. Când, vai, câtă cortină, cât ne-adevăr!
Ei sunt singurii din Întregul “Lucrării” care se află ne-urniți, ei sunt într-o oglindire senină a lui Acasa. Dacă se de-cojește și ultima peliculă de văl al ignoranței, vezi curat cum Bătrânii neamului COBOARĂ din Cerurile ridicate de Dumnezeu pentru ei, încă de Aici, de pe Pămant, spre a RIDICA. Coborâre întru și spre Ridicare, ridicarea semenilor, ridicarea sufletelor și dăruirea lor de unic Sens în Adevărul care este Hristos. Bătrânii refac oarecum, în plan simbolic, Drumul Coborârii în iad al Mântuitorului, spre eliberare, iertare și urcare lângă Tatăl, a sufletelor.
Momentul coborării în genunchi în inima peșterii, spre Sfânta Catedrală- Ou cosmic în suflet de Munte, născut cu 7 veacuri în urmă, este cutremurător. Pleci fruntea în citire închipuindu-ți cum suprafața netedă a rocilor este rodul și darul mersului pe genunchi și coate timp de 7 veacuri de către Bătrâni Isihaști.
Cele 3 clopote ajunse din ne-Ajuns, îndrăznesc a grăi, în cetatea zburândă în Duh, completează acest tablou mișcător de înaltă și totusi nevrednică copleșire. 3 clopote ce băt parcă la unison cu cele 3 inimi de Bătrâni, în cele 3 chilii de piatră grăitoare, în jurul unui unic izvor cu apă de munte, izvor unit în ființă cu Unicul Izvor de Adevăr și Iubire divină, Dumnezeu. 3 Clopote în inima Munților, despre care nimeni nu știe pe ce cale au ajuns aici.
Am văzut Bătrânii botezând lumea în lacrimile lor. Și în ce lacrimi era rostuit a o cuprinde,spre vindecare. Întâlnim aici Altfel de Plâns decât am crede. Este plânsul Iubirii față de Cruce și de Cel care a preschimbat cuiule în flori și spinii în rugăciune. Este Plânsul inimii, nu al ochilor.
Prin acești Bătrâni surprinși împlinind Miezonoptica, vezi Crucea fiecărui suflet prin alți ochi, din alt ungher al ființei. Asumarea Crucii pavează drumul către Inimă. Crucea și Toacă se îngemănează în unic tablou, toaca vestește Crucea, dar toaca însăși este o Cruce, o suprapunere de brate de lemn, este sumă de Om și de Lemn, în vestirea Domnului. Ajungi a înțelege că „iubim sau urâm, privind din afară. Nu raționalizăm bine în multe situații fiindcă nu căutăm să le pătrundem mai adânc.”( Sf. Nicodim Aghiorâtul, „Războiul Nevăzut”- pag.11, „Lucrarea”, 2004 )
„Universul” citirii mele s-a tesut la un prim nivel în jurul a 2 mari nuclee: Sfânta Catacomba versus Conacul-Templu. Părinții, Bătrânii cerești față-n față cu Maestrul Podurilor, creator de punți între realitați.
Paradoxal, Culmea cu Arini este ea însăși un Spațiu- Pod. Pod între cele 2 micro-universuri. Iohanna, aparent victimă, este una dintre Cheile fundamentale, o aripa între Lumi. Și o Inimă cu rădăcinile strașnic înfipte în Cer.
Dincolo de acest prim nivel, sunt de depănat taine. Am reacționat ca un războinic mihailic la fiecare menționare narativă de numere: 3-33-7 și multiplu de 7 ( inclusiv numărul pomilor din livada 365 deloc întâmplător ales- suma 14- 7) din partea „Cosașului de Punți”, cum l-am simțit a fi, Chinezul sau Maestrul, cum e menționat în „Lucrarea”. Numere care, în oglindă, sunt folosite…inversat.
Chei ce deschid Zborul & Chei ce sfarmă nu doar Zborul, dar zdrobesc Aripi . Aceleași numere sunt fie Adevăr fie ciob de oglindă mincinoasă ce încearcă o imitare a lui.
În Sfânta Catacombă avem: 3 Bătrâni, 1 grotă, 3 chilii, 1 Biserică-Catacombă înlauntrul muntelui, 3 clopote, 1 izvor, 2 paraclise, 7 morminte. În Templu: 1 Maestru, 1 labirint, 1 masa rotunda centrala cu 12 locuri (imitând în aceeași oglindă a inversării pe cei 12 apostoli de odinioară), 7 mese în jurul mesei rotunde, fiecare cu 7 scaune.
Sunt față-n față 3 Instanțe de putere: Sfânta Catacombă, Conacul Piticilor de Foc-Templul și Grajdul ce, la o primă vedere, a ținut-o pe Iohanna ferecată, fiindu-i Închisoare, când de fapt i-a fost Cuib de protecție în fața a tot ceea ce reprezenta Întuneric în juru-i. Întemnițarea cea de la suprafață tăinuiește sub coaja ei miracolul auto-Ferecării, întru eliberarea, Salvarea și vindecarea de Sine.
Mă aplec pentru o mână de clipe asupra fiecărui unghi din acest Triunghi. Și o voi face în ordine inversă, întocmai pentru a Simti că, prin cele 2 Manifestări evidente de Lumină și de Divinitate: Catacomba și Grajdul, Conacul-Templu e prins la mijloc.
Grajdul în care Iohanna a ales să se Închidă spre a se Deschide sublim, la un anume Ceas a întors în inima pagina istoriei la alt Grajd, staulul de odinioara unde Pruncul Iisus s-a născut, El Însuși venind ca Punte Divină între Dumnezeu-Tatăl și Om. Acest loc al mizeriei dobândește, prin elementul hristic, cupolă împărătească de Cer. Iohanna trăiește aici clipa sfântă a unei Bune vestiri, vestea despre Rostul Crucii pe care o poartă, vestea că, prin acest unic balsam îi vor fi toate rănile sufletului închise, iar cicatricile rămase vor rodi har. Arhanghelul Gavriil și Maica Bună, Maria Fecioara, sunt alături de Părinții Sihaștri, Prezențe țesute perfect în Firescul realității noastre. Nimic nu aparține ficțiunii. Totul este viu și în Adevăr.
Catacomba este Casă de Dumnezeu, acolo nu există atingere de Întuneric. Grajdul este frontul manifest de luptă; confruntările cele de interior și de exterior, pe ambele dimensiuni, acolo se împlinesc. Dar nu e loc de temniță, ci este Grădină a punerii-de-noi-Răsaduri ale ființei reînnoite, prin Hristos. Aici întunericul se lasă pe sine Manifest. Se aude. Se vede. Se pipăie și se miroase.
În Templu, e alta povestea. Acolo tronează ne-Manifestul, acolo Pacea din Sfânta Catacombă este clonată prin pacea bunelor maniere, al „bunului-simt” al valorilor universal acceptate. Blândeții Bătrânilor i se găsesc corespondente: tactul, diplomația, gesturile atent vegheate și supra-vegheate. În Catacombă, Dumnezeu este Tatăl. În Templu, Omul este Dumnezeu. În Catacombă, Bătrânii sunt permanent în Iubire și Pace cu ei înșiși. În Templu, găsim un Maestru suferind adânc din lipsa Iubirii, într-un acut război launtric cu sine, dar care la suprafața Stărilor mimează găsirea lui Acasă și faptul că nimic nu îi lipsește. Când de fapt, nu are nimic din ceea ce A Căutat dintotdeauna. Se simte în el Golul, toate luminile stinse (…).
Întâlnirea din templu, atât de pașnică în relatarea de text, a fost tot o confruntare. Și încă una la fel de nimicitoare ca și cea petrecută în grajd, cu Bătrânii alături de Iohanna, pe parcursul citirii Rugăciunilor, în razboiul cu demonii. Dar la un alt nivel a fost purtată decât cea prin care trecuse Iohanna în lupta cu îngerii întunericului, cu totul altfel decât momentul exorcizarii Atzei.
Acolo a fost altceva. Aparent pacifist s-a desfășurat tot, diplomatic și cu înaltă gentilețe. Acolo s-a format Triunghiul de luptă. Și Bătrânii au fost și ei prezenți ,prin rugăciune. Lângă Dumnezeu și Satana a mai apărut un „Punct de Unghi”- marcat prin Francmasonerie- Ezoterism(…). Aceeași Mărie cu altă pălărie. Avea Dumnezeu Lucrare pe 2 Planuri. Același Întuneric, doar că unul îmbrăcat în haine de gală, cu chip senin, voce calma, studiată, un gentleman și un iubitor al valorilor și virtuților umane. Doar că- anulator de Dumnezeu. Întunericul sub Masca lui Nu-Cred-Întru, dar… Cred-În. Așa am Simtit. Așa.
Parodia realității trăite este că ne aflăm în fața a 2 manifestări în atacul Întunericului asupra Omului: la vedere, manifest (în grajd) și voalat, cu Mască așezată peste toate valorile și virtuțile promovate prin creștinismul ortodox, DAR e scos din aceasta Lucrare însusi Creatorul- Dumnezeu. Imaginea unui Dumnezeu-Arhitect și nu a unui Dumnezeu-Tată nu este decât o altă treaptă spre a-l desprinde pe Om de uman, de sămânța de Dumnezeu pusă în el la dospit dintru Început, de Bucuria Iubirii și a manifestării acestei Iubiri.
3 scene zguduie major prin impact, 3 scene ale triumfului de Adevăr și de Hristos în Om: mărturisirea, spovedania publică a lui Leon în fața comunității de credincioși și în fața preotului, cu Altarul alaturi. Eliberarea Iohannei și pășirea ei ca Mireasă a lui Hristos în mănăstire. Și declinul Maestrului, spre re-nașterea Omului nou, lepădat de măști, de întuneric.
Am simțit bucurie pentru salvarea Dariei, împăcare pentru David, m-am mâhnit pentru Petre, dar cu nădejde de copil năzuiam ca rugăciunea și sihăstria fiicei să aseze trepte pe scara lui Petre spre mântuire. Am plâns în ceasul spovedaniei lui Leon în biserică, am simțit „Lecția” Harului și a rugului aprins în miezul inimii fiecărui suflet prezent, la acel sublim Botez al ființei lor.
M-am asezat în genunchi lângă parinte, la Altar, trăindu-i emotia cumplită, când el, Leon , cel ce se spovedea, stătea în picioare, dar de fapt era mai în genunchi decât oricine altcineva.
2 momente sunt în care Comunitatea devine metafora unui suflet-unic și se comportă ca și cum ar fi 1 singur Om. 2 Momente extreme ca și vibrație a Stărilor: Praznicul Negru si Ceasul spovedaniei lui Leon. Câtă negură avem în prima scenă, cât Greu resimțit până și de Maestrul ce conducea spectacolul, dorind și încercând o testare a limitelor întunericului, ale cărui forțe nici el nu le-a mai putut susține, prin puterea magiei. Decăderea Omului și degradarea Frumosului din el. Și ce Lumină pune în Balanța Adevărului spovedania lui Leon, cu aceeași Comunitate prezentă, dar într-un Leagăn divin al iertării, al plânsului din stra-ființă, al unirii spre o comună vindecare, prin Sfintele Taine ale Bisericii.
Iohanna… Siluana, Pilda vie a Cerului că deseori nimic din ceea ce pare a fi nu și ESTE cu adevărat și ceea ce nu se vede, e limpede și Clar Vederii . Atza…mama si demon, Om si sălaș al îngerilor întunericului, dar până și ea…o cheie. Și prin ea Domnul a lucrat. O cheie „întoarsă”, ce nu deschide ci închide, în fața căreia Fiica alege Calea cea Dreapta, având sprijin clipa de clipa Cerul, prin care Fiica ei îmbrățișează adevărata Mamă, Maica Maria, Blândețea Cerului.
„Marea ardere” a început și în Maestru în secunda în care a observat, halucinat, metamorfoza chipului lui Leon după spovedania publică. Atunci a avut puterea de a recunoaște întâia dată înălțimea Lucrării lui Dumnezeu în Om. Ce frumusețe și ce „bătălie” câștigată poate fi mai împlinitoare decât cea a cărei izbânzi este atinsă prin Pace, Înțelepciune, coborâre cât mai adâncă în tine însuți.
Vorbesc de Luptă. Paradoxal și „nepotrivit” poate, la prima vedere, plecând de la adevărul că cea care primează este Pacea. Într-un timp primordial, al blândului Început, era Pacea și Pacea era în Cuvânt. Și Pacea își era sieși suficientă pentru că ea venea de la Dumnezeu. În a noastra lume, însă, pentru a dărui celor din jur pace, trebuie să fii tu mai întâi una cu Pacea, trebuie să porți lupta cea mai aprigă, care este cu tine însuți. Și aceasta este una dintre sublimele Chei ale Lucrării.
Fiecare luptă își are menirea, aparenții învinși și aparenții învingători. Sublim este și Locul re-Găsirii de sine al Maestrului, un loc al eternului Botez și al vindecării de noi, cu noi, întru Domnul- Iordanul cu Sf. Ioan Botezatorul drept Gazda. Maestrul pleaca, dar nu Fuge (cum pare a fi), ci pleacă spre a se căuta, ,re-găsi și re-naște pe sine, prin lăsarea în „mâinile cele moi ale lui Dumnezeu”.
Acest „Aici șezui și plânsu-mi. Aici învăț să mor în fiecare zi și să renasc asemeni.”( pag.306, „Lucrarea”, 2004), text al scrisorii Maestrului ieșit din măiestrie și botezat în Adevăr, către Leon, e strigăt al Omenirii spre Omenire, nu strigătul unui singur om.

Citiți cuvintele de mai sus și apoi priviți triada celor 3 imagini ce Împart Lucrarea, parcă, pentru a o Uni, în 3 ramuri de trezire, de Metanoia. Această succesiune de 3 ipostaze este reprezentativă pentru călătoria re-găsirii lui Dumnezeu înlauntrul fiecarui suflet.
Întreaga Călătorie a sufletelor încape în Carapacea acestei Nuci- amintire a Clipei-Zero din Primordial.
“ La intrarea în Schit, aveam inima cât o nuca.”( pag.119, “Lucrarea”,2004), ne sunt împărtășite starea, simțământul.
Da. Așa. Aceeași Nucă.
Fotografia jumătății de nucă purtătoare de prunc deschide “Lucrarea”.
Imaginea cu momentul unic al Nașterii, prin încriptata zdrobire a cojii, marchează popasul “Lucrării” în Centrul ei, când toate par a fi trecute prin Sita sincronicităților divin alese.
Jumătatea de nucă APARENT goală, ce închide Călătoria, este Capacul primei jumătăți, Nuca-Cuib și Ou pentru Om, cum frumos l-a numit scriitorul, „Tainica Ferecatura”( pag.46, „Lucrarea”, 2004).
Goală, dar Plină și îm-Plinită cu imaginea celei Dintâi străluminări a Creației, metafora primei „pietre” aruncate în Lacul cosmic, ce a născut mai apoi infinite cercuri în juru-i. Prima piatra-Aripă plonjând în Creație, dar și întâia piatra aruncată de Om în Creație. Ea- Nuca!
Nuca devine astfel un cuibar rotind de taine. Prin coaja ei ce prinde a se sparge pare că se aude toaca grăind, anunțând o răscolire ce și-a înfipt ancora nu în Culmea cu Arini, unde se pecetluiește rostul învățămintelor, ci în Sfânta Catacomba. Nuca și Fereastra în Lumină: Copertă în Copertă. Nuca- Inimă. Nuca- simbol de Punct din care s-au născut toate. Nuca ce așteaptă a fi despietrită, spre a-și elibera miracolul regăsirii pruncului din fiecare din noi. Pământul și Cerul în 2 jumatati de Nuca, cu Omul-Miez al Întregului. Minunat poem, cutremuratoare reprezentare! Pământul-uter cu Omul-prunc în el și Cerul-Cupola ce își protejează copilul, pe Om.
***
Astept în tacere, cu răbdare de lacăt ce se frânge în voioșie, spre dezlegare, vederea cadrinului. Pentru că iubesc cetina, iar rășina de conifer germinat în Munții noștri îmi este sevă unită cu sângele ce-mi umblă prin albiile-izvor ale trupului și ale inimii deopotrivă.
“Ceasul acestei Tări nu a venit încă”, spuneau Bătrânii. “Oricât de precare ar fi conducerile politice, oricât de mare ar fi criza Bisericii și oricât de avariat aparatul clerical, Dumnezeu i-a pregătit pe ai Săi, tăinuindu-i în penumbra, astfel încât mutația istorică va avea mișcarea sa deplin maiestuoasă. Lucrarea celor nevăzuți va fi evidentă (…)”- ( pag.235, “Lucrarea”, 2004 ).
“ -Blagosloviți și iertați, bunule Avva!
-Domnul și Măicuța Lui! “

Cu Inima,
Irina Petra Stroe

Post Scriptum.
Pășiți în Căutarea “Lucrării”. Citiți-o !
Re-Citiți-o și coborâți-o în inimă, ca pe o rugă.
Înțelegând lucrarea “Lucrării”, când veți pleca pleoapele voastre, între răsfoirea de pagini, vă veți întâlni cu NeAflații, cu Bătrânii Sfintei Catacombe acolo, în Nuca inimii voastre.

Tălpi de boltă

Din tăpșanele smerite ale firii ce te-adună
printre drumuri văruite, înnodate în cunună
de crucificate maluri, îți porți pasul nud, dar veșted
pleci din Lume, spre un Nume de alt plai, alt Rost de-a Fi
Și expediezi scrisoare către ruginite straie
ale inimii ce curge în ceasornic de văpaie.

Buzunarul clipei 0 când a fost de-a ne cuprinde
Peticitu-s-a cu acul Ceasurilor despletite
de fuioare ce țes doruri din alt Timp: 7 cuvinte.

Primul mestecă silabe din al pietrei bob de soare,
Cel de-al doilea e armura ce din zaruri ne dospește
Trei e prunc de zări și taine, ce lucrarea ne-o zidește.
Pe un leagăn de balada, 4 e cuvânt-arhanghel
5 despică universuri, spre-a ne reclădi în Punct.
6 uită ce-i Firescul și-l invocă pe Cuvânt
Și așa, din sacre flam,e ale cerului opaiț
Vine 7-le să urce un pământ spre Cer în trepte
Stă. Privește-n ochi pe oameni.
Îi iubește.
Ei așteaptă judecată.
Nu-i venit Acum să-i certe.

Irina Stroe

Father Kalistratos lives as a hermit above New Skete.

Rădăcină

Când marele drum ne-a făurit, mistuiam zările,
A vuiet ce îmi umblă pe potecile desțelenite ale inimii,
De vremuri cuminicate cu cerul, în tinda sorilor.
Dar asezată și cu Rost ne-a fost călăuzită tesătura privirilor.
Mai Devreme să fi fost, ar fi devenit prea Târziu.

Și rupeai din Ceas în Ceas, cadențat, freascuri,
Făceai foc cu ele în corturi de gând,
Poate, poate…o ajunge la mine țipătul crengilor frânte de mirarea așteptărilor.
Sau poate că acel foc mistuitor de umed
Era zăruit spre a-mi atinge artera
ce duce către cordul din cetățile ridicate-n genunchi de timpi,
de am rătăcit poteca întoarcerii la mine.

Nu ai ales pasul pe jos, ai devenit zborul
cu el te-ai îmbrăcat să vâslești în calea mea, bătrâne.
Îmi ești sămânță de mare ce din munți și-a rostuit căpițe de scoici
Spre a pescui izvoarele celor mai caste simțăminte,
germeni de alte lumi,

rădăcini din Chemarea ce suntem.

Dorul iubește smirnic

Un izvor își crucifică pietrele prin care-și arde Cărarea
doar atunci când apa ce-o poartă în seva-i de arse comete
uită ritmul sărutărilor cu Pământul.

Ce e Dorul? Dorul de astre. Dorul de tine.
Ce-o fi Dorul? Strig. Răspunde-mi!
Știu că stai cu fruntea ‘plecată peste văluri
ce nu își mai cunosc buzunarul și matca ciobitului de Ou.

La noi, Dorul e foame, e sete, e desțelenire.
La ceilalti, dorul a fost răpit.
Și în locul lui, au adus sfoara dependenței.
Legată la ochi.
Ciuntită și rece. Veșnic Ne-pereche.

Dar Dorul nostru nu e Dependența lor.
Ea, Dependența, de orice Fie, nu încape Omul.
Și nu miroase a cord ce bate în lutul minunii de A-l Simți pe Celalalt în Sine.

Dorul cheamă. Dorul zidește cu mâinile goale.
Dorul frământă inima, pentru a struni gândul.
Dorul pune Sămânță.
Dorul iubește smirnic. Dorul nu se clintește din el însuși.
Dorul te doare. Dorul te sfarmă în stoluri-cocori și te adună în site de icoană.
Dorul te re-naște. Dorul te pansează, dar refuza să te și vindece de Tine.

Dorul e harpă văduvită de corzi.
Dorul e daltă.
Dorul te răstignește, pentru ca, mai apoi, tot el să te învie.
Dorul are privire de prunc și vorba de Bătrân,
Dorul își plimbă toiagul prin arterele aripilor de inger
Și ne crește visul nădejdii în talpa lui A Fi.

În Șah cu Maya

Tipsiile de vremuri se sparg în colți de humă,
Sub greu cuvânt și epoci demult înfrigurate.
Și prinții acestor Vremuri dau lecții, stau semeți
În peștera uitării și-a beznei ce-i înghite,
Din viețiîși împletesc coroane de măslin,
De lauri și de roze, pentru un iz “divin”…

Ei spun că-mbracă stele doar cu a lor privire,
Și că respiră Altfel, c-au flori în zbor de gând,
În loc de simțăminte, ființa fluturi naște
Și că, de altfel, norul se-nvârte în jurul lor…

Le colcaie în plete nălucile flămânde
Și nu știu a Trăi, deloc nici a Simți.
Se târâie-n crepuscul și-n ei își fac morminte,
Înfrigurați de gândul ca nu știu a muri…

Și cât de Simplu este a învața pe… Simplu.
În Simplu să ne naștem, la fel să și murim.
Cu Simplu-îmbrățișați, să ne topim simțirea.
Că-n moarte e tot Simplu…gustăm nemarginirea…


În Simplu să iubim, cu Simplu să iertăm,
Și cât de dulce este sărutul, și el Simplu…
Iubirea…când e Simplă, nu e decât…divin.
Iar trecerea prin trepte se lasă c-un suspin.

Dați-vă jos coroana, vă înmânez trofeul…
Și lânge el, o Sabie de Crini și o Trompetă
Ce sună a Iubire, ce vaită a uitare
Pocalul cu rugină se varsă spre iertare.

Vă iert la fel de Simplu și Simplu vă iubesc.
Și cum tot de la El știu Simplu a iubi,
Vreodată, în alte timpuri, zâmbind, voi povesti
Despre a noastră Sete și al meu Legământ,
Ce-mi stă sculptat în Carne, în Suflet, în cuvânt.

Irina Stroe

Must Rășină-n Con de Noi

Știi, suflete, că muntele are o taină a lui,
O ține cusută cu sfoară de izvor viu și sălbatic,
În buzunarele sumanelor de codri
Și de iele
Ce le bântuie cugetul adumbrit
De răspântiile iubirilor desferacate de lege.

În ghemul unui con de brad,
Mi-am cernut odată, demult, pe Acasă,
Să-mi fie rășina licoare și scoarța lui,
Prag între lumi- pervaz dinspre mine spre tine.

Mi-e brâul de netimp legat cu os,
Iar sângele-mi a uitat firescul lui a curge
După datina lui ” așa se face”.
Scurmă în trup, ca să țâșnească apoi
În chemări de verb și de descântec
în nopțile cu cerul-Gală a fiorului înăbușit din coajă.

Și nu am mai plecat de acolo niciodată,
Doar în scurte pelerinaje răzbat
Luncile cele de dincolo de Bradul ce-mi este
Fortareață, inel de plecăciune și scrisoare.
Când pleoapa spre astă lume se închide,
Cobor în tine, frunza mea sacră, cu rost de conifer și de veșnicie.
Din cuptoare, îți scriu frenetic,
în ceas de noapte la tine, ne-apus la mine,
E scrisoarea pe care o vând zborului,
În fiece hotar de ceas 23,
La schimb cu 3 cofe pline ochi
Cu oglindirea privirii tale;

Se așterne sortită pervazului zugrăvit
În tipsiile neîncoronate ale șacalilor devoratori de baladă,
de doină înveșmântată în grai de mure coapte,
Șoptita sfânt sub țesătura fânețurilor ce miros a pământ plâns.
A must de iarbă. Și a tine.

Pana muiată în călimara cu dor tresare crud,
Înnoadă și despletește silabe, ce mai apoi prind a scârțâi
Sub cortina tăcerilor ce nu cuvântă pe hârtie,
Dar care urlă în sigiliul de ceară al plicului.
Ceara- ea, sită de zdrențe -trăiri,
Plic ce învăluie muțenia noastră
În roba de neuns rege al confesiunii.
Te dor. Și dorul te însoțește la răspântiile din mine.

Irina Stroe

https://www.facebook.com/irina.stroe

Când NU mai este „Degeaba” (…) Popas în strana inimii

Degeaba îi dai Omului să bea Apa când altcineva i-a dat înaintea ta sau…a murit setea în el, gândindu-se la Apa din căușul mâinii tale…
Degeaba îi dai unui suflet să bea din preaplinul inimii tale când veriga cordului său a cedat. Și degeaba îi întinzi rădăcina izvorului, drept ofrandă, când el îți cere un codru de pâine. Nu e nimic plastic în ce spun, e confirmarea pe care fiecare dintre noi o avem. Ne împresoară permanent lagune de bucurie sau de amărăciune. Și din acest punct apar fie zâmbetul, recunoștința, fie durerea, lacrima. Partea benefică, cea în care unul cere ajutor și celalalt îl primește, iar apoi învață a se ajuta pe sine, e cea ideala.

Abia când apare lacrima, se naște și tâlcul.
Lacrima celui care s-a simțit neauzit în Chemarea lui, durerea celui care, având nevoie de un „pansament”, a primit un „bisturiu” în schimb, neputința celui care nu a auzit la timp disperarea celui de lânga el.
În aceasta cascadă , nu avem doar UN suferind, ci DOI (cel puțin). Nu doar celui ce are nevoie de un sprijin emoțional, energetic (deși pe undeva, emoționalul cu energeticul se intersectează) material, îi lăcrimeaza sufletul. NU. Uneori e mai cruntă povara pentru cel care a stat și a privit dezinteresat, neimplicat la cel care se surpă langa el. Poate pe moment, indiferența poartă Masca perfectă, de „spectacol”, și atunci Lacrima celui ce plânge în fața lui, conștient sau nu, poate nu-l atinge. Masca își joacă excepțional rolul de Zid.
Dar impenetrabilul nu este garantat pentru veșnicie. Se vor aduna Mască dupa Mască, aidoma foilor de varză, până când povara Maștilor pe Chipul sufletului va fi atât de cruntă și de fierbinte, încât inevitabilul se va produce, chipul va fi ars, iar măștile vor cădea toate deodată, în efect de bumerang. Și vai…atunci. Cel care cerea „apă” sau „pâine” se poate considera pe sine fericit în fața celui care va purta pe vecie stigmatul lui „Doar Eu contez”….deși…deși…aparent, el poate părea…o ființă plină de devotament pentru toată Creația si elementele ei. Ține tot de „măreția” și arta de disimulare a măștii.
Dar când simțim că cineva are nevoie de ajutor, sufletul lui ne transmite acea strigare, dar el să nu o poată formula în cuvânt? Iar responsabilitatea destinatarului e să Simtă și să Știe să AUDĂ, să traducă, să descifreze „textul” primit…

Totul se petrece într-o Tăcere de Primordial. Nici unul din cei 2 nu vorbesc Cuvinte. Gurile lor nu vorbesc, dar Sufletele…ooo, da… ce Dialog amplu, balans sfătos în afara oricărui timp, plin de taine.
Ce-ar fi dacă am face un popas în strana inimii și am începe să „Auzim” sufletele , nu guri, nu minți, ci glasul inimilor celor ce ne înconjoară. Ochii, slova inimii omului îți spun totul despre acel Suflet. Acolo, în splendida magie sacră exista o cronica akashaa tot ceea ce a fost vreodată.
În acel ostrov de gând apar finețea și rafinamentul judecăților de valoare pe care le emitem, pentru a nu risca să introducem mentalul în conflict cu informația primită prin suflet.

” Nu e bine sa acorzi ajutor dacă Omul nu ți-l cere explicit”- spun unii.
Bun… și aici vin și întreb eu: noi, în câte momente ale vieții am primit Dar divin, „cadouri” de minunate binecuvântări, fără să știm că avem nevoie de ele ca de aer, fără să le cerem conștient Domnului în rugăciunea noastră; de care ori nu am primit de Sus sau de la semenii noștri „semne” de iubire necondiționată, când fie nu cunoșteam poteca strigătului de ajutor, sau, mai grav, dintr-un adânc orgoliu, pretindeam că totul e bine cu noi și de fapt nu era așa. Unii dintre noi nu știu să ceară, nu știu să urle când simt că se prăbușesc, când simt neputință, altii sunt prea mândri să recunoască, alții sunt atinși de timiditate și o sensibilitate extreme, alții ar primi sprijin necondiționat, dar nu vor ca, prin aceasta, să creeze perturbări în jurul lor, dezechilibre, împovărări. Și lista de „Categorii”, de rafturi în care ne împărțim cu toții, în Ceasuri din viață, se poate prelungi la infinit. De unde vin toate aceste dureri, nevoi, slăbiciuni ? Din răni de inimă. Din lipsă de Iubire. De înțelegere. De a fi Auzit. De a fi Ascultat.
Se vorbeste atât de semeț, de înalt despre arta perfecționării comunicării , dar câtă parodie este când standardele se ating doar de la gură la gură, nu de la suflet la suflet.  Acolo sunt Dialogurile autentice. Acolo e îngerescul din noi toți. Și tot Aici se pogoară Esența.
Societatea, cultura, umanitatea percepută holistic, dintotdeauna a lucrat cu Scheme- Etape-Categorii. Totul trebuie să fie Proces, totul trebuie să susțină Trepte, altfel nu e bine…Și adevărul e că…e bine doar până la un punct, dincolo de care, nu mai e în regulă nimic.

Doar în Etape credem, de Etape ne vom lovi și ne vom strivi. Numerologia e frumoasă prin ea însăși, avem vămile vazduhului, câmpurile subtile… și ele împărțite, multe din aspectele fundamentale ale Creației se traduc prin Număr, prin Categorie.
Dar Omul nu e Număr, omul nu e Cifră, oricum am lua-o: genetic, energetic, spiritual, carnal, e cu mult peste fiecare din acestea luate separat. Omul e și Cuvânt, e si paradisiac, e si teluric.

Așadar…să revin. Deschiderea noastră spre a auzi cu urechea Inimii vocea sufletelor din jur se face numai prin „bifarea” Rosturilor din lăuntru. Ca să putem Auzi, ajungem să „redactam” o recenzie a propriilor răni, cangrenele noastre pe care deseori le dosim frumos sub ambalaje sclipicoase, toate născute din surzenia noastră față de noi însine. Nu ne mai auzim nici chemarea sufletului, nici vocea curată a trupului,nici mentalul când ne strigă pe ton senin și sănătos.
Înainte de a dori să ajutăm întreaga Lume, să ne înfigem profund rădăcinile în pământul Miezului a ceea ce suntem, să devenim un arbore care va purta în el Rost de flori și Rod de umbra.

Dacă în noi nu a prins germene Sămânța vindecării, , riscăm să smintim și pe altii, să îi tragem după noi chiar mai jos de unde le-am perceput strigarea. Cât de așezat se simte Plinul când întelepciunea dă Rod în unire cu mărinimia, dăruirea și discernământul.
Vă istorisesc în final o parabolă. O Ghindă a căzut pe marginea drumului. Animată de sentimente altruiste, ea dorea să plece să ajute ființele din pădure. Tatăl ei, Stejarul, i-a spus : “ești încă mică și vulnerabilă. Fii prudentă, începe prin a te ascunde întâi în pământ, rădăcinile vor crește și atunci când vei deveni mare, vei fi folositoare”. Ghinda răspunse: “Tu ești o ființă fără inimă, rea, eu sunt plină de Iubire pentru creaturile din jurul meu ! Doresc să ajut,tată !!! “ Dar iată că un porc mistreț care trecea pe acolo a văzut-o și a înghițit-o.
Nici Tatăl-Stejar nu a fost de vină, pentru ca el și-a avertizat copilul-Ghindă, nici porcul, pentru ca aceasta erau Menirea și Rostul lui, să caute și să mănânce Ghinde.
Să nu rămânem pietre -deși până și pietrele vorbesc- când suflete în jur au nevoie de noi, mâine putem fi noi cei cu strigătul în furtuna sufletului, să ajutam cu discernamant și fără așteptări, necondiționat. Dar în depline conștiință și conștiență, asumat. Și cel mai important e ca acel suflet să fie ajutat să ÎNVEȚE să se poată ajuta singur mai departe. Dăm mâna salvatoare ,oferim din suflet și în armonie, cu echilibru și în Iubire, nu dăm Lecții de viață, pentru că pe acelea, ni le da Cerul, iar apoi , “lasam omul să pescuiască singur, nu-i mai dăm noi direct peștele”.
Pentru că “dându-i mereu peștele”, neinițiindu-l în frumusețea „Lacului” și nepunându-i efectiv „Undița” în mână, riscăm să îi facem mai mult rău decât bine, prin crearea unui string, a unei dependențe între noi și el. Și ce își pierde acel suflet în primul rand? Ce este mai valoros, libertatea.
Rândurile de mai sus nu îmbracă o expunere pretențiosă, ci trăirea unui om simplu, care încearcă, ca fiecare din noi, să îsi ” cizeleze” Auzul, spre a întelege Graiul Sufletelor.
Voi pune ultima pietricică a acestei Episole către voi, dragii mei, printr-o remarcabilă afirmație a lui Garcia Marquez: am învațat că un Om nu are dreptul să privească pe al Om de sus decât atunci când trebuie să se aplece, pentru a-l ajuta să se ridice.

Irina Stroe

https://www.facebook.com/irina.stroe