“ Măi, să aveți răbdare ! Numai prima durere o simți, restul suporți cu ajutorul lui Dumnezeu.” Părinte Arsenie Boca

„Cuvântul lui era precum tunetul, pentru că viața lui era ca fulgerul.”
( Sfântul Grigorie Teologul despre Sfântul Vasile cel Mare )

de Irina Stroe

Sunt 6. 6 clopote în inimă de Catedrală. Iar al 7-lea Clopot va bate din piatra vie a Chiliei săpată în Stâncă, sus, la Sâmbăta. Așa simt. Asumat grăiesc. Stânca pe care de 17 ani o urc și o urcă atâtea alte suflete cu mintea coborâtă în inimi, iar cugetul înălțat în tainele zărilor. „Fereastra către Sâmbăta” de Sus, cum a fost numită, fereastră mistică cu Pervazul- Arbore de rug aprins în pieptul Munților, astfel au văzut-o ochii mei de copil, adultul de azi. Cu toții, călăuziți de același dor de cer și de el. De Bătrânul care, în smerenia sa, nu chema oamenii la el prin glas, ci îi desprindea de prezența sa fizică, spre a-i uni cu el însuși între iubirea lui Hristos prin rugăciune. Nu hrănea dependența, legarea de el, ca și Părinte și om, ci îi educa în duhul lui Iisus, spre a fi uniți cu El, prin crucea primită de fiecare în drumul vieții sale.


„ Cel ce urcă pe Munte, nu stingherește cu nimic pe cei care umblă încă pe vale (…)
De ce vin oamenii aici? Vin pentru cuvântul lui Dumnezeu. Și unii mai vin ca să învrăjbească. Grăbiții întărzie, căci relele intrate în 30 de ani nu ies în 3 zile sau în 3 minute, trebuie răbdare pentru o vreme mai lungă. Cine are răbdare, ajunge la o mai bună cunoștință de sine și de Dumnezeu.
Nu vrea Dumnezeu să te lase în întuneric, ci te mai trimite la școală. Faci 1 pas către Dumnezeu, iar Dumnezeu face 100 de pași către tine. Cât trebuie să treacă până ce Împărăția lui Dumnezeu cea dinlăuntrul nostru capătă evidența supremului sens al vieții acesteia?

Spune-le să nu moară în neștiință. Pâinea și Adevărul sunt condițiile existenței omenești. Nu umblăm pe 2 cărări, ci intram pe 2 nivele! Ne întâlnim în Prezent cu Viitorul Trecutului!”- Părintele Arsenie Boca
Pe 25, apoi în 30 Noiembrie și în atâtea veacuri câte vor urma, 6 clopote dintr-o Corabie ce așteaptă tăcută de 2 milenii de istorie ( când ruginită, când în glorie) își vor uni graiul cu vocea martirilor, eroilor, mărturisitorilor încununați de spinii luminii, în haine de zeghe. Zeghe vindecătoare pentru noi, cei de Acum, dar însângerate pentru ei, sfinții noștri neîngenuncheați pentru Hristos. Iar al 7-lea clopot- zic- va bate din Vârful cu dor de cer, stâncă ce poartă în ea urma daltei inimii Părintelui Arsenie. Chilia Părintelui Arsenie era vegheată de candela nestinsă a 7 icoane, după cum și Catedrala Mântuirii va avea pe lângă cele 6 clopote, un al 7-lea glas- grai de bucium din Munți, unit cu toaca vremilor. Chilia Părintelui de la Sinaia și Atelierul de pictură au fost asemănate cu gura peșterii de la Horeb a Sfântului Prooroc Ilie și cu turnul cel de veghe al Sfântului Prooroc Avacum, spații ortodoxe pline de har, de taină duhovnicească.


“Când l-am văzut…, m-a străpuns ceva în inimă.”- așa a fost. Așa este și Acum.Copilul anului 1985, înmărmurit a reținut lumina, seninul privirii de Cer a Bătrânului Arsenie, ochi care în veșnicie îmi vor aduce aminte de acel Acasă tăinuit în inima fiecaruia dintre noi. Dacă adultul de Azi ar fi fost în micimea copilului de Ieri, poate ar fi avut îndrăzneala și lacrimile acolo răzvrătite, în pragul sufletului, și ar fi cuprins într-o îmbrățișare de prunc pe Bătrânul aplecat pentru a cântări în palma-i brăzdată de adânci ceasuri, o mânuță stângace de copilă.
Dar plecarea Părintelui, trăită conștient abia peste ani, când am resimțit și întâlnirea de pe peronul Sinaiei la adevărata intensitate a cutremurării, a dat ultimul glas unei arderi lăuntrice de necuvântat.
Pe 29 septembrie, cu 2 luni în urmă, ne-am întâlnit tot în aceste pagini de spirituală Românie, la un cuvânt de veghere asupra tainei nașterii unui Părinte de Neam.
Astăzi, 28 noiembrie, ne cheamă Părintele Arsenie dincolo de deceniile trecute, spre a-i fi martori tăcuți plecării pe cărarea cea îngustă, dar rostuită întru mântuire, a Cărării Împărăției. În această zi ( zi-capăt de Punte spre alte 2 zile de adâncă cutremurare a ființei: 30 noiembrie: Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului și Pomenirea Sfântului Andrei, apostol al neamului românesc, și 1 Decembrie: Ceas de Unire ,Ceas de batere de Toacă în Cer și pe pământ spre trezire și numărare de 100 de Clipe-atingeri ale veșniciei ) s-a stins Părintele Arsenie la Sinaia spre a se aprinde în lumina sfântă a Cerurilor, ca un „Inger cu candela de aur”, cum în adevăr a fost numit de către Episcopul locțiitor al Daciei Felix, Daniil Stoenescu.
28 noiembrie, zi de plecare a Părintelui, stă parcă simbolic sub semnul îndemnului: „Pe aici nu se trece!”,tradusă în ortoxie. Deviză lansată de Eremia Grigorescu, general de artilerie, comandantul trupelor române în bătălia de la Mărăşeşti, ministru de război, erou al primului război mondial în luptele de la Oituz şi Mărăşeşti (1916-1917). Generalul mult respectat de Regina Maria pentru demnitatea și credința sa în neatârnare, s-a născut în aceeași zi, 28 noiembrie, dar an 1863. „Pe aici nu se trece!” nici pe vreme de război, marca generalul Eremia Grigorescu istoria, și, în același rost, „Pe aici nu se trece!” și când e vorba de credința străbună, o fundație-Testament predată nouă de Părinte- un crez pe care trebuie să îl ducem mai departe nu doar ca pe o datorie, ci din trăire, întru simtire și cercetare de noi înșine și de Rădăcini străbune.


Un „Pe aici nu se trece!” în duh de pace strigat, după cum minunat spunea Sfântul Serafim de Sarov: “ fiule, adună duh de pace în jurul tău și mii de suflete se vor mântui în jurul tău.“ Părintele avea o apropiere de inimă aparte față de Sfântul Serafim și cu evlavie cuvânta despre acest sfânt: “Sunt ucenici ai lui Iisus în care cerul a prins rădăcini adânci. De aceștia a ascultat până și firea neînsuflețită. Taina lor e aceasta- prin nevoință și dar au dobândit o ascultare desăvârșită de Dumnezeu. Au făcut mai întâi liniște în firea lor. Și spun părinții: cine ascultă de Dumnezeu, și Dumnezeu ascultă de ei.”
În aceeași zi, dar an 1918, la Cernăuți, Congresul General al Bucovinei, constituit din reprezentanți ai românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor, a votat cu majoritate zdrobitoare “unirea necondiționată, pentru vecie, a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”.
A scrie despre viața și drumul, misiunea Părintelui Arsenie e urcare de Munte, după cum am mai scris în paginile articolului din 29 septembrie, dedicate nașterii Bătrânului. A scrie, însă, despre ziua plecării Părintelui de aici și mutarea lui în Cerul de unde a promis încă de pe pământ a se ruga pentru ridicarea, șlefuirea cugetului, despietrirea inimii-rădăcină a acestui neam românesc este și mai plămăditor de trăire. În acest ceas se împletesc parcă toate treptele vieții Părintelui cu etapele de prezent prin care poporul roman trece Astăzi, amintind de un Ieri.
Părintele Arsenie Boca, un “Prooroc puternic în faptă și în cuvânt…”( Luca 24, 19)- asumată asociere. Ce este un prooroc, un profet, până la urmă? < Profetul exprimă și surprinde energia cea mai curată și sfântă a neamului, pe care o captează, o concentreaza și o canalizează orientând-o înspre Cel ce este Alfa și Omega. Proorocul este luat DIN Neam, PENTRU Neam, el este rânduit să fie conștiință trează a Neamului.Profetul își adduce neamul său până la poalele Sinaiului sau Taborului, unde vine ca martor la Schimbarea la Față. Neamul Profetului este atât cel din care răsare omul lui Dumnezeu, cât și cel la care este trimis uneori. >
În acest amplu plan de distrugere a vieții religioase creștine din România, a fost și Părintele Arsenie verigă puternică și foc viu în cuvânt, faptă și mărturisire de Hristos. Vacanțele și întâlnirile spirituale pe care studenții le organizau la Sâmbăta dupa 1946 au fost considerate un pericol iminent pentru intențiile de viitor ale comuniștilor, în formarea..Omului Nou. Verticalitatea morală și profunzimea lăuntrică a Părintelui a ridicat suflete, dar a și cutremurat pe mulți opozanți ai acelor vremuri. < Părintele a fost cercetat întotdeauna pentru popularitatea pe care a avut-o, fiindcă se banuia că acolo unde este o adunare de oameni atât de mare, trebuie să existe și instigație. Adevărul este că în mijlocul mulțimilor erau și unii care nu veneau pentru formarea lor religioasă, ci ca să găsească în spusele Părintelui vreun sprijin al convingerilor sau ideilor lor. Și erau câte unii care răstălmăceau și interpretau greșit vorbele- cum facem atâția și în present. Un alt motiv de cercetare a mai fost și faptul că unii au venit să-I ceară sfat și ajutor și era destul să declare că s-au întâlnit cu Părintele Arsenie , iar toate acestea erau trecute în Dosarul Bratu. Ca ultimă dovadă că niciodată n-a îndemnat la revolt, stă răsunsul pe care l-a primit Maica Zamfia Constantinescu- pe atunci stareță Mănăstirii Prislop- în anul 1959, când s-a petrecut scoaterea forșată a călugărilor și călugărițelor din mănăstiri. În fașa dispozițiilor primate, am fost de părere să ne opunem. Părintele a spus atunci monahiei Zamfira: “ N-ai dreptul să antrenezi poporul într-o persecuție, de unde știi câți sau câte vor rezista în pușcărie? “>( mărturisire din “Notă asupra ediției”, Cărarea Împărăției).
Părintele Nicolae Streza povestea, referindu-se la aceeași prezență plină de putere și de dragoste, totodată, răbdare și înțelegere pentru omul simplu: “ Prin 1952, când Părintele a fost la Canal, cei de acolo, ca să-și bată joc de Sfinșia sa, l-au băgat într-o baracă cu delicvenții de rând. Rezultatul a fost că delicvenții s-au întors de la faptele lor rele, văzându-l și ascultându-l pe Părinte, și au ajuns să-l ocrotească chiar. Când trebuiau să lucreze, să sape sua să care cu roaba, ei îl scuteau pe Părinte de munca pe care trebuia să o facă, lucrând ei în locul lui, desi Părintele nu le permitea. Erau cu toții cronometrați să vadă cât au lucrat. Deseori, Părintele lucra și el pentru alți deținuți care, slăbiți fiind, nu puteau să-și îndeplinească norma. Iată ce influență a avut asupra unor delicvenți de rând un om al lui Dumnezeu! “
Părintele Arsenie a croit punte în duh și punte de cuvânt viu între Biserica luptătoare și Biserica păcii lăuntrice, cea izbăvitoare a Sfinților. Părintele Arsenie nu aparține deceniilor trecute, el este prezent în destinul acestei țări prin cuvintele și faptele- mărturii ale sfințeniei, dar mai ales prin vegherea, de Acolo, de Sus a pașilor pe care acest popor, jumătate îngenunchiat, jumătate în răni sângerânde și cicatrici nevindecate, încă îi face spre a se elibera în primul rând de el însuși. De ce acest? Pentru că urcarea nu e în adevăr împlinită, nu e autentică, dacă nu coboară a priori în lăuntrul sinelui, miezului unde toate tulburările apar. Pentru ca, mai apoi, ele să iasă la suprafață sub forma a diverse disensiuni și dezechilibre. Așa cum se petrec toate la nivel de unic om, la fel se întâmplă și la nivel de mare comunitate, de Neam.
Pe Părintele Arsenie l-au căutat oamenii în timpul vieții la Sâmbăta, Mănăstirea Brâncoveanu, la Prislop, la București, la Biserica Sfântul Nicolae, Drăgănescu, la Sinaia, peste tot pe unde pașii Părintelui erau- îl urmau și sufletele care îi simțeau cuvântul viu și puternic. După plecarea Părintelui la Domnul, nu au scăzut în număr cei care îl caută pretutindeni, atât în locurile unde Părintele a poposit în viața, dar mai ales în câmpul rugăciunii. Deseori, pelerinajele la Prislop, la mormântul Părintelui, acolo unde vin suflete-mii în orice zi din an, amintesc de o scurtă povestioară a Patericului, dând astfel Sens și Rost și prezenței cu toată ființa, trup și suflet, la crucea mormântului: “ Un bătrân ședea în pustie, departe de apă ca la dousprezece mile. Și mergând într-o zi să aducă apă, s-a supărat și a zis- de ce este nevoie de osteneala aceasta? Voi veni și voi petrece aproape de apă. Aceasta zicând, a simțit pe cineva, venind către dânsul. Și întorcându-se , l-a văzut pe cel ce vena după el, că îi număra pașii. Și l-a întrebat bătrânul- cine ești? Iar el i-a zis: îngerul Domnului sunt și sunt trimis să număr pașii tăi și să-ți dau plata. Aceasta auzind bătrânul, întărindu-se cu sufletul, s-a făcut mai osârduitor. Și a mai adăugat încă cinci mile, adică a locuit și mai înăuntrul pustiei, departe de apă, încă șaptesprezece mile.” ( Pateric XXI, 9 )
E puțin spus că Părintele Arsenie Boca a fost iubit de oameni, fie că îi întâlniseră ca Preot monah, în șederea din Mănăstiri, fie în perioadele de detenție sau de urmărire permanentă, în așa zisa libertate. Părintele a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții, în pofida faptului că până și acei agenți au înțeles că apartenența părintelui la legiune nu era reală și nici fundamentată pe argumente solide. Dup scoaterea din monahism, Părintele Arsenie a renunșat la însemnele exterioare ale monahismului ( rasa, barba) și se îmbrăca elegant, ca un om de lume, așa cum erau indicațiile regimului. Regim care credea că, odată schimbată înfățișarea exterioară, și omul devine altul, cu totul. Câtă înșelare! Cine l-a privit în lăuntru pe Părintele Arsenie, a văzut în el același călugăr plin de trăire duhovnicească și de putere în cuvânt. De aceea, oriunde l-au purtat pașii, până la trecerea la cele veșnice în chilia de la Sinaia, o mulțime tăcută l-a urmat pretutindeni, în căutare de ajutor duhovnicesc. O mărturisire anume, de la Centenarul nașterii Părintelui Arsenie, cuprinde chintesența emoției unul suflet, de a-l fi cunoscut: “ E foarte greu să exprimi lucruri care sunt de neexprimat. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui pe tine, simțeai, știai, nu știu de unde știai, nu știu cum simțeai, dar erai sigur că te privește lumina. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulți- că te privește lumina. Tot sufletul plin de înțelepciune, plin de credință, plin de dragostea pentru om, toate acestea erau în privirea lui. Prezența Părintelui pentru cei ce-l aveau alături însemna trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui. Dar era și foarte aspru. Însă în acea lumină, până și asprimea părea dulce. Cine a trecut prin ceva similar poate să înțeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt”.


Plecarea Părintelui în veșnicia Împărăției pe care încă de pe pământ a surprins-o, fie în pictură fie prin puterea cuvântului, s-a împlinit sub semnul unui Mesaj rămas viu, foc nestins lăsat testament:
“10 Legi ale Înțelepciunea- 9 să taci și 1 să vorbești, iar atunci puțin.
Glasul conștiinței e un grai tăcut, o chemare lina, pe care o auzi sau înțelegi când vine din lăuntru, dar vine dincolo de tine, de la Dumnezeu. Cuvântul „conștiință” înseamnă „a ști împreună”, la fel, iar cei ce știu împreună, la fel, sunt Dumnezeu și Omul. Capătul conștiinței care e la Om,s-a îmbolnăvit, dar capătul conștiinței care e la Dumnezeu strigă din noi către Dumnezeu.
Ștergerea greșelilor ne obligă la întârzierea în viață – nu putem intra fiecum în Împărăția luminii- ne-ar arde. De aceea trebuie să ne răbdăm și pe noi înșine, nu numai pe alții, așa cum suntem, dar strigându-L dintru adâncuri de conștiință. Până când Lumina- Iubirea-Desăvârșirea, ne va face „cu vremea” asemenea ei.
Când te întâlnești cu Iisus, te întâlnești cu Răspunsul ! Punctul la orice Întrebare. STAȚI UNIȚI: TURMĂ ȘI PĂSTOR! Vremurile vi-o vor cere. ”
Părinte Arsenie Boca, 3 octombrie 1985, Sinaia.

Irina Stroe

Sursa articol- https://evz.ro/arsenie-boca-prima-durere-simti.html

Reclame

„ Cu noi este Dumnezeu! Înțelegeți, neamuri, și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu !”

„Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”, spunea Mihai Viteazul în discursul după intrarea triumfală în Alba Iulia, 31 octombrie 1599. Ce timpuri, ce cuvânt viu, ce Om, ce suflet de Român! Înfăptuitor al unirii nu doar de granițe, ci de suflete.
Anul 1916. Forțele germane traversează Carpații dinspre Transilvania, se pregătesc să ocupe Bucureștiul. În acest timp, guvernul Țării și Statul Major plănuiesc în secret plecarea la Iași. În același timp, guvernul încredințează o misiune de maximă importanță unui preot și unui profesor.

Un Ceva anume trebuia salvat din fața ocupației străine. Nimeni nu banuia ce anume purtau cu ei în secret. Acești 2 oameni aveau misiunea de a salva de la Târgoviște un tezaur de suflet al neamului românesc- capul lui Mihai Viteazul, “primul care a strâns într-o singură mână toată suflarea românească.”

Ștefan cel Mare și Sfânt, Mihai viteazul, Sfântul Andrei Șaguna, Mitropolit al Transilvaniei- nume de profunzime, Oameni-Trepte care au clădit, în veacuri, visul devenit astăzi adevăr și Realitate- Catedrala Mântuirii Neamului.
Veacurile au curs apoi peste Neam. Și s-a născut pruncul Mihail. Nu-l înviem noi pe Eminescu. Zic. El este viu prin graiul său ce sfarmă veacurile.
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, acesta era ordinul sfârșitului de secol XIX. Și chiar dacă, l-au potolit, fizic îngenunchindu-l, sufletește nu au avut izbândă. Glasul lui s-a auzit și mai puternic, în Timp. În oglindă, peste veac, la fel ni se încearcă și nouă muțenia, spre a împiedica ridicarea în cord de capitală a unei Coloane de Infinit a ortodoxiei românești, mărturisire vie de Hristos. Cât de cutremurat ar fi acum un Brâncuși al altor vremuri, să vadă cum simbolul durerii, al martirajului, dar și al Învierii- care este Coloana Infinitului- s-a unit cu vocea străbunilor într-o mărturie de credință așezată la poalele veșniciei, o mărturie plămădită din cărămidă și duh: o Casă pe pământ, oglindire smerită a acelui Acasă din Ceruri- mult răbdătoarea catedrală, cuibul sufletului românesc.


Dar acestor voci vom răspunde cu așezare și pace în stare, invitând la o cutremuratoare călătorie în timp, să ne aflăm prezenți întru totul și în adevăr la contextul istoric în care germenele nașterii unei Catedrale a cerut să ia ființă. Pentru că, așa cum spunea Părintele Arsenie Boca despre cuvinte, că sunt făpturi vii care au menirea fie de a ridica fie de a distruge un suflet, la fel și clădirile sunt purtătoare de Mesaj, de Simbol și de Rost, prin menirea pentru care sunt ctitorite. Iar scopul va insufla duhul și starea celor ce vor păși nu doar între ziduri de piatră, ci între ziduri trăinde de istorie.

“Noi, românii, formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională.
Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.
Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat. Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin.
Noi susținem ca e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin strâine legi și străine obiceiuri.” (Mihai Eminescu)


Cu pas mărunt, dar așezat pe cărarea istoriei, haideți să ne asumăm un act de curaj și sa ne cercetăm cu îndrăzneală rădăcinile creștine, cele atestate oficial, la întâlniri de Sinod. Că suntem fii și fiicele în duh ai Apostolului Andrei nu mai e o taină pentru cine cunoaște istoria devenirii noastre spirituale. Dar descoperirea minunată este că, la Sinodul Ecumenic de la Niceea, 325, primul de altfel, noi, românii de astăzi, am avut un reprezentant, un episcop venit de pe aceste plaiuri, pe atunci Goția ( după invazia goților, Dacia Traiană a luat numele de Goția). Părintele Teofil îi era numele. Așa ne-a fost o treaptă dintre primele, dar nu întâia, trepte pe scara urcușului duhovnicesc pus sub semnul creștinismului și mai apoi al Ortodoxiei.
Câteva zile ne despart de un Ceas cutremurător, magistral în istoria neamului românesc, atât spiritual cât și politic vorbind. Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului în aceeași zi cu pomenirea Sfântului Andrei, apostol al lui Hristos ce a înrădăcinat pe plaiuri dacice creștinismul și a Mitropolitului Andrei Șaguna, la doar o zi distanță de 1 Decembrie, zi de Unire și de Centenar, este o mărturie a așezării în firesc a Voii lui Dumnezeu.
Da, românii au demonstrat întotdeauna că se pot uni și pot fi puternici în momente cheie, dar avem și căderi în care arătăm cât de neopriți putem fi dezbinare. De ani asistăm la dispute, acuzații, vociferări contra înalțării acestei Cereri făcute în veac. Ar trebui să stăm cu frunțile în plecăciune în fața tuturor oamenilor de cultură ai secolelor trecute, în fața elitelor din politică, nu doar a fețelor bisericești care au înaintat această dorință spre împlinire. Ei au pus primele straturi de fundație ale Catedralei de astăzi, fără a pune în balanță ce anume altceva s-ar fi putut construi cu aceeași sumă alocată ei. De ce? Pentru că acele suflete, elite ale culturii, politicii, medicinei și nu numai ale Bisericii ortodoxe, au simțit înainte de orice valoarea spirituală, de netăgăduit a ceea ce urma să definească așezământul. Nimic nu poate fi pus în cântar lângă asemenea lucrare. Părintele Arsenie Boca spunea curat: <<Drumul care se numește: „ Lasă, mai târziu…” duce spre țara care se numește: „Niciodată…”. Așa face omul și Neamul cu amânarea mântuirii.>> Așa a amânat neamul românesc această înălțare, contopită cu asumarea, de simbol întru unitate și credință.
Aleg să parcurgem, așadar, împreună, un drum pornit încă din secolul 19. Primul glas al imperativului de a avea acest popor un spațiu al lui, comun, impunător, în care:
„…vom clădi biserică frumoasă,
Cât ține cerul bolta coviltir,
Să-ncapă neamu-ntreg sub patrafir,
Și să ne-aduci pe toți cuminecați acasă.
( Ștefan cel Mare către Daniil Sihastru, Radu Gyr)
a venit de la nimeni altul decât Mihail Eminovici al nostru, Mihai Eminescu al tuturor timpurilor, un apărător al Bisericii ortodoxe, pe care a numit-o „mama spirituală a neamului nostru românesc”.
Eminescu a recunoscut Bisericii meritul de a fi nu doar cea dintâi școală, ci și instituția care se îngrijește de formarea ca Om în societate, cu credință în valori și admirație pentru virtute. El a văzut în biserica strămoșilor o biserică națională și nu s-a sfiit în a vorbi liber și răspicat despre Iisus Hristos și Învierea Sa, precum și despre faptul că unicul drum viabil pentru poporul român este cel al creștinismului. Se tot vorbește despre Taina eminesciană, „cuibarul său rotind de ape” ale cugetului și ale unei simțiri ce transcende omenescul, teluricul, dar se pare că Taina lui Eminescu îmbrățișează în ea nepătrunsul la o și mai nedeslușită profunzime- romantismul său a purtat permanent în el Sămânța crezului străbun al ortodoxiei.
Se cere, așadar, o răsfoire urgentă de istorie pentru revenire la “Sâmțul ăl bun”. Să se priceapă clar, curat și în adevăr de unde se aude glasul înălțării acestui Simbol de Unitate și de Credință de neam. Nu nouă ne aparține acest glas, el este al strămoșilor. Și dacă ne învrednicim să ne unim vocea cu acest bucium al vremurilor, este spre trezirea și înțelepțirea noastră.
Vorbind de Eminescu, majoritatea are în vedere poetul, prozatorul. Dar câți știm sau câți vrem să știm că Eminescu este autorul primului dicționar de economie politică de pe pământ românesc, șlefuitor analist politic al vremii, gazenar ?! Despre latura pragmatică a geniului în vers puțin se vorbește. Și cât adevăr amestecat cu profeția ne-a rămas pentru a ne traduce umbrele timpului prin care Azi trece țara. Prof. acad. dr. Tudor Nedelcea, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socioumane „C.S. Nicolescu Plopşor“ şi pasionat de opera eminesciană are meritul de-a ne fi îmbogățit cu această inedită introspecție dincolo de lirismul binecunoscut al marelui om de cultură.
În 1881, când la București se discută înființarea unei mitropolii catolice, având drept argument central apartenența religioasă a regelui nostru, Eminescu ia atitudine în fața cercurilor austro-ungare și Eminescu a spus că regele Carol I trebuia să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale. Răspunsul lui Carol I a fost unul just și demn, nedând acceptul pentru ridicarea unei astfel de catedrale catolice. Pe Eminescu îl împresionaseră încă din 1877 ostașii întorși de pe câmpul de război din Bulgaria, din Războiul de Neatârnare, majoritatea rămași schilodiți pe viață, iar ideea înființării unui lăcas ortodox-Simbol al credinței străbune s-ar fi născut în memoria acestor martiri. Din respect pentru ei, în acea perioadă de durere a refuzat să scrie poezie, dar pregătea un curs de economie politică.

Acesta era Ceasul în care Eminescu a înaintat demersul înălțării unei Catedrale a Mântuirii de Neam și a expus în ziarul Timpul atât argumentele cât și soluțiile practice pentru a găsi fondurile necesare. Menționând mai întâi că pentru o perioadă, Eminescu a fost profesor de statistică la universitate, amintim că acesta a propus ca Loteria Națională să fie principalul finanțator și demonstrat cu date statistice cum ar fi viabil acest demers.
Dar ineditul discursului eminescian consta în genialitatea cu care, în scopul argumentării, devenea o enciclopedie de soluții, date și concluzii din diverse domenii. Nimic nu era propus la voia întâmplării, ci întotdeauna just demonstrat. Prof. acad. dr. Tudor Nedelcea amintea de o întâmplare devenită lecție pentru noi, românii, cei din timpul lui Eminescu, dar mai ales pentru noi, cei de Astăzi: dacă există o sintagmă care l-ar putea caracteriza pe Eminescu, aceasta ar fi „Eminescu – salvarea noastră, pentru că, dacă s-ar studia şi s-ar aplica ideile lui, poate ar fi altă lume.
Aş vrea să amintesc despre vizita unui ambasador al Braziliei la Bucureşti, un mare filosof şi om de cultură. A ajuns şi la noi, la Craiova, unde a primit titlul de doctor honoris causa. În discursul său a spus: „Vreau să mulţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume“. În anii 1970, într-adevăr, ritmul de dezvoltare economică a Braziliei a uimit lumea. Ambasadorul a şi justificat afirmaţia sa, afirmând că economiştii lor au cunoscut opera lui Mihai Manoilescu care valorificase pragmatismul economic al lui Eminescu.
Brazilienii l-au primit pe Eminescu prin Manoilescu şi iată-l recunoscut oficial de ambasadorul Braziliei, care a fost până acum trei-patru ani la Bucureşti. El a fost cel care a dat definiţia economiei politice. A fost un consens general încă de la moartea lui. La mormântul lui, un ziarist care i-a făcut mult rău cât a fost în viaţă a dat indicaţia: „Doar poetul să fie studiat“. Ei bine, această indicaţie a durat de la 15 iunie 1889, de la moartea lui, până în 1980, atunci când a apărut primul volum din publicistica eminesciană.”
Însă ideea lui Eminescu a prins primele rădăcini după proclamarea țării ca și regat. Carol I a promulgat atunci legea prin care alocă suma de 5 milioane de lei aur în scopul construirii unei catedrale naționale la București. Dosarul realizat însă conținea date contradictorii și proiectul a fost abandonat până în 1920, când, după înfaptuirea Unirii, regele Ferdinand I („Suntem datori să ridicăm în Capitala tuturor Românilor… Biserica Mântuirii Neamului ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam.” Regele Ferdinand- 10 mai 1920 ) și Patriarhul Miron Cristea reiau discuțiile și încep concursurile de proiecte. Problema apărută este din nou cea a concluziilor la care ajung studiile de fezabilitate. În privința liniei arhitecturale, s-a optat pentru stilul religios din Țara Românească, cu elemente bizantine, stilul Neoromânesc, linie în arhitectură care a ghidat inclusiv construirea Muzeului Țăranului Român.

Al doilea război mondial a scos din agenda politică a vremii acest deziderat, iar ulterior instaurarea regimului comunist a făcut imposibilă o reîntoarcere la proiect.
În 1990, se reia discuția despre amplasarea unei Catedrale Naționale, iar în 1999,la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în țară, Patriarhul Teoctist și Papa au binecuvântat crucea din Piața Unirii. După un șir de modificări în ceea ce privește locația viitoarei construcții-monument, în 2005 se alege ca amplasament final Calea 13 Septembrie, zona Palatului Parlamentului. O locație nu întâmplătoare ca și simbol și semnificație, dar aceasta va constitui tema centrală a altui articol.
S-a împlinit astfel ceea ce Nicolae Iorga îndruma: ”Puneţi catedrala undeva sus, în vază, puneţi-o la loc larg, deschis, unde e Arsenalul Armatei de exemplu”.
Și se împlinesc toate după voia străbunilor ! A străbunilor, repet. Nu este doar voia noastră, a celor care astăzi respirăm aer de Românie, paradoxal, unită și dezbinată totodată.
E an cu 100 de Ceasuri ale veșniciei în buzunarul prăfuit de lacrimi ale martirilor neamului. Haideți să intrăm cu toții în hora Unirii de-adevăratelea. Nu doar formal, nu doar prin discursuri, ci cu Inima. Așa simt, așa cuvântez. Doar astfel vom însenina amintirea celor care, cu 1 veac în urmă, ne-au așezat în pridvorul sufletelor, în Vatra ființei, întâia cărămidă din fundația Catedralei spre, dar mai ales, ÎNTRU a Neamului Mântuire.

Voi închide Partea 1 a acestei călătorii în istorie – mărturie de istorie și de credință- cu ceea ce gazetarul, economistul, cronicarul, prozatorul și poetul Mihai Eminescu ne trimitea Epistolă peste veacuri, încă din 1881:
“…nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta această pretinsă dorință care stă în contra istoriei noastre de veacuri, opunând toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și barbarie spirituală și morală.
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.
Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim „sans-phrase”; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.
Hristos a învins cu litera de aur a Adevărului și a Iubirii, Ștefan cu spada cea de flăcari a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, al românului mare. Cine combate Ortodoxia numai român nu e.” Mihai Eminescu, 1971.
Așadar, zic: să luăm aminte, noi, toți cei de Azi, la vocea cu duh de pace, dar demnă și fermă a celor de Ieri.
Aceasta, dacă ne dorim un Mâine vertical și întru Hristos pentru generațiile viitoare ale neamului.

Răvaș peste Timp

de Irina Stroe

( Amintind de ceasul Referendumului )

Ar fi de așteptat să încep Drumul epistolar cu o sintagmă de adresare către un auditoriu. Că așa se face când scrii o scrisoare. Se verifică: 1)o dată anume în timp 2) o localitate.
1) Data cade. Las epistola libera Timpului, oricăror timpuri, fie ca sunt „vremi” ce vâslesc spre trecut, fie că e vorba de cele care ne schingiuie prezentul sau decorează viitorul în culori pastel.

2) Locul e…Romania de pretutindeni. De peste tot scriu. Din văzduh, din inimi bătrâne, în trupuri tinere. De sub pământ, din izvoare, de prin Munti, din cimitire frământate cu rugăciuni ale tuturor sufletelor ce și-au ales bilet de trecere Dincolo mult înainte de vreme, pentru ca noi, cei de azi, să avem bucuria de a ne afla într-o țară încă unită teritorial (deși ciopârțită pe alocuri atât în frontiere, dar și sufletește). Se scrie din Satul cel de veșnicie născător, dar care astăzi nu se mai regăsește pe sine, din brațele mustind a lemn și a îndumnezeire a troițelor ce unesc răspântiile. Răspântii de drumuri. Răspântii de lumi. Se scrie de peste tot.
Dar se aude?!
Sătui suntem mulți de “dialogul” reconciliant din ultima perioadă, înveninat și mincinos dintre noi, ca oameni aparținând unui singur neam, dialog re-inventat sub cortina falsului, transformat într-un sinuos monolog despre ce înseamnă Firescul, legalitatea, umanitatea, dialog în care tentaculele dezinformării cel putin d.p.d.v.d istoric, cultural și spiritual stau în murdar amestec cu pângărirea a tot ce este mai sfânt în esența culturii și a destinului țării. În acest “feeric” context, aleg cărarea cea îngustă, neumblată și plină de scaieți și merg pe ea, chiar dacă știu dintru început că voi termina epistola cu spini în călcâie.

Nu mai povestesc „viilor” noștri despre ce este Referendumul, DE CE și PENTRU CE se „întâmplă” spre-a-se-împlini(…), ci vorbesc celor Plecați. Ei Aud mai clar decât noi. Ei nu mai pot vota, că tare întelept ar fi fost să cugete în locul nostru în aceste ceasuri de tulburare lăuntrica, dar și de cugetare. Nu ar fi avut nevoie de dezbateri, de poale-n cap puse, de zvârcoliri în tandem cu bocete de nerespectări de drepturi.
Ei ar fi ascultat calm , ar fi citit corect, ar fi pus întrebarea cea scurtă și la obiect. Și-ar fi făcut just semnul sfintei Cruci și întru aceeași tăcere, ar fi Simțit înainte de a Gândi ce înseamnă Binele pentru țară. Acei romani au murit pentru „Binele ăl mare”.
Le spun lor, așadar, pentru CE anume voi merge pe 7 octombrie, să aleg DA.
Argumentele legale și toate cele de context au fost expuse la nesfârsit. Din dorința curată și sinceră de a expune adevărul, am fost târâți într-o capcană. S-a dorit să fim „încurajați” să vorbim mult și dacă se poate, toți odată, spre a dilua forța Argumentului de miez. Ca și cum ar fi chin și efort sisific de a re-onora Firescul, ordinea bunului-simț, „sâmțului ‘ăl bun”, cum spuneau bătrânii noștri.
Drag soldat si blând martir mărturisitor, căruia zeghea ți-a devenit haină de lumină acolo unde cerul te-a primit Acasă, vouă vă recunosc în plecăciune că există un Rost pentru care se Simte acest Referendum într-un aparte fel.
E mai mult decât o acțiune cetățenească, e o șlefuitoare mișcare de reînnorire a legământului cu toți Marii istoriei noastre, de la Domnitori, la Părinți purtători de Tăceri întru adevăr, de la oameni politici ( cu adevărat educați în arta politică) la nume în știință, cultură, de la bătrânul Țăran la pruncul cel ce-și caută cuib la pieptul mamei.
Și suntem chemați la această reconfirmare de așezare în valorile universale, când?.. În An Centenar. Nu e o întâmplare, dragii noștri, că se petrec toate în acest An. E An plin, iar cel ce urmează va da pe dinafară de…plenitudine, nu doar de prea-plin.
Voi sunteți bine acolo unde ați plecat. Aveți cerurile- Acasă.
Noi, între timp, am intrat în Uniunea Europeana, o formațiune ce a apărut drept răspuns la nevoia de Pace și de bună întelegere între statele Europei, mult cicatrizate după cele 2 războaie mondiale și atâtea alte conflicte regionale. Statele Europei bătrâne, dar frumoasă și încă plină de taine, ale cărei valori le respectam în măsura în care și ea ni le respectă pe ale noastre, ca națiune suverană.
Mă întorc la noi. Încă avem cărți de istorie prin care putem sa ne redescoperim si putem transmite si copiilor noștri mai departe care ne sunt și care le sunt rădăcinile.
Avem încă Bătrâni în munți și alții, în ceruri, care ne-au lăsat testament de înțelepciune și ne re-aduc prin cuvântul viu la Sămânța a toate. Astfel, poate ar înțelege pruncii acest zbucium interior al nostru, de Azi.
Noi nu suntem în stare nici măcar să ne trezim. Iar trezire lină, fără cutremurare, nu prea e cu putință. Știți în ce văd tragismul, că voi ați plecat sub eliberarea unui sacru crez și jurământ, iar noi „curajoșii” Momentului, ne semnăm si moartea, soră cu sinuciderea, crimă asupra unei istorii complete, o moarte lentă, anesteziată de fantomatice crâmpee de oglizi care ne arată vag că ne-ar fi bine, cioburi în care una suntem și alta ni se spune că am fi.
Oare care moarte e mai justă? A voastră sau a noastră?
Anul Centenar, An în care singurul Proiect național care să încununeze istoria și să unească romanii nu doar a celor 100 de ani, ci ai mileniilor, e înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului, a fost lovit în toate simboluri-Cheie, de profunzime ființială.
Crize politice, circ si pâine, proteste și teatru (muult teatru), Biserica ortodoxă lovită mai mult decât oricând. De ce Biserica? Pentru că ea, place sau nu unora, ține neamul unit. Încă îl ține. Istoria o atestă. Credința e unica vie; au fost ceasuri de iad în care mărturisitorii noștri își ridicau în inima Biserică, pentru că nu o mai puteam găsi în monstruoasele lagăre. E nevoie de un Ștefan sau un Mihai să se ridice din morminte?
Nu s-au mai văzut brazii dintre buruieni, prin toată această ceața din cuget, ne-am uitat Bătrânii, Părinții cu care odinioară ne lăudam că ne sunt stâlpi ai credinței ortodoxe românești.
De ce e nevoie de întoarcerea la rădăcină? Il voi aduce cu noi pe Ernest Bernea care frumos și cu blândețe spunea: “ Viața morală progresează prin Legi, cu caracter juridic coercitiv, dar mai ales prin forța spiritului care depășește binele cotidian banal către zone purificatoare și tonice. Juridicul oprește formal răul. Abia conștiința și forța creatoare a spiritului nostru ”
În anul Revoluției, aveam 7 ani. Puțin pentru a cunoaște adânc experința vieții în comunism, dar îndeajuns pentru a avea amintiri clare despre: pictatul la lumina lămpii cu petrol, frigul din casă, coada de la pâine, dar și… mersul la biserică cu mama de mână, chiar dacă era sau nu era permis. Părinții ne-au dus și pe mine și pe fratele meu la locul unde “ copiii se întâlnesc cu sfinții”și înainte de Anul de prag al țării- și vai, ce “îndoctrinare” au comis bieții părinți și bunici cu noi(…)
După 1989, am devenit liberi. Tot ce era funcționabil, tot ceea ce ne asigura independența de resurse în fața oricărui alt stat, s-a distrus. Încet și asumat, ne-am vândut. Am fost vânduți… de noi înșine. De-ai noștri. De propriile alegeri.
Care a rămas, însă, singura temelie unde totuși poporul, așa beteag cum se afla, a construit? Biserica. Biserica din exterior și Biserica din inima românului. Și se va Vedea aceasta.
De aceea ultima lovitură se dă în miez. Ritualic parcă ales e Anul Centenar ca timp al spargerii valorilor care acum 100 de ani a făcut România rotundă și unită. Referendumul e corola a tot ceea ce se putea numi mișcare strategică de pe tabla de șah. Astfel încât, 1 Decembrie să ne găsească pe toți Iudă, vlăguiți, schimonosiți lăuntric, urându-ne între noi, cu literă stacojie lipită de frunți, în rușinea de a ne afla români, aici, la noi, Acasă, de milenii.
Votez DA la Referendum, de ce AȘA și nu altfel?
• Pentru că am în vedere toate argumentele de ordin juridic, deja dezbătute de ani de zile- fapt pentru care nu le voi mai enumera și aici. Sunt atâtea alte surse oneste unde pot fi aflate.
• Pentru că sunt un suflet ca oricare altul, un cetățean al statului român, plătitor de taxe și impozite, cu dreptul de a alege fără să fiu constrânsă, etichetată sau orientată spre altă Stare de fapt decât cea în care cu deplină asumare mă aflu.
• Pentru că omul este o ființă cu Rost în actul creației. Omul e creator atât prin pruncii cărora le dă naștere, dar și prin opera lui amprentată asupra mediului în care trăiește. Suma acestor amprente ale tututor oamenilor se numește civilizație. O omenire în armonie și echilibru este o omenire cu cât mai multi oameni responsabili de Actele lor. A nu se uita că actul creator, indiferent că e în plan biologic, (de a avea urmași), de idei sau în plan material, este unul spiritual și e condiționat de raportarea la valori și la moralitate.
• Pentru că am studiat cu pasiune filosofia și am scotocit în toate ungherele ei, întocmai pentru a desluși „de pe unde” se întrezărește lumina; și tot nu am cercetat îndeajuns. Iar în toată această incursiune în filosofie, cu matematica( mai ales geometria în spațiu și fizica mână de mână), Biblia și Viețile Sfinților au rămas cărțile de căpătâi. Aici am aflat rezumatul la tot ce înseamnă înțelepciune și Dumnezeu, din tot ceea ce am citit și voi citi sau trăi vreodată.
• Pentru că am trecut granițele țării, reprezentând-o cu emoție și mândrie că aparțin acestui neam și nu altuia. Iar această cale a studiului nu din datorie, ci din Bucuria de a căuta, m-a adâncit și mai viu în crezul meu străbun. A fost pârghia cea mai onestă, crudă deseori, ce m-a convins că între A Ști și A Simți stă mărturie atât: prețul unei singure și inefabile Secunde, nu biblioteci citite.
• Pentru că la un anumit ceas, 2 monahi: Părintele Teofil Părăian și Părintele Justin Părvu au sfătuit-o pe copilă să nu părăsească țara, chiar dacă i se va propune, prin studii, și bine a făcut că a ascultat sfatul Bătrânilor. Așa a fost, după cum au spus.
• Pentru că de la Memorialul Gherla mă și ne privește pe toți din familie un Părinte, Petre pe nume, unchi după mamă, al cărui nume îl port cu răspundere și plecăciune de conștiință. Părintele Petre Focșaneanu a ales să nu se dezică de valorile creștine, cu prețul vieții. A murit după 2 luni de torturi și izolări, primite drept răspuns la cutezanța de a fi slujit Sfânta Liturghie în noaptea Învierii, pentru frații de celulă și pentru „eroarea capitală ” de a fi corespondat cu Nichifor Crainic.
• Pentru că sunt mamă și soție. Sunt suflet. Sunt femeie și cred în instituția familiei tradiționale NU românești, CI a Familiei tradiționale. Și Punct. Unica existentă în valorificarea și dăinuirea Firescului.
Avem nevoie de o lege care să reglementeze Școala, să mai gătăm cu construcțiile pentru multinaționale și să facem școli confesionale serioase.
Avem nevoie de o asociație de juriști creștini care sa se bată până în pânzelor albe pentru drepturile creștinilor.
Avem nevoie de comunicatori profesioniști ai Neamului și al valorilor ce dăinuie de milenii pe acest pământ.
Avem nevoie de directori de programe care sa scrie programe pentru fonduri europene, astfel încât activitatea socială a Bisericii să poată fi susținută independent de Stat.
Și mai sunt multe pe care le vreau și de care avem nevoie, dar nu le pot spune aici (…)și nu acum.
Indiferent de cele se vor petrece după Referendum, ceva tot știu.
Și nu știu, pe cât simt: tot acest Ceas de alegeri asumate și de ne-lepădare ne-a UNIT și ne UNEȘTE pe toți cei cu aceleași valori, în același duh.
Uniți necondiționat, uniți de ceea ce Simțim și de crezul nostru. Să ne fie alegerea înțeleaptă, iar sensul ei, rostuit.
Tăcerea întru trezire să ne fie. Mai puțin cuvânt vorbit și mai multă Faptă.
Doamne, ajută! Și iartă-ne, Doamne!

Irina Petra Stroe
România, 2018. An Centenar.

Sursa articol- http://www.ziaristionline.ro/2018/10/05/ravasitoarea-scrisoare-catre-romani-a-unei-tinere-care-marturiseste-ce-va-face-la-referendum/

“O viață avem, români, și-o cinste!”

Mai știm oare să fim Bucurie?

Trăim Anul Centenar. Românul, în miezul ființei sale, este matcă de 3 izvoare în spirit: creștinul, poetul și luptătorul, iar acest Întreg ar trebui să se umple de Plinul a tot ceea ce se face ȘI de Bine între frontierele țării. Să dăm mai tare Ortodoxia, din butonul inimii! Să ne auzim credința în grai arhitectural de clopote, din a Mântuirii Catedrală, cu Bucuria dăruirii, cu dorul de Frumos și pacea șederii lângă focul credinței care a hrănit de milenii suflete. An Centenar: eternă reîntoarcere la rădăcina creștină, strigăt de bucium din conștiința Străbunilor, strigăt unit cu inocența, cerescul Copiilor acestui pământ bun și frumos. Dar pe care, neiubindu-l, îl sărăcim prin orbire și neasumare.

Drag suflet inimii, poetul Grigore Vieru, avea o vorba. Scurta și înțeleaptă cât rafturi de bătrâne biblioteci: „Ca să fii român, trebuie să poți!”. Adică, să te lași pe tine însuți a TE trăi românește. Aceasta se întâmplă când topim zidul judecății constante îndreptate spre exterior, când lăsăm firul de nisip din ochiul vecinului și devenim preocupați de bârna ce stă să ne ia Vederea, autoeducându-ne inima și cugetul să întrezărească Frumosul. Avem mult Frumos în România celor 100 de ani și a mai bine de 2 milenii. Dar suntem ademeniți șă vedem numai gunoiul propriei noastre amorțeli de conștiință, lăsându-ne ochii bandajați, mergând încolonați în a percepe golul, rareori plinul din întreg.
Avem sădită în brazda acestui neam rodnică Sămânță, în jurul căreia s-a sculptat în timp unitatea de neam, de credință: Biserica Ortodoxă, păstorită din septembrie 2007 de PF Părinte Patriarh Daniel, Părinte care a dinamizat Instituția Bisericii, păstrând Legământul viu cu valorile creștine dăinuitoare de milenii și cu istoria particulară a țării. Despre PF Părinte Daniel se pot scrie pagini privind amploarea studiilor, profunzimea, nivelul cunoașterii, dar aceste informații sunt la dispozitia oricarui elan primar de curiozitate. Mă întorc, însă, la anul 1980 , când PF Părinte a susținut examenul de Doctorat și Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloaie l-a văzut cu inima pe tânăr, ca fiind „pătruns de dorința și râvna de a trăi o viață teologică de adâncime duhovnicească. Nouă asemenea oameni ne trebuie, oameni care să trăiască în învățătura Bisericii noastre. Spiritualitatea adevărată a preotului aceasta este: să trăiască în așa fel încât să poată răspunde și întrebărilor omului de Azi, dar să rămână și preot adevărat. Cu o preoțime fără cultură teologică și fără trăirea demnității și misiunii sublime a preoției se va ajunge la îndepărtarea poporului credincios de Biserică”.
În România se construiesc biserici, mănăstiri dintotdeauna; cu cât perioadele de asuprire au fost mai crunte, cu atât și Rostul înălțării acestor scări spre Cer dospea mai înflăcărat. Din acele vremuri ne-au rămas mănăstirile, schiturile ce brăzdează țara. Aici sunt țesute vocile străbune în arterele sângerânde ale neamului. Din pereții pictați în vopseluri de rai, contopite cu sfinte icoane, țâșnește Ruga strămoșilor, plămădită cu lacrimi și sânge.
Deși ne despart 2 decenii de această mărturie, rămân memorabile și cu lecție în prezent ( pentru noi, aceia care punem pe cântar un solemn și Sfânt Simbol Național al tuturor vremurilor cu echivalentul în kilometri de autostrăzi, număr de școli și spitale) cuvintele PF Părinte Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei, amintind despre Sfântul Stefan, cel “care nu se simte liber în toată Moldova lui” sfârtecată în trup de glie, subliniind că noi suntem cei cărora ne-a lăsat testament „ locurile sfinte ale Moldovei, pe care le-a zidit nu doar pentru Moldova, ci pentru apărarea integrității sufletului întregului neam creștinesc din Europa. Căci nu a luptat doar pentru Moldova când a apărat-o, ci pentru întreaga civilizație creștină europeana. De aceea Papa l-a și numit Atletul lui Hristos” în cursa istoriei.
Așa-i că ne place să ne așezăm pasul dorului de Cer în aceste Cuiburi de Dumnezeu, „tinde ale raiului”, cum numea Părintele Teofil Părăian mănăstirile? Cum e lumina din ochii copiilor noștri când culeg firul de iarbă la fel de crud ca și ființa lor, de lânga Troița ce străjuiește întâlnirea de drumuri, drumuri de piatră și Drumuri în viață ? Rămânerea în această sete de mărturisire a credinței, curajul și decența, echilibrul și dăruirea către aproapele sunt Valori pe care Biserica le promovează cu trăire, într-o blândă Dimpreună-Lucrare cu Familia.
Așadar, cu atât mai adâncă este bucuria împlinirii unei promisiuni ce transcende istoria: construirea Catedralei Mântuirii Neamului, Corabie ce va traversa valul timpului, amintind ce înseamnă a trăi Ortodoxia românește. Părintele Dumitru Stăniloaie cu blândețe ne împărtășea ca „Biserica Ortodoxă este o Bucurie a tuturor, de toţi.”
Ortodoxia nu este teorie, ci un mod de A Fi. Este Scut, dar și Floare, traversând veacurile mai mereu adumbrite de săgeți. Poporul român și Biserica au fost dintotdeauna într-o tainică Unire. Așa s-a născut România și doar prin această continuitate de contopire în Ființă își dobândește Neamul nestrămutarea. Acest popor nu a fost cules de nicăieri. Nu elita politică, nici poziția geostrategică a țării în Marile Războaie au constituit factorii decisivi în împlinirea Unirii de plaiuri străbune. De jos, din prispa poporului și din Biserică s-a născut dorul de a-fi-laolaltă, astfel încât Bolta să nu mai unească doar ceruri, ci să devină cerească cupolă pentru un singur Neam, fragmentat în bucăți de „Țări”.
Anul 2018 a fost declarat An omagial al Unității de Credință și de Neam și An comemorativ al Făuritorilor Marii Uniri din 1918. 3 Piloni-Cheie a avut acest neam dintotdeauna, metereze ce au ținut fundația credinței neclintită: Biserica, Familia și Școala. În dimensiune simbolică, Străbunii își dau mâna într-o horă a conștiinței cu Copiii de Astăzi. Copilul este Sămânța a toate, în care se întâlnește rădăcina străbunilor cu aripile celor ce vor veni prin ei, la viață. Frumos spune PF Părinte Daniel că “ Familia este cununa creației și locul în care omul-copil începe să înțeleagă taina iubirii pământești a lui Dumnezeu pentru toți oamenii”. De aici si atenția îndreptată de Patriarhia Română în ultimii 11 ani spre Programele de educație religioasă a tinerilor în școli, familie și biserică, astfel încât aceștia să participe activ, din propria alegere la activitățile parohiilor din care fac parte. Criza spirituală din societate și în special din primul nucleu, Familia, este efectul scoaterii sacrului din viața omului. Omul nu îl mai aude pe Dumnezeu în el, dialogul de suflet este astfel periclitat nu doar pe verticală, ci și în relația cu cei din jur. Toate aceste programe culturale, artistice au menirea de re-trezire spre valorile credinței creștine.
Prin activitatea filantropică a Bisericii, PF Părinte Daniel a subliniat imperativul manifestării autenticului credinței prin faptă. Fapta ne dinamizează, ne poartă spre Celălalt, ne îndrumă spre ieșirea din sine, din confortul propriului Eu, cu asumare, spre a ne dărui celui de lângă noi. Așadar, nu rămâne actuală nici poziția conform căreia Biserica Română ar fi ferecată între propriile ziduri; dimpotrivă, toate proiectele derulate din 2007 până în prezent, fie că au vizat activitatea filantropică, medicală, socială fie educația tinerilor, misionarismul în diaspora, întotdeauna au fost îndreptate spre Român, spre popor.
Fiecare neam își poartă seva în rădăcinile unui crez, ale unei trăiri ce-l unește cu divinitatea și care-i slefuiește fundația înălțării în istorie și-i asigură dăinuirea. Fiecare popor s-a născut dintr-o scânteie de credință, iar Aici, la noi Acasă, în Grădină, flacăra ce a păstrat unite mileniile în buchet, de la Dacia, la Țările Române și România de astazi, a fost Credința ortodoxă: Punte și Legământ. Nu o spun eu, nu o spun doar Bătrânii, istoricii, ci Starea de fapt. Prezentul are graiul său viu, lipsit de daltă, pentru că adună în el toate bucuriile și durerile unui popor laolaltă.
O Românie cu identitate ființială și de credință este o țară cu oameni educați și sufletește, cu conștiință vie, ce trăiesc și simt onoarea, demnitatea de a fi români. Am trecut prin atâtea războaie de-a lungul timpului, cu înfrângeri și victorii deopotrivă. Să luăm aminte, însă, că cele mai dureroase înfrângeri nu sunt cele de pe front, ci acelea primite pe timp de pace. Războiul nevăzut e mai crâncen decât cel declarat, la vedere,iar loviturile se dau în adâncul Ființei unei națiuni, spre dezrădăcinare. Istoria ne învață că victoriile de profunzime nu se obțin cu sulița, ci cu Inima. Măsura conștiinței Românului de Azi față-n față cu Străbunul Român se va măsura în balanța Planului lui Dumnezeu cu acest neam. Și cine cunoaște în adâncime Planul lui Dumnezeu ?!
Rămâne vie chemarea Voievodului Mihai Viteazul ( Film, 1971)… „O viata avem, români, și-o cinste! Să ne deșteptăm, c-am dormit destul !”

Irina Stroe

Sursa articol- https://evz.ro/romania-spirituala-o-viata-avem-romani-si-o-cinste.html

“Tradiția”, credința Vie a celor morți versus „tradiția”, credința moartă a celor vii

De multă vreme nu s-a mai resimțit în spațiul public românesc o astfel de tornadă, croșetată cu migală în cumpăna umbrelor ce se vor a fi văzute… drept lumină. Sau poate că miezul încins a fost acolo dintotdeauna, dar s-a așteptat gong-ul potrivit. Suntem spectatori și actori totodată, regizori și sufleuri într-un crematoriu ce stă să înfulece conceptul de „”Tradiție”, aruncat prometeic în râșnița crudă a celor mai variate sensuri.
Nu mai contează cât/ cum/ ce se înțelege prin acest cuvânt. Stigmatul este pus, fără prea multă sete de cercetare sau de documentare în spate. Ceasul cel de adâncă însemnătate al alegerii, în Referendum, este încă proaspăt. Dar prospețimea lui și deznodământul ne revelează nouă putreziciunea lăuntrică spre care ne îndreptăm. Sau poate că, nu încă. Domnul știe. Așadar, pentru domolire de stăre, voi păși peste subiectul atât de lovit al sărmanei familii tradiționale, mult împinsă în crestăturile sârmei ghimpate ( poate-poate va curge și sânge) și voi aborda „Tradiția” și „tradiția” prin alte semne de Timp, vii, sănătoase, pline de sevă în ne-trunchiat adevăr. Și, mai ales, cu Bucurie.

Nu știm. Nu mai citim, că nu avem nevoie, suntem deplini și suficienți nouă. Nici nu mai întrebăm dacă ne simțim ne-siguri pe ceea ce susținem. Socrate strigă în deznădejde, din spatele mileniilor, către noi, cei de Azi, că cel ce are 1 dram de cunoaștere va admite mai mult decât oricare altul că, de fapt, încă nu percepe deplin Întregul ( „Știu că nu știu nimic.”) Pare că e de ajuns ceea ce auzim. Nici măcar sursa informației nu mai e verificată.
Monologul meu din aceste rânduri vreau să fie într-un Mâine, dialogul cu dumneavoastră. Mult mi-a plăcut disocierea lui Jaroslav Pelikan între cele 2 oglindiri: “tradiție” și „Tradiție”. Amintesc de cei doi termeni, fără a intra, însă, în expunerea viziunii savantului.
Voi merge pe drumul propriei cugetări.
Întreb retoric, oare ce înseamnă cu adevărat Tradiția? Înseamnă închistare, nemanifestare, inert, Lipsă sau Plus? Înseamnă ne-cunoaștere sau împietrire în lanțurile dogmei, cum spunem unii? Este tradiția un organism mort, cărat asemenea unei poveri, din veac în veac….cu scopul A CE și PENTRU CE ANUME?
Tradiția la români e vie, deși se vrea îngropată acum parcă mai mult ca niciodată. Și nici acesta nu ar un ultim Act al tragediei, pentru că semințele se sacrifică pe ele însele, pentru a-și împlini Rostul spre rodire. Tradiția noastră, cea care a ținut unit în trup de suflet acest popor, mai presus de sfârtecările frontierelor, are ca matcă spiritualitatea creștină asumată, dar care nu copleșeste, ci îmbracă Noul în haina de in a veșniciei, a frumoasei clipe de “A fost odată astfel:…“. Pentru că, prin viu-ul ei, Tradiția menține curgerea firească nu doar a timpului, ci a istoriei unei comunități, a unui neam.


Cum ștergi identitatea unei comunități? Fie o rupi de trecut, adică de Tradiția vie a celor morți ( vie pentru că îi menține lăuntric în viată pe ei, cei care trăiesc Prezentul) fie îi elimini fizic și zero comunitate ce deranjează. Ultima variantă nu mai este de actualitate, se proceda astfel în veacurile trecute.
Când deranjează Tradiția? Când „Tradiția” nu se vrea transformată în… „tradiție”. Când „Tradiția” devine rezistență NU în fața evoluției, ci, dimpotrivă în fața decăderii ce poartă pe chip masca evoluției.

Când deranjează Tradiția? Când devine o piedică în fața Noului? Sau când, prin trăinicia ei, Tradiția devine Cetate de apărare a identității?
Și mă încumet să răspund: când începe a deranja UNITATEA EI, nu Comunitatea însăși. Ca să distrugi legăturile ce împlinesc Unitatea, anarhizezi comunitatea. Aici e cheia. Lipsa de obediență necondiționată din partea unei comunități ( și mai grav- daca e vorba de un popor întreg) transformă Tradiția într-un real adversar în fața a tot ce se vrea/se cere impus.
Și cum îi rupi pe oameni de semenii lor? Nu le mai scoți în evidență acele elemente care îi unesc, ci le reamintești cu o constanță de tratament medicamentos acele aspecte care îi diferențiază. Le spui că acestea îi face unici, diferiți, dar de fapt introduci astfel sămânța dezbinării. Nu e vorba aici despre o omogenizare sau despre un Tipar de a fi, nicivorbă, ci de un set de valori universal valabile ce mențin Tradiția vie, trunchi pe care au putut crește de-a lungul mileniilor toate ramurile istoriei oricărui popor, nu doar pentru al nostru.
Nu ai Tradiție, nu ai trecut, nu ai “raportare-La”, nu ai repere. Îți sunt smulse Rădăcinile, nu Tăiate. Dintr-o rădăcină tăiată, tot mai există șansa unui nou răsad. Smulgerea e „soluția” optimă pentru a transforma în mentalul colectiv „Traditia” în „traditie”, adică Viul în mort.
Și cine a fost dintotdeauna Copilul, Luptătorul și Potectorul Tradiției, în forma sa cea mai pură, dacă nu el, măria sa, Țăranul român ?
Țăranul, smerit demiurg în microcosmosul său, Satul, a țesut veac după veac la pânza veșniciei Tradiției, pentru că el, în tăcerea și cumințenia trăirii amestecate cu mirul Sfinților din icoane, simtea că astfel așază cărămizi în dăinuirea Neamului său.


Acum Satul românesc suferă și Țăranul român este îngenuncheat odată cu el. Ne pierdem seva, spulberându-ne pe noi înșine într-o epocă ce oricum tinde să șteargă repere, să amestece istorii și popoare într-un malaxor al conștiințelor.
Ce e de făcut? Satul ne-a fost Acasă tuturor, celor de azi, celor de ieri; din acel bob de grâu am răsărit cu toții, sub blânda oblăduire a Țăranului, Străjer de tăceri grăitoare și de ne-lepădare de CEEA CE este. Orașul și românul său nu au voie să doarmă Acum. E vremea lor să apere ce se mai poate apăra din valorile și Frumosul primite moștenire și Testament de la străbuni. Pentru că Orașul a ieșit, odată, demult, tot de sub coaja oului-Sat.
Elementele tradiției românești au un curs natural în veacuri, plonjarea lor s-a produs în Firesc, lin și fără forțare. De aici si seninătatea și bogăția, valoarea spirituală fără-de-estimare a tot ce a însemnat cultură la români.
Elemente Traditiei se pot remarca vădit în testamentele lăsate nouă de către marile personalități ale neamului, prin operele lor. Cum ar fi dăinuit geniul unui Ciprian Porumbescu sau al lui Enescu fără de muza lor, care era însăși ființa Satului străbun, seva vieții din el? Un Creangă, un Eminescu, un Slavici, un Sadoveanu și atâtea alte suflete de înaltă ținută creatoare, din ce altă Sămânță ar fi plămădit toți aceștia crâmpee de lumi demult apuse și altele, încă ne-create, dacă nu ar fi avut rădăcina inimii strașnic înfiptă în trupul Tradiției vii, cuib de dinamism și Punct de o cosmică încărcătură al îmbrățișării Vechiului cu Noul?
Satul românesc, cel pe care astăzi nu ni-l mai însușim și deseori parcă ne e și rușine de asocierea cu bătrânețile lui, ESTE matca generatoare a tot ce avem mai nobil, sfânt și autentic în ce definește românismul. Satul, având ca Axis Mundi, Biserica. În jurul acestor concentrice cercuri de microuniversuri, s-a născut geniul poporului român.
Aici limba română a înflorit în cele mai blânde și adânci atingeri de cânt, cânt doinit la frunză, pe pajiști ce au născut nu doar flori, ci și legende, istorie, din povești cu crâncene bătălii. Dacă avem astăzi izvoare de folclor, cui le datorăm în plecăciune? Timpului? Nu. Ci Oamenilor acelor timpuri, români simpli, dar plini de trăire, uniți în simplitatea lor atât cu Cerul cât și cu pământul, suflete ce au simtit profetic, în lăuntrul lor smerit și cuminte că nu există dăinuire de Țară, de neam, independent de menținerea vie a Tradiției.
La Sat, geniul meșteșugurilor a prins glas, iar bătrânii noștri au făcut lemnul și piatra să grăiască, sub atingerea degetelor pline de bătături, dar bogate în povești . De ce păstrarea în viață a Tradiției e unită ființial de existența însăși a poporului? Pentru că, dacă ar fi să ne imaginam simbolic neamul ca și entitate, Bradul ar fi elementul vegetal cel mai apropiat de structura sa. Iar Tradiția este Rădăcina care îl fixează în trecut, asigurându-i putere, forță în Prezent, astfel încât Viitorul să FIE.
Trăim într-o lume în care armonia, dar și spiritul creator s-au menținut în mii de ani doar prin păstrarea legământului fiecărui popor cu Tradițiile sale. Iar la noi, apogeul dinamicului Frumos s-a împlinit abia când roata Tradiției s-a unit cu Credința, și ea străbună. Cele 2 nu trebuie confundate, pentru că tocmai în această independență a dăinuirii lor rezidă ineditul spiritului românesc. Nu voi intra în adâncimea subiectului, multe ar fi de spus despre manifestarea Credinței Țăranului român pe 3 piloni- Biserica, lăuntrul inimii sale și exterior, prin elemente caracteristice Tradiției. Blajin spus, cred că Tradiția a hrănit manifestarea în candid omenesc a Credintei.
Iar credința ortodoxă, coloană de infinit în structura ființei românului, a îmbrăcat Tradiția în bucurie. Sau, mai românesc spus, în voioșie. „Voioșia”, la fel ca și „dorul” este ea însăși un produs al Tradiției, al poveștii cuvântului vechi românesc și al geniului țăranului român, plămăditor de Tâlc.
Cum am mai trăi bucuria Crăciunului dacă am pierde colindul făuritor de pruncească cutremurare a ființei, deschizator de Cer prin rostul cuvintelor puse pe note; Cântecul și Omul uniți în unic grai. Colindul este Ruga românului, cea din miez de iarnă. În Colind avem unit Țăranul român cu ingerii și Sfinții.

Spunem că „Tradiția” e „traditie”, că e moartă? Dar daca ar fi astfel, cum a rezistat Colindul românesc peste decenii în care nici să gândești creștinește nu era permis, ce să mai vorbim de a Simți credința, prin așezarea ei în actul mărturisirii. Și totuși, de la moș la tânăr, de la bătrână la copilă, s-a purtat mai departe colindul ca pe un veșnic prunc, în fașa vremurilor. Acesta este testul adevărat al Viului- dăinuirea în pofida oricăror obstacole. În prag de Crăciun, mergeți în casele frumosului Ardeal, în Maramureș, în materna Moldovă, în buzunar de Muntenie cu Oltenie îmbrățișate, în Dobrogea cea scăldate de ape, și veți auzi cu inima 1 singur cânt care le unește pe toate: colindul.
Și mănăstirile noastre, amprente ale smereniei amestecate cu solemnitatea divinului, cât forfot lăuntric, creatoare și vindecătoare emoție, ne dăruiesc prin colindul unit cu rugăciunea. La Mănăstirea Oașa, de exemplu, frumosul Sfintei Sărbători a Nașterii Domnului se trăiește încă din aripa toamnei. În acea tindă de rai, de cer întrepătruns cu pământ, nu cântă colinde doar monahii sau tinerii veniți cu sutele din țara și din toate colțurile lumii, ci întreaga Natură: brazii, izvoarele, tot acel mirific peisaj devine un Colind prin însăși trăirea oamenilor ce se regăsesc laolaltă uniți de frumosul, de viul Tradiției încununate de Credință.
Credința, străbuna credință ortodoxă este Seva Tradiției românești. De aceea se și lovește frenetic în Credință. Vlăguiești credința, rupi omul pas cu pas și de Tradiție. Îl rupi de el însuși, de fapt. La români, după cum frumos spune Părintele Pantelimon Șușnea de la Schitul „Ioan Evanghelistul”, metocul Mănăstirii Oașa, „Sărbătorile sunt un porți către veșnicie”. Voi reveni asupra acestor străbune Chei de Tradiție românească în ceasul luminos al Nașterii lui Hristos, când poporul acesta sărbătorește Nașterea spre Bucurie, dar și începutul Drumului spre Răstignire, prag al Învierii.
Așadar, vă „MULȚĂMESC”, pentru a nu vă „mulțumi” doar. Avem Tradiție și în cuvântul românesc, dintru începuturi atins de dalta sensurilor adânci. Sufletului Cornel Constantin Ciomâzgă îi datorez de-criptarea acestei taine de vindecător cuvânt. Folosim des cuvinte vechi, regionalisme, dar le mai știm rădăcinile? Acest „MULȚĂMESC” din bătrâni e ca aburul pâinii fierbinți, crescută în roată, scoasă pe plita cuptiorului văruit de vremi. E unirea în hora cuvintelor dintre „mult + îmi + escu”, adica “mult îmi ești”.
Să ne iubim Tradiția, să o lăsam să FIE. Atâta timp cât ea trăiește, neamul întreg va dăinui (liber). A crede în viul Tradiției înseamnă a-ți asuma identitatea, nu doar a o cunoaște. Ea devine parte din tine. Rămâne săparea în noi înșine, pentru a căuta răspunsul. Și unde se aude mai fidel adevărul, altundeva decât în Tăcere?
Tăcerea întru trezire să ne fie, însă!

Sursa articol: https://evz.ro/referendumul-familie-ceasul-alegerii.html

Chapeau, „Manifest românește” !

Articol interviu- Ștefan Paraschiv, redactorul-şef al revistei Manifest Româneşte

Curtea Muzeului Literaturii Române. 2017. După-amiază molcomă, tăcută, șiroind printre arbori- bătrâni mărturisitori de decenii: ani-săbii și ani-binecuvântări, împărțiți cu toții pe crengi vii, pecetluite cu Pacea înguduinței cu care străbunii ÎNCĂ mai privesc astăzi spre noi, ce de Azi. Arbori vii cu atâtea suflete frumoase, vii și ele. (…) Acești arbori au fost martori multor și însemnate ceasuri. O tăcere a naturii în cord vechi de capitală, o liniște nefirească parcă, având în vedere tot tumultul bulevardelor ce ne împrejmuiesc de dincolo de garduri. O tăcere asumată care lăsa drum deschis dialogului între sufletele adunate spre a trăi bucuria unei lansări de Revistă. O revistă în condei de manifest. Un Manifest- Cochilie, în care cultura, istoria, dreptul, literatura și spiritualitatea românească și-au dat mâna într-o strașnică și înflăcărată unire. Revista „Manifest românește”. Un proiect de suflet al unor tineri cu inimile încununate de tricolor, o mișcare în cascadă prin care se așteaptă doar atât- o clipă de trezire, o scânteie de ardere interioară în fiecare dintre noi.
Atunci, în mijlocul unor tineri inimoși, cu ochi curați și cu o Stare parcă împrumutată de la grizonații înțelepților din veacurile trecute pe care țara i-a avut, l-am întâlnit pe el. Ștefan. Ștefan Paraschiv, un român ce nu-și trăiește vârsta cât își tăinuiește anii simțămintelor profund unite cu România, cu neamul ei, cu stâlpii de mari oameni pe care și acum se sprijină întreaga națiune. Ștefan e tăcut, tăcut poate ca și arborii din curtea Muzeului ce ne era gazdă, dar în tăcerea lui vocea cugetului grăiește adevăruri pe care puțini sunt în măsură să le scoată la suprafață, și mai puțini să își asume consecințele pentru plonjarea în acest adevăr.
Tinerii de la Revista Manifest Româneşte pregătesc un nou eveniment de ţinută pentru cultura noastră, prilejuit de lansarea unui nou număr al publicaţiei Manifest Româneşte. Marţi, 27 noiembrie la sala Teatrelli din Piaţa Lahovari nr. 7 personalităţi precum Sorin Dumitrescu şi Radu Boroianu, dar şi numeroşi actori, scriitori, jurişti şi studenţi îl vor sărbători, cu aceeaşi ocazie, pe invitatul de onoare al evenimentului: maestrul Constantin Codrescu.
Pentru a întâmpina acest praznic de spirit, am stat de vorbă cu Ştefan Paraschiv, redactorul-şef al revistei Manifest Româneşte.


Acum, într-un Astăzi mai viu, an 2018, atingând aproape pragul lui 1 Decembrie. Cu Ștefan în fața mea, chip către chip, încercând să traversăm tranșee de istorie și de mărturisire de credință:

Irina Stroe: Cum se simte un tânăr al României în Anul centenar 2018? Atât din punct de vedere istoric, dar şi spiritual? România de astăzi nu mai este „întreagă”, precum cea a anului 1918, însa a rămas vie şi cruda realitate a acelei perioade, când atât pe front, cât şi pe scena politică, preoţii, armata şi oamenii politici erau una cu naţiunea si cu vrerea sa.
Ștefan Paraschiv: Un tânăr oarecare nu se simte nicicum şi zău că are dreptate. Personal, am resimţit acest aşa-zis centenar ca pe o umilinţă şi mă voi explica. Întâi, a fi sărbătorit Centenarul Marii Uniri ar fi însemnat refacerea României Mari. Anul 1918 înseamnă şi 27 martie, şi 28 noiembrie, nu numai 1 decembrie. Altminteri, să nu-i spunem „100 de ani de la Marea Unire”, ci „100 de ani de la Unirea Transilvaniei”. România a fost dublu răstignită în aceşti 100 de ani: în 1940, când naţiunea română a fost din nou sfâşiată de barbari, şi după 1944, când a început marea diluare a spiritului naţional, ce continuă şi în zilele de astăzi. În ciuda martirajelor şi a mărturisirii naţiunii române în infernul comunist, Dumnezeu a îngăduit ca „omul nou” să se nască şi să fie printre noi. Este uimitoare înainte-vederea părintelui Justin şi a vlădicăi Bartolomeu, ei au pus diagnosticul chiar din temniţă, eu nu fac decât să constat.
Revenind. Sigur, ce am propus eu mai devreme, refacerea României Mari, ar fi însemnat jertfă şi e convingerea mea că trăim un cumul de blesteme: unul ar fi cel al conducătorilor trădaţi şi ucişi, celălalt, al românilor (români ca şi noi!), pe care i-am abandonat în 1940, 1944 şi după 1990. Până când românii din Estul Moldovei (aşa-zisa Basarabie) şi Nordul Moldovei (aşa-zisul Nord al Bucovinei) nu vor reveni în sânul naţiunii române, să nu sperăm că ne va fi bine, când fratele nostru e în grea încercare sub străin!
În al doilea rând, autorităţile noastre ar fi putut măcar să se abţină de la a propaga acest slogan incalificabil: „România 100”! Naţiunea română are 2000 de ani, statul naţional unitar (şi modern) s-a constituit la 1859. Sintagma corectă ar fi fost „România Mare (sau Întregită) 100”, dar frica de deşteptarea spiritului naţional e atât de îngrozitoare, încât aceia care ne conduc au ascultat de „băieţi de bine” şi au preferat să lase să se creadă că statul român, cu tot cu naţiunea pe care o reprezintă, a ieşit din spuma mării acum 100 de ani. Cum să nu mă simt umilit?


Irina Stroe Ştefan, povesteste-ne cum a apărut sămânţa acestei reviste, cu nume-simbol şi cu răsunet, Manifest Româneşte? Pentru că nu e doar o publicaţie, e o mişcare culturală, spirituală şi de trezire.
Ștefan Paraschiv Manifest Româneşte este moştenitoarea directă a generaţiei anilor ’20-’30, reprezentate de Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu şi atâţia alţii. Mă voi explica, pentru cei slabi de înger. În primul rând, noi mărturisim sincer, în fiecare număr, în cuvântul de bun-venit către cititori: scriem o publicaţie „ce slujeşte crezul naţionalist curat, respingem şi combatem atitudinile şi acţiunile îndreptate în mod ticălos asupra naţiunii române şi asupra credinţei creştine – asupra oricărei naţiuni şi asupra oricărei credinţe.” Ce înseamnă naţionalism? A-ţi iubi naţiunea, care este altceva decât poporul, altceva decât ţara/statul. O spune Eliade foarte limpede: „Naţionalismul trăieşte iubirea pentru eternitatea neamului şi mi se pare că nu este decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor!” Cu alte cuvinte, naţiunea este corpul etern şi spiritual al poporului. De asta, am nădăjduit şi m-am străduit să strâng laolaltă cei mai buni tineri din domeniile culturii (arte, istorie, drept). Din acest punct de vedere, revista reprezintă un pretext, un cadru de formare pentru o nouă generație emblematică a culturii româneşti – o generaţie autentică, a tinerilor care îşi pot identifica valorile, speranțele, credința, pentru a începe reconstrucția României.

Irina Stroe: Şi totuşi, de ce aţi ales acest nume pentru revista voastră?
Ștefan Paraschiv: O, am dezvoltat o întreagă teorie, pe care îmi permit să o expun cititorilor. Aveam nevoie de un mesaj, dar care să nu trimită cu ideea la manifestul ca document al comuniştilor, în care se făcea propagandă pentru o lume grotescă şi pentru oamenii ei noi. Aşa că am ales, sfidând, verbul, care este cel mai propriu tinerilor nealteraţi de grozăviile de tot felul. Verbul nostru mărturiseşte: da, eu, cel care scrie în această revistă, manifest româneşte şi iubirea, şi credinţa, şi nădejdea.
În altă ordine de idei, Manifest Româneşte este răspunsul la îndemnul uriaşului Ţuţea: „Români, la arme!” În revistă scriu cei care se împotrivesc din toţi rărunchii mediocrităţii, ignoranţei, ideologiilor comuniste şi comunizante. De altfel, rostul revistei este să afirme personalitatea individuală şi identitatea naţională ca vârfuri ale Creaţiei. Numai aşa se poate face cultură.

Irina Stroe: Aţi întâlnit, fără îndoială, piedici…
Ștefan Paraschiv: Nu le-am întâlnit, am trecut drept prin ele! N-am avut timp să schimbăm amabilităţi cu ticăloşia, cu răul. Trebuie o mare tărie ca o concesie să nu devină un compromis. Slavă bunului Dumnezeu, noi o avem!
De pildă, ultima păţanie a fost acum câteva zile, când tipografia care a scos primele trei numere a decis, chiar înainte ca revista să intre la tipar, să ne trimită la plimbare! Dintr-odată, banii noştri nu mai erau buni!
O altă piedică a fost lipsa de publicitate. Nu eu contez aici numaidecât, dar în revistă scriu tineri de toată isprava, care, pentru că nu sunt activiştii unor cauze „măreţe”, pentru că ei manifestă româneşte şi nu militează internaţionalist pentru cai verzi pe pereţi, nu sunt cunoscuți. N-are nicio importanţă, eu le mulţumesc şi mă ţin mândru alături de ei – sunt printre singurii care fac – au cu ce! – cultură în ţara asta.
Totuşi, trebuie să recunosc: cea mai mare amărăciune a noastră este faptul că studenţimea a devenit o masă amorfă. Bineînţeles, când statul şi privatul scot licenţiaţi la foc automat, nici nu e de mirare. Pe de altă parte, aşa-zisele organizaţii reprezentative sunt celule de partid în toată regula! Organizaţii de bază, cum se spunea până mai ieri! Au ştiut unde să lovească: în tineri! Suntem slăbănogiţi sufleteşte şi, din păcate sau din fericire, lupta cu sinele o duce fiecare cum poate mai bine. Dacă poate.

Irina Stroe: Dosarele de existenţă sunt o parte importantă a fiecărui număr al revistei Manifest Româneşte. Au fost omagiaţi, până acum, Adrian Păunescu, soţii Ileana şi Romulus Vulpescu, iar numărul al treilea-lea, dedicat României Mari, i-a reunit pe Ileana Vulpescu, Alexandru Surdu, Constantin Codrescu şi Nicolae Volonciu. Ce pregătiţi cititorilor acum?
Ștefan Paraschiv: Va fi un nou regal, iar actorul principal va fi maestrul Constantin Codrescu, pe care îl socot pe drept cuvânt cel mai important artist în viaţă al teatrului românesc: actor, regizor, scenograf, profesor de artă dramatică şi director de teatre. În acest număr scriu, alături de noi, Ileana Vulpescu (despre studenţia anilor ’50), Radu Boroianu (o pledoarie pentru limba latină, prima instituţie a Europei), Sergiu Cioiu (despre Ovidiu Iuliu Moldovan), Loreta Popa (despre George Pruteanu) şi Andrei Păunescu (despre Constanţa Buzea).
„Mărgăritarele coroanei” sunt manuscrisul unui poem inedit al lui Romulus Vulpescu şi o fotografie a lui Ion Barbu din tinereţea berlineză, tot inedită.
De asemenea, în cadrul evenimentului de lansare de pe 27 noiembrie de la Teatrelli, acad. Sorin Dumitrescu va prezenta discul de poezie Noduri şi semne de Nichita Stănescu – versurile unui mare poet recitate de actorul desăvârşit care este Constantin Codrescu.
Îi aşteptăm pe tinerii de toate vârstele la această mare sărbătoare a spiritului!

Sursa articol- https://evz.ro/stefan-paraschiv-redactorul-sef-al-revistei-manifest-romaneste.html

„Te cunosc ca pe sufletul meu! ” Părintele Constantin Galeriu

12 noiembrie 2018, zi de adâncă taină cuibărită în suflete îngenunchiate; îngenunchiate fie de lacrimi, spre despărțite întru o re-vedere în veac, altele în plecăciune, spre bucuria darurilor primite de la cei 2 mari duhovnici ce ne sunt în aceste zile gazdă din Ceruri, cu privirea spre noi, spre pământ. Numai Dumnezeu putea așeza atât de armonios aceste momente, cu precizia unui ceasornic ce nu măsoară Timpul, ci intensitatea Trăirii din lăuntrul ființei: Anul Centenar al Unirii, anul centenar al nașterii Părintelui Galeriu, an istoric de împlinire a unei promisiuni de veacuri făcute martirilor acestui neam: Sfințirea Catedralei Mântuirii, la care se adaugă ceasul de plecare la Domnul a Părintelui Nicolae Ioan Bordașiu.

Toate sunt încununate parcă într-un mănunchi de zile ce au drept boltă: graiul de toacă al inimii Țării, un bogat dialog pentru suflet, între generații.
Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” din Capitală a găzduit, în perioada 12-14 noiembrie 2018, Simpozionul internaţional ,,Părintele Profesor Constantin Galeriu – Predicator harismatic şi preot misionar. Evocare la împlinirea a 100 de ani de la naștere”. Momentul a reunit o serie de personalităţi marcante ale culturii laice şi duhovniceşti, care au susţinut conferinţe şi evocări ale marelui duhovnic şi orator.


Acest Simpozion emoționant a purtat mai departe treaz izvorul de dialog spre luare-aminte a predicilor Părintelui Galeriu, izvor cu matcă adânc șopotind în duhul credinței străbune. Aceste zile de înaltă trăire au readus în memorie și sesiunea de comunicări din Tabăra de Vară „Părintele Teofil Părăian”, dedicată Părintelui Galeriu- “Părintele Galeriu – Astăzi”, organizată la Mânăstirea Oaşa în iulie 2013. Taberele de educaţie şi cultură ortodoxă de la Mănăstirea Oaşa au devenit de multă vreme o tradiţie. Au fost iniţiate cu atâția ani în urmă de Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus, duhovnicul şi inspiratorul multora dintre monahii mănăstirii din inima munţilor Şureanu. Un Ceva de Tindă de rai s-a cuibărit în acele clipe în inimile celor prezenți, s-a putut trăi atunci, ca și daruri de suflet, din partea celor doi Bătrâni ce străjuiau cerul Oașei: Părintele Teofil Părăian: Bătrân al bucuriei, și Părintele Constantin Galeriu: Bătrân al speranței și al dăruirii.


Părintele Galeriu și Părintele Nicolae Bordașiu, 2 mari duhovnici, predicatori, care și-au unit dragostea întru Hristos de aplecarea spre om și neputințele sale, 2 Părinți-prieteni ai aceluiași Drum, călăuziți în pasul lor pe această lume în aceeași îmbrățișare de Altar în sfântă și impunătoare Biserică, unde Sfânt veșnic primitor e Sfântul Silvestru. 2 suflete care te cuprindeau în lumină, iubire și pace, cu atât mai mult cu cât propria lor viață a fost brâzdată de suferință, asprime, răbdare împletită cu îndurarea în dure închisori pentru trupuri, însă Căi luminate de lumina hristică, de eliberare, pentru suflet, prin mărturisirea neîntreruptă a lui Iisus.
La acest început de mult așteptat Seminar, a fost aleasă chemarea întru veșnicie a Părintelui profesor Nicolae Bordașiu, chiar în ceas de Sfânt Nectarie, 9 noiembrie, întru îmbrățișare de Sfinți Arhangheli Mihail și Gavril. Astfel, sărbătorirea celor 100 de ani de la nașterea pe pământ a Părintelui Constantin Galeriu s-a unit în alai de cer cu nașterea în cer a Părintelui Nicolae. Născut la 22 mai 1924, în satul Sabolciu din județul Bihor, într-o familie de români patrioți, dedicați cauzei naționale, Părintele Nicolae a purtat dintru început în sine sămânța neatârnării. Cu emoție povestea despre tatăl dumnealui, frumos și autentic Țăran român, dascăl și preot, un luptător pentru unitatea României: „Tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba Iulia care au zis: «Vrem să ne unim cu ţara!».
Rămâne Părintele toată viața cu această flacără aprinsă, de dragoste și admirație pentru măria sa, Țăranul român. Liceul este urmat la Beiuş, „unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş“, un oraş cu o istorie culturală ce a constituit o bază solidă educației tânărului. În anii ce vin, urmează marile întâlniri, acele ceasuri care îi vor marca Părintelui drumul existenței. Cunoașterea de suflet cu episcopul martir Nicolae Popovici, „bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape“, întâlnirea cu Gala Galaction, profesor la Vechiul Testament, „o personalitate a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică”. Mult l-a îndrăgit Părintele Nicolae pe Părintele Stăniloae, fascinat fiind de personalitatea și cunoașterea sa, bucuria descoperirii tainei cursurilor de mistică, predate de Părintele, si comoara textelor filocalice urmându-l pe Părintele Bordașiu neîncetat.
O preţuire cu totul deosebită o poartă Părintelui Arsenie Boca. Iar povestea lor e seducătoare. Prima întâlnire cu Părintele Arsenie s-a împlinit la Mănăstirea Brâncoveanu: “…și Părintele Arsenie zice: Ei, acum să ne ducem să adunăm fânul. Şi cred că vreo câteva sute de oameni au pornit după dânsul… Am rămas tare impresionat de această putere de atragere a mulţimii, dar şi de dragostea pe care poporul o manifesta faţă de Părintele! Apoi au fost ceasurile de cumpănă și prigonire de la Arad și Timișoara. De acest episod al condamnării de la Timişoara se leagă o altă întâlnire minunată cu Părintele Arsenie Boca.
Mișcarea Rugul Aprins, din cuibul de viu foc al mărturisirii credinței celei adevărate al Mănăstirii Antim, l-a așezat pe Părinte în mijlocului celei mai ample și profunde mișcări spirituale ale vremii, cu sămânță de crez ortodox, via și lucrătoarea Rugăciune a lui Iisus. „Nu cred că ideea Rugului Aprins a apărut la un moment anume, ci pe parcurs. Indubitabil, animatorul a fost poetul şi jurnalistul Sandu Tudor – personalitate pe nedrept neglijată a interbelicului românesc. Cercul său de prieteni s-a structurat încet-încet, preponderent în jurul căutării de ordin spiritual. Bucureştiul interbelic era precum un sat mai mare: marile figuri intelectuale şi spirituale se cunoşteau, aveau relaţii personale civilizate, chiar dacă uneori polemizau în presă. Un prim pas concret a fost făcut în anul 1943, atunci când, la invitaţia Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea – la rândul său o importantă figură a Bisericii, om de o rafinată cultură – au ajuns la Cernăuţi câteva personalităţi care urmau să conferenţieze, să mediteze împreună timp de o săptămână pe tema misticii creştine. “, spune Marius Vasileanu, profesor de istorie a religiilor.
Factorul coagulant al acestei mișcări a fost căutarea mistică ortodoxă. La mijlocul anului 1948, din ordinul Patriarhului Justinian Marina, Rugul aprins își încetează activitatea religioasă, fiind etichetată drept Mișcare legionară, după arestarea și condamnarea în toamna anului 1946, a preotului Ioan Kulîghin , cel care devenise îndrumătorul spiritual al celor care participau la întâlnirile de la Antim. Monahul, în vârstă de 61 de ani, va fi trimis în URSS în primăvara anului 1947, unde va fi condamnat la 10 ani de muncă silnică. Dar întâlnirile unora dintre membri se vor desfășura în continuare, în taină, la Mănăstirea Plumbuita.
Pe cât de plini și luminoși au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care le-au urmat. Părintele Nicolae Bordaşiu este unul dintre puţinii supravieţuitori ai mişcării Rugul Aprins. Mai cu seamă perioada 1948-1955, când părintele Nicolae a stat ascuns de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare. A fost descoperit în 1955, iar ceea ce a urmat nu poate fi decodificat decât în termeni de carceră grea, suferinţă, lipsuri la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între 1955-1964.
Povestea Părintele despre acea perioadă: “ Prima arestare a avut loc în 18 iulie 1955, când Securitatea l-a luat pe prietenul meu, medicul Teodor Nadiu, și l-a obligat să indice locul unde eram ascuns, în satul Husaseul de Criș, lângă Oradea. El nu i-a condus la casa unde eram ascuns, ci la o casă vecină pentru a nu fi luat prin surprindere. A voit Bunul Dumnezeu ca atunci să fiu prins de un somn adânc, încât nu am simțit nici când au intrat în cameră la mine. Dacă aș fi auzit, aș fi fugit și probabil m-ar fi împușcat.
M-am trezit cu pistolul în dreptul frunții și m-au avertizat să nu fac nici o mișcare fiindcă voi fi împușcat. Mi-au zis să le dau armamentul pe care îl am. Atunci le-am spus cu seninătate: „Vă așteptam. Să știți că nu am nici o armă în afară de Sfânta Scriptură! ”. Și le-am arătat cartea care era pe masă. La Jilava m-au ținut la început singur într-o cameră, iar mai apoi m-au dus într-o altă încăpere unde erau mai mulți deținuți. Acolo m-am întâlnit cu Antonie Plămădeală. De la Jilava am fost transferat la Oradea pentru judecată. Acolo a fost citat ca martor părintele Roman Braga, iar alții, judecați ca împricinați (membrii familiei mele, Părintele Arsenie Boca). De la Jilava am ajuns apoi la Aiud. Aici a fost un regim foarte aspru. Aiudul a fost cu adevărat o universitate spirituală!
Ne-au lipsit de cărți, creioane, ziare, de orice legătură cu familia. De aceea, deținuții au adaptat alfabetul morse la posibili¬tățile închisorii. Astfel, mulți dintre deținuți s-au specializat în a transfera către ceilalți poezii, fragmente din Sfânta Scriptură, lecții întregi de tehnologie. Până au luat hotărâri drastice, pe pereții celulelor s-au scris zgâriind cu un obiect mai dur cuvinte în limbi străine, teoreme mate¬matice, lecții de chimie, dar mai ales poezii. Când au sosit în închisoare membrii Rugului Aprins a fost un adevărat reviriment spiritual. Au devenit misionari pentru că aveau adevărat duh de rugăciune. Fiecare în celula sa a încercat să imprime o stare de optimism, fiind un sprijin moral deosebit pentru cei din jur.
Închisoarea toată se ruga. Viața celor din celule era între rugăciune și poezie.”
Întâlnirea cu Părintele Patriarh Justinian în anul 1968 va conduce la numirea sa ca profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, apoi a fost hirotonit diacon, ulterior preot, de sărbătoarea Sf. Andrei, în 30 noiembrie 1969. În această perioadă a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, având ca îndrumător pe Părintele Stăniloae.
Bucurie a fost așezarea Părintelui Nicolae la Biserica unde avea să îl întâlnească pe Părintele Galeriu. Alături de Părintele, au urmat ani de dimpreună-lucrare pentru oamenii care veneau de pretutindeni, pentru a le asculta cuvântul. Tot împreună au adus o părticică din moaştele Sfântului Silvestru şi pe care Patriarhul Teoctist le-a adus de la Roma, de la cardinalul Camillo Ruini, vicar general al Romei. A fost distins cu rangul de Iconom stavrofor de către P.F.Patriarh Justinian şi apoi şi de către P.F. Patriarh Teoctist. După moartea Părintelui Constantin Galeriu este numit paroh al Bisericii Sf. Silvestru până în anul 2010.
Părintele Galeriu a fost dar și binecuvântare pentru Părintele Nicolae. Părinte Galeriu, născut în Anul Unirii, în comuna Răcătău, județul Bacău, din familie de țărani patrioți, cu credință vie, Bătrân care și-a conturat viața după îndemnul: “Ea, Lumina, trebuie să existe, ea trebuie să fie pe undeva, altminteri nu am tânji după ea! Suntem făcuți pentru ea! Cunoștința semețește, îngâmfă. În schimb, dragostea zidește. Preaiubiților, să vedeți mereu în omul din fața voastră Chipul lui Dumnezeu. Nimeni si nimic nu poate distruge niciodata chipul lui Dumnezeu din om.”, spunea Părintele Galeriu.


Din 1974 este preot paroh al bisericii Sfântul Silvestru din București. Din cauza convingerilor sale religioase și umanitare, a fost întemnițat de mai multe ori în anii 1950 și 1952-1953, la Ploiești, Peninsula (Valea Neagră) și Văcărești.
Când vorbim despre Părintele Galeriu, pornim pe drumul luminii, al căutării cheii, al cercetării firimiturii de Hristos de om, oricât de mică ar fi fost. Căuta Părintele binele și frumosul din om, virtutea despre care Părintele spunea că e mai bătrână decât Timpul.
Martor al acelorași evenimente, fostul deținut politic Sebastian Popescu relatează astfel gestul samarinean al părintelui Galeriu: „De la Cernavodă am fost transferat la Poarta Albă și apoi la Coasta Galeș, în toamna anului 1952. Aici erau niște barăci de lemn, neîncălzite, iar în curte noroiul trecea peste bocanci. Atunci l-am cunoscut pe părintele Galeriu, într-o împrejurare când la magazie ne-au schimbat bocancii rupți cu alții de la reforma armatei. Din întâmplare, părintelui Galeriu i-a căzut o pereche de bocanci de la vânătorii de munte, adică mai buni și mai solizi, iar unui țăran unii chiar mai răi decât cei pe care-i schimbase. Cu un gest creștinesc, părintele i-a dat bocancii lui și i-a luat pe cei răi. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic.” (Sebastian Popescu, „Calvarul unui neînvins” în Simona Luncașu, Câmpinenii și închisorile lor.)
“Iubirea lui circula ca un fluid, punând în miscare inimile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului și se întorcea la el în¬miită, plină de sudoarea și neca¬zurile sublimate în lumina”, mărturia altui frate de închisoare.
Părintele Galeriu, prin blândețea și gentilețea cu care vindeca sufletele alergânde către el, ca la un ultim izvor de ne-secată bucurie și nădejde, devenea oază de lumină: preotului de mir cu duh de monah, în miez de capitală lovită de tulbure ceasuri. Și-a păstrat pacea inimii și seninul privirii dincolo de toată durerea ce i-a scurmat ființa până la sângerare. Dar nu a cuvântat, nu și-a plâns și nu și-a de-plâns această suferință. Părintele a știut a-și metamorfoza suferința în bucuria de-a-fi-dimpreună cu Hristos, de a atinge cu dalta răbdării și a iertării în roca cea dură a urii, a înverșunării.
Să amintesc un an cu ancoră de zeghe și de glonț, an 1989, când Părintele Galeriu era UNUL cu tinerii, întru aceeași chemare și în același glas cu ei, cei care erau pregătiți să moară, spre a fi liberi ?!
Părintele Galeriu nu a închis perioada martirajului în închisorile pe care le-a umplut de lumină, ci a dus mai departe misiunea propovăduirii lui Hristos și dăruire deplină, cu o trăire în care nu își mai aparținea sieși, ci se dăruise în mod absolut Cărării de a fi mai mult decât un preot, ci un Părinte. Părintele Galeriu, parohul unei țări întregi, cum spunea Părintele Nicolae Bordașiu, trăia în misterul iubirii lui Dumnezeu pentru om.
Decembrie 1989 l-a avut pe Părintele în stradă, cu sfânta Cruce în mână, între români. Un chip de Bătrân, în lumină divină și implicat totodată atât în mișcarea lăuntrică, dar și exterioară, socială a comunității și a neamului. Un Părinte care invita omul să bată cu îndrăzneală la porțile veșniciei, pentru că…acum este Ceasul. „Tranziția unei societăți trebuie să aibă la temelia sa acești factori- cel spiritual, să aibă Sensul precis, luminat de Dumnezeu. Să aibă Morala ei, unitatea între religie și morală, credința în acțiune, să ai un crez pentru aceasta. Acest crez spiritual si moral cu virtuțile lui de dragoste de om, de jertfire pentru om, de sinceritate a inimii pentru om, toate acestea schimba atmosfera. Însănătoșirea morală a societății și economicul. Aici este tragismul. Dacă noi toți românii ne-am simți angajați și uniți în această operă de restaurare a țării, ar fi bine. Nu sunt acestea cele mai grele momente prin care trece România, au fost și mai grele decât acestea. Dar pe atunci, românii erau mai uniți, mai deschiși cu inima spre Dumnezeu, mai luptători cu timpurile.”
În iunie 1989, Părintele Galeriu a fost imobilizat și bătut întreaga noapte. Clasarea actului a fost de furt, dar în adevăr, nu se căutau bani, ci scrieri ale părintelui, “scrieri subversive împotriva guvernului”. „Am fost martorul personal, alături de întreaga Biserică Sf. Silvestru, a modului exemplar în care părintele s-a raportat ulterior, cu milă și înțelegere infinită față de agresorii săi. «Sărmanii de ei… îmi era milă de ei că își fac păcate…».
Ne va rămâne Mărturie în veac Scrisoarea pe care Părintele Galeriu a pecetluit-o cu semnătura veșniciei. O Epistolă vie, ce va trăi, va respira nădejde și va defini destinul acestui neam românesc, o Epistolă nu doar pentru anul 1989, ci pentru orice altă Clipă a istoriei țării noastre, mai ales că peste câteva zile, ar trebui să retrăim la unison cutremurul ființei acestui Neam, atât cel din anul 1918, cât și cel din 1989. DE CE AMÂNDOUĂ? Pentru că în spatele Unirii și a dobândirii “Libertății”, sunt jerftă, martiraj, asumare:

„Vouă (…)
Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! Creaţia e întemeiată pe jertfă. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.
Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul.
Jertfa este conștienţă; moartea este căderea în inconștienţă; jertfa este liberă; moartea e silnică, nu e liberă, o refuzi; jertfa e vizionară, privește într-un viitor, orizont însorit de Soarele Dreptăţii; moartea nu privește decât la întunericul cel veșnic; jertfa e profetică, prevestește învierea, un nou început. Veacul celei de-a opta zi a creaţiei. Profeţia morţii este groapa, căderea.
A luminat în voi, martirii, acest înţeles al ofrandei voastre pure, genuine, înţeles că nu muriţi, şi că, deci, sunteţi vii, tot mai vii. Voi aţi trecut la viaţa de veci. Aţi dobândit deplina libertate pentru voi, dar şi pentru noi.
Din libertatea voastră şi noi devenim liberi „de cel rău”. Ȋn martiriu se dezvăluie adevărul fundamental al existenţei: starea de oferire spre împlinire. (…) La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră, a tuturor.
Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Ȋnvierea.”
Pr. Constantin Galeriu,
București, 1989

Acesta este si testamentul Părintelui Galeriu pentru poporul român:
« M-am străduit să vă aşez în suflet credinţa, voi să o mărturisiţi !
Dumnezeu dă omului ceva din veșnicia Lui. Setea Omului după veșnicie e pusă în el încă de la creație!
Asta să nu uitați vreodată! >>

 

Sursă articol- https://evz.ro/testamentul-parintelui-galeriu-pentru-romani.html

„Oare iubesc destul?” ( Părinte Teofil Părăian )

Nu cred în coincidențe sau în întâmplări, nicio clipă din toate câte ne sunt date nu aparține hazardului. În fiecare întâlnire cu un suflet, la fiecare plecare din această lume a unui om și la fiecare întâmpinare de prunc, întru născare, noi ne dăm întâlnire cu însuși Dumnezeu.
Urmează zile pline, sufletește vorbind, când mulți români își vor împărtăși: „Întru mulți și binecuvântați ani!”, zi de pomenire a Sfântului Mucenic Dimitrie (Dumitru)- azi, 26 octombrie, izvorâtorul de mir si făcătorul de minuni, din Tesalonic; urmând ca pe 27 octombrie să ne amintim de Preacuviosul Părinte Dimitrie cel nou de la Basarabi.
La o mână de 3 zile distanță ne așteaptă în prag: 29 octombrie. O zi aparte, ce ne așază timpul în crepusculul unei irepetabile secunde, sublimă și răscolitoare, o clipă cu 2 înfățișări- una a nașterii unei Regine și una a plecării într-un Dincolo ( trăit încă de pe pământ) de către blajinul și dreptul Bătrân.
În această zi, dar în veacuri îngemănate, o prințesă intra pe drumul existenței, cu misiunea de a deveni peste ani Regina Maria. Ne-au rămas aceste mărturisiri de suflet, care astăzi parcă surpă spre zidire cetatea de gând a multora dintre noi: “ În anii durerii, am învățat să mă rog. Ortodox, ca mama. Nu, nu eram dreaptă cu biciul în mână. A trebuit să las iubirea să fie mai presus decât dreptatea. Doar așa am început să văd adevărul, doar așa am putut să îmi duc până la capăt menirea pentru poporul dăruit de Dumnezeu, Nu a fost ușor, dar acesta a fost drumul meu.”
Și un Bătrân al Neamului, pe cât de luminos, odihnitor de suflete și generos în dăruirea de sine, pe atât de just și de luptător întru pace și adevăr, urca pe Scara Bucuriei, în lumea drepților, devenind din Teofil ( iubitor de Dumnezeu): Macarie ( cel fericit pentru că poartă în inimă iubirea pentru Dumnezeu).
29 octombrie 2009 e ziua pe care Părintele Teofil Părăian o aștepta dintru început, o aștepta iubind, iertând, îndrumând la pășirea cu răspundere și deplină asumare pe Cărarea Împărăției, drum unde l-a avut drept monah călăuzitor în duh pe Părintele Arsenie Boca. În chip minunat, același Părinte la care ajungea cu inima cutremurată de emoție și Principesa Ileana, fiica Reginei Maria. Este acea zi despre care des vorbea Bâtrânul, cu vocea cutremurată de emoție, ziua în care va fi întâmpinat Dincolo de Maica Domnului, de Domnul Iisus și de toți prietenii uniți întru veșnicie.
„Viața duhovnicească începe cu o privire, nu cu o analiză a omului!”, atât de frumos descrie Părintele Emilianos Simonopetritul întâlnirea unui suflet cu duhovnicul său. E adevărat că Părintelui Teofil îi lipsea privirea ochilor fizici, însă pătrunzătoare și luminos cutremărătoare era privirea ochilor inimii sale. Te privea întru tot ce erai, paradoxal… fără să te privească.
Cum l-am aflat în anul 2000 pe Părintele Teofil? Un prunc Bătrân, așa era. Așa ESTE. O lacrimă de Dumnezeu dăruită de Cer nouă, spre despietrirea inimii. Lacrimă de Dumnezeu, dulce iar nu sărată, ce a păstrat închiși ochii fizici ai Părintelui, spre a-i deschide plenar pe cei ai inimii. O inimă și o prezență cum nu mai simțisem până atunci. Se evapora chilia cu toate ale ei și rămânea în centru, ca o temelie de sfințenie, doar el, Bătrânul. Peste ani, imaginea din acea zi a chiliei Părintelui m-a trimis la ceea ce Părintele povestea din Patericul românesc, citând din Părintele Vichentie Mălău, cum „chilia călugărului trebuie să fie curată ca o biserică, dar simplă ca o peșteră.”
În jurul Părintelui Teofil: lumină. În inima mea: mirare, cutremur, stare de regăsire, ceas de recunoaștere, de sens. A fost al doilea moment al vieții în fața căruia cuvintele nu au putere de a descrie esența. Primul se petrecuse cu mulți ani în urmă, la întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca, când, în chip minunat și identic, copilul mic de nici 4 ani nu reținuse albastrul de cer al ochilor Părintelui ( după cum adulții aveau așteptări), ci doar…lumină. Peste 15 ani, aveam să retrăiesc și conștient emoția, aceeasi Clipă avea să se repete.
În roata vremilor, în tinda de rai a Mănăstirii Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, unde același Părinte Arsenie îl primise pe adolescentul Ioan și-l îndrumase pe calea Rugăciunii inimii, l-am întâlnit pe Bătrânul Teofil, păstrând în ființa sa neîntinată puritatea copilului Ioan. Asemenea unui fuior ce toarce cu răbdare ceasuri de trezire, astfel s-au petrecut toate.
Am poposit pentru un mănunchi de cuvinte asupra acestei întâlniri, spre a împărtăși atât cât este cu putință, din ceea ce trezea Părintele în inimi, un amestec de smerenie, bucurie, îndumnezeire, iubire și putere. Da, putere, pentru că Părintele nu a fost doar un suflet de monah purtător al bucuriei cerești, ci a fost și un desăvârșit luptător întru pace, cu o răbdare și o înțelepciune regăsite doar în file de Pateric. Spunea Părintele că noi trăim acele vremuri ale muceniciei fără-de-sânge. Mucenicia nu presupune întotdeauna extrema, de a pierde viața, ci are în vedere Mărturia credinței.
Păstrând mai viu decât oricând acel Ceas al întâlnirii, voi continua călătoria noastră sufletească, depănând o parte din pașii de viață ai Părintelui, alături de memorabile amintiri; și de minunați Părinți îndrumați de Părintele Teofil nu doar pe calea monahismului, dar mai ales pe cea a dobândirii de suflete, întru Hristos, șlefuind inimi și caractere.
Într-un secol torționat care a născut sfinți, mărturisitori si oameni purtători de lumină, pe 3 martie 1929, în satul Topârcea, din apropiere de Sibiu, a fost dăruit neamului nostru pruncul Ioan, într-o familie de plugari români curați în cuget și senini în trăire, Părintele Teofil Părăian de peste ani. Cursurile școlii primare le urmează la Cluj, într-o școală pentru nevăzători, cursuri pe care le continuă la Timisoara. În anul 1943, Părintele se înscrie la un liceu teoretic pentru văzători pe care îl absolvă în 1948.
Studiile teologice sunt susținute la Institutul Teologic din Sibiu, iar pe 1 aprilie 1953 este primit în obștea Mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbata de Sus, judetul Brasov. Aici este tuns în monahism de către mitropolitul Nicolae Balan la 15 august 1953, în ziua Adormirii Maicii Domnului. Tot în 15 august, însă șapte ani mai târziu, este hirotonit diacon.
Despre acest moment, își amintea Părintele Teofil: “ Inițiativa hirotoniei mele a avut-o Mitropolitul Nicolae Colan, ajuns în anul 1957 Mitropolit al Ardealului. În anul 1960, cu prilejul hramului mănăstirii noastre – la 15 august – , m-a hirotonit diacon. Cu câteva zile mai înainte, trecând prin chilia în care locuiesc eu, m-a întrebat:« Vrei sa te fac diacon de Sfânta Maria?». Am răspuns spontan:« Dacă ar zice cineva să cer aceasta, n-aș cere-o; dar dacă mi se oferă, primesc !». Mitropolitul mi-a spus: « Și cel care este chemat la hirotonie, trebuie să vrea». Drept răspuns, eu am spus:« Fiți sigur că n-o sa fac, cum se zice în Pateric că a făcut unul, pe care confrații lui voiau să-l faca preot cu sila și care s-a dus și s-a ascuns. Cei care îl căutau, aveau cu ei și un măgar pe care l-au pierdut și acum îl căutau. Când au găsit măgarul, au dat și de monahul pe care voiau să-l facă preot, caci amandoi erau ascunsi in aceleasi buruieni. Ei atunci au vrut sa-l lege si sa-l duca cu sila pe confratele lor, ca sa-l faca preot. El însa le-a spus:« Nu ma mai legati, caci merg si nelegat, pentru ca am cunoscut ca este voia lui Dumnezeu sa fiu preot». Mitropolitul a râs și a zis:« Pregătește-te, că de Sfânta Maria te fac diacon. Dar n-am să te țin mult diacon, ci te voi hirotoni preot, ca să fii duhovnic la mănăstire și coliturghisitor».

Urmașul său, Mitropolitul Nicolae Mladin, chiar de la început m-a întrebat dacă sunt de acord sa mă hirotonească preot. I-am răspuns că aș dori să rămân diacon. I-am spus, de fapt, un adevăr. Așa s-a făcut că am rămas diacon vreme de 23 de ani. Preot m-a hirotonit I.P.S. Mitropolit Antonie, în cel de al 30-lea an al vieții mele de mănăstire.” Părintele devine mai apoi Arhimandrit pe 8 septembrie 1988.

Trecând cu pas grăbit peste aceste date bibliografice de temelie pentru cine a fost Părintele Teofil ca om, îndrăznesc o pictură de icoană, în cuvinte, o zugrăvire a lui și ca suflet, ca Monah, ca Bătrân de neam. Și voi pătrunde cu sfială în cuibul roind de taine ale credinței ortodoxe, îngrijit de Părinte spre Datorie și întru Bucurie întreaga viață.
Prin felul unic de a fi, Părintele îmi amintește de monahul din povestioara aceasta, deseori istorisită. A fost întrebat un părinte odată de către ucenicul său: “ Părinte, cine sunt caprele? Cine sunt oile?”- trimițând la textul biblic al apocalipsei. Părintele acela, însă, nu a avut îndrăzneală să spună: ”Eu fac parte dintre oi, cine știe cine face parte dintre capre !?”. Ci a răspuns: “Caprele sunt eu, iar numai Dumnezeu știe care sunt oile.” Această pildă poartă în ea tainic cheia smereniei Părintelui Teofil, care lua sufletul omului așa cum era în punctul întâlnirii cu el și, în măsura în care se lăsa pe sine plămădit de Părinte, păsea în transformarea mistică a trăirii sale și a întregii ființe.
Părintele a unit cu seninătate de ceruri Crucea cu Bucuria în ortodoxismul românesc; responsabilitatea, Datoria și sacrificiul le-a șlefuit în cat legământ prin dragoste, cu blândețea smereniei. A avut drept dar inestimabil acea bunătate care îl făcea să nu mai vadă răutatea în om, ci, simțind sufletul din fața sa, începea zidirea de credință fie și pe o unică și sărmană licărire de lumină, de bine pe care o întrezărea în sufletul aceluia, orientându-se după învățătura Cuv. Macarie, care spunea: “ Prin cuvântul bun și pe omul rău îl faci bun. Iar prin cuvântul rău și pe omul bun, rău îl vei găsi.”


Părintele nu se rezuma la „a sfătui”, la „a vorbi”. Părintele pune mare accent pe Faptă. În van rostești că iubești, fără să și existe dovada afirmației- spunea Părintele. În același sens, Părintele Teofil îndruma sufletele având în vedere măsura propriei sale experințe duhovnicești, propunând astfel un program în cinci puncte de reper, începutul angajării într-o viață autentică, creștină. Acest program punea accent pe rolul Bisericii ( al participării la Sfânta Liturghie a creștinului), importanța postului, a respectării pravilei și a citirii din Noul Testament. Miezul acestui program îl reprezintă rugăciunii inimii, al „rugăciunii de toata vremea”, moștenire de la Părintele Arsenie Boca.
A iubit tinerii, pentru că Părintele însuși a făcut legământ cu Timpul, a rămas verde ca bradul în suflet, etern copil în puritatea simțirii, adânc Bătrân prin cugetarea cea cu așezare. În mijlocul tinerilor, înflorea, le creiona cu inima treptele de gand, cum spunea Părintele. Era călăuzit de vorba cea din bătrâni, că „mustrarea învinge, dar nu convinge” și din acest motiv, cu blândețe și răbdare, rupea vălul distanței de ani, intrând în ungherele inimilor cu lumina prieteniei, îndrumându-i la bună lucrare în locul în care Dumnezeu îi așază. De aici și pacea pe care o răspândea în taberele organizate cu tineri la Mănăstirile Poșaga, Oașa, Schitul Sfântul Ioan Evanghelistul sau la Sâmbăta de Sus, tabere care au înflorit și mai mult sub starea de veghe a Părintelui, plecat în Ceruri. Taberele au devenit neîncăpătoare, luminate de suflete tinere, venite din toate colțurile planetei.
Pentru Părintele Iustin Miron, de la Mănăstirea Oașa, Părintele Teofil rămâne reper de Părinte, de duhovnic, de monah, de suflet, de prieten întru veșnicie. Amintirea ceasului întâlnirii celor 2 monahi a rămas brăzdată de o copleșitoare, dar vindecătoare emoție pentru Părintele Iustin : „ Până atunci, orice făceam, resimțeam lipsa sensului. Abia când am ajuns la Părintele Teofil să mă spovedesc în mănăstire, mi s-a umplut acel gol. Nu îmi venea să cred că există așa ceva pe pământ. Și când mergeam la el, mergeam ca la Dumnezeu și de fiecare dată cu Dumnezeu mă întâlneam. Pentru mine Părintele era infailibil, nu a greșit niciodată. Mergeam cu această credință că Dumnezeu vorbește prin el. Și chiar vorbea Dumnezeu prin Părintele. A fost extraordinar Părintele Teofil. Și este. Acum este un pic mai greu, la modul concret, Părintele șoptește și poate strigă la mine de acolo din Ceruri, dar pentru că suntem grosieri, e puțin mai grea comunicarea. E din cauza grosimii noastre trupești care ne face să nu înțelegem bine. Dar, altfel vorbind, îl simțim lângă noi. În lucrarea cu tinerii, Părintele este prezent. Părintele face Lucrarea, fără nicio altă discuție.”

Pentru tineri, Părintele era un reper nu doar de monah, ci devenea însăși călăuza pe drumul vieții. La fel ca și Părintele Arsenie Boca, pe care atât de mult l-a admirat, Bătrânul Teofil ieșea din tipare și norme. Pentru a ajuta omul, Părintele alegea să se micșoreze lângă el, pentru ca, mai apoi, cu o blândețe, dar și demnitate desăvârșite, să devină Scară pentru acel suflet, în cunoașterea de sine. Paradoxal, ajuta omul din fața lui să urce întocmai pentru a coborî în lăuntrul său. Așeza între el și oameni frumosul prieteniei, care , spunea Părintele, “are un ceva anume din realitatea Raiului. Nu există o metodă de prietenie, dar există preieteni. Prietenia presupune reciprocitate, nu e există prietenie dacă simțămintele vin doar dintr-o parte.”
Simțământul Părintelui rămâne fundație de vie cugetare și de senină trăire. Îndemnul lui pentru copiii de toate vârstele, Bătrânul însuși fiind un etern copil: “Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da’ nu de dragul afirmării, ci de dragul realizării lucrurilor pozitive. Deci, de câte ori dorește cineva să realizeze un lucru pozitiv, esențial și bun, poate să se afirme făcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirma, ci îl afirmă Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru că a fi smerit nu înseamnă să faci de teama să nu fii smerit, ci înseamnă să faci orice, dar conștient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus sa conducă, de pildă, numai dacă conduce poate sa fie smerit în limitele rosturilor lui. Nu înseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalți pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ti găsesti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămânând totuși smerit. De pildă, la noi la mănăstire a trăit cândva un părinte care vreme de 16 ani a fost starețul nostru, Părintele Ioan Dinu, și el zicea că: „Smerit e omul acela care își ține locul”, pentru că dacă tu nu îți ții locul nici cel de lângă tine nu știe unde îi este locul. De pildă, mă duc la slujbă și nu îmi țin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângă mine nu știe unde-i locul lui. Și atunci înseamnă că și în viața de toate zilele, daca îți ții locul și dacă-ți afirmi puterea și voința, nu în detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorința de-ați desfăsura calitățile pe care ți le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol în sensul că prin aceasta scazi în smerenie.
Dumnezeu îl primește pe om în starea pe care i-a dat-o și în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mă gândesc că o să zică Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacă ar fi cineva retras, nu o sa zică Dumnezeu de ce a fost retras, dacă așa este firea lui, daca așa este chipul lui de viețuire și așa este temelia existenței lui.
Eu, de fapt, cred eu, o mare greșeală să socotești că nu trebuie sa ai in vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal, fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica sa nu cauti mai mult binele tau decat binele altuia, dar, in orice caz, sa urmezi si binele tau. Vasile Militaru are o zicere, o vorba cu tâlc, care are urmatorul cuprins: „Barba fratelui vreodată, de s¬-aprinde, sari și-l scapă, însă, mai întâi de toate, barba ta s-¬o uzi cu apă”. Adica nu poti sa faci abstractie de tine însuți, chiar daca se pune și problema, în anumite împrejurări, a lepădării de sine ca sa poți împlini binele pentru altul sau ca să poti împlini porunca lui Dumnezeu.
Cuvintele Părintelui Emilianos Simonopetritul: „inima care se roagă tace în adânc, spre veselia inimii și prefacerea mistică a întregului om” sunt unite în duh cu ceea ce Părintele Teofil spunea: “rugăciunea trebuie practicată, nu studiată. Și trăită cu Bucurie. Dar să nu căutați bucuria în sine, prin rugăciune. Nu mă rog ca să mă bucur, mă rog ca să mă întâlnesc cu Dumnezeu, să am un dialog cu Dumnezeu. Și din această întâlnire se naște și bucuria. Cine se roagă doar atunci când se roagă, acela nu se roagă deloc.”


Călătoria noastră se apropie de ultimul popas. Și îmi amintesc acum că odată, la o Conferință, cineva din sală l-a întrebat pe Părinte: „Părinte, ce faci când ai avut un Părinte spiritual pe care l-ai iubit foarte mult și nu mai găsești pe altcineva? Iar Părintele Teofil a răspuns: Păi, ce să faci, mai cauți!” În această dureroasă, dar rostuită șlefuire de trăire s-au aflat probabil toate sufletele ce l-au avut pe Părintele Teofil duhovnic.
Peste ani, după “căutări și iarăși căutări”, cum ar fi spus Părintele Teofil, am simțit la rându-mi, în cutremurul cicatricii rămasă în inimă, rostul răspunsului concis, simplu, dar plin de tâlc al Părintelui. Și dacă așteptarea, braț-la-braț cu căutarea , a durat ani, găsirea sau re-găsirea s-a împlinit într-o unică clipă.
În cădere de cortină, dar spre îmbrățișare din ceruri, las pe Părintele Teofil să ne dăruiască un dar de cuvânt nouă, tuturor celor care ne-am așezat în jurul Bătrânului astăzi, la fel ca odinioară :
„ Dumnezeu ne-a creat ca să fim veșnic ceea ce suntem, adică să nu ne depersonalizăm. Să te supui lui Dumnezeu înseamnă să faci ceea ce știi că vrea Dumnezeu să faci. Îți spune Dumnezeu să ierți, ierți. Îți spune Dumnezeu să ai răbdare, ai răbdare. Îți spune Dumnezeu să iubești, iubești. Îți spune Dumnezeu să cauți înțelepciunea, cauți înțelepciunea. Deci, tot ceea ce știi că vrea Dumnezeu trebuie să urmărești și tu. Numai așa înseamnă că ai smerită cugetare, căci nu știi tu mai bine decât Dumnezeu.
Sunt încredințat de adevărul cuprins în cuvintele Sfântului Marcu Ascetul, care spune: « Când binevoiește Dumnezeu să se împlinească un lucru, toata zidirea ajută să se împlineasca. Iar dacă nu voiește Dumnezeu, toate se pun împotrivă». Eu sunt convins de aceasta și în această perspectivă le vad pe toate cele ce s-au petrecut cu mine”.

Sursă Articol- https://evz.ro/oare-iubesc-destul-parintele-teofil-paraian.html

Februarie, ’85. Gara Sinaia

“ Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când își urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când și-l trădează, să se gătească de pedeapsă.
Dumnezeu nu cade! Noi cădem, nu Iisus! Dar căzand noi din creștinism, ni se pare că a căzut creștinismul. Ni se pare că a căzut altcineva, nu noi! “

Părintele Arsenie Boca

Februarie 1985, Gara Sinaia.
Un bătrân înalt, cu ochelari în lentile fumurii și barba albă, ușor adus de spate, părând a aștepta pe cineva. În juru-i, câteva măicuțe. Peron, gară mică, cu suflu de munte, voce de stâncă – grai de sirenă a trenurilor care vin și care pleacă. Trenuri ale gării. Și Trenuri ale Vieții. Lângă ei, o tânără familie căreia nici prin gând nu îi trecea pe cine aveau alături. Fruntea bătrânului Monah se ridică, cerând mânuța care prinde a se întinde timid, mână de copil de 3 ani ce se uita uimit la ramele ochelarilor ce tăinuiau ochii bătrânului, până când acesta își lăsă ochelarii în jos. Acea clipă irepetabilă pe scara vieții s-a împlinit atunci. O maică le șoptește tinerilor părinți, luându-i deoparte, numele Părintelui călugăr, „să rețină ei pentru mai târziu, să spună fetiței când va crește”. Copilul, însă, a rămas cu privirea Părintelui încrustată acolo unde nici mirarea, nici Timpul însuși nu își cere jertfă de uitare- în inimă .
A fost întrebată deseori: “ Ce culoare aveau ochii Părintelui?” Dar copilul nu a reținut Culoare, ci Lumină; trăirea copilului de atunci, tradusă prin înțelegerea adultului de peste ani. Avea să afle mai târziu, când pășise în adolescență, că acolo, în gara mică dar mustind de istorie a Sinaiei, îl întâlnise pe Părintele Arsenie Boca.
*


Să scrii despre Părintele Arsenie Boca, e ca și cum ai trudi să cunoști miezul inimii unui Munte, doar urcându-l. Nu e de ajuns doar să urci Muntele. Trebuie să-l simti, abia mai apoi începe înțelegerea. Dacă privim viața Părintelui limitându-ne la balanța analitică a minții, cu inima adumbrită la buzunarul cugetului, ne vom „îmbogăți” cunoștințele doar cu o nouă epistolă despre un Părinte monah oarecare, călător în secolul ce tocmai a trecut.
Dar daca lăsăm inima să simtă și să înțeleagă taina lucrării Parintelui, lucrare cu unică Rădăcină de credință ortodoxă străbună, vom pătrunde cele de nepătruns doar cu rațiunea: muntele Cărării Împărăției pe care Părintele Arsenie Boca a lăsat-o testament timpului are inima de izvor. Izvor de munte rece și grăitor a Trezire.
Spunea curat Părintele Arsenie: “Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea nici că există , nici că nu există. O bucată de fier rece, bună și ea la ceva nu-ți poate dovedi existența focului, până ce ea însăși nu e roșie ca focul. Cam așa e și cu mintea omului, cât privește puterea, dar și neputința ei. Când făptura omului va fi străbătută de credința în Dumnezeu, adică de o siguranță interioară mai puternică decât valoarea mărturiilor sau tăgăduirilor rațiunii, făptura sa va fi lumină și minune între oameni.”
Născut pe 29 septembrie, 1910, la Vața de Sus, județul Hunedoara, Părintele a urmat Liceul Avram Iancu din Brad, fiind șeful de promoție al generației sale. Un ceas purtător de adânc simbolism, atât în plan spiritual, cât și istoric, va fi cel de la finalul celor 4 ani de liceu când, în urma ceremoniei, alături de profesori și elevi, Zian Boca planta Gorunul lui Zian, unit în legământ de credință și mucenicie cu Gorunul lui Horea, și el în apropierea Țebei.
În 1933, tânărul Zian absolvea Institutul Teologic din Sibiu, dar aplecarea sa spre pictură și desen îl determină pe Mitropolitul Nicolae Bălan să îl îndrume spre urmarea cursurilor la Academia de Arte Frumoase, în București. “Desenând și pictând, mi s-a descoperit că omul nu e doar carne, sânge , oase, ci există și Altceva. Inspirația nu ține de materie, de rațiune”, avea să povestească mai târziu. Iar harismele sale în pictură, mistică și trăirea simbolurilor hristice au rămas amprentate în icoanele realizate și mai ales în pictura Bisericii Sfântul Nicolae, de la Drăgănescu. La București a participat și la cursurile de Mistică creștină, ale Profesorului Nichifor Crainic.
A urmat o perioadă de trei luni în care Părintele Arsenie se retrage în Athos, spre aprofundarea vieții monahale, De la Muntele Athos, Părintele Arsenie și Părintele Serafim Popescu au adus manuscrise ale Filocaliei pe care Părintele Dumitru Stăniloae le-a tradus și publicat, ajutat de Părintele Arsenie Boca, pe care l-a numit ctitor al Filocaliei românești. Primele 4 volume ale Filocaliei poartă macheta coperților realizată de Părinte. La Mănăstirea Brâncoveanu a creat o puternică mișcare filocalică împreună cu credincioșii din ținuturile făgărățene, care s-a extins apoi în toată țara, cum observa Nichifor Crainic, martir, mărturisitor și mare om de cultura pentru care Părintele a avut mereu o admirație deosebită. .La această mișcare participa inclusiv studențimea universitară. Părintele a reușit să atragă și sprijinul tărănimii românești, care, desi trecea prin marea criză a anilor ‘46, de sărăcie si tulburare social-politică, în urma valorificării cerealelor din propriile culturi, au adunat un număr necesar de abonamente astfel încât primele volume din Filocalie să poată fi tipărite cu ajutorul oamenilor simpli, români ai Satului.
Acesta este un moment istoric pentru cultura românească, când oameni din popor, alături de studenți au făcut cauză comună cu nume mari ale culturii, pentru promovarea valorilor de credință, de neam, pentru dăinuirea lor. Remarca Părintele Dumitru Stăniloae: “Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine, Părintele este el însuși o vie restaurare a celui mai autentic duh orthodox.”
Pe 3 mai 1940, Părintele este tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, fiind primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brîncoveanu. „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți.” au rămas încrustate în timp cuvintele Părintelui.


Numele călugăresc de Arsenie a fost ales pentru semnificația sa, model duhovnicesc fiind Avva Arsenie, care urmase taina tăcerii, spre desăvârșirea interioară. Pentru scurte perioade, 1939-1940, poposește la Chișinău, unde deprinde tehnica metaloplastiei în pictură. Iunie 1940, perioada în care România cedează Basarabia Uniunii Sovietice, îl găsește pe Părinte în Chișinau. A rămas de atunci o relatare cum că Părintele urmărea de pe peronul gării pe românii basarabeni care, mâhniți, încercau să ocupe ultimele locuri în trenuri. Povestea Părintele că deodată a aparut lângă el un bărbat care purta pe chip o adâncă suferintă, privind la acei oameni. Părintele a dorit să-și împartă păinea cu el, considerându-l unul dintre cei care urmau să urce în trenuri. Când s-a întors cu pâinea în mână, omul dispăruse. Părintele a rămas cu adâncă mirare după această întâmplare și l-a numit pe acel bărbat apărut de nicăieri și dispărut nu se știe unde “Omul Durerilor”, trimițând simbolic la Chipul lui Iisus Hristos. Astfel, prin lucrarea de adâncime în faptă și rugăciune, părintele Arsenie a revelat lumii că, spre deosebire de Om, Dumnezeu aude și glasul celui care tace.
Anul 1942 este pecetluit de o întâlnire minunată între Părintele Arsenie Boca și viitorul Părinte al Bucuriei de la Mănăstirea Brâncoveanu, Arhimandritul Teofil Părăian, pe atunci tânărul Ioan, în vârsta de 13 ani. De la Părintele Teofil Părăian ne-a rămas o mărturisire completă despre personalitatea și harul Părintelui Arsenie Boca:
„ Aveam 13 ani și m-am gândit să mă fac călugăr. Am auzit că la Sâmbăta era o mănăstire restaurată de Mitropolitul Nicolae Bălan, cu un Părinte de o viață deosebită, era vorba de Părintele Arsenie Boca. Nu am putut rămâne la Mănăstire atunci,nu aveam vârsta și nici pregătirea. Dar Părintele Arsenie a vorbit cu mine ca cu un om mare, m-a învățat Rugăciunea inimii, rugăciunea pe care a răspândit-o Sf.Grigorie de Palama, cea cu care se mântuiesc călugării. Și am plecat. Au trecut anii, cu Părintele Arsenie nu m-am mai întâlnit timp de 23 de ani. În 1965 m-am reîntâlnit cu Părintele la București, lucra la Ateliere de pictură ale Patriarhiei. Și știti ce mi-a spus atunci? Că teologie nu fac numai credincioșii, ci și păgânii pot face teologie. Că sunt atâția care fac teologie și nu sunt teologi. Deci, cine este teolog? În Filocalie, teolog este cine se roagă. Părintele mi-a spus să caut, să am cunoștința pe care ți-o dă Dumnezeu, nu pe care o găsești tu, căutându-l pe Dumnezeu!
Părintele Boca a fost un om excepțional, un dar de la Dumnezeu, cu o înzestrare nativă. A fost un om care s-a realizat și printr-o largă cultură, adâncă, nu a avut numai cultură teologică, ci și una laică, a urmat cursuri de pictură și de medicină. A avut o perspectivă aparte.
Cei care nu au înzestrarea și cultura Părintelui Arsenie nu pot fi apropiați de Parintele. El a avut un stil anume, al lui, de lucru, de gândire și de îndrumare pe care nu l-au avut ceilalți care s-au format în șabloane. A fost de o altă structură, de altă agoniseală spirituală. Părintele a fost deosebit de toți ceilalți Părinți îndrumători de viața spirituală. Dar a fost îngrădit în posibilitatile lui de propovăduire. Nu i s-a mai permis să se manifeste în libertatea cu care, dacă s-ar fi manifestat, ar fi putut realiza mult mai mult.”
Părintele Teofil nu l-a mai întâlnit pe Părintele Arsenie de atunci, însă plecarea în veșnicie a Părintelui Arsenie în 1989 a pecetluit în chip de neînțeles legătura de suflet dintre cei doi Monahi. Părintele Arsenie nu a avut această libertate a manifestării misionare, dar amploarea lucrării de propovaduire a Părintelui Teofil în toată țara, mai ales printre tineri, a explodat frumos. Foc viu de traire, dupa anii 1990. Ca o predare de ștafetă s-a petrecut totul. Pentru ca, mai apoi, Părintele Teofil Părăian să fie miezul Bucuriei organizării multor tabere pentru tineri, tabere cu temă istorico-culturală și religioasă, atât la Mănăstirea Sâmbăta de Sus,cât și la Mănăstirea Oașa. Părintele Teofil era invitatul special al taberelor de muncă și rugăciune organizate încă de când parte din obștea Mănăstirii Oașa era la Mănăstirea Poșaga. „Concluzionând, pot spune clar: Parintele Arsenie Boca e cea mai puternica personalitate bisericeasca pe care eu am cunoscut-o personal. Am cunoscut pe multi, dar ca Parintele Arsenie, nu cunosc pe nimeni. Clar.” ( Părinte Teofil Prăian). În 2009 avea să se mute în veșnicie si Părintele Teofil, iar tradiția Lucrării duhovnicești, dar și de educație istorică, de artă și de cultură merge mai departe vie prin Obștea Mănăstirii Oașa și tinerii ei care anual vin cu miile la Oașa și Găbud ( Metocul Mănăstirii Oașa), ducând mai departe amintirea, flacara și învățătura celor doi Monahi.


Memorabilă rămâne întâlnirea cu părintele Arsenie și pentru Principesa Ileana, mezina Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, devenită calugăriță la rândul ei, în 1967 și punând în același an bazele unei mănăstiri ortodoxe în SUA, la Ellwood City, Pennsylvania. Aceasta a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta în 1947 pentru a-l cunoaște și a-i asculta predicile. Cu acceptul Mitropolitului Bălan, Principesa îl invită pe Părinte la Castelul Bran unde va ține cuvântări pentru apropiații Familiei Regale și pentru personalul medical din Spitalul “Inima Reginei”, înființat de Principesă în memoria mamei sale, Regina Maria. Principesa s-a străduit să găsească soluții pentru a putea ramâne în țară, dar având în vedere contextul politic, la începutul anului 1948 a trebuit să părăsească România. În memoriile sale cuprinse în cartea „Trăiesc din nou”, a păstrat vie întâlnirea cu Părintele Arsenie, căruia îi și trimite o scrisoare de mulțumire, numindu-l „o lumină în viața ei.”: “(…)Acolo, în micuța mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugar ce practica ‘rugăciunea inimii’. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și al tăriei;
Revenind la cursul vieții Părintelui Arsenie, încă din 1943, Părintele Dumitru Stăniloae remarca amploarea mișcării duhovnicești de la Sâmbăta de Sus. Dar în același an intră și în atenția Securității. Între 1945-1948, începe drumul de mărturisire în mucenicie a Părintelui Arsenie, fiind anchetat de Securitate la Făgăraș, Râmnicul Vălcea, Brașov, sub acuzațiile participării active la Mișcarea Legionară, Părintele delimitându-se de fiecare data de orice curent politic al epocii. Prima arestare are loc la Mănăstirea Bistrița, unde Părintele obișnuia să țină cuvântări. “ Noi am ales un Drum, nu? Încercările trimit la scopul căutat, iar suferința nu este o pedeapsă nedreptă, ci este un ocol în drumul pe care noi l-am ales. Răbdarea este cea mai puternică armă împotriva răului. Să aștepți să ajungă la tine gândul lui Dumnezeu înseamnă să faci din suferință cel mai puternic învățător.” Astfel încerca Părintele Arsenie să îl mobilizeze psihic si sufletește pe călugărul Ieronim Ștefan în momentul mutării lor de la Vâlcea la București, de către Securitate. Preotul Ioan Comșa povestea că Părintele Arsenie a fost un stâlp de lumină pentru toate acele suflete chinuite întâlnite în închisoare, de o verticalitate morală și o profunzime a cugetului ce i-a eclipsat, uneori și înspăimântat , pe cei responsabili cu desfășurarea anchetelor,dar și pe gardieni. Acuzația de implicare directă a Părintelui în Mișcarea Legionară, pretext care a constituit și argumentul principal al tuturor celor 3 arestări, a slujit presiunii continue de a controla și de a diminua activitatea spirituală a Părintelui Arsenie, considerată a fi în detrimentul „democrației populare”.
De asemenea, adunările mari de tineri de la Mănăstirea Brâncoveanu, în jurul Părintelui Arsenie, au post percepute ca fiind un real pericol pentru planul socialist de formare al Omului Nou. Mai mult de atât, Părintele îi educa pe tineri, pregătindu-i pentru o viata de Familie în duh creștin, păstrând viu legământul triadic între Biserică, Familie și Neam.
La Mănăstirea Prislop, este adus în 1948 de către Mitropolitul Nicolae Bălan, lăcașul de cult fiind într-o stare jalnică, părăsită fiind în ultimii 3 ani de călugării greco-catolici ce viețuiseră aici. Este numit Stareț al Mănăstirii. După ce în 1950, Mănăstirea Prislop este transformată în mănăstire de maici, iar Părintele Arsenie rămâne doar duhovnicul Mănăstirii; în 1951 este ridicat de Securitate din nou și este dus la Canal, fiind eliberat în anul următor. Șederea la Prislop nu va fi însă de durată, pentru ca în 1955 este din nou ridicat și anchetat la Timișoara, urmând 6 luni de detenție.


Începând cu 1959 urmează a treia etapă din Drumul Părintelui Arsenie. I se interzice să mai slujească, fără a fi însă caterisit, și va fi urmărit sub numele de cod Bratu, până la sfărșitul vieții. Mănăstirea Prislop este desființată, prin actul Episcopiei Aradului, rezultat al presiunilor puterii politice comuniste- Decretul 410. Decizia de interzicere de a mai sluji ca și preot va fi anulată abia în 9 noiembrie 1998. Însă credincioșii l-au căutat și cu mai multă stăruință pentru cuvântul său și starea de pace pe care o simțeau în prejma sa. În 1961, este angajat ca pictor la Biserica Sfântul Elefterie Nou, din București și la Atelierul de Pictură al Patriarhiei. În 1968 începe minunata lucrare la Biserica Sfântul Nicolae, din comuna Drăgănescu, de lângă București. “Capela sixtină a ortodoxiei românești”, “o smerită mărturisire orodoxă de credință exprimată plastic”, sfințită pe 2 octombrie 1982. Mărturisirea Părintelui Daniil Stoenescu descrie curat, clar și onesc Rostul și Sensul minunatei plămădiri de culoare, mistică, simbol si har în pictura bisericii de la Drăgănescu: “Pictura de la Drăgănescu exprimă ea însăși <o frumusețe dintr-o altă lume>, după cum spunea chiar Părintele Arsenie Boca într-o referire la icoanele împărătești de la Mănăstirea Prislop.”
Este o “Cărare a Împărăției” tradusă și desfășurată în imagini unice, cum nu regăsim în nici o alta biserică din România sau din lume. Pictura de la Drăgănescu nu este una obișnuită, Părintele nelimitându-se la reperele programului clasic de iconografie. Pe lângă scenele biblice regăsite în celelalte biserici, găsim aici compoziții ce vizează pe Omul prezentului, cadre cu un vădit simbolism profetic, în note de cateheză.


În toată această perioadă, până în 28 noiembrie 1989, când Părintele încetează din viață la Sinaia, drumurile Părintelui Arsenie se desfășoară între Drăgănescu și o casa din Sinaia, unde maicile alungate de la Prislop încearcă să se reorganizeze și să formeze un așezământ mănăstiresc. După alungarea maicilor de la Prislop, ele au încercat să păstreze permanent legătura cu Părintele Arsenie și cu Maica Zamfira, Stareța Mănăstirii Prislop,în scopul menținerii unui duh monahal. În toată această perioadă, cei doi aveau deja domiciliu forțat în București. Casa de la Sinaia, achiziționată cu ajutorul banilor strânși de măicuțe de la cei care îl cunoscuseră pe Părinte este locul unde Părintele se retrăgea pentru rugăciune, pentru a scrie și a picta. Aici iau naștere icoanele care împodobesc catapeteasma de la Prislop și de la biserica Drăgănescu. Ultimele scrieri ale Părintelui au fost adunate și publicate de măicuțe în cartea „Îngerul cu cădelniță de aur sau Omul îmbrăcat în haine de in.” E puțin spus că Părintele Arsenie Boca a fost iubit de oameni, fie că îi întâlniseră ca Preot,în șederea din Mănăstiri, fie în perioadele de detenție sau de urmărire permanentă, în așa zisa libertate. O mărturisire anume, de la Centenarul nașterii Părintelui Arsenie, cuprinde chintesența emoției de a-l fi cunoscut: “ E foarte greu să exprimi lucruri care sunt de neexprimat. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui pe tine, simțeai, știai, nu știu de unde știai, nu știu cum simțeai, dar erai sigur că te privește lumina. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulți- că te privește lumina. Tot sufletul plin de înțelepciune, plin de credință, plin de dragostea pentru om, toate acestea erau în privirea lui. Prezența Părintelui pentru cei ce-l aveau alături însemna trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui. Dar era și foarte aspru. Însă în acea lumină, până și asprimea părea dulce. Cine a trecut prin ceva similar poate să înțeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt”
Plecarea Părintelui în veșnicia Împărăției pe care încă de pe pământ a surprins-o, fie în pictură fie prin puterea cuvântului, s-a împlinit sub semnul unui Mesaj rămas viu, foc nestins lăsat testament:
“Trebuie să vă întăriți spiritualicește, ca altfel viața vă va fi moartă, chiar dacă vă merge numele că trăiți. Luați exemplul de la Ștefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriți sufletește ținea pe tătari la Nistru și pe turci la Dunăre. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Vor cădea și cei aleși. Vă vor cerne.
Dacă plec, de acolo de unde mă duc, vă ajut mai mult!”

Irina Stroe

Sursa-https://evz.ro/arsenie-boca-paralizant.html

Rost de Rădăcini

Ei, uite că stăm drept în fața cetei ce astăzi ne adună
Să ascultăm torentul de lavă, în minciună
Ce scurmă-n neam cu brici muiat în miere,
Trecut prin sânge, Cruce și tăcere.

Ștefan tace. Iancu tace. Un Mihai tace și el.
Tace Mircea. Tace Horea. Decebal, Crișan. Cornel.
Tace-Aiudul. Tace Gherla. Tac Piteștiul și Jilava
Tac și munții. Și izvorul. Arde-n zeghe Periplava.

Avem 2 coloane , se pare, brad-crescute,
Una ne e în piepturi ce nu se mai vor mute.
Se ghemuie-n altare de veghe secerândă
Cumintea așezare a cugetului vreasc.
Ar bate cioc din vremuri, să prindă-n pumn un teasc
De nesorbite maluri, Chemare renăscândă.

Dacă plecăm privirea și fruntea la pământ,
O facem doar în fața luminii celui Sfânt,
Suntem mai calmi ca frunza din codrul ce tresare
A uluire surdă, cutremur de istorii.
Se zguduie un Ștefan ce crunt privește-n zare
Din Putna-și frânge cordul, tot culegând memorii.

În Borzești, stejarul care peste vremi îi fuse tată
Și-nvăța frunza cea verde, că în spadă, fulger fie,
A-nceput în rugăciune să pășească peste veacuri,
Plânge-n doină, urlă-n bucium, varsă muguri peste glie.
Muguri de-aprigă Trezire,
În a Rădacinii scoarță, e-a lui Stefan-n veci făclie.
De sub tâmpla de munți sacri, lângă Putna- foare rară,
Un Bătrân uitat de ceasuri, cu ochi-cer și piept de foc,
Nins în păr, dar prunc în suflet, înduhovnicit de timpuri,
Sparge cremeni de minciună, varsă cupa cea amară.

Cârtițele însetate de a zarului sorginte
Scurmă-n jurul Rădăcinii, dar Stejarul nu mai simte.
Timpul l-a scutit de vamă, pe el nimic nu-l mai doare.
Daniil tăcerea taie în fuioare de-Așteptare.
Trupul lui e rugaciune, iară crengile-s credință,
Clopotele bat chemare, iar artera-i biruință.

Domnul Ștefan-a rupt sigiliul, veacul lui e ȘI al nostru,
Azi Borzeștiul greu cuvântă, în ravașe de sentință,
Cel ce-a fost Stejar odată, azi e Tron de neatârnare,
Ce zdrobește legăminte și peceți de umilință.

Și cei 3 pășesc triadic: Pustnicul, Stejar și Domnul,
Ștefan ține-n piept condeiul cu a conștiintei sânge,
Rădăcina-n cer e-nfiptă, iar tăcerea rostuiește-n omul –
VIU.
Crește-n noi, ca o sământă despuiată de uitare,
Alegeți în ceas de 11, azi, trezirea, chiar de’ doare!
Nu lăcrimați în palma cu ale noastre slove
săpate-n piept de piatră…
Nu!…
Vrem doar să luați din tina torturii, mântuire,
să vă pictați în suflet o asumare vie
de strașnic legământ;
un legământ cu rădăcina muiată în pământ,
udat cu vers, cu Taine, cu sânge și cuvant!

Da, Trezirea-și cere zarul, iar veriga-n Cer zidește,
Ștefan Domnul de la Putna vrea : Răspuns. Chemarea-i crește.
Ca sa poți zbura-n înalturi, cu crez cast de-nțelepciune,
Tu să arzi întâi veninul ne-adevărului din tine !

Iubirea și credința fie-vă stâlpi de foc,
în jgheab cu demnitate si… Taina, sub obloc(…)