„Frica te ține prizonier. Speranța te vrea liber” ( Închisoarea Îngerilor, film 1994)

… DAR Hristos este Cel care eliberează plenar, întru întreg, ființa.
Munții tac, tace și cerul și în acea pace ce simțeam că îmi străpunge și zdruncină până la os tremurul neliniștii urbane, începe a bate toaca. Nu se poate reda în cuvânt ce se simte în piept, ce se petrece cu cordul la fiecare atingere de lemn, spre atingerea de Dumnezeu.
Pe poteca ce unește bolțile cu pământul, apare Silvana, o copilă plăpândă, dar vie, româncă trează, cu oglinda străbunilor încrustată în piept. Astfel, ne-am început așezarea în cuvânt a unor frânturi de sângerânde, dar eliberatoare mărturii.

Irina Stroe: Silvana, cine este… Silvana?
Silvana Ardelean: Sunt un om bucuros că s-a născut pe pământ de Românie, la poalele Carpaților, studentă în anul 5 la Facultatea de Medicică din Sibiu, specializarea Medicină Generală.

Irina Stroe: Și, totuși, ești mai mult decât atât, ești o tânără ce poartă o taină, un dar al învierii străbunilor. Povestește-ne, e nevoie poate Astăzi mai mult decăt oricând de astfel de mărturii.
Silvana Ardelean: De mică mi-am creat lumea mea, a cărților, o lume diferită de cea pe care o descopeream în jurul meu, iar în liceu, mă pregăteam pentru înscrierea la U.N.A.T.C, întrucât dezvoltasem o pasiune pentru filme și vroiam să devin regizor. Dar m-am îndrăgostit de știința vieții, de Medicină, pentru că mi-am spus că…viața bate filmul. Am ales viața! Nu am stins înșă flacăra pentru literature și filme. Ele sunt evadarea mea, atunci când, în spitale văd că …viața bate filmul.
Irina Stroe: Povesteam zilele trecute despre filme mari, cu răvașe de mesaj ce vor străpunge timpii, veacurile. Când am amintit de “Închisoarea îngerilor” și apoi de “7 Cuvinte”, ai tresărit.
Silvana Ardelean: Da, este un film de suflet pentru mine. Locul 1 în topul IMDb al celor mai bune filme îl ocupă ”The Shawshank Redemption”. Conform standardelor cinematografice, cel mai bun film făcut vreodată. Din 1994 până azi încă nedetronat.
Pe fundalul filmului se aude vocea povestitorului, Morgan Freeman, prezentând caruselul celor 20 de ani de închisoare ai tânărului condamnat pe viață,dar nevinovat, Andy Dufresne, ”bancherul- ucigaș- de soție. Prin inteligență și prin caracteru-i nobil, Andy ajunge să fie îndrăgit, admirat de către deținuți, gardieni. Însă ceea ce Andy reușește la închisoarea Shawshank nu a mai fost auzit vreodată pentru că el a doborât prin forța minții sale zidurile vechi ale închisorii. A trecut dincolo de ele, eliberându-se. Andy a evadat.
Irina Stroe: Mistică evadare, Silvana. Din temnița materială, dar și din cea interioară, a suferinței, redobândind pacea lăuntricului.
Silvana Ardelean: Da. Nu cu mult timp în urmă am rânduit împreună cu prietenii din Organizația Tinerilor din Sibiu o excursie la fostele închisori comuniste de la Aiud, Jilava si Pitești. Am pornit însetați să cunoaștem o parte a istoriei țării noastre care, din păcate, nu se învață la școală. L-am avut alături de noi și pe părintele monah Moise de la Mănăstirea Oașa, fără de care excursia noastră nu ar fi căpătat sensurile profunde pe care părintele a știut să i le imprime. Zidurile reci și pline de durere ale Jilavei, ascunse într-o depresiune abisală, parcă mai adâncă decât iadul, se ridicau înaintea ochilor noștri tineri precum Sfânta Cruce se înălța cu 2000 de ani în urmă înaintea creștinilor. Mii de cărămizi sângerânde cântau durerea unui neam. Vedeam în lutul lor răstignirea celor mai strălucite minți, a celor mai nobile suflete ale poporului meu. Și am simțit durerea. O durere organică, veche, moștenită. Am simțit apăsarea întunericului ca un mare gol, ca o părăsire a zâmbetului Lui Dumnezeu, care e Lumina. Am simțit teroarea înghețându-mă, pietrificându-mă. Mă transformasem și eu parcă într-una dintre acele cărămizi-martoră a atâtor lacrimi de sânge. Am ajuns apoi la Pitești, unde studenți precum părintele Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide, Dumitru Bordeianu, Constantin Oprișan, părintele Roman Braga și multe alte vărfuri ale vremurilor au fost torturați purtând o singură vină: aceea de a păzi cea mai mare poruncă a Mântuitorului- iubirea. Și-au iubit credința și țara, tradițiile și neamul, iar pentru această mare vină diavolul roșu a turbat, mușcând ca un leu din carnea lor. În sufletele noastre de studenți s-a așternut tăcerea, căci înainte marilor minuni omul tace, lăsând loc doar Cuvântului. Camera de tortură de la Pitești este astăzi Paraclis. În locul în care Hristos a fost din nou urcat pe Cruce, astăzi El este așezat pe tron, ca Domn și Împărat. În locul în care strămoșii mei- Sfinți urlau de durere, azi cântă îngerii. Acolo, iadul a devenit Rai, căci ”unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii.” Andy Dufresne din ”Închisoare îngerilor” poate fi un erou al generației mele, căci mulți tineri urmărind filmul îi pot admira frumoasele calități: inteligența, simplitatea, corectitudinea, răbdarea, nădejdea… Dar eroii neamului meu sunt Sfinții Închisorilor. Îngerii închisorilor. Ei nu au săpat cu un ciocănel tunele, căci prin rugăciune și-au construit scară direct la Cer. Nu au evadat cu trupurile, căci și-au eliberat sufletele în Duh. Nu au râvnit lumescul, căci în iadul închisorii s-au înfrățit cu Hristos. Ei, cei care cu prețul tinereții lor au mărturisit Ortodoxia, ei sunt eroii generației mele. Mă uit și pe întreg întinsul țării, în toate cele patru puncte cardinale, văd plantații de brazi. Nicăieri pe acest Pământ nu mai există o asemenea minune. Brazi la munte; la mare; brazi în zonele de șes, de deal. Cine a mai pomenit ca bradul să crească altundeva decât la munte?! Așadar, România a depășit firea existenței. Ea a atins suprafirescul, căci România are ALTFEL de brazi. Brazii ei sunt Sfinții ei. ”Eu stau în viscole ca bradul și tare, tare ca un crez!”, scria Radu Gyr. Ei sunt crezul nostru, înalțându-se falnic spre Cer. Nu știu unde altundeva Raiul s-a oglindit mai viu decât în țara mea.
Deși invizibile, zidurile închisorii ne împrejmuiesc și pe noi, cei de Azi. E o închisoare nevăzută, însă trăită. Zilnic ducem si noi lupta împotriva întunericului, care de astă dată nu ne căznește prin durere, ci prin plăcere; nu prin înfometare, ci prin îmbuibare; nu prin bătaie, ci prin lingușire; nu prin interzicere, ci prin libertinaj. E o sentință și mai aprigă, căci ispitirea îmbracă dulci forme acum.
În tot acest plan de evadare nu suntem singuri: avem un Cer de sprijin din partea Mărturisitorilor temnițelor comuniste. Păstrăm valoroase manuscrise, precum: „Întoarcerea la Hristos”- Ioan Ianolide, ”Imn pentru crucea purtată”-Virgil Maxim, ”Poeți după gratii”, ”Urlă haita”- Nicolae Purcărea, dar și scrieri ale părinților Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Dimitrie Bejan, Arsenie Papacioc și mulți alții. De mare valoare sunt și filmele-documentar, precum: ”7 Cuvinte- Povestea unui biruitor”, ”Binecuvantata fii, închisoare!”, ”Sfinții închisorilor„, ”Poarta Albă„. Toate acestea sunt arme împotriva nepăsării care ca o cortină acoperă ochii poporului român.
Mașina de tocat carne a ideologiei Noului Om ne-a omorât savanții, preoții, profesorii, dar ni i-a redat Sfinți. O crimă a fost moartea lor, dar o și mai mare crimă ar fi tăcerea noastră. Nu, nu îi vom răzbuna, dar îi vom mărturisi și vom păzi ceea ce ei au apărat neclintit: ”Singur Ortodoxia”.
Cu fiecare bătaie a inimilor noastre ne cântăm eroii- Sfinți și îi purtăm în noi ca pe cel mai de preț testament. Nădăjduim, așadar, să evadăm și noi, în Duh și în Adevăr, nu săpând galerii subterane în care să ne ascundem de lume, ci clădind în noi, celulă cu celulă, Biserica Lui Hristos.
Ne rămâne murmurată în piepturi spovedania lui Radu Gyr, înger al închisorilor: ”Azi noapte Iisus mi-A intrat în celulă.”.

Sursa principala:

https://evz.ro/frica-te-tine-prizonier-speranta-te-vrea-liber.html

Lacătele din noi, sub Cheie

 

Lacătele din noi se deschid cu multe chei, nu doar cu una… E posibil ca una să se potrivească, dar la întoarcerea în gol, să se frângă și apoi mai încercăm alta și alta, până lacătul cedează și ni se predă. Dar des-ferecarea s-a împlinit treptat, nu doar la ultima cheie învârtită. Și atunci ne simțim Liberi. Ne simțim doar? Dar oare suntem cu adevarat? Am început cu o metafora, deși e doar o așezare în scenă a vieții. Sunt fluturi care zboară și cu o singură aripă. Aleg înălțarea din plecăciunea aripii frânte. Și se înalță. (…)
Maestrul Octavian Paler, suflet și prieten drag , ne-a spus tuturor celor prezenți la o dublă aniversare cu ani în urmă: „Lacătele din noi se deschid cu o lacrima. Țineți minte aceasta, copii! ”. Lăsase aceeași sintagma veșniciei și într-una din cărțile sale. Eu atunci i-am adăugat copilarește: „Sau…cu un zâmbet”. Și a surâs și dumnealui la rândul său, propunându-mi mie și celor prezenți o poveste (…).
Zilele noastre de naștere erau la 2 zile distanța una de cealalta și, într-unul dintre ani, ne-am “sărbatorit” odată, deși dumnealui îi displacea la propriu până și să i se spună „La multi ani!”. Așa, caldă și discretă ne-a fost șederea din acea zi.
L-am convins atunci să ne fie alături spunându-i că îmi doresc și eu acea aniversare…deși, înlăuntrul meu, nu dădeam mare importanță zilei mele de naștere. Pentru mine, timpul curge. Dar stă și pe loc. Încă un circuit de Roată în plus nu cerea toast. Mă simțeam și Atunci ca și Acum, oarecum…dincolo de Timp și în afara lui. Sunt prietenă cu Timpul, pentru că îi înțeleg maratonul. El fuge…fuge, dar nu de noi, nu noi suntem victimele Timpului, ci Timpul însusi. Și în trecerea lui, își deplânge singur Clepsidra.
Dar îi simțeam dumnealui timiditatea, însingurarea uneori dorită, deseori autoimpusă și, totuși, nevoia de a avea suflete în jur. Astfel, ne-am sărbătorit unul pentru altul, cu o mână de oameni dragi, majoritatea studenți ca și mine, toți aleși „la sită” de domnul Paler. Nu știu dacă eram zece oameni. Dar prin toate cele istorisite, se perindau pe lângă noi veacuri de istorie, zeci de personalități și Ceasuri de balanță prin care țara trecuse.
…„Lacătele din noi se deschid cu o lacrima. Țineți minte aceasta, copii! ”. Am regăsit acum ceva timp în urmă aceleași cuvinte într-una din carțile sale. Sintagma s-a transformat deja într-un citat celebru. Acum, când domnul Paler este cu noi doar prin iubirea noastra, confirm că lacrima, ca și zâmbetul sau iubirea, este eliberatoare.
Sufăr de încăpațânare. Rămân la crezul meu… tot „Aripile” descătușează. Pentru că „Aripile” au în ele ceva în plus, nu doar măreția, ci esența Divinului, unitatea de Dumnezeu din Om, Cheia spre transcendental. Iar Aripile, la randul lor, pot fi în Zbor sau…sau…împreunate spre Rugăciune. Iar Rugăciunea este si ea Zbor, este Zborul sublim care unește Omul cu stropul de Dumnezeul din el însuși. Aripa are acel amestec de lacrimă și surâs îngenuncheat, dar slobod.
Lacătele își alternează parcă cheile în viață…uneori soluția e zâmbetul alteori lacrima, fie ea de fericire sau durere, însă ce am înțeles este ca nu trebuie să ne fie teamă de a ne manifesta.
Manifestați-vă emoțiile curate, pure, cele aducătoare de bucurie și celor din jur! Să purtăm de grija Sănătatea emoțiilor noastre! Și pentru că tot am fost provocată recent la o spovedanie publică de draga doamnă Antonia Beligan, accept confruntarea , dar răspund în felul meu: sunt temperamentală uneori, blândă alte dăți, instinctivă- poate, intuitivă- mai tot timpul, uneori cu armură de strașnică răbdare, alteori sunt ca vapaia, simt și cuget cu rafinament sau în explozii, după caz, cu grație sau frenetic, fac totul cu pasiune și din pasiune, cu inima, sunt fie apă fie foc, dar toate în aer și pe pământ. Am trecut prin fiecare din aceste stări și nu mă erijez în a fi purtătoarea unei tăceri de adâncuri permanente. Mult de lucru cu mine însămi am. Neîncetat. Sunt „ divergentă”…nu prea mă regăsesc în nicio categorie predeterminată. Și nimic din ce ating nu rămâne fără o unitate din mine. Altfel, nu sunt eu. Iubesc necondiționat toată Creația, cum se spune, dar greu îmi pătrunde în inimă cineva și…și mai greu poate ieși de acolo.
Nu ma descriu pe mine pentru a-mi aduce aminte cine sunt, ci vă provoc pe voi, te invit pe tine la a plonja în adâncurile ființei ce ești și ce sunteți. Luați cu încredere dalta în mână și ciopliți.
Nu e o constatare tristă sau pesimistă strigătul maestrului Paler, cum poate părea la un prim gong în inimă, ci e o îndrumare pentru propriul Drum. Un sfat realist și ferm, din partea unui suflet etern tânăr, dar cu un trup împovărat de ani, ce și-ar fi răscumpărat până în ultima clipă tinerețea și mai ales sănătatea emoțiilor și a manifestării lor:
„Cândva, am fost şi eu în marginea unui deşert. Am înţeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăţi m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să muşc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Şi ce virtute e aceea de a spune „nu”? Ce înţelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă? Ce nu se trăiește la timp, nu s emai trăiește niciodată. Să nu crezi că poţi stabili cursul iubirii. Dacă te consideră vrednic, îţi va îndrepta ea cursul. Crede-mă, iubeşti cu toate celulele numai ceea ce eşti în pericol să pierzi. Într-o dragoste adevărată trebuie să fii puţin sclav pentru a fi liber, adică să nu mai vezi nimic în jur. Am observat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc. ” spunea maestrul Octavian Paler.
Drag mi-a fost, îmi este acest suflet, un cugetător rafinat, un Copil tăinuit în suman de Bătrân, stilist elegant și după cum chiar el ar fi recunoscut, un Suflet care s-a dus Dincolo cu muzica “cântând” încă în el.
Și a regretat acest fapt, când biletul de călătorie cu firul vieții l-a traversat dincolo.
Așadar, să trăim plenar, curat, demn și cu adevar fiecare clipă din viață astfel încât, la Ieșirea din ea, să nu plecăm cu Muzica cântând încă în noi.

Voi încheia cu o poezie a maestrului Paler:

Avem timp pentru toate. Sa dormim,
sa alergam in dreapta si in stanga,
sa regretam ce- am gresit si sa gresim din nou,
sa- i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce- am scris, sa regretam ce- am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne- alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa- l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa- i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa- aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le- ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Munți de zeghe

Când muntele e veghe și veghea este zeghe,
Când sub pridvor de cetini, un murmur sun-a jale
Să îți aduci aminte, ‘cela de azi , române,
Ca munții-și tac răbdarea, dar știu a grăi crunt
Când clopotul din ceruri anunță învierea
În frunză, mai întâi. Sămânță, vrei trezirea?

O vrei sau o poți duce în rupta rădăcină?
Ai castă conștiința sau duci în ea o Vină?
Pe unde-ți umblă pasul cel ars în vatra sfântă,
Pe câți mai auzi astăzi, căci cei de Sus cuvântă !
Ne picură în inimi cuvânt de-nvățătură,
Ne iau de spini cununa și ne-o sădesc în cetini
De sacri brazi de lacrimi,prin sabia răbdării,
curat și sfânt s-o depeni.

Când muntele începe a da zălog de cremeni,
S-izvorul germinează din pietre, grai-tăciune,
Să simți atunci, române, că bunii și străbunii
Au ceas de adunare în gând și-n rugăciune.

E-o Troiță în pieptul celor ce simt cum veacul
Ce-a fost și va veni-va rămâne scut și brazdă,
Prin vene curge sânge amestecat cu jar,
În demn ne-e-aluatul din ce-am fost și ce suntem?!
Nu ne scârbește timbrul ce azi ne e lipit
De cap?! Eu nu simt glonțul. Nimic nu e sortit.

Planează peste inimi un porumbel al Clipei,
Iar geamănul din Vultur îi însoțește Zborul,
Sunt călăuza vremii, ne însoțesc fiorul
De-aducere aminte a crezului de-odată,
Când țările române fuseră laolaltă
O Taină. Bob de Grâu. Silabă în Cuvânt
Coloană peste păsări, Brancuși în legământ.

Irina Stroe

Soare 7

În înaltul vagoanelor de clipe, ca site
Din care curg răspântii, un Tren de Existență
Se clatină. Un cer de șiroinde stoluri
De frici, de vini , de tremur, nespusele cuvinte.

Ca Om, pășești agale și șchiop ești în simțire.
Ca Înger, dai din aripi și vrei să-ți iei avânt
Spre piramida Firii ce crește-n ea mistere
Și tainele hrănite de Logos și Pământ.

În spatele-ți de piatră, cresc aripi de petale
Petale dintr-o Floare, a Vieții Legământ.
E ea, Pecetea sacră a Oului ce doarme…
Ce doarme…treaz în Sine. Sub coaja de mormânt.

Trezeste-te ‘nainte ca fulgerul să cadă,
Întinde-ți Azi corola de ancestrale zale,
Coboară în crâmpee de legendar Ecou,
Fii doară pt Sine un epocal erou.

Aici există Vină și Temniță și Ziduri,
Se nasc minciuni din Ouă de Adevăr etern…
Aici avem zig-zaguri de cernuite gânduri.
Avem însă și Punte, s-o trecem..Doar să vrem !

Din mușuroi de aștri și galaxii perene,
Ne cumpărăm Bilete spre alte lumi și bucle ,
Plătim cu o Uitare, venim cu o Chemare
De-Aducere-aminte a tot ce ni se luară !

Dar tot în noi e TOTUL. Căci Lanțul…e și Sfoară.
Uitarea din Bilete nu are Sens în Sine,
Ne e săpată-n creier…Nu o avem în vene!
Descătusează vântul, lăsați în viu dragonul,
Eliberează-acvila, iubește-ți unicornul !

Corola de arhanghel și Serafim ce țese
Sub ceruri de iertări și măști ce-au fost culese
Din lanuri de-amorțită, morgană ignorantă
Se sparge Oul Sferei. Sămânța e și Daltă !

Căci dacă vrei elanul și zborul sa Te FIE,
Din Centru spargi veriga, cu chei de galaxie !
Nu din „exterioare” ce-n cioburi se topesc…
În scoica nopții-zero, dimensiuni ciobesc.

Din lanuri de-amorțită, morgană ignorantă,
Se sparge Oul Sferei. Sămânța e și Daltă

7

Curcubeu

Irina Stroe

Simți. Și știi. Și Vezi. Și ești.
De pe țărm de galaxie, joci biletul de ieșire.
Din a matrixului gheară , te agăți de o chemare.
Văruită-n curcubee, la serafice hotare.
O Chemare la ființă, la esență făr’de zaruri
Aruncate în crampee de adâncă Scufundare.
Tu în tine (…)

Și plonjarea are gust de demiurg.
Tu tresari, căci simți în vine cum vieți-zeci vibrează, curg…
Te învăluie vederea unui vârf de munte-n plex
Îți simți vulturul din carne că planează în punct fix.
Și străpunge sacrul Unul, de rotinde sfere-n Vortex.

Lângă tine, pe o frunză, un Melc îsi refuză casa
Și semet, dar lin, agale, pleacă să-și găsească Cuib
Sub alt cer, în altă lume și cu alte flori pe câmpuri,
Alt Izvor și altă taină de căuș ce mână gânduri.

Vinovat fără de vină sau Iubirea-i Vina.. Ea?
Dacă e Iubirea -Vina, atunci alta-i lumea ta…
Fericit ești tu, Cuvânt, care-n clipocit de astri
Te-oglindești în veșnicie, ca un prunc din cei măiaștri.

Vinovatul de Iubire, Dincolo, e alchimist.
Dincolo este Aripa,aici… sărman lunetist
Ce țintește spre o Taină, iar Ea…pereche-i este.
Amândoi sunt Cuplul sacru. Cruda, cea Dintâi poveste.

Sub o aripă de flutur’ poposește Ea : dorința
De a trece Puntea-n barcă, de a mistui căința
Lui A Ști și a-nțelege codul cifrului ce cade
Cade cifrul, încifrarea se înfuleca pe sine
Orbii caută crâmpee de amurg din lumi străine.

Lacătul Pecetluirii cere Chei din Om -trezire
Om fără de sfori în creștet,
Făr’de găuri înnegrite de a nopții smoală-n gânduri,
Un Om care vede bine,în a inimii citire.
Iar Izvorul care Suntem, în Ocean să se boteze !
Sub coloanele de aștri și de meteori- șirag,
Curg pădurile de taine ce invocă constiența.
Cade Masca, plânge Gheara, s-a curmat obediența.

0406ce1277074c38936b95c8e79bc819

Floarea Vieții e în Noi

Presară tăcere între garduri de gânduri,
Și dospește în aștri o dorință nebună
De a fi flutur, sihastru, de-a fi iarăși Lună,
De-a purta între coapse Oul-Prim de mărgean,
Dezbrăcând de himere Ochiul orb de mirean.

Călătorim șăgalnic prin lumi, ca stupi în cuburi,
Iar gândul însuși este vagon- locomotivă.
Peronul e o stea c-un steag în piramidă.
Staționăm să creștem și să stropim în grindă
O Floare… Este Floarea Aducerii-aminte
De tot ceea ce maya încearcă prin cuvinte,
Prin Logos și prin Stare, în inima și vene,
Să ne trezească-n mugur a sângelui catene
De-a FI și de-a renaște.

Lăsați izvorul Firii- cascadă de-a cunoaște !
Petala cere Floare, iar Floarea e Petală.
Prin aripi, orice Flutur e scară în spirală…

Fiți Flori, fiți Brad, fiți Flutur,
Fiți Miel, fiți Lup, fiți Vultur,
Fiți Leu și fiți Gazelă, Panteră de-așteptare…
Fiți gânduri de iubire, iertare, vindecare !
Sămânță de Timp- Zero și Floarea Vieții-n floare.

Omul din Cetate

Suntem spirite de roua ce aleg să se reverse
Pe un vis de floare, între lumi, în cub alese,
Între cetini de brazi sacri, cu răsină de ne-Timp,
Cu stejari în loc de aripi și cu stea sculptată-n chip.

Ne-a dat germene de munte
CEL ce știe sa zidească
În unghere de-universuri, un tărâm de nefirească
Strălucire a Fiintei, în crâmpei de Dumnezeu.
Aici cade colivia…doar prin scormonitu-n Eu.

‘Geaba lumile se-nclină cu arhangheli în Cetate,
Cu cortine de lumina, din Pleiade mestecate,
Cu săli de ființă-n focuri, trasă -n pudră
De alchimică esență, leac de-orbire și de vidră…

Dacă vreti sa fiti un Flutur’, mai întâi vorbiti cu-o Floare,
De tânjim după Iubire, mai întâi sorbim Iertare.
Și de somnul tău e treaz
Și nu vrea să Te mai culce…,
E Ceas bun de poposire.
Lasă-te purtat de Roată, în a sacrului sorbire,
Cu o ceașcă de Ființă, în amestec de fior,
Vei citi atunci în Inimi, cum se simte Dor de Dor…

Cine-i Omul din Cetate?
E-o Trompetă care sună, ddintr-un gong ce bate…bate…
E o Harpă de Chemare pentru lumi ce-au fost în noi…
Și- încă sunt…, dar, demult, am spart oglinda
Și- acum le vrem înapoi.
Nu plecati în căutare de- Altceva, doar Re-găsiți
Ce-i în voi adânc și tainic,
Nu vă fie teamă: FIȚI !

de Irina Stroe

 

Am un Raspuns

 

 

907

Grai nou din trup de Munte și zboruri de cuvinte,
Eseniene taine, cu voci din ceruri-Trepte,
Cunoașterea se-ndoaie sub sfera de mistere
Și, la un Semn, clepsidra își varsă conținutul
Într-o ciobită cupă, cu 7-adânci unghere.

Un Om își vede ochii cum Văd întâia oară
Și plânge de mirare,tresare în iubire,
Aduce-n el tot Cerul și naște o-ntrebare:
„Este atât de simplu…de ce văd Acum, oare?”

Cu inima-nalțata în floarea vieții-Cheie
Și plex ce nu mai știe de-i soare sau e lună,
Alt Om ridică-n sine pe însuși adevarul-
Cristal făr’de cristale, vioară fără strună.

Iar fiica galaxiei ridică văl de karme
Și slobozeste inimi, adânc învolburate.
Spre primavara Firii, un porumbel și-un mugur
S-au înfrățit în taină, celor prezenți s-arate
Cum o Cortina veche, de „molii” mestecată
Se-aprinde-n foc de veghe, cu zaruri sfărâmate.

Nu mai încap pe scena fantome și himere,
Actorii își pierd roluri, regizorii pălesc,
Pictura se pictează când pictorul adoarme,
Sculptura-și cere Dalta, „Chenare” se topesc.

Și-n tot acest concert de game noi țâșnite,
Din spectru de culoare și note de nirvană,
Din alte lumi și inimi, din aripi-necuvinte,
O lacrima și-un zâmbet s-au contopit în strană,
Pe un altar de sacru, de prim simbol și-o Cheie.

Venusiană stare, armonică Strigare,
Un Pustnic făr’de vremuri
Cultivă-n Cer mirare,
Strigând- șoptind în cuget:
„Am un Răspuns, voi, Inimi !
Dar cine poate, oare,
Să-mi nască o-ntrebare? ”

Irina Stroe

 

 

 

 

c3ab9b680421f1c2b1e9958b8fe4eaaa

Gand nud …si „Another Day in Paradise” ( Phil Collins )

de Irina Stroe

Sunt cetate. Cetate de statornicie, cu o foame incontrolabila de Timp- Zero. Am primit doar aripi la ultima lansare.  Aripi și o flacara de eterne iubiri. Crezi ca pot fugi? Nicicum… nici alerga nu pot, căci pereții de cărămidă arsa în cuptoare de galaxii cu tample albite  nu mai păstrează memoria Pasului. Așa ca voi sta…Voi poposi în continuare pe planeta ta, sa mă oglindesc în ciobul  de Cer care mi-a fost lăsat în palma, în loc de Cheie…

Cheia cu care voi scoate din feciorie lacătul șiragurilor de clipe de Aici. Dar mai e pana Atunci…mai înfloresc Lăcrămioare în ochii tai și în tălpile mele, mai cade o ploaie de sărutări intre temple de trupuri  înălțate. 

c3ab9b680421f1c2b1e9958b8fe4eaaa

Și te iubesc…adânc,  nemișcat si virgin, te iubesc cu o iubire neînceputa, nascuta dincolo de zidurile  Cetății,  unde Actorii arunca zaruri pe ape și ghicesc viitorul trecutului în scrum de țigară. Merci, nu fumez decât secunde și minute, doar fumul Eternitatii mai trece prin mine, în dimineți cu ceai cald și biscuiți de ciocolata…

Da, doar Eternitate si crinul mă îmbracă. Iar eu le adun privirile languroase in Ganduri- nuduri sculptate in piatra neimpietrita inca… aidoma inimii tale.

 

Un Ou de Eu plus Sine

de Irina Stroe

Din masti de carnaval ratat si zid de Eu,

Pe praguri sparte-n pulberi s-izvor de Necuvant,

Cu fruntea-nalta, dalba, cu Ochi pe frunti de stele,

Se oglindeste-n Sacru, Sinele-inalt, in Cant’…

 

 Cu pletele-i carunte de Adevar in zaruri,

Se-nalta din Adancuri de vis si de Uitare.

Loveste ca un traznet de-alchimic Legamant

Clopotnita din Eu-urile oarbe-n Vaz si Gand.

 

Indruma la Trezire, indeamna la Iertare,

Saruta a Iubire, clipeste a Uitare.

Sculpteaza Munti de trepte cu ingeri-Ghizi pe ele,

Ajuta Eul-schiop sa urce catre stele.

 

 Ii plamadeste Aripi, din ale lui artere

Si sufla a Credinta, miroase a Dumnezeu.

Dar Eul sta si plange, cu propria-i Sageata

Muiata in Veninul ce iese…tot din el.

iii

 Si spune ca vrea Zambet, ca vrea in Nemurire,

Sa fie si el Sine, sa fie Dumnezeu.

Dara in el nu arde un Foc de Phoenix sacru,

In el nu e Iubire, ci Eu si doara…Eu.

 

Si Sinele-l priveste adanc, nemarginit,

Ii ia Sageata- palma, o-nchina si o frange.

Cu limba-n cerul gurii, trimite-n el o Mantra,

Dar Eul nu-ntelege, ramane pustiit.

 

 Si-atunci, coboara Sursa in Sinele-Inaltul

Si se  uneste-n Om, ca sa ii nasca Aripi,

Sa-si aminteasca Zborul, sa fie Calatorul

Prin Timp si Universuri, CEL care-a fost odata.

 

 Si astfel, Omul nostru, un Ou de Eu plus Sine

Ramane peste veacuri in propriul iad de Fire,

Cu Eul ce coboara, cu Sinele ce urca,

Cu Domnul ce…cu Minte asteapta a-lor Unire.

 

Si bate iarasi Gongul, in turle, lumi subtile.

Si Campurile toate prind a se limpezi.

Si Sinele asteapta si Domnul tot asteapta…

Ca Eul sa-si inghita Clepsidra, in Zori de Zi (…)

iiiii