„Oare iubesc destul?” ( Părinte Teofil Părăian )

Nu cred în coincidențe sau în întâmplări, nicio clipă din toate câte ne sunt date nu aparține hazardului. În fiecare întâlnire cu un suflet, la fiecare plecare din această lume a unui om și la fiecare întâmpinare de prunc, întru născare, noi ne dăm întâlnire cu însuși Dumnezeu.
Urmează zile pline, sufletește vorbind, când mulți români își vor împărtăși: „Întru mulți și binecuvântați ani!”, zi de pomenire a Sfântului Mucenic Dimitrie (Dumitru)- azi, 26 octombrie, izvorâtorul de mir si făcătorul de minuni, din Tesalonic; urmând ca pe 27 octombrie să ne amintim de Preacuviosul Părinte Dimitrie cel nou de la Basarabi.
La o mână de 3 zile distanță ne așteaptă în prag: 29 octombrie. O zi aparte, ce ne așază timpul în crepusculul unei irepetabile secunde, sublimă și răscolitoare, o clipă cu 2 înfățișări- una a nașterii unei Regine și una a plecării într-un Dincolo ( trăit încă de pe pământ) de către blajinul și dreptul Bătrân.
În această zi, dar în veacuri îngemănate, o prințesă intra pe drumul existenței, cu misiunea de a deveni peste ani Regina Maria. Ne-au rămas aceste mărturisiri de suflet, care astăzi parcă surpă spre zidire cetatea de gând a multora dintre noi: “ În anii durerii, am învățat să mă rog. Ortodox, ca mama. Nu, nu eram dreaptă cu biciul în mână. A trebuit să las iubirea să fie mai presus decât dreptatea. Doar așa am început să văd adevărul, doar așa am putut să îmi duc până la capăt menirea pentru poporul dăruit de Dumnezeu, Nu a fost ușor, dar acesta a fost drumul meu.”
Și un Bătrân al Neamului, pe cât de luminos, odihnitor de suflete și generos în dăruirea de sine, pe atât de just și de luptător întru pace și adevăr, urca pe Scara Bucuriei, în lumea drepților, devenind din Teofil ( iubitor de Dumnezeu): Macarie ( cel fericit pentru că poartă în inimă iubirea pentru Dumnezeu).
29 octombrie 2009 e ziua pe care Părintele Teofil Părăian o aștepta dintru început, o aștepta iubind, iertând, îndrumând la pășirea cu răspundere și deplină asumare pe Cărarea Împărăției, drum unde l-a avut drept monah călăuzitor în duh pe Părintele Arsenie Boca. În chip minunat, același Părinte la care ajungea cu inima cutremurată de emoție și Principesa Ileana, fiica Reginei Maria. Este acea zi despre care des vorbea Bâtrânul, cu vocea cutremurată de emoție, ziua în care va fi întâmpinat Dincolo de Maica Domnului, de Domnul Iisus și de toți prietenii uniți întru veșnicie.
„Viața duhovnicească începe cu o privire, nu cu o analiză a omului!”, atât de frumos descrie Părintele Emilianos Simonopetritul întâlnirea unui suflet cu duhovnicul său. E adevărat că Părintelui Teofil îi lipsea privirea ochilor fizici, însă pătrunzătoare și luminos cutremărătoare era privirea ochilor inimii sale. Te privea întru tot ce erai, paradoxal… fără să te privească.
Cum l-am aflat în anul 2000 pe Părintele Teofil? Un prunc Bătrân, așa era. Așa ESTE. O lacrimă de Dumnezeu dăruită de Cer nouă, spre despietrirea inimii. Lacrimă de Dumnezeu, dulce iar nu sărată, ce a păstrat închiși ochii fizici ai Părintelui, spre a-i deschide plenar pe cei ai inimii. O inimă și o prezență cum nu mai simțisem până atunci. Se evapora chilia cu toate ale ei și rămânea în centru, ca o temelie de sfințenie, doar el, Bătrânul. Peste ani, imaginea din acea zi a chiliei Părintelui m-a trimis la ceea ce Părintele povestea din Patericul românesc, citând din Părintele Vichentie Mălău, cum „chilia călugărului trebuie să fie curată ca o biserică, dar simplă ca o peșteră.”
În jurul Părintelui Teofil: lumină. În inima mea: mirare, cutremur, stare de regăsire, ceas de recunoaștere, de sens. A fost al doilea moment al vieții în fața căruia cuvintele nu au putere de a descrie esența. Primul se petrecuse cu mulți ani în urmă, la întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca, când, în chip minunat și identic, copilul mic de nici 4 ani nu reținuse albastrul de cer al ochilor Părintelui ( după cum adulții aveau așteptări), ci doar…lumină. Peste 15 ani, aveam să retrăiesc și conștient emoția, aceeasi Clipă avea să se repete.
În roata vremilor, în tinda de rai a Mănăstirii Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, unde același Părinte Arsenie îl primise pe adolescentul Ioan și-l îndrumase pe calea Rugăciunii inimii, l-am întâlnit pe Bătrânul Teofil, păstrând în ființa sa neîntinată puritatea copilului Ioan. Asemenea unui fuior ce toarce cu răbdare ceasuri de trezire, astfel s-au petrecut toate.
Am poposit pentru un mănunchi de cuvinte asupra acestei întâlniri, spre a împărtăși atât cât este cu putință, din ceea ce trezea Părintele în inimi, un amestec de smerenie, bucurie, îndumnezeire, iubire și putere. Da, putere, pentru că Părintele nu a fost doar un suflet de monah purtător al bucuriei cerești, ci a fost și un desăvârșit luptător întru pace, cu o răbdare și o înțelepciune regăsite doar în file de Pateric. Spunea Părintele că noi trăim acele vremuri ale muceniciei fără-de-sânge. Mucenicia nu presupune întotdeauna extrema, de a pierde viața, ci are în vedere Mărturia credinței.
Păstrând mai viu decât oricând acel Ceas al întâlnirii, voi continua călătoria noastră sufletească, depănând o parte din pașii de viață ai Părintelui, alături de memorabile amintiri; și de minunați Părinți îndrumați de Părintele Teofil nu doar pe calea monahismului, dar mai ales pe cea a dobândirii de suflete, întru Hristos, șlefuind inimi și caractere.
Într-un secol torționat care a născut sfinți, mărturisitori si oameni purtători de lumină, pe 3 martie 1929, în satul Topârcea, din apropiere de Sibiu, a fost dăruit neamului nostru pruncul Ioan, într-o familie de plugari români curați în cuget și senini în trăire, Părintele Teofil Părăian de peste ani. Cursurile școlii primare le urmează la Cluj, într-o școală pentru nevăzători, cursuri pe care le continuă la Timisoara. În anul 1943, Părintele se înscrie la un liceu teoretic pentru văzători pe care îl absolvă în 1948.
Studiile teologice sunt susținute la Institutul Teologic din Sibiu, iar pe 1 aprilie 1953 este primit în obștea Mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbata de Sus, judetul Brasov. Aici este tuns în monahism de către mitropolitul Nicolae Balan la 15 august 1953, în ziua Adormirii Maicii Domnului. Tot în 15 august, însă șapte ani mai târziu, este hirotonit diacon.
Despre acest moment, își amintea Părintele Teofil: “ Inițiativa hirotoniei mele a avut-o Mitropolitul Nicolae Colan, ajuns în anul 1957 Mitropolit al Ardealului. În anul 1960, cu prilejul hramului mănăstirii noastre – la 15 august – , m-a hirotonit diacon. Cu câteva zile mai înainte, trecând prin chilia în care locuiesc eu, m-a întrebat:« Vrei sa te fac diacon de Sfânta Maria?». Am răspuns spontan:« Dacă ar zice cineva să cer aceasta, n-aș cere-o; dar dacă mi se oferă, primesc !». Mitropolitul mi-a spus: « Și cel care este chemat la hirotonie, trebuie să vrea». Drept răspuns, eu am spus:« Fiți sigur că n-o sa fac, cum se zice în Pateric că a făcut unul, pe care confrații lui voiau să-l faca preot cu sila și care s-a dus și s-a ascuns. Cei care îl căutau, aveau cu ei și un măgar pe care l-au pierdut și acum îl căutau. Când au găsit măgarul, au dat și de monahul pe care voiau să-l facă preot, caci amandoi erau ascunsi in aceleasi buruieni. Ei atunci au vrut sa-l lege si sa-l duca cu sila pe confratele lor, ca sa-l faca preot. El însa le-a spus:« Nu ma mai legati, caci merg si nelegat, pentru ca am cunoscut ca este voia lui Dumnezeu sa fiu preot». Mitropolitul a râs și a zis:« Pregătește-te, că de Sfânta Maria te fac diacon. Dar n-am să te țin mult diacon, ci te voi hirotoni preot, ca să fii duhovnic la mănăstire și coliturghisitor».

Urmașul său, Mitropolitul Nicolae Mladin, chiar de la început m-a întrebat dacă sunt de acord sa mă hirotonească preot. I-am răspuns că aș dori să rămân diacon. I-am spus, de fapt, un adevăr. Așa s-a făcut că am rămas diacon vreme de 23 de ani. Preot m-a hirotonit I.P.S. Mitropolit Antonie, în cel de al 30-lea an al vieții mele de mănăstire.” Părintele devine mai apoi Arhimandrit pe 8 septembrie 1988.

Trecând cu pas grăbit peste aceste date bibliografice de temelie pentru cine a fost Părintele Teofil ca om, îndrăznesc o pictură de icoană, în cuvinte, o zugrăvire a lui și ca suflet, ca Monah, ca Bătrân de neam. Și voi pătrunde cu sfială în cuibul roind de taine ale credinței ortodoxe, îngrijit de Părinte spre Datorie și întru Bucurie întreaga viață.
Prin felul unic de a fi, Părintele îmi amintește de monahul din povestioara aceasta, deseori istorisită. A fost întrebat un părinte odată de către ucenicul său: “ Părinte, cine sunt caprele? Cine sunt oile?”- trimițând la textul biblic al apocalipsei. Părintele acela, însă, nu a avut îndrăzneală să spună: ”Eu fac parte dintre oi, cine știe cine face parte dintre capre !?”. Ci a răspuns: “Caprele sunt eu, iar numai Dumnezeu știe care sunt oile.” Această pildă poartă în ea tainic cheia smereniei Părintelui Teofil, care lua sufletul omului așa cum era în punctul întâlnirii cu el și, în măsura în care se lăsa pe sine plămădit de Părinte, păsea în transformarea mistică a trăirii sale și a întregii ființe.
Părintele a unit cu seninătate de ceruri Crucea cu Bucuria în ortodoxismul românesc; responsabilitatea, Datoria și sacrificiul le-a șlefuit în cat legământ prin dragoste, cu blândețea smereniei. A avut drept dar inestimabil acea bunătate care îl făcea să nu mai vadă răutatea în om, ci, simțind sufletul din fața sa, începea zidirea de credință fie și pe o unică și sărmană licărire de lumină, de bine pe care o întrezărea în sufletul aceluia, orientându-se după învățătura Cuv. Macarie, care spunea: “ Prin cuvântul bun și pe omul rău îl faci bun. Iar prin cuvântul rău și pe omul bun, rău îl vei găsi.”


Părintele nu se rezuma la „a sfătui”, la „a vorbi”. Părintele pune mare accent pe Faptă. În van rostești că iubești, fără să și existe dovada afirmației- spunea Părintele. În același sens, Părintele Teofil îndruma sufletele având în vedere măsura propriei sale experințe duhovnicești, propunând astfel un program în cinci puncte de reper, începutul angajării într-o viață autentică, creștină. Acest program punea accent pe rolul Bisericii ( al participării la Sfânta Liturghie a creștinului), importanța postului, a respectării pravilei și a citirii din Noul Testament. Miezul acestui program îl reprezintă rugăciunii inimii, al „rugăciunii de toata vremea”, moștenire de la Părintele Arsenie Boca.
A iubit tinerii, pentru că Părintele însuși a făcut legământ cu Timpul, a rămas verde ca bradul în suflet, etern copil în puritatea simțirii, adânc Bătrân prin cugetarea cea cu așezare. În mijlocul tinerilor, înflorea, le creiona cu inima treptele de gand, cum spunea Părintele. Era călăuzit de vorba cea din bătrâni, că „mustrarea învinge, dar nu convinge” și din acest motiv, cu blândețe și răbdare, rupea vălul distanței de ani, intrând în ungherele inimilor cu lumina prieteniei, îndrumându-i la bună lucrare în locul în care Dumnezeu îi așază. De aici și pacea pe care o răspândea în taberele organizate cu tineri la Mănăstirile Poșaga, Oașa, Schitul Sfântul Ioan Evanghelistul sau la Sâmbăta de Sus, tabere care au înflorit și mai mult sub starea de veghe a Părintelui, plecat în Ceruri. Taberele au devenit neîncăpătoare, luminate de suflete tinere, venite din toate colțurile planetei.
Pentru Părintele Iustin Miron, de la Mănăstirea Oașa, Părintele Teofil rămâne reper de Părinte, de duhovnic, de monah, de suflet, de prieten întru veșnicie. Amintirea ceasului întâlnirii celor 2 monahi a rămas brăzdată de o copleșitoare, dar vindecătoare emoție pentru Părintele Iustin : „ Până atunci, orice făceam, resimțeam lipsa sensului. Abia când am ajuns la Părintele Teofil să mă spovedesc în mănăstire, mi s-a umplut acel gol. Nu îmi venea să cred că există așa ceva pe pământ. Și când mergeam la el, mergeam ca la Dumnezeu și de fiecare dată cu Dumnezeu mă întâlneam. Pentru mine Părintele era infailibil, nu a greșit niciodată. Mergeam cu această credință că Dumnezeu vorbește prin el. Și chiar vorbea Dumnezeu prin Părintele. A fost extraordinar Părintele Teofil. Și este. Acum este un pic mai greu, la modul concret, Părintele șoptește și poate strigă la mine de acolo din Ceruri, dar pentru că suntem grosieri, e puțin mai grea comunicarea. E din cauza grosimii noastre trupești care ne face să nu înțelegem bine. Dar, altfel vorbind, îl simțim lângă noi. În lucrarea cu tinerii, Părintele este prezent. Părintele face Lucrarea, fără nicio altă discuție.”

Pentru tineri, Părintele era un reper nu doar de monah, ci devenea însăși călăuza pe drumul vieții. La fel ca și Părintele Arsenie Boca, pe care atât de mult l-a admirat, Bătrânul Teofil ieșea din tipare și norme. Pentru a ajuta omul, Părintele alegea să se micșoreze lângă el, pentru ca, mai apoi, cu o blândețe, dar și demnitate desăvârșite, să devină Scară pentru acel suflet, în cunoașterea de sine. Paradoxal, ajuta omul din fața lui să urce întocmai pentru a coborî în lăuntrul său. Așeza între el și oameni frumosul prieteniei, care , spunea Părintele, “are un ceva anume din realitatea Raiului. Nu există o metodă de prietenie, dar există preieteni. Prietenia presupune reciprocitate, nu e există prietenie dacă simțămintele vin doar dintr-o parte.”
Simțământul Părintelui rămâne fundație de vie cugetare și de senină trăire. Îndemnul lui pentru copiii de toate vârstele, Bătrânul însuși fiind un etern copil: “Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da’ nu de dragul afirmării, ci de dragul realizării lucrurilor pozitive. Deci, de câte ori dorește cineva să realizeze un lucru pozitiv, esențial și bun, poate să se afirme făcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirma, ci îl afirmă Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru că a fi smerit nu înseamnă să faci de teama să nu fii smerit, ci înseamnă să faci orice, dar conștient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus sa conducă, de pildă, numai dacă conduce poate sa fie smerit în limitele rosturilor lui. Nu înseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalți pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ti găsesti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămânând totuși smerit. De pildă, la noi la mănăstire a trăit cândva un părinte care vreme de 16 ani a fost starețul nostru, Părintele Ioan Dinu, și el zicea că: „Smerit e omul acela care își ține locul”, pentru că dacă tu nu îți ții locul nici cel de lângă tine nu știe unde îi este locul. De pildă, mă duc la slujbă și nu îmi țin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângă mine nu știe unde-i locul lui. Și atunci înseamnă că și în viața de toate zilele, daca îți ții locul și dacă-ți afirmi puterea și voința, nu în detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorința de-ați desfăsura calitățile pe care ți le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol în sensul că prin aceasta scazi în smerenie.
Dumnezeu îl primește pe om în starea pe care i-a dat-o și în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mă gândesc că o să zică Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacă ar fi cineva retras, nu o sa zică Dumnezeu de ce a fost retras, dacă așa este firea lui, daca așa este chipul lui de viețuire și așa este temelia existenței lui.
Eu, de fapt, cred eu, o mare greșeală să socotești că nu trebuie sa ai in vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal, fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica sa nu cauti mai mult binele tau decat binele altuia, dar, in orice caz, sa urmezi si binele tau. Vasile Militaru are o zicere, o vorba cu tâlc, care are urmatorul cuprins: „Barba fratelui vreodată, de s¬-aprinde, sari și-l scapă, însă, mai întâi de toate, barba ta s-¬o uzi cu apă”. Adica nu poti sa faci abstractie de tine însuți, chiar daca se pune și problema, în anumite împrejurări, a lepădării de sine ca sa poți împlini binele pentru altul sau ca să poti împlini porunca lui Dumnezeu.
Cuvintele Părintelui Emilianos Simonopetritul: „inima care se roagă tace în adânc, spre veselia inimii și prefacerea mistică a întregului om” sunt unite în duh cu ceea ce Părintele Teofil spunea: “rugăciunea trebuie practicată, nu studiată. Și trăită cu Bucurie. Dar să nu căutați bucuria în sine, prin rugăciune. Nu mă rog ca să mă bucur, mă rog ca să mă întâlnesc cu Dumnezeu, să am un dialog cu Dumnezeu. Și din această întâlnire se naște și bucuria. Cine se roagă doar atunci când se roagă, acela nu se roagă deloc.”


Călătoria noastră se apropie de ultimul popas. Și îmi amintesc acum că odată, la o Conferință, cineva din sală l-a întrebat pe Părinte: „Părinte, ce faci când ai avut un Părinte spiritual pe care l-ai iubit foarte mult și nu mai găsești pe altcineva? Iar Părintele Teofil a răspuns: Păi, ce să faci, mai cauți!” În această dureroasă, dar rostuită șlefuire de trăire s-au aflat probabil toate sufletele ce l-au avut pe Părintele Teofil duhovnic.
Peste ani, după “căutări și iarăși căutări”, cum ar fi spus Părintele Teofil, am simțit la rându-mi, în cutremurul cicatricii rămasă în inimă, rostul răspunsului concis, simplu, dar plin de tâlc al Părintelui. Și dacă așteptarea, braț-la-braț cu căutarea , a durat ani, găsirea sau re-găsirea s-a împlinit într-o unică clipă.
În cădere de cortină, dar spre îmbrățișare din ceruri, las pe Părintele Teofil să ne dăruiască un dar de cuvânt nouă, tuturor celor care ne-am așezat în jurul Bătrânului astăzi, la fel ca odinioară :
„ Dumnezeu ne-a creat ca să fim veșnic ceea ce suntem, adică să nu ne depersonalizăm. Să te supui lui Dumnezeu înseamnă să faci ceea ce știi că vrea Dumnezeu să faci. Îți spune Dumnezeu să ierți, ierți. Îți spune Dumnezeu să ai răbdare, ai răbdare. Îți spune Dumnezeu să iubești, iubești. Îți spune Dumnezeu să cauți înțelepciunea, cauți înțelepciunea. Deci, tot ceea ce știi că vrea Dumnezeu trebuie să urmărești și tu. Numai așa înseamnă că ai smerită cugetare, căci nu știi tu mai bine decât Dumnezeu.
Sunt încredințat de adevărul cuprins în cuvintele Sfântului Marcu Ascetul, care spune: « Când binevoiește Dumnezeu să se împlinească un lucru, toata zidirea ajută să se împlineasca. Iar dacă nu voiește Dumnezeu, toate se pun împotrivă». Eu sunt convins de aceasta și în această perspectivă le vad pe toate cele ce s-au petrecut cu mine”.

Sursă Articol- https://evz.ro/oare-iubesc-destul-parintele-teofil-paraian.html

Reclame