„Te cunosc ca pe sufletul meu! ” Părintele Constantin Galeriu

12 noiembrie 2018, zi de adâncă taină cuibărită în suflete îngenunchiate; îngenunchiate fie de lacrimi, spre despărțite întru o re-vedere în veac, altele în plecăciune, spre bucuria darurilor primite de la cei 2 mari duhovnici ce ne sunt în aceste zile gazdă din Ceruri, cu privirea spre noi, spre pământ. Numai Dumnezeu putea așeza atât de armonios aceste momente, cu precizia unui ceasornic ce nu măsoară Timpul, ci intensitatea Trăirii din lăuntrul ființei: Anul Centenar al Unirii, anul centenar al nașterii Părintelui Galeriu, an istoric de împlinire a unei promisiuni de veacuri făcute martirilor acestui neam: Sfințirea Catedralei Mântuirii, la care se adaugă ceasul de plecare la Domnul a Părintelui Nicolae Ioan Bordașiu.

Toate sunt încununate parcă într-un mănunchi de zile ce au drept boltă: graiul de toacă al inimii Țării, un bogat dialog pentru suflet, între generații.
Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” din Capitală a găzduit, în perioada 12-14 noiembrie 2018, Simpozionul internaţional ,,Părintele Profesor Constantin Galeriu – Predicator harismatic şi preot misionar. Evocare la împlinirea a 100 de ani de la naștere”. Momentul a reunit o serie de personalităţi marcante ale culturii laice şi duhovniceşti, care au susţinut conferinţe şi evocări ale marelui duhovnic şi orator.


Acest Simpozion emoționant a purtat mai departe treaz izvorul de dialog spre luare-aminte a predicilor Părintelui Galeriu, izvor cu matcă adânc șopotind în duhul credinței străbune. Aceste zile de înaltă trăire au readus în memorie și sesiunea de comunicări din Tabăra de Vară „Părintele Teofil Părăian”, dedicată Părintelui Galeriu- “Părintele Galeriu – Astăzi”, organizată la Mânăstirea Oaşa în iulie 2013. Taberele de educaţie şi cultură ortodoxă de la Mănăstirea Oaşa au devenit de multă vreme o tradiţie. Au fost iniţiate cu atâția ani în urmă de Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus, duhovnicul şi inspiratorul multora dintre monahii mănăstirii din inima munţilor Şureanu. Un Ceva de Tindă de rai s-a cuibărit în acele clipe în inimile celor prezenți, s-a putut trăi atunci, ca și daruri de suflet, din partea celor doi Bătrâni ce străjuiau cerul Oașei: Părintele Teofil Părăian: Bătrân al bucuriei, și Părintele Constantin Galeriu: Bătrân al speranței și al dăruirii.


Părintele Galeriu și Părintele Nicolae Bordașiu, 2 mari duhovnici, predicatori, care și-au unit dragostea întru Hristos de aplecarea spre om și neputințele sale, 2 Părinți-prieteni ai aceluiași Drum, călăuziți în pasul lor pe această lume în aceeași îmbrățișare de Altar în sfântă și impunătoare Biserică, unde Sfânt veșnic primitor e Sfântul Silvestru. 2 suflete care te cuprindeau în lumină, iubire și pace, cu atât mai mult cu cât propria lor viață a fost brâzdată de suferință, asprime, răbdare împletită cu îndurarea în dure închisori pentru trupuri, însă Căi luminate de lumina hristică, de eliberare, pentru suflet, prin mărturisirea neîntreruptă a lui Iisus.
La acest început de mult așteptat Seminar, a fost aleasă chemarea întru veșnicie a Părintelui profesor Nicolae Bordașiu, chiar în ceas de Sfânt Nectarie, 9 noiembrie, întru îmbrățișare de Sfinți Arhangheli Mihail și Gavril. Astfel, sărbătorirea celor 100 de ani de la nașterea pe pământ a Părintelui Constantin Galeriu s-a unit în alai de cer cu nașterea în cer a Părintelui Nicolae. Născut la 22 mai 1924, în satul Sabolciu din județul Bihor, într-o familie de români patrioți, dedicați cauzei naționale, Părintele Nicolae a purtat dintru început în sine sămânța neatârnării. Cu emoție povestea despre tatăl dumnealui, frumos și autentic Țăran român, dascăl și preot, un luptător pentru unitatea României: „Tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba Iulia care au zis: «Vrem să ne unim cu ţara!».
Rămâne Părintele toată viața cu această flacără aprinsă, de dragoste și admirație pentru măria sa, Țăranul român. Liceul este urmat la Beiuş, „unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş“, un oraş cu o istorie culturală ce a constituit o bază solidă educației tânărului. În anii ce vin, urmează marile întâlniri, acele ceasuri care îi vor marca Părintelui drumul existenței. Cunoașterea de suflet cu episcopul martir Nicolae Popovici, „bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape“, întâlnirea cu Gala Galaction, profesor la Vechiul Testament, „o personalitate a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică”. Mult l-a îndrăgit Părintele Nicolae pe Părintele Stăniloae, fascinat fiind de personalitatea și cunoașterea sa, bucuria descoperirii tainei cursurilor de mistică, predate de Părintele, si comoara textelor filocalice urmându-l pe Părintele Bordașiu neîncetat.
O preţuire cu totul deosebită o poartă Părintelui Arsenie Boca. Iar povestea lor e seducătoare. Prima întâlnire cu Părintele Arsenie s-a împlinit la Mănăstirea Brâncoveanu: “…și Părintele Arsenie zice: Ei, acum să ne ducem să adunăm fânul. Şi cred că vreo câteva sute de oameni au pornit după dânsul… Am rămas tare impresionat de această putere de atragere a mulţimii, dar şi de dragostea pe care poporul o manifesta faţă de Părintele! Apoi au fost ceasurile de cumpănă și prigonire de la Arad și Timișoara. De acest episod al condamnării de la Timişoara se leagă o altă întâlnire minunată cu Părintele Arsenie Boca.
Mișcarea Rugul Aprins, din cuibul de viu foc al mărturisirii credinței celei adevărate al Mănăstirii Antim, l-a așezat pe Părinte în mijlocului celei mai ample și profunde mișcări spirituale ale vremii, cu sămânță de crez ortodox, via și lucrătoarea Rugăciune a lui Iisus. „Nu cred că ideea Rugului Aprins a apărut la un moment anume, ci pe parcurs. Indubitabil, animatorul a fost poetul şi jurnalistul Sandu Tudor – personalitate pe nedrept neglijată a interbelicului românesc. Cercul său de prieteni s-a structurat încet-încet, preponderent în jurul căutării de ordin spiritual. Bucureştiul interbelic era precum un sat mai mare: marile figuri intelectuale şi spirituale se cunoşteau, aveau relaţii personale civilizate, chiar dacă uneori polemizau în presă. Un prim pas concret a fost făcut în anul 1943, atunci când, la invitaţia Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea – la rândul său o importantă figură a Bisericii, om de o rafinată cultură – au ajuns la Cernăuţi câteva personalităţi care urmau să conferenţieze, să mediteze împreună timp de o săptămână pe tema misticii creştine. “, spune Marius Vasileanu, profesor de istorie a religiilor.
Factorul coagulant al acestei mișcări a fost căutarea mistică ortodoxă. La mijlocul anului 1948, din ordinul Patriarhului Justinian Marina, Rugul aprins își încetează activitatea religioasă, fiind etichetată drept Mișcare legionară, după arestarea și condamnarea în toamna anului 1946, a preotului Ioan Kulîghin , cel care devenise îndrumătorul spiritual al celor care participau la întâlnirile de la Antim. Monahul, în vârstă de 61 de ani, va fi trimis în URSS în primăvara anului 1947, unde va fi condamnat la 10 ani de muncă silnică. Dar întâlnirile unora dintre membri se vor desfășura în continuare, în taină, la Mănăstirea Plumbuita.
Pe cât de plini și luminoși au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care le-au urmat. Părintele Nicolae Bordaşiu este unul dintre puţinii supravieţuitori ai mişcării Rugul Aprins. Mai cu seamă perioada 1948-1955, când părintele Nicolae a stat ascuns de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare. A fost descoperit în 1955, iar ceea ce a urmat nu poate fi decodificat decât în termeni de carceră grea, suferinţă, lipsuri la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între 1955-1964.
Povestea Părintele despre acea perioadă: “ Prima arestare a avut loc în 18 iulie 1955, când Securitatea l-a luat pe prietenul meu, medicul Teodor Nadiu, și l-a obligat să indice locul unde eram ascuns, în satul Husaseul de Criș, lângă Oradea. El nu i-a condus la casa unde eram ascuns, ci la o casă vecină pentru a nu fi luat prin surprindere. A voit Bunul Dumnezeu ca atunci să fiu prins de un somn adânc, încât nu am simțit nici când au intrat în cameră la mine. Dacă aș fi auzit, aș fi fugit și probabil m-ar fi împușcat.
M-am trezit cu pistolul în dreptul frunții și m-au avertizat să nu fac nici o mișcare fiindcă voi fi împușcat. Mi-au zis să le dau armamentul pe care îl am. Atunci le-am spus cu seninătate: „Vă așteptam. Să știți că nu am nici o armă în afară de Sfânta Scriptură! ”. Și le-am arătat cartea care era pe masă. La Jilava m-au ținut la început singur într-o cameră, iar mai apoi m-au dus într-o altă încăpere unde erau mai mulți deținuți. Acolo m-am întâlnit cu Antonie Plămădeală. De la Jilava am fost transferat la Oradea pentru judecată. Acolo a fost citat ca martor părintele Roman Braga, iar alții, judecați ca împricinați (membrii familiei mele, Părintele Arsenie Boca). De la Jilava am ajuns apoi la Aiud. Aici a fost un regim foarte aspru. Aiudul a fost cu adevărat o universitate spirituală!
Ne-au lipsit de cărți, creioane, ziare, de orice legătură cu familia. De aceea, deținuții au adaptat alfabetul morse la posibili¬tățile închisorii. Astfel, mulți dintre deținuți s-au specializat în a transfera către ceilalți poezii, fragmente din Sfânta Scriptură, lecții întregi de tehnologie. Până au luat hotărâri drastice, pe pereții celulelor s-au scris zgâriind cu un obiect mai dur cuvinte în limbi străine, teoreme mate¬matice, lecții de chimie, dar mai ales poezii. Când au sosit în închisoare membrii Rugului Aprins a fost un adevărat reviriment spiritual. Au devenit misionari pentru că aveau adevărat duh de rugăciune. Fiecare în celula sa a încercat să imprime o stare de optimism, fiind un sprijin moral deosebit pentru cei din jur.
Închisoarea toată se ruga. Viața celor din celule era între rugăciune și poezie.”
Întâlnirea cu Părintele Patriarh Justinian în anul 1968 va conduce la numirea sa ca profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, apoi a fost hirotonit diacon, ulterior preot, de sărbătoarea Sf. Andrei, în 30 noiembrie 1969. În această perioadă a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, având ca îndrumător pe Părintele Stăniloae.
Bucurie a fost așezarea Părintelui Nicolae la Biserica unde avea să îl întâlnească pe Părintele Galeriu. Alături de Părintele, au urmat ani de dimpreună-lucrare pentru oamenii care veneau de pretutindeni, pentru a le asculta cuvântul. Tot împreună au adus o părticică din moaştele Sfântului Silvestru şi pe care Patriarhul Teoctist le-a adus de la Roma, de la cardinalul Camillo Ruini, vicar general al Romei. A fost distins cu rangul de Iconom stavrofor de către P.F.Patriarh Justinian şi apoi şi de către P.F. Patriarh Teoctist. După moartea Părintelui Constantin Galeriu este numit paroh al Bisericii Sf. Silvestru până în anul 2010.
Părintele Galeriu a fost dar și binecuvântare pentru Părintele Nicolae. Părinte Galeriu, născut în Anul Unirii, în comuna Răcătău, județul Bacău, din familie de țărani patrioți, cu credință vie, Bătrân care și-a conturat viața după îndemnul: “Ea, Lumina, trebuie să existe, ea trebuie să fie pe undeva, altminteri nu am tânji după ea! Suntem făcuți pentru ea! Cunoștința semețește, îngâmfă. În schimb, dragostea zidește. Preaiubiților, să vedeți mereu în omul din fața voastră Chipul lui Dumnezeu. Nimeni si nimic nu poate distruge niciodata chipul lui Dumnezeu din om.”, spunea Părintele Galeriu.


Din 1974 este preot paroh al bisericii Sfântul Silvestru din București. Din cauza convingerilor sale religioase și umanitare, a fost întemnițat de mai multe ori în anii 1950 și 1952-1953, la Ploiești, Peninsula (Valea Neagră) și Văcărești.
Când vorbim despre Părintele Galeriu, pornim pe drumul luminii, al căutării cheii, al cercetării firimiturii de Hristos de om, oricât de mică ar fi fost. Căuta Părintele binele și frumosul din om, virtutea despre care Părintele spunea că e mai bătrână decât Timpul.
Martor al acelorași evenimente, fostul deținut politic Sebastian Popescu relatează astfel gestul samarinean al părintelui Galeriu: „De la Cernavodă am fost transferat la Poarta Albă și apoi la Coasta Galeș, în toamna anului 1952. Aici erau niște barăci de lemn, neîncălzite, iar în curte noroiul trecea peste bocanci. Atunci l-am cunoscut pe părintele Galeriu, într-o împrejurare când la magazie ne-au schimbat bocancii rupți cu alții de la reforma armatei. Din întâmplare, părintelui Galeriu i-a căzut o pereche de bocanci de la vânătorii de munte, adică mai buni și mai solizi, iar unui țăran unii chiar mai răi decât cei pe care-i schimbase. Cu un gest creștinesc, părintele i-a dat bocancii lui și i-a luat pe cei răi. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic.” (Sebastian Popescu, „Calvarul unui neînvins” în Simona Luncașu, Câmpinenii și închisorile lor.)
“Iubirea lui circula ca un fluid, punând în miscare inimile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului și se întorcea la el în¬miită, plină de sudoarea și neca¬zurile sublimate în lumina”, mărturia altui frate de închisoare.
Părintele Galeriu, prin blândețea și gentilețea cu care vindeca sufletele alergânde către el, ca la un ultim izvor de ne-secată bucurie și nădejde, devenea oază de lumină: preotului de mir cu duh de monah, în miez de capitală lovită de tulbure ceasuri. Și-a păstrat pacea inimii și seninul privirii dincolo de toată durerea ce i-a scurmat ființa până la sângerare. Dar nu a cuvântat, nu și-a plâns și nu și-a de-plâns această suferință. Părintele a știut a-și metamorfoza suferința în bucuria de-a-fi-dimpreună cu Hristos, de a atinge cu dalta răbdării și a iertării în roca cea dură a urii, a înverșunării.
Să amintesc un an cu ancoră de zeghe și de glonț, an 1989, când Părintele Galeriu era UNUL cu tinerii, întru aceeași chemare și în același glas cu ei, cei care erau pregătiți să moară, spre a fi liberi ?!
Părintele Galeriu nu a închis perioada martirajului în închisorile pe care le-a umplut de lumină, ci a dus mai departe misiunea propovăduirii lui Hristos și dăruire deplină, cu o trăire în care nu își mai aparținea sieși, ci se dăruise în mod absolut Cărării de a fi mai mult decât un preot, ci un Părinte. Părintele Galeriu, parohul unei țări întregi, cum spunea Părintele Nicolae Bordașiu, trăia în misterul iubirii lui Dumnezeu pentru om.
Decembrie 1989 l-a avut pe Părintele în stradă, cu sfânta Cruce în mână, între români. Un chip de Bătrân, în lumină divină și implicat totodată atât în mișcarea lăuntrică, dar și exterioară, socială a comunității și a neamului. Un Părinte care invita omul să bată cu îndrăzneală la porțile veșniciei, pentru că…acum este Ceasul. „Tranziția unei societăți trebuie să aibă la temelia sa acești factori- cel spiritual, să aibă Sensul precis, luminat de Dumnezeu. Să aibă Morala ei, unitatea între religie și morală, credința în acțiune, să ai un crez pentru aceasta. Acest crez spiritual si moral cu virtuțile lui de dragoste de om, de jertfire pentru om, de sinceritate a inimii pentru om, toate acestea schimba atmosfera. Însănătoșirea morală a societății și economicul. Aici este tragismul. Dacă noi toți românii ne-am simți angajați și uniți în această operă de restaurare a țării, ar fi bine. Nu sunt acestea cele mai grele momente prin care trece România, au fost și mai grele decât acestea. Dar pe atunci, românii erau mai uniți, mai deschiși cu inima spre Dumnezeu, mai luptători cu timpurile.”
În iunie 1989, Părintele Galeriu a fost imobilizat și bătut întreaga noapte. Clasarea actului a fost de furt, dar în adevăr, nu se căutau bani, ci scrieri ale părintelui, “scrieri subversive împotriva guvernului”. „Am fost martorul personal, alături de întreaga Biserică Sf. Silvestru, a modului exemplar în care părintele s-a raportat ulterior, cu milă și înțelegere infinită față de agresorii săi. «Sărmanii de ei… îmi era milă de ei că își fac păcate…».
Ne va rămâne Mărturie în veac Scrisoarea pe care Părintele Galeriu a pecetluit-o cu semnătura veșniciei. O Epistolă vie, ce va trăi, va respira nădejde și va defini destinul acestui neam românesc, o Epistolă nu doar pentru anul 1989, ci pentru orice altă Clipă a istoriei țării noastre, mai ales că peste câteva zile, ar trebui să retrăim la unison cutremurul ființei acestui Neam, atât cel din anul 1918, cât și cel din 1989. DE CE AMÂNDOUĂ? Pentru că în spatele Unirii și a dobândirii “Libertății”, sunt jerftă, martiraj, asumare:

„Vouă (…)
Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! Creaţia e întemeiată pe jertfă. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.
Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul.
Jertfa este conștienţă; moartea este căderea în inconștienţă; jertfa este liberă; moartea e silnică, nu e liberă, o refuzi; jertfa e vizionară, privește într-un viitor, orizont însorit de Soarele Dreptăţii; moartea nu privește decât la întunericul cel veșnic; jertfa e profetică, prevestește învierea, un nou început. Veacul celei de-a opta zi a creaţiei. Profeţia morţii este groapa, căderea.
A luminat în voi, martirii, acest înţeles al ofrandei voastre pure, genuine, înţeles că nu muriţi, şi că, deci, sunteţi vii, tot mai vii. Voi aţi trecut la viaţa de veci. Aţi dobândit deplina libertate pentru voi, dar şi pentru noi.
Din libertatea voastră şi noi devenim liberi „de cel rău”. Ȋn martiriu se dezvăluie adevărul fundamental al existenţei: starea de oferire spre împlinire. (…) La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră, a tuturor.
Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Ȋnvierea.”
Pr. Constantin Galeriu,
București, 1989

Acesta este si testamentul Părintelui Galeriu pentru poporul român:
« M-am străduit să vă aşez în suflet credinţa, voi să o mărturisiţi !
Dumnezeu dă omului ceva din veșnicia Lui. Setea Omului după veșnicie e pusă în el încă de la creație!
Asta să nu uitați vreodată! >>

 

Sursă articol- https://evz.ro/testamentul-parintelui-galeriu-pentru-romani.html

Reclame