Epistolă către… Cine

Hristos a Înviat!
“Hristos iubește curajul, El care de atâtea ori a spus: nu te teme, nu vă temeți, nu vă înspăimântați, nu fiți fricoși, pentru ce sunteți fricoși ?!
Îndrăznește, îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”
Părinte Nicolae Steinhardt
O scrisoare, în genere, începe cu o formulă de adresare dragă inimii. Și pentru că ne aflăm cu câțiva pași după Învierea Domnului, plus încă unul, distanță de Răstignire, iar în față ne așteaptă o Înălțare pe care o mărturisim ca fiind legământul nostru cu puntea Mântuirii, nicio altă formulă nu poate sculpta mai fidel artera spiritului românesc decât acest: Hristos a Înviat!
Ne aflăm cu toții pironiți între 3 stări de “agregare”: starea de urgență, starea de așa zisă relaxare și ce va să fie să vină. Și încă nu înțelegem, deși avem toată baza de date furnizată și la vedere, care dintre cele 3 ipostaze este mai protectoare, mai intimidantă, mai coercitivă și mai ciopârțitoare de drepturi și de libertăți.
De mai bine de 2 luni ne informăm, luăm la cunoștință, ba mai suntem informați și cu forța, despre cine este inamicul, cum trebuie să luptăm cu virusul, cât și cum și pe cine trebuie să protejăm.


Nu voi încarca spațiul articolului cu ceea ce deja am scris și s-a scris, pe linie de legislație, sau sub aspect medical( norme, măsuri de protecție). Tot ce s-a impus, respectat în aceste luni rămâne obiectul paginilor trecute. Masca poartă… mască, mai presus de lege (…). România oricum poartă un simulacru de mască de mai bine de jumătate de veac. Dar nu acesta este obiectul prezentei “Scrisori” deschise.
Pentru că tot suntem în agonie, agonie economică, politică, spirituală (pe alocuri), împletită cu o stare numai bună de stat în jurul unui foc de lemne, ascultând niscaiva lecții de istorie, nu mă dezic curentului și șed. Dar nu mă izolez… temporal. Ci las veacurile să vină puțin peste noi, ca într-un cutremur major de pământ, de pământuri… și de conștiințe.


În acest vârtej de opinii, curente, legi, ordonanțe, lacăte puse pe uși de Biserici și pe guri, pe cugete, ochelari de cal impuși spre a ignora ce fac alte popoare membre UE care se revoltă împotriva prostiei, incoerenței, dar pe care trebuie să îi avem reper în alte comportamente-etichetă pentru standardele înalte europene, aleg o călătorie în trecut.
În trecut să poposim pentru câteva clipe, pentru a oglindi inclusiv această perioadă de mai bine de 2 luni în care Biserica s-a comportat fix cum o face de pe vremea Apostolului Andrei, ce a pășit pe pământ românesc chiar din Dobrogea noastră cea curajoasă și just mărturisitoare de Astăzi. Cum? În pofida atacurilor primite pe toate palierele în ultimii ani, amintind doar ceasurile: Colectiv, Referendumul pentru familie, Catedrala Mântuirii Neamului, Biserica a acordat românilor și de această dată întreaga susținere, independent de orientarea religioasă, alături de Stat.
Deseori, în acțiuni organizate mult mai eficient, mai prompt desfășurate și cu o strategie superioară de a ajunge la beneficiari decât cea abordată și coordonată de Instituțiile Statului. Mănăstirile din toată țara și-au deschis porțile pentru a primi pe cei aflați în carantină, toate asociațiile și organizațiile ortodoxe din țară s-au unit în acțiuni de voluntariat destinate vârstinicilor, persoanelor cu vulnerabilități, dar și cadrelor medicale aflate în perioade de izolare față de familii, sub exercitarea meseriei. De asemenea, BOR a furnizat aparatură și echipament medical, substanțe de dezinfectare spitalelor și centrelor medicale din țară. Biserica Ortodoxă a acordat sprijin cumulând peste 17 milioane de lei în efortul de a-i ajuta pe români să depășească efectele pandemiei. Este un efort mare pentru Biserica, ajutorul fiind comparabil cu sumele cumulate oferite de băncile din România, iar meritul mobilizarii este cu atât mai puternica cu cât credincioșii nu și-au putut oferi susținerea decât în număr extrem de mic, ca și voluntari, accesul majorității în spațiile religioase fiind interzis , la fel și legalitatea deplasărilor în vederea furnizării de servicii.


Aceasta se întâmplă ACUM, contemporan cu noi toți. DAR unde a stat Biserica ortodoxă în toate episoadele critice ale istoriei acestui neam? LÂNGĂ ARMATĂ, români!
Unită cu Statul, cu conducerea țării și, a priori Unirii, unită cu voievozii Țărilor Române.
Da, mereu lângă Armată. Fie că era armata în cazărmi sau pe front, fie că era românul acasă lângă vatră și preotul în biserică sau românul pregătit cu ranița pentru război, preotul era lângă el. Și la botez și la nuntă și la înmormântare și printre gloanțe, în tranșee. De-a lungul istoriei, mai ales lângă domnitori. Toți marii voievozi pe care Țările române plecau în luptă cu binecuvântarea ierarhilor vremii. Când se dădea semn, preotul satului își aduna veșmântul negru, epitrahirul, Sfintele Vase, Sfântul Antimis, Liturghierul, cădelniţa și cu sfânta Cruce în mână se alătura fiilor, taților și bunicilor ce plecau la război.


Se mai vorbește în manuale și noile cărți de istorie ale țării despre preoţii care, în situații-limită, au luat arma în mână şi au luptat sau de cei care au unit, și au strâns subunităţile dezorganizate, mobilizându-i pe soldaţi să revină în linia întâi?
Cât se știe despre preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, care a salvat Drapelele Regimentului nr. 3 Olt şi Regimentului 66 sau despre Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugărul de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie? Arhimandritul maior Iustin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. Amândoi preoți și-au aflat sfârșitul pe front, printre gloanțe și tunuri, luptând lângă soldași, îmcurajându-i, unindu-i, mobilizându-i, spovedind, binecuvântând, împărtășind și apoi dăruindu-se cu totul cauzei Țării, prin actul ultim de jertfă: moartea.


Iar țăranul român era și la vatră și pe ogor și la război, mereu Unul, iar pe front pleca înarmat cu semnul Crucii! Acesta este Adevărul neamului nostru. Nu altul! Soldatul român se spovedea, primea Sfânta Împărtășanie de la preotii militari ce-i însoțeau în război nu doar cu rugăciunea, ci murind alături de ei, luptând, crezând, nădăjduind.
Toate acestea sunt mărturii documentele, aflate în Arhivele Militare Române, în rapoartele comandanţilor, preoţilor şi în propriile lor memorii.
Parodia din anii comunismului se desfășoară cu o monstruozitate și mai mare în anii noștri.
De ce a devenit un tabu să se vorbească ferm, clar, asumat și răspicat despre forţa credinței creştin ortodoxe, de care sufletul românului a fost lipit de două mii de ani încoace?
Amintesc de un Petre Țuțea care astăzi, să fi trăit bătaia de joc ce ni se servește, multe vorbe de duh și cu tâlc ar fi rostit. Ce ne spunea bătrânul?
“Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase. Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi.”
Biserica și Armata, veșnic împreună pe Fronturile însângerate.
Avem un Nicolae Iorga care a cercetat decenii pentru a găsi, studia și dezvălui poporului însemnările preoților ortodocşi, tăinuite pe coperțile cărților sfinte în care aceștia au relatat ca niște veritabili istorici evenimente din timpurile trăite. La iniţiativa preoților militari, se făceau colecte de bani pentru alimente şi se înfiinţau cantine pentru copiii orfani ai celor care mureau pe front.
De asemenea, oglindind timpurile de acum, preoţii nu s-au temut de pericolul contaminării cu tifosul exantematic şi nu s-au clintit de lângă răniţi, de cele mai multe ori fiind și doctori. Au fost dascăli, au constituit, din venituri proprii, biblioteci volante, extrem de căutate pe front, au creştinat soldaţi, au botezat copii.
Acest fapt îi conferă Preotului statutul de Pilon, stâlp la conștiința neamului, alături de istorici. Mai mult, pe linie socială, acum, în timpurile noastre, dar și în trecut privind, Biserica a fost lângă conducerea țării, printre oameni, deseori ajutând poporul inclusiv pe linie materială mai mult decât Statul însuși. Iar sprijinul spiritual, duhovnicesc se deslușește în lucrarea ce nu se vede cu ochiul fizic, dar care se Simte și se trăiește.
Se încearcă inocularea sentimentului de rușine și de perimat în ceea ce privește apartenența la Biserica creștină ortodoxă și mărturisirea credinței așa cum am primit-o din străbuni?!
Dar când s-a produs această fisură de mentalitate? Cum s-ar putea înțelege istoria acestui neam fără un Sfânt Ștefan cel Mare în fața chiliei Sf. Daniil Sihastru, fără un Mihai Viteazul, și el în genunchi în fața altarelor Muntelui Athos și pe pridvorul mănăstirilor Țării Românești? Când a venit Mihai Viteazul la putere, situaţia Bisericii Ortodoxe Române în Transilvania era dramatică. Deşi românii erau majoritari, religia lor nu era recunoscută ca religie oficială, de stat, ci era doar tolerată. „El a dorit să construiască o Dacie ortodoxă”. Istoria consemnează faptul că în războaie, Mihai purta după sine un cort de slujire, unde un preot oficia cuvenitele slujbe.
Trăim vremuri când ar fi înțelept să ne auzim Bătrânii cât mai adânc în inimă, să îi lăsăm pe ei sa ne ajute să umplem cumva golul de conștiință ce e tot mai abisal în fiecare din noi.
În consecință, las pecetea de final să-i aparțină tot Părintelui Nicolae Steinhardt într-un Cuvânt cu putere multă, ce descrie magistral și crunt chiar condiția existențială pe care cu toții o parcurgem:
„Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. […] Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-l aproba, a-l răspândi. […]
Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte! […] Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine.
Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-l inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. […] în prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei.
Despre aceştia presupunerea realităţii unui suflet de rob îşi află confirmarea. Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul.
Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui.
Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria.”
Ferestrele ne sunt încă deschise.
Să luăm aminte și să nu uităm că: “Hristos se face toate celui ce crede.”( Sf. Marcu Ascetul)
Doamne, ajută!

Sursă:

https://evz.ro/epistola-catre-cine.html

A sosit Ceasul. “Suntem cei aleși pentru că TU ne-ai ales!” LUPII ALBI (-II-)

Moto:
“Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, încât doresc să-i las şi după moartea mea dovezi de vădită simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene […] Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:
«Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine!».” –
Regele Carol I
*
Un rege. Un rege căruia nu îi curgea prin vene sânge de român, dar a demonstrat a fi mai român decât românii. Un destin. Un Testament greu. Și un 10 Mai 1877, când Carol proclamă Independența. O funcție ocupată de cine era în drept. O putere, însă, la care urmau să râvnească mulți. Și o lecție de istorie ce ne va urmări mereu, veac după veac, până ne vom înțelege atât Zborul, elanul, trezirile, dar și căderile și îngenuncherile, ca Neam.
Cu fix 11 ani în urmă, 9 mai 2009, avea loc Premiera filmului “Carol I – Un destin pentru România”, un documentar istoric regizat de Sergiu Nicolaescu și produs de MediaPro Pictures, cu sprijinul Consiliului Național al Cinematografiei, în care accentul cade grav asupra frământărilor morale ale regelui, Carol I fiind surprins într-un zbucium mocnit al conștiinței. În fața imperativului războiului, regele avea de ales între onoarea față de rădăcinile de familie, alăturându-se Germaniei și Austro-Ungariei, și respectarea opiniei publice care cerea ca țara să rămână în neutralitate.

’’Ți-am lăsat o moștenire scumpă! Cea mai scumpă!”
De ce simt a evoca frânturi din testamentul unui rege, un film produs în memoria sa, precum și numele unui regizor, actor, scenarist de marcă în istoria cinematografiei? Răspuns: În filmul “Mircea”, 1989, una din replicile Voievodului, interpretat de Sergiu Nicolăescu, este aceasta: ’’Ți-am lăsat o moștenire scumpă! Cea mai scumpă!”.
Revenind la povestea noastră, am înteles, ignorând vălul timpurilor pe care le trăim, că acest îndemn poartă în el legământul cu istoria, cu Neamul, DAR și cu cei care, dincolo de cadre, scene, costume, regie, scenarii, urmau să ducă mai departe Vie flacăra din pieptul lui Sergiu Nicolaescu, aceea a evocării trecutului.
Și dacă îi așez față-către-față astăzi, în acest al 7-lea Ceas de ființare a Lupilor Albi, Sergiu Nicolaescu pare să îi repete lui Bogdan Jianu pe un ton adânc, responsabil, dar cu un zâmbet patern ascuns în cuibul inimii, același mesaj scurt, dar care comprimă întregul: “Ți-am lăsat o moștenire scumpă! Cea mai scumpă!”. Iar promisiunea făcută de Bogdan lui însuși, dar și în fața istoriei, este: redarea cât mai fidelă a adevărului, scenariile toate fiind scrise după o minuțioasă și justă documentare istorică.
Am în față 2 testamente: primul, cel al unui Rege, față de Neam și Istorie. Al doilea, un testament și o îndatorire din partea unui om, Sergiu Nicolaescu, care a redat generațiilor noastre capitole din istorie, prin lupa cinematografiei. Și-a asumat și amprenta personală, cadre imaginate, nu însă și întâmplate în fapt real. Dar toate au fost pentru un plus de dinamism. De asemenea, nu trebuie ignorată tensiunea sub care erau realizate aceste filme, din partea regimului comunist. Anumite mesaje împotriva conducerii erau discret strecurate. Altfel, filmele-capodoperele cinematografiei românești nu mai existau astăzi.


Ce fac Lupii Albi? Duc mai departe moștenirea, dimpreună cu sublima cruce a responsabilității traducerii cât mai exacte a faptelor trecutului. Predare de ștafetă. O moștenire artistică ce are drept Rost tocmai evocarea, oglindirea și Mărturisirea curată, justă a istoriei; ceea ce face din Lupii Albi mărturisitori de credință, de vatră străbună, de mesaj al strămoșilor. Și nu este deloc o misiune facilă în timpurile noastre să scormonești în trecut, spre a trezi prezentul. Este o luptă cruntă cu timpurile, cu mentalitățile, cu Uitarea, cu ignoranța, cu noi înșine.
„Numai întoarcerea noastră către trecut, ne dă forța faptelor de azi”
Cu inima pășind tăcut peste Prezent, pentru a ne drămui Trecutul, îmi continui Călătoria în cei 7 ani în care Lupii Albi s-au născut asumat și deloc întâmplător.
Menirea lor a fost pusă sub semnul îndemnului făcut de Nicolae Iorga, punte peste timp: „Numai întoarcerea noastră către trecut, ne dă forța faptelor de azi”. După cum am simțit a mărturisi și în prima Parte de documentar, primul impact și prima emoție oglindită de Lupi este aceea de Familie. “Asociație” e doar un termen ce acoperă și definește segmentul rece și neutru al formulei legale de organizare. Dar în spatele coperții, ne întâlnim cu sămânța: Familia Lupilor Albi.
Începutul i-a întâlnit sub același cuget și în aceeași vibrație pe Bogdan Jianu, Vlad Miriță și Liviu Subțirică. Însă cei 3 mușchetari au avut parte de un d’Artagnan-surpriză, în persoana fragilei și totuși atât de luptătoarei Alina Dumbravă. Un suflet luminos, dârz, perseverent, adânc, verde și viu, cu o răbdare menită să umilească statisticile de rezistență în fața ritmului de cădere a “picăturii chinezești”. Piatra de temelie, zidirea a tot ceea ce va urma, a rămas încapsulat într-o istorisire ce cutremură.


Invit la a vi-l imagina pe Bogdan stând în mijlocul nostru, al cititorilor și al spectatorilor, povestind cu tonul grav, dar amestecat cu emoția lacrimei înghițite și a recunoștinței, despre un Ceas anume. Un apus de soare ce purta pecetea răsăritului minunatei Familii a Lupilor Albi. Alina, vicepresedinte al Asociației și Director de Productie, este sufletul care, după un minunat spectacol, la poalele Mănăstirii Dealul, cu duhul Voievodului Mihai Viteazul planând peste Târgoviștea atâtor veacuri, a primit gândul cel bun al concretizării acestui Proiect de suflet.
Prima treaptă a fost urcată. “Ziua în care am hotărât cine suntem și ce vom face a fost 8 Septembrie 2013.” (Bogdan Jianu). Și aș mai adăuga eu, binecuvântată zi de primă Cărămidă aleasă de Cer, Lupii Albi pornind la Drum cu binecuvântarea Maicii Domnului, a Cărei Naștere se sărbătorește de creștinii ortodocsi pe 8 Septembrie. Iar din acel Ceas, totul a curs lin, aidoma șipotului izvorului de munte, am după an, dupa cum Bogdan mărturisește: “Altă Zi, o altă înscenare, aceeași Echipă. Îmi număr binecuvântările și sunt fericit!”
Lor li s-au alăturat în timp actorii: Carmen Tănase , care este si Membru Fondator, Elvira Deatcu , Ioan Isaiu, Liviu Cheloiu, Antonia Ionescu , Radu Micu, Mircea Silaghi, Bogdan Farcaș, Ioana Farcaș, Radu Câmpean, Dan Ionescu; actorii – cascadori: Adrian Curpene, Sebastian Ioniță, Ștefan Dinu, Mihai Gheorghiu; cascadorii: Mihai Ungureanu – coordonator cascade, Aurel Boată – Horse Master, Dorin Zaharia, Octavian Mocanu, Alexandru Bocit, Andrei Prodan, Alexandru Gheorghe, Eduard Dumitru, Dragoș Badea, Ștefan Rotărescu, Marian Arsene, Daniel Iftinca. Din Staff fac parte: Amalia Petrescu – Costumiră, Sarah Gâtlan – Scenografie, Make-up, Antonia Ionela Rotaru – Administrativ, Daniela Curpene – Asistent Producție , Raluca Măruntu – Coordonator figurație , Raul Paslari – Inginer sunet, Dănuț Pădure – Director imagine, Vasile Petrovschi – Editor video. Alături de aceștia, sunt și actorii invitați: Ion Besoiu, Maria Buză, Ion Haiduc, Maia Morgenstern, George Alexandru, Ion Dichiseanu, Radu Pietreanu, care au completat magistral distribuțiile spectacolelor.


LUPII ALBI se descriu ca fiind: “o trupă de cascadori și actori profesioniști, care promovează obiective cultural – istorice și turistice aflate pe teritoriul României, printr-o serie de evenimente de înaltă ținută culturală și artistică sub sloganul <ISTORIA CA UN SPECTACOL> . Cei peste 50.000 de spectatori care au participat la spectacole, fac din “LUPII ALBI” cea mai apreciată trupă de reenactment din România. Spectacolele LUPII ALBI aduc de fiecare dată între 4.000 – 10.000 de spectatori (în funcție de spațiul de desfășurare) și generează o serie de activități economice colaterale, care aduc venituri substanțiale organizatorilor acestui gen de evenimente. Peste 300 de persoane sunt implicate în realizarea fiecărui spectacol Lupii Albi.
Trupa LUPII ALBI dispune de o bază importantă de tineri cascadori, care se pregătesc alături de echipa de bază, activitate ce reprezintă o sursă permanentă de prospețime în momentele oferite, dar și o alternativă pentru aceștia de petrecere a timpului liber într-o echipă, într-un mediu educațional și cultural.”

“Numai uniți vom reuși să păstrâm pământul țării în libertate!”
“Ne aude Dumnezeu!”
În mai 2013, are loc debutul, primul spectacol de reevocare istorică, în cadrul Festivalului Național “Mihai Viteazu”, Craiova. Un regal cu mari actori, cascadorii, sute de costume, coloană sonoră, scenografie, emoție, simboluri, Chei ale trecutului, lansate-punte spre Ceasul nostru de astăzi. Maestrul Ioan Besoiu a adus în spectacol metafora legământului neamului cu Cerul, pacea, tăcerea cea atât de grăitoare a bătrânilor preoți ortodocși de odinioară, puterea și binecuvântarea dăruite în duh Voievodului și ostașilor, pe timp de luptă. “Numai uniți vom reuși să păstrăm pământul țării în libertate!” (Mihai Viteazul) și răspunsul vine din partea preotului bătrân: “Ne aude Dumnezeu!”. La acest îndemn începe lupta, cu o binecuvântare și sub semnul Sfintei Cruci.

Maia Morgenstern, un Suflet cu aripile înrădăcinate în Cer
Un moment emoționant s-a petrecut, însă, și dincolo de cortine. Un gest, o trăire și o atitudine despre care puțini știu, iar Bogdan și-a dorit să ne împărtășească taina. Pe 1 mai am aniversat-o cu toții, cu siguranță mult prea în tăcere decât merită acest suflet luminos și luptător, pe Maia Morgenstern, artist cu aripile înrădăcinate în Cer. La acel moment al anului 2013, Maia Morgenstern urma să joace rolul doamnei Teodora, mama lui Mihai Viteazul, despre care Nicolae Iorga scria: ,,aceasta ar fi o Teodora Canatacuzino, o patriciană din Bizanţul nou grecesc”. Înainte de spectacol, o modificare în programul reprezentațiilor pe scena Teatrului Național îi făcea imposibilă prezența în spectacolul “Bătălia de la Călugăreni”. Dar vestea fusese deja dată, mii de inimi o așteptau în eveniment, iar doamna Maia nu este un suflet care să facă compromisuri. Demnitatea și respectul față de spectator au fost răsplătite prin asumare, cu propria prezență la Conferința de presă, înconjurată de televiziuni și jurnaliști.
Venea în viteză de fulger la Craiova, direct de la repetițiile de la Teatrul Național, pentru a mulțumi, a aduce argument pentru nedorita lipsa din rol, cu lansarea unei aripi de credință și de bucurie a unei noi colaborări în viitor. Emoțiile acelei clipe au fost copleșitoare atât pentru doamna Maia, cât și pentru toți actorii, cascadorii din spectacol, dar și pentru reprezentanții media. Mulțumim cu inima, doamna Maia Morgenstern. Și să ne fim unii altora întru mulți și binecuvântați ani!

“Fără cultul trecutului, nu există iubire de țară!”
Mihai Eminescu
În septembrie, același an, au urmat spectacolele: Dacii la Pelendava, susținut la Craiova, la inițiativa Primăriei Municipiului, “Vlad Țepeș și solii turci”, desfășurat la Târgoviște, iar în octombrie, “Haiducii lui Iancu Jianu”, Craiova. Scenariul pentru ultimul spectacol a fost scris de Radu Pietreanu și tot acesta l-a ales pe Bogdan Jianu în rolul haiducului de legendă.
Și… o mărturisire. În fața spectacolelor Lupilor Albi, mi-e imposibil să rămân ghidată exclusiv de actiune, de firul epic. E un Ceva subtil, greu de pătruns ( dar nu intangibil), dincolo de arenă, costume, actori, cai coborâți parcă din basmele noastre populare. Scenariul e bogat în simboluri și coduri ce îmbracă adânc, ca într-o ramă, fiecare evocare de trecut în taina veșniciei.
În aceste prime spectacole, am regăsit: Crucea, Sfinxul, steagul dacic, soarele pe armura de pe piept. Soarele, ca simbol arhetipal, apare în multe culturi ale lumii, dar peste tot e perceput ca o pecete a veșniciei. Interesantă este pe armură din spectacol: poziționarea celor 3 cercuri concentrice, trimițând cu gândul la cei 3 timpi: trecut, prezent și viitor. Sensul de orientare al solzilor din primele 2 cercuri este identic, al treilea însă e diferit. Iar în centru e Miezul, punctul primordial, Timpul-zero. Și multe alte simboluri sunt presărate în fiecare spectacol, prin alegerea numelor, prin semnele de pe costume, din replici; unele simboluri sunt la vedere, altele, păstrate vii spre a rămâne în taină, pentru cine le simte și le cuprinde în cuget.
Anul 2014 a fost marcat de spectacolele „Vlad Voievod Drăculea” ( iunie, în cadrul primei ediții a Festivalului Medieval Dracula, la inițiativa Primăriei Municipiului Târgoviște ) și „Dracula – Reîntoarcerea”(septembrie, în cadrul Zilelor Cetății Târgoviște). Iar în decembrie, Lupii Albi au pregătit pentru copii spectacolul „Cine ți-a furat Crăciunul”, desfășurat în Orășelul Copiilor, la inițiativa Teatrului Municipal Tony Bulandra Târgoviște. În aceeași lună, a avut loc și reprezentația: Solia Țării Românești, de 1 decembrie, la Alba Iulia.
“Cum să nu trăiesc cu toată ființa mea acest rol ?!”
( Bogdan Jianu)
Deși am atins în Partea I de documentar Ceasurile celor 2 spectacole închinate și NU doar dedicate Voievodului Vlad, vă învit și în următoarele rânduri la o nouă ședere întru cuvânt. Da. Acțiunea atrage, scenele incită spiritul de observație în a percepe detalii, personaje, replici, ÎNSĂ scenariul e astfel întocmit încât păstrează mereu un tâlc, o taină, o cheie. O lacrimă, dar și un zâmbet amar în spatele cortinei. Zâmbești, dar te și înfiori de trăirea organică a trecutului. De ce se petrece aceasta? Pentru că, odată intrat în rol, Bogdan Jianu își unește sinele cu ființa personajul istoric. Veridicitatea cu care spectatorii percep fiecare scenă este pecetluită de această simbioză a personajului cu actorul însuși.
În acest sens, mărturisea Bogdan: “Cum să nu trăiesc cu toată ființa mea acest rol? Acest mare voievod , pe lângă ce a reușit să înfăptuiască în timpul lui, a făcut un miracol în timpul meu, al nostru. Mi-a dat puterea și determinarea să merg mai departe. Lui îi datorez mult din ceea ce astăzi sunt. Și nimic nu este întâmplător în Drumul vieții noastre. Totul se petrece cu un Rost.”
Și pentru că aminteam de această solidaritate între suflete și oameni, dincolo de punțile Timpului, aduc în față pe cei 5 căpitani ai voievodului Vlad, nume fictive, dar de înaltă vibrație. Căpitanul Andrei( interpretat de Ioan Isaiu), luptător, cu spirit de sacrificiu și atât de patern față de Vlad Draculea amintește și de marele Sfânt ocrotitor al acestui neam, Sf. Apostol Andrei. Acest nume este însă și în amintirea lui Sergiu Nicolaescu, ce a purtat acest nume în producțiile sale.
Căpitanul Amza: numele acestuia fiind un omagiu adus marelui actor, Amza Pelea. Căpitanul Corbea( interpretat de Vlad Miriță)…multe ar fi de povestit despre acest nume. Ne duce cu gândul la pasărea mitică, un mesager divin în cultura populară. Pe această pasăre, deseori blamată și trecută în registrul întunericului, considerată în unele culturi a fi doar un simbol al războiului, o simt ca fiind un cuib de simboluri mult mai adânci. În afară de faptul că este una dintre cele mai inteligente specii, corbul trimite spre ideea de vindecare, de asumare, de trezire spre înțelepțire, pentru o metamorfoză a conștiinței- ceea ce face din corb o metaforă a dezvăluirii adevărurilor ascunse, prin expunerea lor în lumina conștiinței.
Întorcându-ne la căpitanul Corbea, exact această demnitate și asumare o remarcăm, datoria și crezul dincolo de toate celelalte ale omenescului. De menționat și faptul că steagul Țării Românești în acea perioadă era alb și avea pictat un corb ce ține în cioc o cruce dublă, stând deasupra unei ramuri de ienupăr verde.
Al patrulea căpitan este Lupu(interpretat de Liviu Subțirică) și alegerea numelui face punte spre rădăcinile dacice și miticul Lup Alb.
Iar Căpitanul Codreanu, al 5-lea, îmi aduce aminte, printre altele de frăția dintre sufletele ce au trăit pe acest pământ din moși strămoși și Codrul nostru, frate cu românul, vorba poetului. Codrii pe care îi distrugem, îi vindem și astfel trădăm cel mai puternic legământ dintre om și natură, riscând astfel propria dezrădăcinare, și la propriu și în sens figurat, ca neam.
În iunie 2014, după 552 de ani de la Bătălia de la Târgoviște dintre dintre Vlad Voievod Draculea şi sultanul Mehmed al II-lea, și după 3 luni de antrenamente și repetiții grele, Lupii Albi au evocat spre trezirea din amorțeala conștiinței, Atacul de noapte, până astăzi studiat în Academia militară. Strategia militară și înverșunarea cu care a rezistat, în ciuda inferiorităţii numerice a oastei, a adus respectul contemporanilor săi. Laonic Chalcocondil a pus pe seama sultanului mărturisirea că:„nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari” şi care „ar fi vrednic de mai mult”. Acest adevăr a intenționat Bogdan Jianu să-l redea prin fiecare scenă a spectacolului.
În încheierea celei de-a II-a Părți, voi aminti, pentru luare-aminte, un schimb de replici dintre doamna tronului (Carmen Tănase) și Vlad Voievod (Bogdan Jianu), urmate de un fragment din Jurământul Voievodului:
– “Vlad, ce ți-a împietrit inima, astfel încât nimic nu mai are loc într-însa?
– Am sacrificat tot ce am iubit vreodată. Te-am sacrificat și pe tine. Dar acum sunt numai: eu , Țara mea și libertatea ei. Și am să le apar chiar și dincolo de mormânt!”


“Eu, Vlad Voievod, urmașul marelui Mircea, v-am învățat să iubiți acest pământ bun și frumos, dar la nevoie să-l apărați până la moarte.
Pe mine iertați-mă pentru tot ce puteam s-aud și nu am auzit, pentru tot ce puteam să văd și nu am văzut, pentru iertarea pe care puteam s-o dau și nu am dat-o.
Dar nu uitați: v-am învățat să vă ridicați din genunchi, să țineți sabia, să priviți în ochi pe oricine și să nu vă mai plecați în fața nimănui.
Valahi, alegeți să muriți în picioare decât să trăiți în genunchi!
Nu uitați cine sunteți, credeți în voi și în Dumnezeu și nimeni niciodată n-o să vă poată lua: Libertatea!”

Partea a III-a ( III din IV ): 15 Mai 2020

Sursa:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-suntem-cei-alesi-pentru-ca-tu-ne-ai-ales-lupii-albi-ii.html

A sosit Ceasul. „Credință. Onoare. Curaj”: LUPII ALBI ( I )

Moto:
“Fiecare va fi propriul lui judecător; ce poate fi mai drept decât aceasta? Văd în fața mea oameni liberi. Ce faceți voi cu libertatea? Luptați pentru ea! E drept, dacă luptați, puteti muri, dacă nu faceți nimic, răul va triumfa. Nu uitați cine sunteți, credeți în voi și în Dumnezeu și nimeni niciodată n-o să vă poată lua libertatea!” ( Voievod Vlad Draculea, interpretat de Bogdan Jianu)


Iunie 2014. Târgoviște: cetatea fremătândă de istorie a țării, în care 33 de voievozi au lăsat peceți de memorie sculptate în Timp, pentru ca cei ce vin să nu soarbă din licoarea Uitării. De fiecare dată când talpa îmi atinge pământul Târgoviștei, cordul îmi confirmă că parte din suflet mi-a rămas aici pentru totdeauna, între ruinele de azi, germinând mirare și corolă, de pe vremea când excursiile școlare erau motive de ziditor ne-somn și neputință în a drămui așteptarea, de către copila acelor ani. Acestea au fost: Locul, Chemarea și Ceasul întâlnirii mele cu Lupii Albi.
La 7 pași ( de uriași ), pe un Înalt al veacurilor cimentate în răscolitoare ceasuri, ne așteaptă ruptă de lume , dar îmbrățișând veșnicia întru alte Lumi, Mănăstirea Dealul, cu falnic și drept Domn, gazdă și tată al acestor locuri, părintele Unirii într-un singur Cuib al românilor, cuib de: ogor, Clipă, Duh și trăire. Mihai Viteazul. Prin Târgoviște nu poți trece demn decât cu fruntea brăzdând bolta, dar cu ochii inimii aplecați într-o rugă plânsă care cere dreptate Cerului. Aceste locuri par a duce crucea lipsei de recunoaștere a adevăratei valori. Și de sub pietre, trecutul strigă către noi.
Întorc fusul timpul înapoi cu 6 ani, iar abia mai apoi cu 7, pentru a înțelege cu toții în adânc profunzimea unui Național Proiect de păstrarea vie a valorilor neamului. Un Proiect în fața căruia avem datoria morală să ne înclinăm, să îl promovăm și să îl susținem atât la nivel de indiv, dar mai ales la nivel de Instituții ale statului. Un Proiect ce s-a născut dintr-un foc viu, ne-ostoit de superficialul și ne-autenticul în care ne bălăcim – spre a ne pierde ființa- astazi. Un Proiect ridicat cu pasiune și dragoste pentru adevărul istoric, păstrând verde cernuta Rânduială a spiritului străbun, creat de Asociația Culturală Lupii Albi.

“Aripile, ca să le primești în exterior, trebuie să demonstrezi că le ai deja crescute în lăuntru.”
(Bogdan Jianu)

În 2013 au pornit la drum, uniți parcă de un simțământ călăuzitor mai presus de fire, o mână de suflete: actori, cascadori, la care mai apoi li s-au alăturat tinerii ce participă la figurație, în urma unor antrenamente și trieri foarte riguroase. Din regala actorilor, amintesc pe: Carmen Tănase, Natașa Raab, Ion Besoiu, Maria Olteanu, Bogdan Farcaș, Adrian Pavlovschi, George Alexandru, Puiu Jipa, Liviu Subtirica, Vlad Miriță, Antonia Ionescu, Bogdan Jianu și mulți alți artiști iluștri.
Însă un fenomen neașteptat, un Ceva ziditor de suflete și de caractere totodată, plin de Frumos, s-a petrecut ulterior. Alături de greii scenei românești, lângă Lupii Albi au simțit a veni tineri ce doreau să se alăture Asociației prin însăși participarea activă la spectacole. Mulți au început antrenamentele, dar puțini au rezistat până la capăt. Pe lângă cerințele legate de mișcare scenică, abilități de călărie, actorie, esențială este atitudinea: bunul simț, discernământul, respectul și seriozitatea. Responsabilitatea față de purtarea și păstrarea unei uniforme care îi reprezintă, efectuarea după ceas a plantonului de noapte, plimbările cu caii, organizate respectând programul fix, acestea sunt doar o parte din punctele din fișa de atribuții obligatorii ale unui viitor Lup Alb. În Haită nu se intră oricum.
Pentru o privire superficială, de suprafață, vizibil este mai întâi efortul acestor copii. ÎNSĂ, în spatele cortinei, se văd adulții de Mâine, vindecați de amnezia de a nu-și mai recunoaște rădăcinile, istoria. Cugete și conștiințe vii câștigate. Inimi cu ferestrele nădejdii deschise spre credință, onoare, demnitate. Acestor suflete li s-a dat astfel șansa de a se alătura unei școli de viață care pe mulți i-a scos din mediile viciate în care se aflau, au putut urma cursuri liceale și universitare.
În mijlocul lor, al tuturor ( actori, cascadori și tineri aspiranți ), se află dintru început Bogdan Jianu: frate cu toti, DAR Lider; Bătrânul-copil, așa cum l-am perceput mai târziu, un suflet ce amintește atât de luptătorii de odinioară, dar și de Moșii daci, Bătrânii mileniilor trecute ce păstrau în lăuntrul lor taina dăinuirii Ființei unui neam. Și, luare-aminte, dăinuirea nu se asigură doar prin sabie, ci și prin plămădirea de prunci puternici, inimi curate și cugete juste. Acest Lup singuratic care, înconjurat de dragostea tinerilor ce veneau la pregătirea spectacolelor, nu a știut în primă etapă cum să răspundă iubirii.
Aceea a fost Clipa în care sigiliul cochiliei – în care Luptătorul se știa ferecat sufletește – a căzut.
Cel mai înalt dar venit din partea acestor suflete curate a fost copleșitor, Bogdan amintindu-și cu emoție: “cât de multe mi-au dăruit acești copii! Ei mi-au deschis inima. Au atins o parte din mine pe care o știam ferecată. Țin minte cum veneau, de față cu părintii lor, deseori, și îmi spuneau: tată. Și acum la fel se întâmplă. Emoția cutremură, dar și șlefuiește. Te înalță, dar te și responsabilizează. M-am deschis în fața lor, suntem cu toții o Familie. Iar fermitatea este la unison cu liberul arbitru. Vreau să îi văd că le este foame să crească, să iasă din zona de confort în care îi plasează socialul. Acesta este crezul meu, un legământ-testament pe care îl am cu mine și cu Dumnezeu: să dau viață acelor adevărați conducători pe care țara noastră i-a avut și să sădesc semințe de neuitare în piepturile acestor copii. Le-am explicat de la bun început că aripile, ca să le primești, trebuie să demonstrezi că le ai deja în tine. Pentru a urca în grad, este nevoie de maximă seriozitate și disciplină. Cel mai înalt este cel de căpitan. Iar ei toți au liberul arbitru, libertatea de a deveni Alpha. Dar pentru aceasta, e nevoie de a-și demonstra lor că merită. Dacă eu și ei pot; și pot mult mai mult. Iar ce facem noi este rezultatul unei munci de echipă,nu e lucrarea unui singur om. O echipă-Familie care muncește dincolo de limite, în programe draconice de pregătire.”

Așadar, dacă la noi, cei Astăzi atât de grăbiți în fața ritmului vieții, ajunge de cele mai multe ori numai efectul spectacolelor de evocare istorica, magistral realizate ( având în vedere truda, costurile mari și puținele finanțări), este de subliniat și o a doua misiune, LUCRAREA CEA CU TINERII, o lucrare împlinită în tăcere de Bogdan, dar cu un sârg și o dragoste pe care doar un părinte le poate dărui.

Siglă-Legământ cu străbunii

Revenind la firul de început al călătoriei în cei 7 ani de la nașterea Asociației, cutez să dau glas poveștii siglei Lupilor Albi, care, din prima clipă când am văzut-o, mi s-a țesut aidoma unei pânze străvechi-cuibar de simboluri ce drămuiesc mileniile, nu veacurile. Cheie și Lacăt, totodată, taine despre adevăruri istorice de pe care vălurile de rugină vor cădea, undă cu undă. Vederea ei m-a condus nu doar pe tărâmul științei codurilor nescrise, însă într-atât de grăitoare, dar și pe cel al heraldicii.
Sigla are forța unei steme. Aripile de Arhanghel, Scutul ostașului în luptă, purtător al chipului Lupului Alb, arhetipal simbol pentru dacii liberi, și sabia. Sabia Strategului oștirilor cerești , Mihail, care dincolo de simbol defensiv, de apărarea a țări, este și Cruce, protectoare și înălțătoare de suflete. Ce este Crucea? E sabia neamului nostru, Sabia sfântă cea cu 2 tăișuri. Al Iubirii, al Iertării, dar și a Dreptății divine. Sigla este prin ea însăși o pecete, un legământ cu trecutul, prin spectacole de reevocare ce au ca miez adevărul istoric

Viul sfredelitor, incomod al Istoriei – față-n față cu oglinda Prezentului
“Cine uită nu merită” ( Nicolae Iorga )

Dar, „No, hai sa merem!” pe firul poveștii, după chemarea Fiului de Ardeal, Bătrân al neamului, Avram Iancu. Se spune că fiecare Drum poartă în el o Inimă, iar daca un Drum nu își află la ceas înțelept Inima, asemenea unei ființe, acel Drum încetează să mai existe, vitregit de Sens. Se stinge.
Iar DEVENIREA nu e conceputa separat de DRUM. Noi, fiecare în parte, trăim de-a lungul vieții o alegorie de Cărări dintre care, la un moment dat, trebuie să alegem, pentru a deveni ceea ce a apriori SUNTEM, doar că uităm.
Acea zi de blând Iunie 2014 avea să aducă cu ea o sfredelitoare înserare. Mă aflam Acolo, unul din sufletele ce veniseră la Festivalul Medieval Dracula- Ediția I. Nu eram însetată de senzaționalul mascat și hâtru al străinătății, știam prea bine că Vlad al nostru Voievod era de o cu totul altă sorginte decât cea trâmbițată de occident.
Și mai aflasem că Lupii Albi au pregătit o frumoasă evocare de istorie cu momente de vârf din viața domnitorului Vlad Basarab al 3-a Draculea, în Parcul Chindiei, lângă Curtea Domnească. Aceiași Lupi Albi care, cu 1 an înainte, din 2013, avuseseră deja reprezentații cu aceeași tematică de ștergere a prafului de pe felinarul istoriei; felinar și așa rămas cu puțin ulei în candela vremurilor.

“ Dacă eu stau astăzi în fața voastră este pentru că acum ceva timp,
Dumnezeu mi-a mai dat o șansă și mi-a deschis un Drum.
Și pe Drumul acesta, v-am întâlnit pe voi.“ ( Bogdan Jianu)


În Partea a II-a a serialului cu articole-documentar, vom parcurge cronologic Drumul celor 7 ani de spectacole, cantonamente, filme create de Asociația Lupii Albi; în acest Eseu introductiv las: credința, pasiunea și determinarea acestor suflete să grăiască, prin ochii celor care trăiesc emoția laolaltă.
Pregătirea spectacolelor se desfășoară în două planuri: cel la vedere și cel din spatele a ceea ce este evident pentru ochiul fizic. Noi primim darul. Rezultatul ultim, spectacole de mare vibrație și putere artistică și revelatoare, laolaltă. Dar în spatele acestei înalte stări generate, sunt luni de efort.
Ne împărtășea Bogdan Jianu, înainte de lansarea filmului (2015) spectacolului „Dracula – Reîntoarcerea”(2014): “Dacă cineva ar vrea să facă un film după spectacolele noastre, ar avea nevoie pentru primul de 40 zile de filmare și pentru al doilea de 25 de zile de filmare. Ziua de filmare are între 10-12 ore. Împreună am filmat spectacolul: primul, în 6 ore, iar al doilea, în maxim 10 ore de filmare. Dacă eu stau astăzi primul pe scenă în fața voastră este pentru că acum ceva timp, Dumnezeu mi-a mai dat o șansă și mi-a deschis un Drum. Și pe Drumul acesta, v-am întâlnit pe voi. Și împreună am început să facem un proiect care ne oferă ce iubim mai mult și nu facem rabat de la istorie. E drept, o împachetăm în aventură, în acțiune, pentru că aceasta este percepția. Nu facem rabat, pentru că avem respect. Avem respect pentru acele vremuri, pentru cei care au murit atunci pentru ce avem noi cum și pentru cei care vin la spectacolele noastre cu inima deschisă, iar noi nu îi putem răsplăti cu minciuni. Vin să vadă un spectacol, dar în fapt, eu participă la o lecție de istorie. Spectatorii asistă la un film live, în care toate cascadele, căderile de pe cal, exploziile, luptele, căderile de la înălțime, se petrec în fața lor, la secundă. Noi nu avem dreptul la duble. Toate se petrec exact după sute de ore de antrenament și cu voia lui Dumnezeu la sfârșit plecăm cu toții sănătoși acasă. “
Totul se clădește pe o documentare strictă în arhive și în izvoarele istorice, scenarii scrise de Bogdan Jianu în oglindire fidelă cu evenimentele. Repetiții. Antrenamente dure, accidentări deseori. Adevărul istoric este riguros cercetat în tot ceea ce Bogdan Jianu întreprinde, avizat apoi de către experți de la Muzeul de Istorie si cel Militar.

“În viata de artist trebuie să fii procurorul tău, nu avocatul. Trebuie să fim critici cu noi înșine.”

Aminteam anterior de acea treaptă nevăzută, rădăcina ce a dat zvâc, ce a hrănit arborele să se înalțe sănătos și viguros. La fundația timpului-zero, pentru conceperea unei Lucrări durabile regăsim punerea la unison a celor 2 mari energii cosmice: femin, masculin. Este aidoma conceperii unui prunc. Asociația Lupii Albi este copilul lui Bogdan Jianu, dar a priori nașterii acestui frumos, binecuvântat proiect, s-a produs o re-naștere lăuntrica în Bogdan. O re-găsire de Sine, aș numi-o, iar în urma producerii acelui bing-bang interior, au început să curgă toate lin, într-un firesc, dar cu sacrificii și cu un efort ce rarerori sunt percepute din exterior. La temelia acestei puneri față-n față a lui Bogdan cu el însuși, sunt 2 mari Oameni, artiști de înaltă clasă și noblețe, 2 suflete magistrale în istoria teatrului și a cinematografiei românești: maestrul Sergiu Nicolaescu și doamna Carmen Tanase. Spunea Sergiu Nicolăescu: “Eu am să plec, dar nu am să mor. Să nu renunți niciodată! Să îți trăiești viață exact cum îți place, fără întrebări, fără regrete.” A avut dreptate maestrul. Nu a murit, pentru că Bogdan Jianu, alături de Familia puternică de suflete ce-i este alături, esti Inima care îi duce mai departe lucrarea și pasiunea. Iar doamna Carmen Tanase este flacără vie și călăuză în Calea pe care Lupii Albi și-au ales-o. Amândoi greii scenei și ai platourilor de filmare sunt ghizi și martori ai formarii tale ca regizor, actor, cascador.
“Va aștept pe toți la Turnul Chindiei! Într-un ceas! Am zis, pe toți!”- acesta a fost îndemnul, imnul-rugăciune, pe care în septembrie 2014, Bogdan Jianu, reintrând în cordul Voievodului Vlad Basarab al 3-lea Draculea, ni-l transmitea de pe scena Teatrului Municipal Târgoviște, Sala „Tony Bulandra”, în cadrul Gălii de Excelență. Era invitat ca regizor, actor, cascador, scenarist și părinte al Asociației Lupilor Albi. Urma să ridice Premiul oferit Familiei Lupilor Albi, în semn de recunoștință și de recunoaștere .
Însă, de pe scenă, Bogdan ne privea pe toți cei din sala cu aceeași străfulgerare pe care o trăiește în timpul spectacolelor, în natură. A învăluit sala acel foc al crezului în puterea credinței și în rostul rădăcinilor pe care încearcă cu dăruire să le aducă din trecut, punte, în prezent, celor care astăzi, vorba unui mare Duhovnic al neamului, Părintelui Justin Pârvu, “nu mai știm de unde venim și spre ce ne îndreptăm”.
Abia atunci s-a închis cercul și am pătruns: tâlcul, Rostul și lacrima ziditoare de străbună Chemare pe care Bogdan Jianu le învie când spune:
“Ceea ce noi, Lupii Albi, încercăm să împlinim este o lucrare de evocare TRĂITĂ, nu doar simulată, a trecutului, nu mască, ci Adevăr, asemenea unei biserici a Crezului în obârșie, în Vatra neamului și în viul spiritului străbunilor în noi. ”

Partea a II-a din Seria de 4 Articole-Documentar:
Spectacolele și Filmele “Asociației Lupii Albi” ( 2013-2019):
6 Mai 2020

Sursă articol:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-credinta-onoare-curaj-lupii-albi.html

„Frica te ține prizonier. Speranța te vrea liber” ( Închisoarea Îngerilor, film 1994)

… DAR Hristos este Cel care eliberează plenar, întru întreg, ființa.
Munții tac, tace și cerul și în acea pace ce simțeam că îmi străpunge și zdruncină până la os tremurul neliniștii urbane, începe a bate toaca. Nu se poate reda în cuvânt ce se simte în piept, ce se petrece cu cordul la fiecare atingere de lemn, spre atingerea de Dumnezeu.
Pe poteca ce unește bolțile cu pământul, apare Silvana, o copilă plăpândă, dar vie, româncă trează, cu oglinda străbunilor încrustată în piept. Astfel, ne-am început așezarea în cuvânt a unor frânturi de sângerânde, dar eliberatoare mărturii.

Irina Stroe: Silvana, cine este… Silvana?
Silvana Ardelean: Sunt un om bucuros că s-a născut pe pământ de Românie, la poalele Carpaților, studentă în anul 5 la Facultatea de Medicică din Sibiu, specializarea Medicină Generală.

Irina Stroe: Și, totuși, ești mai mult decât atât, ești o tânără ce poartă o taină, un dar al învierii străbunilor. Povestește-ne, e nevoie poate Astăzi mai mult decăt oricând de astfel de mărturii.
Silvana Ardelean: De mică mi-am creat lumea mea, a cărților, o lume diferită de cea pe care o descopeream în jurul meu, iar în liceu, mă pregăteam pentru înscrierea la U.N.A.T.C, întrucât dezvoltasem o pasiune pentru filme și vroiam să devin regizor. Dar m-am îndrăgostit de știința vieții, de Medicină, pentru că mi-am spus că…viața bate filmul. Am ales viața! Nu am stins înșă flacăra pentru literature și filme. Ele sunt evadarea mea, atunci când, în spitale văd că …viața bate filmul.
Irina Stroe: Povesteam zilele trecute despre filme mari, cu răvașe de mesaj ce vor străpunge timpii, veacurile. Când am amintit de “Închisoarea îngerilor” și apoi de “7 Cuvinte”, ai tresărit.
Silvana Ardelean: Da, este un film de suflet pentru mine. Locul 1 în topul IMDb al celor mai bune filme îl ocupă ”The Shawshank Redemption”. Conform standardelor cinematografice, cel mai bun film făcut vreodată. Din 1994 până azi încă nedetronat.
Pe fundalul filmului se aude vocea povestitorului, Morgan Freeman, prezentând caruselul celor 20 de ani de închisoare ai tânărului condamnat pe viață,dar nevinovat, Andy Dufresne, ”bancherul- ucigaș- de soție. Prin inteligență și prin caracteru-i nobil, Andy ajunge să fie îndrăgit, admirat de către deținuți, gardieni. Însă ceea ce Andy reușește la închisoarea Shawshank nu a mai fost auzit vreodată pentru că el a doborât prin forța minții sale zidurile vechi ale închisorii. A trecut dincolo de ele, eliberându-se. Andy a evadat.
Irina Stroe: Mistică evadare, Silvana. Din temnița materială, dar și din cea interioară, a suferinței, redobândind pacea lăuntricului.
Silvana Ardelean: Da. Nu cu mult timp în urmă am rânduit împreună cu prietenii din Organizația Tinerilor din Sibiu o excursie la fostele închisori comuniste de la Aiud, Jilava si Pitești. Am pornit însetați să cunoaștem o parte a istoriei țării noastre care, din păcate, nu se învață la școală. L-am avut alături de noi și pe părintele monah Moise de la Mănăstirea Oașa, fără de care excursia noastră nu ar fi căpătat sensurile profunde pe care părintele a știut să i le imprime. Zidurile reci și pline de durere ale Jilavei, ascunse într-o depresiune abisală, parcă mai adâncă decât iadul, se ridicau înaintea ochilor noștri tineri precum Sfânta Cruce se înălța cu 2000 de ani în urmă înaintea creștinilor. Mii de cărămizi sângerânde cântau durerea unui neam. Vedeam în lutul lor răstignirea celor mai strălucite minți, a celor mai nobile suflete ale poporului meu. Și am simțit durerea. O durere organică, veche, moștenită. Am simțit apăsarea întunericului ca un mare gol, ca o părăsire a zâmbetului Lui Dumnezeu, care e Lumina. Am simțit teroarea înghețându-mă, pietrificându-mă. Mă transformasem și eu parcă într-una dintre acele cărămizi-martoră a atâtor lacrimi de sânge. Am ajuns apoi la Pitești, unde studenți precum părintele Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide, Dumitru Bordeianu, Constantin Oprișan, părintele Roman Braga și multe alte vărfuri ale vremurilor au fost torturați purtând o singură vină: aceea de a păzi cea mai mare poruncă a Mântuitorului- iubirea. Și-au iubit credința și țara, tradițiile și neamul, iar pentru această mare vină diavolul roșu a turbat, mușcând ca un leu din carnea lor. În sufletele noastre de studenți s-a așternut tăcerea, căci înainte marilor minuni omul tace, lăsând loc doar Cuvântului. Camera de tortură de la Pitești este astăzi Paraclis. În locul în care Hristos a fost din nou urcat pe Cruce, astăzi El este așezat pe tron, ca Domn și Împărat. În locul în care strămoșii mei- Sfinți urlau de durere, azi cântă îngerii. Acolo, iadul a devenit Rai, căci ”unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii.” Andy Dufresne din ”Închisoare îngerilor” poate fi un erou al generației mele, căci mulți tineri urmărind filmul îi pot admira frumoasele calități: inteligența, simplitatea, corectitudinea, răbdarea, nădejdea… Dar eroii neamului meu sunt Sfinții Închisorilor. Îngerii închisorilor. Ei nu au săpat cu un ciocănel tunele, căci prin rugăciune și-au construit scară direct la Cer. Nu au evadat cu trupurile, căci și-au eliberat sufletele în Duh. Nu au râvnit lumescul, căci în iadul închisorii s-au înfrățit cu Hristos. Ei, cei care cu prețul tinereții lor au mărturisit Ortodoxia, ei sunt eroii generației mele. Mă uit și pe întreg întinsul țării, în toate cele patru puncte cardinale, văd plantații de brazi. Nicăieri pe acest Pământ nu mai există o asemenea minune. Brazi la munte; la mare; brazi în zonele de șes, de deal. Cine a mai pomenit ca bradul să crească altundeva decât la munte?! Așadar, România a depășit firea existenței. Ea a atins suprafirescul, căci România are ALTFEL de brazi. Brazii ei sunt Sfinții ei. ”Eu stau în viscole ca bradul și tare, tare ca un crez!”, scria Radu Gyr. Ei sunt crezul nostru, înalțându-se falnic spre Cer. Nu știu unde altundeva Raiul s-a oglindit mai viu decât în țara mea.
Deși invizibile, zidurile închisorii ne împrejmuiesc și pe noi, cei de Azi. E o închisoare nevăzută, însă trăită. Zilnic ducem si noi lupta împotriva întunericului, care de astă dată nu ne căznește prin durere, ci prin plăcere; nu prin înfometare, ci prin îmbuibare; nu prin bătaie, ci prin lingușire; nu prin interzicere, ci prin libertinaj. E o sentință și mai aprigă, căci ispitirea îmbracă dulci forme acum.
În tot acest plan de evadare nu suntem singuri: avem un Cer de sprijin din partea Mărturisitorilor temnițelor comuniste. Păstrăm valoroase manuscrise, precum: „Întoarcerea la Hristos”- Ioan Ianolide, ”Imn pentru crucea purtată”-Virgil Maxim, ”Poeți după gratii”, ”Urlă haita”- Nicolae Purcărea, dar și scrieri ale părinților Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Dimitrie Bejan, Arsenie Papacioc și mulți alții. De mare valoare sunt și filmele-documentar, precum: ”7 Cuvinte- Povestea unui biruitor”, ”Binecuvantata fii, închisoare!”, ”Sfinții închisorilor„, ”Poarta Albă„. Toate acestea sunt arme împotriva nepăsării care ca o cortină acoperă ochii poporului român.
Mașina de tocat carne a ideologiei Noului Om ne-a omorât savanții, preoții, profesorii, dar ni i-a redat Sfinți. O crimă a fost moartea lor, dar o și mai mare crimă ar fi tăcerea noastră. Nu, nu îi vom răzbuna, dar îi vom mărturisi și vom păzi ceea ce ei au apărat neclintit: ”Singur Ortodoxia”.
Cu fiecare bătaie a inimilor noastre ne cântăm eroii- Sfinți și îi purtăm în noi ca pe cel mai de preț testament. Nădăjduim, așadar, să evadăm și noi, în Duh și în Adevăr, nu săpând galerii subterane în care să ne ascundem de lume, ci clădind în noi, celulă cu celulă, Biserica Lui Hristos.
Ne rămâne murmurată în piepturi spovedania lui Radu Gyr, înger al închisorilor: ”Azi noapte Iisus mi-A intrat în celulă.”.

Sursa principala:

https://evz.ro/frica-te-tine-prizonier-speranta-te-vrea-liber.html

Lacătele din noi, sub Cheie

 

Lacătele din noi se deschid cu multe chei, nu doar cu una… E posibil ca una să se potrivească, dar la întoarcerea în gol, să se frângă și apoi mai încercăm alta și alta, până lacătul cedează și ni se predă. Dar des-ferecarea s-a împlinit treptat, nu doar la ultima cheie învârtită. Și atunci ne simțim Liberi. Ne simțim doar? Dar oare suntem cu adevarat? Am început cu o metafora, deși e doar o așezare în scenă a vieții. Sunt fluturi care zboară și cu o singură aripă. Aleg înălțarea din plecăciunea aripii frânte. Și se înalță. (…)
Maestrul Octavian Paler, suflet și prieten drag , ne-a spus tuturor celor prezenți la o dublă aniversare cu ani în urmă: „Lacătele din noi se deschid cu o lacrima. Țineți minte aceasta, copii! ”. Lăsase aceeași sintagma veșniciei și într-una din cărțile sale. Eu atunci i-am adăugat copilarește: „Sau…cu un zâmbet”. Și a surâs și dumnealui la rândul său, propunându-mi mie și celor prezenți o poveste (…).
Zilele noastre de naștere erau la 2 zile distanța una de cealalta și, într-unul dintre ani, ne-am “sărbatorit” odată, deși dumnealui îi displacea la propriu până și să i se spună „La multi ani!”. Așa, caldă și discretă ne-a fost șederea din acea zi.
L-am convins atunci să ne fie alături spunându-i că îmi doresc și eu acea aniversare…deși, înlăuntrul meu, nu dădeam mare importanță zilei mele de naștere. Pentru mine, timpul curge. Dar stă și pe loc. Încă un circuit de Roată în plus nu cerea toast. Mă simțeam și Atunci ca și Acum, oarecum…dincolo de Timp și în afara lui. Sunt prietenă cu Timpul, pentru că îi înțeleg maratonul. El fuge…fuge, dar nu de noi, nu noi suntem victimele Timpului, ci Timpul însusi. Și în trecerea lui, își deplânge singur Clepsidra.
Dar îi simțeam dumnealui timiditatea, însingurarea uneori dorită, deseori autoimpusă și, totuși, nevoia de a avea suflete în jur. Astfel, ne-am sărbătorit unul pentru altul, cu o mână de oameni dragi, majoritatea studenți ca și mine, toți aleși „la sită” de domnul Paler. Nu știu dacă eram zece oameni. Dar prin toate cele istorisite, se perindau pe lângă noi veacuri de istorie, zeci de personalități și Ceasuri de balanță prin care țara trecuse.
…„Lacătele din noi se deschid cu o lacrima. Țineți minte aceasta, copii! ”. Am regăsit acum ceva timp în urmă aceleași cuvinte într-una din carțile sale. Sintagma s-a transformat deja într-un citat celebru. Acum, când domnul Paler este cu noi doar prin iubirea noastra, confirm că lacrima, ca și zâmbetul sau iubirea, este eliberatoare.
Sufăr de încăpațânare. Rămân la crezul meu… tot „Aripile” descătușează. Pentru că „Aripile” au în ele ceva în plus, nu doar măreția, ci esența Divinului, unitatea de Dumnezeu din Om, Cheia spre transcendental. Iar Aripile, la randul lor, pot fi în Zbor sau…sau…împreunate spre Rugăciune. Iar Rugăciunea este si ea Zbor, este Zborul sublim care unește Omul cu stropul de Dumnezeul din el însuși. Aripa are acel amestec de lacrimă și surâs îngenuncheat, dar slobod.
Lacătele își alternează parcă cheile în viață…uneori soluția e zâmbetul alteori lacrima, fie ea de fericire sau durere, însă ce am înțeles este ca nu trebuie să ne fie teamă de a ne manifesta.
Manifestați-vă emoțiile curate, pure, cele aducătoare de bucurie și celor din jur! Să purtăm de grija Sănătatea emoțiilor noastre! Și pentru că tot am fost provocată recent la o spovedanie publică de draga doamnă Antonia Beligan, accept confruntarea , dar răspund în felul meu: sunt temperamentală uneori, blândă alte dăți, instinctivă- poate, intuitivă- mai tot timpul, uneori cu armură de strașnică răbdare, alteori sunt ca vapaia, simt și cuget cu rafinament sau în explozii, după caz, cu grație sau frenetic, fac totul cu pasiune și din pasiune, cu inima, sunt fie apă fie foc, dar toate în aer și pe pământ. Am trecut prin fiecare din aceste stări și nu mă erijez în a fi purtătoarea unei tăceri de adâncuri permanente. Mult de lucru cu mine însămi am. Neîncetat. Sunt „ divergentă”…nu prea mă regăsesc în nicio categorie predeterminată. Și nimic din ce ating nu rămâne fără o unitate din mine. Altfel, nu sunt eu. Iubesc necondiționat toată Creația, cum se spune, dar greu îmi pătrunde în inimă cineva și…și mai greu poate ieși de acolo.
Nu ma descriu pe mine pentru a-mi aduce aminte cine sunt, ci vă provoc pe voi, te invit pe tine la a plonja în adâncurile ființei ce ești și ce sunteți. Luați cu încredere dalta în mână și ciopliți.
Nu e o constatare tristă sau pesimistă strigătul maestrului Paler, cum poate părea la un prim gong în inimă, ci e o îndrumare pentru propriul Drum. Un sfat realist și ferm, din partea unui suflet etern tânăr, dar cu un trup împovărat de ani, ce și-ar fi răscumpărat până în ultima clipă tinerețea și mai ales sănătatea emoțiilor și a manifestării lor:
„Cândva, am fost şi eu în marginea unui deşert. Am înţeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăţi m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să muşc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Şi ce virtute e aceea de a spune „nu”? Ce înţelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă? Ce nu se trăiește la timp, nu s emai trăiește niciodată. Să nu crezi că poţi stabili cursul iubirii. Dacă te consideră vrednic, îţi va îndrepta ea cursul. Crede-mă, iubeşti cu toate celulele numai ceea ce eşti în pericol să pierzi. Într-o dragoste adevărată trebuie să fii puţin sclav pentru a fi liber, adică să nu mai vezi nimic în jur. Am observat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc. ” spunea maestrul Octavian Paler.
Drag mi-a fost, îmi este acest suflet, un cugetător rafinat, un Copil tăinuit în suman de Bătrân, stilist elegant și după cum chiar el ar fi recunoscut, un Suflet care s-a dus Dincolo cu muzica “cântând” încă în el.
Și a regretat acest fapt, când biletul de călătorie cu firul vieții l-a traversat dincolo.
Așadar, să trăim plenar, curat, demn și cu adevar fiecare clipă din viață astfel încât, la Ieșirea din ea, să nu plecăm cu Muzica cântând încă în noi.

Voi încheia cu o poezie a maestrului Paler:

Avem timp pentru toate. Sa dormim,
sa alergam in dreapta si in stanga,
sa regretam ce- am gresit si sa gresim din nou,
sa- i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce- am scris, sa regretam ce- am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne- alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa- l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa- i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa- aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le- ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Munți de zeghe

Când muntele e veghe și veghea este zeghe,
Când sub pridvor de cetini, un murmur sun-a jale
Să îți aduci aminte, ‘cela de azi , române,
Ca munții-și tac răbdarea, dar știu a grăi crunt
Când clopotul din ceruri anunță învierea
În frunză, mai întâi. Sămânță, vrei trezirea?

O vrei sau o poți duce în rupta rădăcină?
Ai castă conștiința sau duci în ea o Vină?
Pe unde-ți umblă pasul cel ars în vatra sfântă,
Pe câți mai auzi astăzi, căci cei de Sus cuvântă !
Ne picură în inimi cuvânt de-nvățătură,
Ne iau de spini cununa și ne-o sădesc în cetini
De sacri brazi de lacrimi,prin sabia răbdării,
curat și sfânt s-o depeni.

Când muntele începe a da zălog de cremeni,
S-izvorul germinează din pietre, grai-tăciune,
Să simți atunci, române, că bunii și străbunii
Au ceas de adunare în gând și-n rugăciune.

E-o Troiță în pieptul celor ce simt cum veacul
Ce-a fost și va veni-va rămâne scut și brazdă,
Prin vene curge sânge amestecat cu jar,
În demn ne-e-aluatul din ce-am fost și ce suntem?!
Nu ne scârbește timbrul ce azi ne e lipit
De cap?! Eu nu simt glonțul. Nimic nu e sortit.

Planează peste inimi un porumbel al Clipei,
Iar geamănul din Vultur îi însoțește Zborul,
Sunt călăuza vremii, ne însoțesc fiorul
De-aducere aminte a crezului de-odată,
Când țările române fuseră laolaltă
O Taină. Bob de Grâu. Silabă în Cuvânt
Coloană peste păsări, Brancuși în legământ.

Irina Stroe

Soare 7

În înaltul vagoanelor de clipe, ca site
Din care curg răspântii, un Tren de Existență
Se clatină. Un cer de șiroinde stoluri
De frici, de vini , de tremur, nespusele cuvinte.

Ca Om, pășești agale și șchiop ești în simțire.
Ca Înger, dai din aripi și vrei să-ți iei avânt
Spre piramida Firii ce crește-n ea mistere
Și tainele hrănite de Logos și Pământ.

În spatele-ți de piatră, cresc aripi de petale
Petale dintr-o Floare, a Vieții Legământ.
E ea, Pecetea sacră a Oului ce doarme…
Ce doarme…treaz în Sine. Sub coaja de mormânt.

Trezeste-te ‘nainte ca fulgerul să cadă,
Întinde-ți Azi corola de ancestrale zale,
Coboară în crâmpee de legendar Ecou,
Fii doară pt Sine un epocal erou.

Aici există Vină și Temniță și Ziduri,
Se nasc minciuni din Ouă de Adevăr etern…
Aici avem zig-zaguri de cernuite gânduri.
Avem însă și Punte, s-o trecem..Doar să vrem !

Din mușuroi de aștri și galaxii perene,
Ne cumpărăm Bilete spre alte lumi și bucle ,
Plătim cu o Uitare, venim cu o Chemare
De-Aducere-aminte a tot ce ni se luară !

Dar tot în noi e TOTUL. Căci Lanțul…e și Sfoară.
Uitarea din Bilete nu are Sens în Sine,
Ne e săpată-n creier…Nu o avem în vene!
Descătusează vântul, lăsați în viu dragonul,
Eliberează-acvila, iubește-ți unicornul !

Corola de arhanghel și Serafim ce țese
Sub ceruri de iertări și măști ce-au fost culese
Din lanuri de-amorțită, morgană ignorantă
Se sparge Oul Sferei. Sămânța e și Daltă !

Căci dacă vrei elanul și zborul sa Te FIE,
Din Centru spargi veriga, cu chei de galaxie !
Nu din „exterioare” ce-n cioburi se topesc…
În scoica nopții-zero, dimensiuni ciobesc.

Din lanuri de-amorțită, morgană ignorantă,
Se sparge Oul Sferei. Sămânța e și Daltă

7

Curcubeu

Irina Stroe

Simți. Și știi. Și Vezi. Și ești.
De pe țărm de galaxie, joci biletul de ieșire.
Din a matrixului gheară , te agăți de o chemare.
Văruită-n curcubee, la serafice hotare.
O Chemare la ființă, la esență făr’de zaruri
Aruncate în crampee de adâncă Scufundare.
Tu în tine (…)

Și plonjarea are gust de demiurg.
Tu tresari, căci simți în vine cum vieți-zeci vibrează, curg…
Te învăluie vederea unui vârf de munte-n plex
Îți simți vulturul din carne că planează în punct fix.
Și străpunge sacrul Unul, de rotinde sfere-n Vortex.

Lângă tine, pe o frunză, un Melc îsi refuză casa
Și semet, dar lin, agale, pleacă să-și găsească Cuib
Sub alt cer, în altă lume și cu alte flori pe câmpuri,
Alt Izvor și altă taină de căuș ce mână gânduri.

Vinovat fără de vină sau Iubirea-i Vina.. Ea?
Dacă e Iubirea -Vina, atunci alta-i lumea ta…
Fericit ești tu, Cuvânt, care-n clipocit de astri
Te-oglindești în veșnicie, ca un prunc din cei măiaștri.

Vinovatul de Iubire, Dincolo, e alchimist.
Dincolo este Aripa,aici… sărman lunetist
Ce țintește spre o Taină, iar Ea…pereche-i este.
Amândoi sunt Cuplul sacru. Cruda, cea Dintâi poveste.

Sub o aripă de flutur’ poposește Ea : dorința
De a trece Puntea-n barcă, de a mistui căința
Lui A Ști și a-nțelege codul cifrului ce cade
Cade cifrul, încifrarea se înfuleca pe sine
Orbii caută crâmpee de amurg din lumi străine.

Lacătul Pecetluirii cere Chei din Om -trezire
Om fără de sfori în creștet,
Făr’de găuri înnegrite de a nopții smoală-n gânduri,
Un Om care vede bine,în a inimii citire.
Iar Izvorul care Suntem, în Ocean să se boteze !
Sub coloanele de aștri și de meteori- șirag,
Curg pădurile de taine ce invocă constiența.
Cade Masca, plânge Gheara, s-a curmat obediența.

0406ce1277074c38936b95c8e79bc819

Floarea Vieții e în Noi

Presară tăcere între garduri de gânduri,
Și dospește în aștri o dorință nebună
De a fi flutur, sihastru, de-a fi iarăși Lună,
De-a purta între coapse Oul-Prim de mărgean,
Dezbrăcând de himere Ochiul orb de mirean.

Călătorim șăgalnic prin lumi, ca stupi în cuburi,
Iar gândul însuși este vagon- locomotivă.
Peronul e o stea c-un steag în piramidă.
Staționăm să creștem și să stropim în grindă
O Floare… Este Floarea Aducerii-aminte
De tot ceea ce maya încearcă prin cuvinte,
Prin Logos și prin Stare, în inima și vene,
Să ne trezească-n mugur a sângelui catene
De-a FI și de-a renaște.

Lăsați izvorul Firii- cascadă de-a cunoaște !
Petala cere Floare, iar Floarea e Petală.
Prin aripi, orice Flutur e scară în spirală…

Fiți Flori, fiți Brad, fiți Flutur,
Fiți Miel, fiți Lup, fiți Vultur,
Fiți Leu și fiți Gazelă, Panteră de-așteptare…
Fiți gânduri de iubire, iertare, vindecare !
Sămânță de Timp- Zero și Floarea Vieții-n floare.

Omul din Cetate

Suntem spirite de roua ce aleg să se reverse
Pe un vis de floare, între lumi, în cub alese,
Între cetini de brazi sacri, cu răsină de ne-Timp,
Cu stejari în loc de aripi și cu stea sculptată-n chip.

Ne-a dat germene de munte
CEL ce știe sa zidească
În unghere de-universuri, un tărâm de nefirească
Strălucire a Fiintei, în crâmpei de Dumnezeu.
Aici cade colivia…doar prin scormonitu-n Eu.

‘Geaba lumile se-nclină cu arhangheli în Cetate,
Cu cortine de lumina, din Pleiade mestecate,
Cu săli de ființă-n focuri, trasă -n pudră
De alchimică esență, leac de-orbire și de vidră…

Dacă vreti sa fiti un Flutur’, mai întâi vorbiti cu-o Floare,
De tânjim după Iubire, mai întâi sorbim Iertare.
Și de somnul tău e treaz
Și nu vrea să Te mai culce…,
E Ceas bun de poposire.
Lasă-te purtat de Roată, în a sacrului sorbire,
Cu o ceașcă de Ființă, în amestec de fior,
Vei citi atunci în Inimi, cum se simte Dor de Dor…

Cine-i Omul din Cetate?
E-o Trompetă care sună, ddintr-un gong ce bate…bate…
E o Harpă de Chemare pentru lumi ce-au fost în noi…
Și- încă sunt…, dar, demult, am spart oglinda
Și- acum le vrem înapoi.
Nu plecati în căutare de- Altceva, doar Re-găsiți
Ce-i în voi adânc și tainic,
Nu vă fie teamă: FIȚI !

de Irina Stroe