„Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sunt. Sunt interzis în țara mea și a strămoșilor mei.” ( Nichifor Crainic)

În 3 cuvinte, cine este Nichifor Crainic? Se definește singur, un “Șoim peste prăpăstia” veacului său. 2 tablouri unite de aceeași trăire, în care Profesorul se regăsea deseori până la contopire, până la identificarea cu „rama”:
1) Muntele si strașnicele înălțimi de brazi ce-i deveneau uși de biserică a inimii atunci când, pribeag fiind, își iubea țara cu înflăcărarea castă, întru cumințenia frumosului țăran român, dar parte din românii ei nu-i purtau același simțământ.
2) Și sălile de curs ce-și asumau în plecăciune micimea spațiului când el, Profesorul, intra și lărgea alte spații decât cele văzute: cele ale sufletului studenților.

Într-un veac în care gândul omului este ghidat cel mai adesea de busola individualismului, când actul și actiunea iau locul a ceea ce frumos numește românul Fapta și împreună-lucrare, când se resimte acut setea de căutare, de scormonirea-după Rădăcini, în astfel de ceasuri, purcedem la Drum în căutarea lui, a unui Nichifor Crainic, un emerit nu doar al misticii ortodoxe, dar și al românismului, în toată singularitatea conținului de miez. spunea academicianul. “ A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism.”,
Într- o zi ca cea de mâine, de 22 decembrie, an 1889, se năștea academicianul Ioan Nichifor Dobre, devenit Crainic mai târziu, într-un cosmic gest de preluare de ștafeta a dăinuirii seminței ortodoxe de la Mihai Eminescu, plecat la Domnul în același an. Profesorul de teologie mistică, poetul, jurnalistul, omul politic și scriitorul ortodox militant, s-a considerat pe sine “ un simplu mânuitor de cuvinte, un copil desfăcut din cea mai anonimă umilință rurală și intrat în altă lume, în care nu puteam să am nici rude și nici ocrotitori”.( N. C.)
Dacă școala primară a fost făcută în satul nașterii, avându-l ca reper de învățătorul ce i-a marcat sublim copilăria, Constantin Spâneșteanu, purtător de „geniu didactic”, următoarea treaptă în studiu a fost Seminarul Central de la București. A urmat apoi studiile la Facultatea de Teologie, în paralel cu cele ale Facultății de Litere. A urmat apoi „o viață intelectuală între tunuri”, participând la război ca și soldat snaitar, redactor la ziarul condus de Nicolae Iorga, “Neamul Românesc” și respectându-și în același timp și obligațiile militare.
La Viena începe cursurile Facultății de Filosofie și tot acolo descoperă strălucitoarea mistică ortodoxă, pe care o definea în viitorul său curs- teologia mistică e „știința îndumnezeirii omului, ce te face contemporan cu Dumnezeu.”, curs predat din 1927 la Facultatea de Teologie de la Chișinău, iar din 1933, la Facultatea de Teologie de la București. Ioan Ianolide, frate de credință și de martiraj cu Valeriu Gafencu, spunea că „prelegerile lui universitare îi înălțau pe auditori la ceruri.” Astfel s-a pecetluit în veșnicie prietenia dintre profesorului Crainic și tânărul Zian Boca, viitorul Părinte Arsenie care l-a și adăpostit în iarna 1944-1945, când începuse prigoana comunistă. De asemenea, Părintele Arsenie a fost cel care a și ținut ascuns în podul Mănăstirii Brâncoveanu manuscrisul profesorului său- “Zile albe. Zile negre. Memorii”. Ne-a rămas mărturia Pr. Dumitru Stăniloe : „Nichifor Crainic lega în mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie. Era și un mare poet. În poemele sale el exprima această spiritualitate pe care o vedea prezentă în popor. Vedea Ortodoxia ca pe o componentă esențială a spiritualității românești.”
Pentru o scurtă perioadă, a deținut și funcții politice. Atacul la adresa regelui Carol al II-lea și a Elenei Lupescu l-a adus în disgrație, ceea ce a condus la desființarea ziarului „Calendarul”, „ziarul tuturor categoriilor sociale”, întemeiat de el. A fost acuzat că ar fi susținut principiile naziste. Nimic mai fals. Crainic însuși concluziona: „ rasismul german este o doctrină inumană, anticreștină, ce năzuie să întoarcă poporul la cultul sălbatic al focului din mitologia druidică. Rasismul este o nebunie și se bazează pe o filosofie anticreștină fundamentală.”
Orice cercetător just conchide că Nichifor Crainic nu a fost antisemit sau agent al hitlerismului, acestea fiind etichete puse de regimul comunist tuturor naționaliștilor care se opuneau Omului nou și regimului ateu. Ca fost ministru al Propagandei, Nichifor Crainic este urmărit sub acuzația de de a fi vinovat pentru dezastrul țării. Au urmat ani de pribegie și 15 ani de închisoare, mai apoi, la Jilava, Văcăreşti, Aiud.

Mai cunoaștem noi, cei de azi, sufletul poporului roman? Sau trăim acele vremuri despre care vorbește Nichifor Crainic, când ne privim sufletul neamului din care venim ca printr-un geam colorat, de la distanta, mască a ideologiilor străine?
Vorbim despre virtuti și valori, iar modestia pare a fi una dintre ele. Dar oare ce înseamnă adevarata modestie? Înseamnă îngenunchere? Înseamnă neasumare sau poate smerenie? Ortodoxia plămădită pe aceste plaiuri nu punea semnul egal între smerenie și umilire. Așa era înțeleasă și simțită ortodoxia. Românul de azi nu mai are ceea ce Nichifor Crainic ar fi numit orgoliul românismului și „inclina să se înjosească pe sine în fața străinului, în așa zis omagiu adus celuilalt.”.
Amintind strașnicul strigăt de adevăr al academicianului: “Chemarea geniului nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în faţa veşniciei. Culmea umanului rămâne sfântul, nu geniul ! ” închei abrupt cuvântul articolului, dar las deschise porțile cugetării, așezând ca piatră de hotar pe drumul de la inimă la minte: epistola marelui român către Părintele Arsenie, ce grăiește despre dialogul de suflete clădit parcă în jurul unei coloane de infinit întru Hristos.
Menționez nota acestei scrisori- Această scrisoare a fost dată de Nichifor Crainic ucenicului său spiritual Părintele Arsenia Boca după întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu din Bucureşti, pe care Părintele începuse să o picteze. După mai multe convorbiri avute în Bucureşti, Nichifor Crainic a venit să pecetluiască, cu iubirea şi competenţa cu care scrisese Nostalgia Paradisului, valoarea picturii ucenicului său, ajuns părinte duhovnicesc de statură filocalică. (publicație „Gândirea”):
„Iubite părinte Arsenie,
A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir.
Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.
Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.
E o pictură nouă ca şi predica de atunci. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului.”( fragment)

Forografie- Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru, Radu Gyr

Plecarea din această lume a frumosului Român a rămas cuprinsă într-o cuib de cutremurător legământ cu neamul său, de Dincolo-de acest Aici, mărturie semnalată ca o spovedanie în ajunul sfârșitului, de către ginerele său, Alexandru Cojan:
“ M-am născut într-o căsuță modestă ca fiu de truditori ai pământului. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor să știe cine am fost să mă caute în revista Gândirea, în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce..un pumn de țărână doar… “

Sursa- https://evz.ro/nichifor-crainic-cum-sunt-ce-am-fost-voi-fi-ce-sunt.html

Mulțumesc http://www.marturisitorii.ro/ și http://www.ziaristionline.ro/pentru fotografiile de adâncă valoare istorică și spirituală.

„Te cunosc ca pe sufletul meu! ” Părintele Constantin Galeriu

12 noiembrie 2018, zi de adâncă taină cuibărită în suflete îngenunchiate; îngenunchiate fie de lacrimi, spre despărțite întru o re-vedere în veac, altele în plecăciune, spre bucuria darurilor primite de la cei 2 mari duhovnici ce ne sunt în aceste zile gazdă din Ceruri, cu privirea spre noi, spre pământ. Numai Dumnezeu putea așeza atât de armonios aceste momente, cu precizia unui ceasornic ce nu măsoară Timpul, ci intensitatea Trăirii din lăuntrul ființei: Anul Centenar al Unirii, anul centenar al nașterii Părintelui Galeriu, an istoric de împlinire a unei promisiuni de veacuri făcute martirilor acestui neam: Sfințirea Catedralei Mântuirii, la care se adaugă ceasul de plecare la Domnul a Părintelui Nicolae Ioan Bordașiu.

Toate sunt încununate parcă într-un mănunchi de zile ce au drept boltă: graiul de toacă al inimii Țării, un bogat dialog pentru suflet, între generații.
Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” din Capitală a găzduit, în perioada 12-14 noiembrie 2018, Simpozionul internaţional ,,Părintele Profesor Constantin Galeriu – Predicator harismatic şi preot misionar. Evocare la împlinirea a 100 de ani de la naștere”. Momentul a reunit o serie de personalităţi marcante ale culturii laice şi duhovniceşti, care au susţinut conferinţe şi evocări ale marelui duhovnic şi orator.


Acest Simpozion emoționant a purtat mai departe treaz izvorul de dialog spre luare-aminte a predicilor Părintelui Galeriu, izvor cu matcă adânc șopotind în duhul credinței străbune. Aceste zile de înaltă trăire au readus în memorie și sesiunea de comunicări din Tabăra de Vară „Părintele Teofil Părăian”, dedicată Părintelui Galeriu- “Părintele Galeriu – Astăzi”, organizată la Mânăstirea Oaşa în iulie 2013. Taberele de educaţie şi cultură ortodoxă de la Mănăstirea Oaşa au devenit de multă vreme o tradiţie. Au fost iniţiate cu atâția ani în urmă de Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus, duhovnicul şi inspiratorul multora dintre monahii mănăstirii din inima munţilor Şureanu. Un Ceva de Tindă de rai s-a cuibărit în acele clipe în inimile celor prezenți, s-a putut trăi atunci, ca și daruri de suflet, din partea celor doi Bătrâni ce străjuiau cerul Oașei: Părintele Teofil Părăian: Bătrân al bucuriei, și Părintele Constantin Galeriu: Bătrân al speranței și al dăruirii.


Părintele Galeriu și Părintele Nicolae Bordașiu, 2 mari duhovnici, predicatori, care și-au unit dragostea întru Hristos de aplecarea spre om și neputințele sale, 2 Părinți-prieteni ai aceluiași Drum, călăuziți în pasul lor pe această lume în aceeași îmbrățișare de Altar în sfântă și impunătoare Biserică, unde Sfânt veșnic primitor e Sfântul Silvestru. 2 suflete care te cuprindeau în lumină, iubire și pace, cu atât mai mult cu cât propria lor viață a fost brâzdată de suferință, asprime, răbdare împletită cu îndurarea în dure închisori pentru trupuri, însă Căi luminate de lumina hristică, de eliberare, pentru suflet, prin mărturisirea neîntreruptă a lui Iisus.
La acest început de mult așteptat Seminar, a fost aleasă chemarea întru veșnicie a Părintelui profesor Nicolae Bordașiu, chiar în ceas de Sfânt Nectarie, 9 noiembrie, întru îmbrățișare de Sfinți Arhangheli Mihail și Gavril. Astfel, sărbătorirea celor 100 de ani de la nașterea pe pământ a Părintelui Constantin Galeriu s-a unit în alai de cer cu nașterea în cer a Părintelui Nicolae. Născut la 22 mai 1924, în satul Sabolciu din județul Bihor, într-o familie de români patrioți, dedicați cauzei naționale, Părintele Nicolae a purtat dintru început în sine sămânța neatârnării. Cu emoție povestea despre tatăl dumnealui, frumos și autentic Țăran român, dascăl și preot, un luptător pentru unitatea României: „Tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba Iulia care au zis: «Vrem să ne unim cu ţara!».
Rămâne Părintele toată viața cu această flacără aprinsă, de dragoste și admirație pentru măria sa, Țăranul român. Liceul este urmat la Beiuş, „unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş“, un oraş cu o istorie culturală ce a constituit o bază solidă educației tânărului. În anii ce vin, urmează marile întâlniri, acele ceasuri care îi vor marca Părintelui drumul existenței. Cunoașterea de suflet cu episcopul martir Nicolae Popovici, „bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape“, întâlnirea cu Gala Galaction, profesor la Vechiul Testament, „o personalitate a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică”. Mult l-a îndrăgit Părintele Nicolae pe Părintele Stăniloae, fascinat fiind de personalitatea și cunoașterea sa, bucuria descoperirii tainei cursurilor de mistică, predate de Părintele, si comoara textelor filocalice urmându-l pe Părintele Bordașiu neîncetat.
O preţuire cu totul deosebită o poartă Părintelui Arsenie Boca. Iar povestea lor e seducătoare. Prima întâlnire cu Părintele Arsenie s-a împlinit la Mănăstirea Brâncoveanu: “…și Părintele Arsenie zice: Ei, acum să ne ducem să adunăm fânul. Şi cred că vreo câteva sute de oameni au pornit după dânsul… Am rămas tare impresionat de această putere de atragere a mulţimii, dar şi de dragostea pe care poporul o manifesta faţă de Părintele! Apoi au fost ceasurile de cumpănă și prigonire de la Arad și Timișoara. De acest episod al condamnării de la Timişoara se leagă o altă întâlnire minunată cu Părintele Arsenie Boca.
Mișcarea Rugul Aprins, din cuibul de viu foc al mărturisirii credinței celei adevărate al Mănăstirii Antim, l-a așezat pe Părinte în mijlocului celei mai ample și profunde mișcări spirituale ale vremii, cu sămânță de crez ortodox, via și lucrătoarea Rugăciune a lui Iisus. „Nu cred că ideea Rugului Aprins a apărut la un moment anume, ci pe parcurs. Indubitabil, animatorul a fost poetul şi jurnalistul Sandu Tudor – personalitate pe nedrept neglijată a interbelicului românesc. Cercul său de prieteni s-a structurat încet-încet, preponderent în jurul căutării de ordin spiritual. Bucureştiul interbelic era precum un sat mai mare: marile figuri intelectuale şi spirituale se cunoşteau, aveau relaţii personale civilizate, chiar dacă uneori polemizau în presă. Un prim pas concret a fost făcut în anul 1943, atunci când, la invitaţia Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea – la rândul său o importantă figură a Bisericii, om de o rafinată cultură – au ajuns la Cernăuţi câteva personalităţi care urmau să conferenţieze, să mediteze împreună timp de o săptămână pe tema misticii creştine. “, spune Marius Vasileanu, profesor de istorie a religiilor.
Factorul coagulant al acestei mișcări a fost căutarea mistică ortodoxă. La mijlocul anului 1948, din ordinul Patriarhului Justinian Marina, Rugul aprins își încetează activitatea religioasă, fiind etichetată drept Mișcare legionară, după arestarea și condamnarea în toamna anului 1946, a preotului Ioan Kulîghin , cel care devenise îndrumătorul spiritual al celor care participau la întâlnirile de la Antim. Monahul, în vârstă de 61 de ani, va fi trimis în URSS în primăvara anului 1947, unde va fi condamnat la 10 ani de muncă silnică. Dar întâlnirile unora dintre membri se vor desfășura în continuare, în taină, la Mănăstirea Plumbuita.
Pe cât de plini și luminoși au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care le-au urmat. Părintele Nicolae Bordaşiu este unul dintre puţinii supravieţuitori ai mişcării Rugul Aprins. Mai cu seamă perioada 1948-1955, când părintele Nicolae a stat ascuns de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare. A fost descoperit în 1955, iar ceea ce a urmat nu poate fi decodificat decât în termeni de carceră grea, suferinţă, lipsuri la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între 1955-1964.
Povestea Părintele despre acea perioadă: “ Prima arestare a avut loc în 18 iulie 1955, când Securitatea l-a luat pe prietenul meu, medicul Teodor Nadiu, și l-a obligat să indice locul unde eram ascuns, în satul Husaseul de Criș, lângă Oradea. El nu i-a condus la casa unde eram ascuns, ci la o casă vecină pentru a nu fi luat prin surprindere. A voit Bunul Dumnezeu ca atunci să fiu prins de un somn adânc, încât nu am simțit nici când au intrat în cameră la mine. Dacă aș fi auzit, aș fi fugit și probabil m-ar fi împușcat.
M-am trezit cu pistolul în dreptul frunții și m-au avertizat să nu fac nici o mișcare fiindcă voi fi împușcat. Mi-au zis să le dau armamentul pe care îl am. Atunci le-am spus cu seninătate: „Vă așteptam. Să știți că nu am nici o armă în afară de Sfânta Scriptură! ”. Și le-am arătat cartea care era pe masă. La Jilava m-au ținut la început singur într-o cameră, iar mai apoi m-au dus într-o altă încăpere unde erau mai mulți deținuți. Acolo m-am întâlnit cu Antonie Plămădeală. De la Jilava am fost transferat la Oradea pentru judecată. Acolo a fost citat ca martor părintele Roman Braga, iar alții, judecați ca împricinați (membrii familiei mele, Părintele Arsenie Boca). De la Jilava am ajuns apoi la Aiud. Aici a fost un regim foarte aspru. Aiudul a fost cu adevărat o universitate spirituală!
Ne-au lipsit de cărți, creioane, ziare, de orice legătură cu familia. De aceea, deținuții au adaptat alfabetul morse la posibili¬tățile închisorii. Astfel, mulți dintre deținuți s-au specializat în a transfera către ceilalți poezii, fragmente din Sfânta Scriptură, lecții întregi de tehnologie. Până au luat hotărâri drastice, pe pereții celulelor s-au scris zgâriind cu un obiect mai dur cuvinte în limbi străine, teoreme mate¬matice, lecții de chimie, dar mai ales poezii. Când au sosit în închisoare membrii Rugului Aprins a fost un adevărat reviriment spiritual. Au devenit misionari pentru că aveau adevărat duh de rugăciune. Fiecare în celula sa a încercat să imprime o stare de optimism, fiind un sprijin moral deosebit pentru cei din jur.
Închisoarea toată se ruga. Viața celor din celule era între rugăciune și poezie.”
Întâlnirea cu Părintele Patriarh Justinian în anul 1968 va conduce la numirea sa ca profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, apoi a fost hirotonit diacon, ulterior preot, de sărbătoarea Sf. Andrei, în 30 noiembrie 1969. În această perioadă a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, având ca îndrumător pe Părintele Stăniloae.
Bucurie a fost așezarea Părintelui Nicolae la Biserica unde avea să îl întâlnească pe Părintele Galeriu. Alături de Părintele, au urmat ani de dimpreună-lucrare pentru oamenii care veneau de pretutindeni, pentru a le asculta cuvântul. Tot împreună au adus o părticică din moaştele Sfântului Silvestru şi pe care Patriarhul Teoctist le-a adus de la Roma, de la cardinalul Camillo Ruini, vicar general al Romei. A fost distins cu rangul de Iconom stavrofor de către P.F.Patriarh Justinian şi apoi şi de către P.F. Patriarh Teoctist. După moartea Părintelui Constantin Galeriu este numit paroh al Bisericii Sf. Silvestru până în anul 2010.
Părintele Galeriu a fost dar și binecuvântare pentru Părintele Nicolae. Părinte Galeriu, născut în Anul Unirii, în comuna Răcătău, județul Bacău, din familie de țărani patrioți, cu credință vie, Bătrân care și-a conturat viața după îndemnul: “Ea, Lumina, trebuie să existe, ea trebuie să fie pe undeva, altminteri nu am tânji după ea! Suntem făcuți pentru ea! Cunoștința semețește, îngâmfă. În schimb, dragostea zidește. Preaiubiților, să vedeți mereu în omul din fața voastră Chipul lui Dumnezeu. Nimeni si nimic nu poate distruge niciodata chipul lui Dumnezeu din om.”, spunea Părintele Galeriu.


Din 1974 este preot paroh al bisericii Sfântul Silvestru din București. Din cauza convingerilor sale religioase și umanitare, a fost întemnițat de mai multe ori în anii 1950 și 1952-1953, la Ploiești, Peninsula (Valea Neagră) și Văcărești.
Când vorbim despre Părintele Galeriu, pornim pe drumul luminii, al căutării cheii, al cercetării firimiturii de Hristos de om, oricât de mică ar fi fost. Căuta Părintele binele și frumosul din om, virtutea despre care Părintele spunea că e mai bătrână decât Timpul.
Martor al acelorași evenimente, fostul deținut politic Sebastian Popescu relatează astfel gestul samarinean al părintelui Galeriu: „De la Cernavodă am fost transferat la Poarta Albă și apoi la Coasta Galeș, în toamna anului 1952. Aici erau niște barăci de lemn, neîncălzite, iar în curte noroiul trecea peste bocanci. Atunci l-am cunoscut pe părintele Galeriu, într-o împrejurare când la magazie ne-au schimbat bocancii rupți cu alții de la reforma armatei. Din întâmplare, părintelui Galeriu i-a căzut o pereche de bocanci de la vânătorii de munte, adică mai buni și mai solizi, iar unui țăran unii chiar mai răi decât cei pe care-i schimbase. Cu un gest creștinesc, părintele i-a dat bocancii lui și i-a luat pe cei răi. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ţinea pentru sine nimic.” (Sebastian Popescu, „Calvarul unui neînvins” în Simona Luncașu, Câmpinenii și închisorile lor.)
“Iubirea lui circula ca un fluid, punând în miscare inimile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului și se întorcea la el în¬miită, plină de sudoarea și neca¬zurile sublimate în lumina”, mărturia altui frate de închisoare.
Părintele Galeriu, prin blândețea și gentilețea cu care vindeca sufletele alergânde către el, ca la un ultim izvor de ne-secată bucurie și nădejde, devenea oază de lumină: preotului de mir cu duh de monah, în miez de capitală lovită de tulbure ceasuri. Și-a păstrat pacea inimii și seninul privirii dincolo de toată durerea ce i-a scurmat ființa până la sângerare. Dar nu a cuvântat, nu și-a plâns și nu și-a de-plâns această suferință. Părintele a știut a-și metamorfoza suferința în bucuria de-a-fi-dimpreună cu Hristos, de a atinge cu dalta răbdării și a iertării în roca cea dură a urii, a înverșunării.
Să amintesc un an cu ancoră de zeghe și de glonț, an 1989, când Părintele Galeriu era UNUL cu tinerii, întru aceeași chemare și în același glas cu ei, cei care erau pregătiți să moară, spre a fi liberi ?!
Părintele Galeriu nu a închis perioada martirajului în închisorile pe care le-a umplut de lumină, ci a dus mai departe misiunea propovăduirii lui Hristos și dăruire deplină, cu o trăire în care nu își mai aparținea sieși, ci se dăruise în mod absolut Cărării de a fi mai mult decât un preot, ci un Părinte. Părintele Galeriu, parohul unei țări întregi, cum spunea Părintele Nicolae Bordașiu, trăia în misterul iubirii lui Dumnezeu pentru om.
Decembrie 1989 l-a avut pe Părintele în stradă, cu sfânta Cruce în mână, între români. Un chip de Bătrân, în lumină divină și implicat totodată atât în mișcarea lăuntrică, dar și exterioară, socială a comunității și a neamului. Un Părinte care invita omul să bată cu îndrăzneală la porțile veșniciei, pentru că…acum este Ceasul. „Tranziția unei societăți trebuie să aibă la temelia sa acești factori- cel spiritual, să aibă Sensul precis, luminat de Dumnezeu. Să aibă Morala ei, unitatea între religie și morală, credința în acțiune, să ai un crez pentru aceasta. Acest crez spiritual si moral cu virtuțile lui de dragoste de om, de jertfire pentru om, de sinceritate a inimii pentru om, toate acestea schimba atmosfera. Însănătoșirea morală a societății și economicul. Aici este tragismul. Dacă noi toți românii ne-am simți angajați și uniți în această operă de restaurare a țării, ar fi bine. Nu sunt acestea cele mai grele momente prin care trece România, au fost și mai grele decât acestea. Dar pe atunci, românii erau mai uniți, mai deschiși cu inima spre Dumnezeu, mai luptători cu timpurile.”
În iunie 1989, Părintele Galeriu a fost imobilizat și bătut întreaga noapte. Clasarea actului a fost de furt, dar în adevăr, nu se căutau bani, ci scrieri ale părintelui, “scrieri subversive împotriva guvernului”. „Am fost martorul personal, alături de întreaga Biserică Sf. Silvestru, a modului exemplar în care părintele s-a raportat ulterior, cu milă și înțelegere infinită față de agresorii săi. «Sărmanii de ei… îmi era milă de ei că își fac păcate…».
Ne va rămâne Mărturie în veac Scrisoarea pe care Părintele Galeriu a pecetluit-o cu semnătura veșniciei. O Epistolă vie, ce va trăi, va respira nădejde și va defini destinul acestui neam românesc, o Epistolă nu doar pentru anul 1989, ci pentru orice altă Clipă a istoriei țării noastre, mai ales că peste câteva zile, ar trebui să retrăim la unison cutremurul ființei acestui Neam, atât cel din anul 1918, cât și cel din 1989. DE CE AMÂNDOUĂ? Pentru că în spatele Unirii și a dobândirii “Libertății”, sunt jerftă, martiraj, asumare:

„Vouă (…)
Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! Creaţia e întemeiată pe jertfă. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor.
Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul.
Jertfa este conștienţă; moartea este căderea în inconștienţă; jertfa este liberă; moartea e silnică, nu e liberă, o refuzi; jertfa e vizionară, privește într-un viitor, orizont însorit de Soarele Dreptăţii; moartea nu privește decât la întunericul cel veșnic; jertfa e profetică, prevestește învierea, un nou început. Veacul celei de-a opta zi a creaţiei. Profeţia morţii este groapa, căderea.
A luminat în voi, martirii, acest înţeles al ofrandei voastre pure, genuine, înţeles că nu muriţi, şi că, deci, sunteţi vii, tot mai vii. Voi aţi trecut la viaţa de veci. Aţi dobândit deplina libertate pentru voi, dar şi pentru noi.
Din libertatea voastră şi noi devenim liberi „de cel rău”. Ȋn martiriu se dezvăluie adevărul fundamental al existenţei: starea de oferire spre împlinire. (…) La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră, a tuturor.
Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit Ȋnvierea.”
Pr. Constantin Galeriu,
București, 1989

Acesta este si testamentul Părintelui Galeriu pentru poporul român:
« M-am străduit să vă aşez în suflet credinţa, voi să o mărturisiţi !
Dumnezeu dă omului ceva din veșnicia Lui. Setea Omului după veșnicie e pusă în el încă de la creație!
Asta să nu uitați vreodată! >>

 

Sursă articol- https://evz.ro/testamentul-parintelui-galeriu-pentru-romani.html

Rost de Rădăcini

Ei, uite că stăm drept în fața cetei ce astăzi ne adună
Să ascultăm torentul de lavă, în minciună
Ce scurmă-n neam cu brici muiat în miere,
Trecut prin sânge, Cruce și tăcere.

Ștefan tace. Iancu tace. Un Mihai tace și el.
Tace Mircea. Tace Horea. Decebal, Crișan. Cornel.
Tace-Aiudul. Tace Gherla. Tac Piteștiul și Jilava
Tac și munții. Și izvorul. Arde-n zeghe Periplava.

Avem 2 coloane , se pare, brad-crescute,
Una ne e în piepturi ce nu se mai vor mute.
Se ghemuie-n altare de veghe secerândă
Cumintea așezare a cugetului vreasc.
Ar bate cioc din vremuri, să prindă-n pumn un teasc
De nesorbite maluri, Chemare renăscândă.

Dacă plecăm privirea și fruntea la pământ,
O facem doar în fața luminii celui Sfânt,
Suntem mai calmi ca frunza din codrul ce tresare
A uluire surdă, cutremur de istorii.
Se zguduie un Ștefan ce crunt privește-n zare
Din Putna-și frânge cordul, tot culegând memorii.

În Borzești, stejarul care peste vremi îi fuse tată
Și-nvăța frunza cea verde, că în spadă, fulger fie,
A-nceput în rugăciune să pășească peste veacuri,
Plânge-n doină, urlă-n bucium, varsă muguri peste glie.
Muguri de-aprigă Trezire,
În a Rădacinii scoarță, e-a lui Stefan-n veci făclie.
De sub tâmpla de munți sacri, lângă Putna- foare rară,
Un Bătrân uitat de ceasuri, cu ochi-cer și piept de foc,
Nins în păr, dar prunc în suflet, înduhovnicit de timpuri,
Sparge cremeni de minciună, varsă cupa cea amară.

Cârtițele însetate de a zarului sorginte
Scurmă-n jurul Rădăcinii, dar Stejarul nu mai simte.
Timpul l-a scutit de vamă, pe el nimic nu-l mai doare.
Daniil tăcerea taie în fuioare de-Așteptare.
Trupul lui e rugaciune, iară crengile-s credință,
Clopotele bat chemare, iar artera-i biruință.

Domnul Ștefan-a rupt sigiliul, veacul lui e ȘI al nostru,
Azi Borzeștiul greu cuvântă, în ravașe de sentință,
Cel ce-a fost Stejar odată, azi e Tron de neatârnare,
Ce zdrobește legăminte și peceți de umilință.

Și cei 3 pășesc triadic: Pustnicul, Stejar și Domnul,
Ștefan ține-n piept condeiul cu a conștiintei sânge,
Rădăcina-n cer e-nfiptă, iar tăcerea rostuiește-n omul –
VIU.
Crește-n noi, ca o sământă despuiată de uitare,
Alegeți în ceas de 11, azi, trezirea, chiar de’ doare!
Nu lăcrimați în palma cu ale noastre slove
săpate-n piept de piatră…
Nu!…
Vrem doar să luați din tina torturii, mântuire,
să vă pictați în suflet o asumare vie
de strașnic legământ;
un legământ cu rădăcina muiată în pământ,
udat cu vers, cu Taine, cu sânge și cuvant!

Da, Trezirea-și cere zarul, iar veriga-n Cer zidește,
Ștefan Domnul de la Putna vrea : Răspuns. Chemarea-i crește.
Ca sa poți zbura-n înalturi, cu crez cast de-nțelepciune,
Tu să arzi întâi veninul ne-adevărului din tine !

Iubirea și credința fie-vă stâlpi de foc,
în jgheab cu demnitate si… Taina, sub obloc(…)

Între Ceasuri

Suntem între Ceasuri. 23 ianuarie. Ceasul de Dinaintea Unirii, așteptând parcă, în taină, să dea mâna, la nivel de suflete, cu Ceasul cel curat și înalt al glasului de toacă în Zi de 24 ianuarie. Sfântă Clipă a istoriei: Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce a însemnat primul pas important în calea înfăptuirii statului național unitar român.
Și în aceste momente, rostul gândului și al simțirii purcede mai departe, și mai departe de „frontierele” Micii Uniri. Inima își are întinsă „tâmpla”, în plecăciune, și spre Basarabia.

Aștern aici câteva frânturi de emoție sugrumată , pe alocuri:
Pe 4 ianuarie traversam țara într-o Familie de inimi înflăcărate întru bucuria împărtășirii Darului de colind, de Sfântă Sărbătoare, cu Pruncul Iisus în piepturi. 7 zile în care emoția, lacrimile, dragostea în esența ei, zâmbetul și fericirea s-au împărțit în bătrâna Românie Mare, ca un buchet nemărginit ale cărui flori sunt dăruite Cerului.

Am fost 60 de suflete cei care am plecat la Drum, dar Marea Familie Oașa cuprinde atâtea alte inimi fie rămase în țară fie răspândite peste tot, pe glob. Și DA, prin trăire si rugăciune, cu toții am fost în Basarabia. Nu doar 60 de oameni, ci mii.
Simt să vă aduc mulțumire vouă, tuturor! Vă iubesc pe toți, felinare de Suflete ce împărțiți bucurie și pace și dorință de Zbor curat și demn.

Nu a mai contat că noi deja primiserăm taina Sfintei Nașteri a Domnului; numai gândul că vom fi în acele ceasuri binecuvântate uniți în simțire și Pace de cer cu frații de peste Prut cântărea cât o Punte de iubire, clădită parca de străbuni, țesută mai mult din Cer decât de noi, aici, pe pământ.
Vocea Inimii striga din piepturile tuturor: ” Colindăm Basarabia!”. Și am colindat-o cu sufletul, dimpreună!

Dragii mei, sunt și Aici, în ceea ce numim astăzi România, dar deschis și necondiționată de spaime sau frici simt să strig, să mărturisesc: o parte din mine ( și știu că bucăți de inimă din noi toți cei care am fost în această binecuvântată Călătorie) a rămas și peste Prut !
A rămas un miez de ființă în ochii plini de lumină și de bucurie ai celor care ne-au întâmpinat. În pieptul gazdelor în care generozitatea și bunătatea se împleteau cu dorul și neputința.

Am rămas încă parcă cutreierând satele și orașele în care unicul simțământ a fost de…Acasă: Nisporeni, Chișinău, Meșeni, Ialoveni, Călărași, Ștefan Vodă, Marimonovka.
Am rămas Acolo, în privirile copilașilor împrieteniți întru veșnicie cu Cerul, în brațele bătrânilor cu istoria zidită în piepturi, ca o literă stacojie, în simțirea Părinților care au lăsat să curgă izvorul de credință la unison cu cel al bucuriei de a ne simți toți: Unul.

Voi închide această scrisoare către inimile noastre cu versurile unui drag poet, Nicolae Dabija:

Cât trăim pe acest pământ
Cât trăim pe acest pământ
Mai avem un lucru sfânt,
O câmpie, un sat natal,
O clopotniţă pe deal.

Cât avem o ţară sfântă,
Şi un nai care mai cântă,
Cât părinţii vii ne sunt
Mai există ceva sfânt.
Cât pădurile ne dor
Şi avem un viitor
Cât trecutu-l ţinem minte
Mai există lucruri sfinte.

Cât Luceafărul răsare,
Şi în cer e sărbătoare,
Şi e pace pe pământ,
Mai există ceva sfânt.
Cât avem un sat departe
Şi un grai fără de moarte
Cât ai cui zice părinte,
Mai există lucruri sfinte.

Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.

Doamne, ajută, Români de pretutindeni !
Irina

La noi, se sapă (…)

La noi, se sapă doar… la rădăcini,
Coroana Bradului ce suntem nu poate fi atinsă-n veci, se știe.
Dar la cat sunt ei de mici, măcar acolo-ajung,
La rădăcini.

Și-i paradox în drama ce-o trăim,
La Rădăcini s-ajungi, nu e ușor…
Să scoți butuci din zeghe…, cu-atât mai Foc
Se simte-n piepturi , fără de obloc!

Când vrei un brad să-l naști lemne-n cuptoare,
Nu iei doar crengi, ci-l umilești în cuibul sau,
Îi smulgi și miezul și trecutul; și Scara de urcare
Pe care Cerul i-o pusese-n față, pe-un fir de Crin în floare
Și-o Sabie de flama: tăiș de adevar și teacă de răbdare.


8 noiembrie 2017, Sf.Arhangheli Mihail si Gavriil

Drumul spre Vozia

Moto:
„ Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte Pacea. Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se regăsesc în Duhul Adevărului.
Vă spun atât: căutaţi iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie!”
Valeriu Gafencu, Întoarcerea la Hristos


Drumul spre Vozia… ce Cheie se ascunde in spatele acestui cadru mitic, de Basm? Se spune ca fiecare Drum poarta in el o Inima, iar daca un Drum nu isi afla Inima, asemenea unei fiinte, acel Drum nu exista. Nu are Sens. Care este, asadar, Inima „Drumului spre Vozia”?… intreb retoric.
„Putem vorbi oleaca”, asa cum Dan l-a invitat la Cuvant de taina pe Batranul Parinte al Schitului uitat de Timp.
Un Roman ce imbratiseaza 3 volume adancite in peripetii, un Manuscris – tainic Munte cu comori de Chei spre Dimensiuni si spectre de Cunoastere demult ingropate in veacuri si spoiali ale civilizatiei moderne.

Scriitorul Mihai-Andrei Aldea este Parinte, este Tata, este Om și Luptător, istoric prin cunoastere si studiu, pedagog practic, memorialist, narator si etnolog .
Cu cele 3 carti sub privire, parca il vad cu ochii inimii pe Creanga, zambind sugubat in barba deasa si carunta pe alocuri; langa el, un Sadoveanu se bucura vizibil mandru ca inca se mai poarta in arta scrierii magia povestii, talcul descrierilor si dragul de Natura, in toata splendoarea sa.
„Cei 3 si Padurea cea Mare”, la brat cu „Cei trei si luptele Deralei” s-au intalnit la rascruci, „Prin Coline si neguri”, in initiaticul Intreg: „Drumul spre Vozia”.
Mult imi place acest Drum. Pentru ca „Drumul” spre Vozia este o Altfel de Cale. Nu este doar un drum intr-un spatiu dat. Nu este un Punct pe o harta. Drumul spre Vozia este un Drum launtric, un Drum pe care fiecare personaj in parte, Erou, simplu personaj pasager sau Cititor, il traverseaza in Sine. De notat, insa, ca aceasta plonjare in Launtrul fiecaruia si aceasta Cercetare de Sine se implinesc prin Dialogul de Suflete cu tovarasii de drum, prin venirea in contact ( fie ea si cu caracter de conflict) cu celelalte personaje.
Eroii nostri ajung sa se decodifice pe ei insisi punandu-se sub Dalta slefuirii prin Ceilalti. Prin Comuniune, se realizeaza si cresterea lor, treapta cu treapta. Nu Individual. Nu egoist.
Amintesc acum razlet de episodul cu atacul neasteptat al bourilor, primul Semn ca Padurea isi cunoaste viitorii eroi. De fapt, Padurea – metafora a subconstientului uman, incepea sa se descopere pe Sine insasi, prin ei. „ Frumusetile si durerile Deralei” ascund „freamatul ascuns” al unui intreg Neam, cu plaiurile intinse peste teritoriile toate enumerate, fie ele reale sau fictive.
Dan, fiul lui Ioan si al Mariei, trimite la Dan, capital de plai si devine metafora pentru orice alt personaj de legenda sau mit din folclorul nostru,indiferent de veac. Talantii lui Dan, Intelepciunea, sunt parghie spre aprofundarea unei teme des invocate in baladele neamului: Unirea romanului cu Dumnezeu, prin traire si credinta.
Mentionez aici si simbolul Schitului. Iar numele sau, Schitul Sf. Ioan Botezatorului, nu imi pare deloc intamplator ales de scriitor. Dan nu este doar intr-un proces de implinire, de infaptuire a unei Misiuni exterioare ( aparent)- transportul fluierelor purtatoare de 9 blesteme, distrugerea lor,.etc..
Motivul Drumului este asociat cu cel al Botezului. De aceea poate si numele tatalui este Ioan, numele mamei, Maria, iar Sfantul protector al Schitului este el insusi un Simbol al Trecerii sufletului de la o Stare la alta Stare, de la starea de Amorteala la Starea de asumare a Trezirii, de responsabilizare pentru noua ipostaza in care Sufletul se afla.
Drumul spre Vozia este o Carare a Omului spre el insusi. Si cum sa se poata oare desena o Harta in acest sens? Zambesc. Cu aceasta modesta exprimare a neputintei „ofertei” unei Harti incepe chiar primul volum. Da, o harta nu isi are Sensul. Pentru ca, desi in aparenta, Drumul spre Vozia presupune parcurgerea unei traiectorii, El este individualizat, este un Drum trait si simtit in culori si stari diferite de fiecare personaj. Trecand Dincolo-de copertile cartilor, Drumul ne atinge pe noi, pe fiecare cititor in parte in emotii- curcubeu, in abordari diferite.
Astfel, Padurea cea Mare, Drumul Trecatorii, Podul Vaii Strigii, Muntii Albi, Fortul Brazilor, Derala, locasurile dacilor, tinuturile piticilor, ale uriasilor toate devin Porti de Cufundare in sine , de testare a Constiintei si de trezire a Constientei, de imblanzire a fiarei din Om si de slefuire a virtutilor. Tragicul și bucuria vieții sunt învăluite în aceași viziune a lumii . Dar ceea ce ramane etern constant este ideea de Drum si Simbolul sau, devenit Cod de pentru A FI si, mai ales, pentru A DEVENI.

DEVENIREA nu e conceputa separat de DRUM. Insa ceea ce frumos si adanc, ca un adevarat Batran al neamului, accentueaza Sihastrul Schitului este ca : ”unele drumuri sunt mincinoase. Si care este Rostul acestor Drumuri Mincinoase? Unele sunt de la Dumnezeu, pentru calauzirea sau salvarea sau pedepsirea unora. Altele tin de puterile intunecate ale Padurii. INSA, daca stii Calea, drumul mincinos nu te poate insela.”
Drumul Trecatorii si pelerinajul spre el devine astfel o alegorie a Drumurilor din viata fiecarui Om. Cat de bland, dar ferm, se potrivesc aceste randuri cu o descriere a cararilor existentei noastre, desi, pare a se vorbi strict despre Drumul Trecatorii. „ A cunoaste Drumul Trecatorii e altceva decat s-ar crede. La prima vedere ai putea sa zici : fac o harta si gata! Dar nu-i asa. DRUMUL SE SCHIMBA. DRUMUL SE SCHIMBA SINGUR, ca un RÂU care-si muta albia.” Si Taina atat de bland inserata in poveste este ca in tot acest timp, “ Calugarii s-au rugat fara oprire.” Si, Simt ca adaug, Dincolo-de-Poveste, INCA se roaga. In Munti, in manastiri, in chiliile Inimii, sunt Batrani, Mosi care se roaga. (…)
Drumul spre Vozia ne ofera un tablou etnografic nu doar al mediului rural, ci al unui Neam intreg, surprinzand Omul în momentele lui rituale, dar si in cele firesti. Conflictele, preponderent cele armate, sunt privite cu seninătate și subordonate deznodământului, care este benefic Scopului, Misiunii dintru Inceput a lui Dan. Misiunea lui Dan o Simt ca pe o Misiune a neamului nostru, de identificare cu propriile Radacini, ca mai apoi sa poata fi asumata inaltarea „bratelor”, a Coroanei Arborelui spre Cer.
Cat de adanc se simte acest Cuvant: „Drum”! Poate ca de aici si primul imbold de a ma hrani pe nerasuflate cu talcul si Ghemul povestii; citirea a comprimat Timpul, adancind paradoxal patrunderea Sensului. Sunt 2 ramuri ce ma atrag si ma cheama in aceeasi masura: cea a stilului abordat, ca si proza, pe de o parte si sculptura Simbolului, invesmantat in Adevarul istoric, presarat cu bogatia culturala pe care etnologia o confera, desaga de regionalisme din zona Moldovei ce dau culoare si savoarea textului. Toate imbracate in Firul magic al unul aparent Basm – dar ce Basm- Ravas de adanc Adevar al acestui Neam: cultura lui, istorie si Radacini. Si… Amintiri. Re-Amintiri. (…)
Inainte de a-mi trimite „Sol” de intalnire si aici, in acest cuminte eseu, cu falnicii eroi, nu pot ignora bogatia de informatie a volumelor, de Vorba DE Duh si IN Duh transmisa. Stau in fata unui Basm-Roman total, plin, o Lucrare ce inglobeaza cursul istoric, mirajul aventurii, Frumosul pur si Firescul edenic al lumii satului Romanesc, permenent infratit cu Natura acestor meleaguri preponderent onirice. Naturalismul e abordat cald, cu echilibru. Am identificat cu drag aspecte de pagina memorialista, intr-un amestec bine cantarit in „gramaj” de epoci: anticul insoteste atemporal medievalul, pentru ca mai apoi istoria timpurie moderna sa se regaseasca in pasajele ce-l gasesc ca si personaj pe marchizul Nelljean si tovarasii sai ( Prin coline si neguri,vol 3). Dureroasa oglindire a adevarului timpurilor noastre, fie si ea si subtila, prin infiltrarea in firul povestii a acestor personaje, intrupand Raul in forma sa cea mai perversa. Raul de profunzime,cel care nu vizeaza doar inseminarea in campurile umane a patimilor lumescului, ci are ca tinta Radacina Omului, esenta de a fi Barbat si a fi Femeie, in dimensiunea sacra, atacand Samanta de Dumnezeu, Primordialul din Ou. Exista cel putin cateva pasaje in care magistral este revoalat acest crud Adevar ce atinge si Prezentul nostru, fragment de text care ar da nastere unui eseu eminamente pe aceasta tema.
Sub masca demonica a presiunii “ de a civiliza”, de a emancipa pe taranii gasiti langa cetatea parasita, aceste manifestari ale maleficului intrupate de Nellljean si ai lui insotitori, se are in vedere distrugerea sacrului din Femeie, in primul rand, anihilarea a tot ce izvoraste din puritatea inimii unei Femei cu o Simtire vie, o Traire sanatoasa, o Minte agera si un Trup pur. Femeia este tinta prima. Ea da nastere la prunci, ea daruieste dragoste atat copiilor, cat si barbatului, Femeia intrupeaza centrul a ceea ce se numeste ca Intreg: Familie.

Odata pervertit acest centru, totul incepe sa se clatine. De fapt, Armonia si Unitatea, Pacea si Iubirea curata sunt atacate, prin patimile unei senile “ civilizari” cu spoiala de “modernism”.
Puternica dezvaluire, ca o decodificare a Istoriei simtita de mine. Forta, Puterea unui Nucleu – cum e Familia alcatuita din barbat, femeie si copii- sunt de fapt raportate la ideea de Neam. Scopul lui Nelljean este de a sfarama Radacinile.
Confruntarea Lexandrinei cu Nelljean si nobilii lui este o alegorie a luptei dintre Bine si Rau, ridicata la rang de puteri ceresti,la fel ca si razboiul Lui Dan si Mitu cu Arhidemonul. O lupta a onoarei, pentru puritatea simtamintelor,a Credintei si a dragostei pentru virtutile eterne.
Gestul ultim al Lixandrinei si ultimele ei cuvinte : “ Voi chiar nu stiti ce inseamna o Romanca libera! “ scruteaza nu doar povestea, ci devine Moto pentru Fiintarea unui Intreg Neam.
Lupta Arhidemonului cu Mitu si Dan trimite la aceeasi Samanta de Adevar istoric, spiritual, iar Taina victoriei acestei confruntari nu rezida decat in imbinarea sfanta a Luptei propriu-zise cu Rugaciunea, cea datatoare de Har. Rugaciune si Sabie, se intrevede parca o Cruce.
CRUCEA: sabia neamului nostru, Sabia sfanta cea cu 2 taisuri. A Iubirii, a Iertarii, dar si a Dreptatii divine. O panorama biblica, apocalipstica oare, de icoana pare acest tablou, cu Arhaghelul Mihail si ale sale puteri ceresti, in lupta cu Satana si slugile sale.

Calusul Tainic, cu armura de Arhanghel, Mitu cel intors la ale sale radacini, implineste o parte din Misiunea lui Dan, in unirea cu el in spirit, credinta si traire.
Puterea Familiei- Puterea unui Neam este hranita, asemeni unui organism viu, cu sangele, cu seva Unitatii. Unitatii in dragoste, in Simtire curata, Unitate si Intelepciune in pastrarea conexiunii cu Radacinile reale, NU cele fabricate. Odata sterse din memoria unui neam aceste valori, aceste virtuti, odata smulse Radacinile, e periclitata orientarea spre Cerul existentei si al Istoriei a tuturor generatiilor ce se succed.

Ma vad sezand cu ochii sufletului in fata unui Testament, un Stejar uitat de Timp ce ne indica cele 2 orizonturi de inaltare a crengilor Coroanei sale: spre distrugerea si uscare de Neam versus Trezire si asumare de Radacini, spre purtarea mai departe, in vesnicie, a Darurilor primate din strabuni. Daruri care ne onoreaza, DAR ne si responsabilizeaza nu doar in fata noastra si a lui Dumnezeu, ci si privind spre generatiile viitoare.
Pentru cititorul acestui Dincolo-de-Text, mai presus de perdeaua cuvintelor si de peripetiile eroilor, apare clar, curat si sangeros Rostul stradaniilor de veacuri de a ne rupe pe Noi de Noi insine, ca romani. Romani cu radacini in atatea bogate spite, Romani-Luptatori, Romani- Zane ( la fel de Luptatoare, dar si de blande si materne), Romani- Conducatori de Osti, Romani-Artisti si Romani- Batrani si Mosi ce au facut pact cu Vesnicia Sfinteniei, Romani-Tamaduitori si Romani-ROMANI.
Finetea descrierilor trasaturilor si starilor prin care trec personajele, atat in timpul confruntarilor armate, dar si pe timp de senine cadre, trimite o subtila ancora de stil spre trasaturile romanului psihologic.
Magia actiunii permanente in care sunt surprinsi atat eroii, cat si restul personajelor nu umbreste, ci dimpotriva, potenteaza acel instrument de observație excelent al mediului rural, parintele Mihai Aldea expunand Basmul aproape „poporal” si unei scene de teatru, adevarata fresca a moravurilor, a comportamentului oamenilor acelor epoci si culturi, in funcție de stratificarea lor socială, de apartenenta la niveluri de spiritualitate, la culte, la tipologii de Fiinte si Creaturi: oameni ( tarani, negustori, vrajitori, cneaz, voievozi, marchiz,etc), pitici, zane, uriasi,capcauni,unicorni, strigi, naluci, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.

De ce nu simt doar Basmul? Pentru ca scriitorul a compensat magia, fantasticul cu realismul culorii locale și prin abilitatea redării scenice a momentelor-Cheie. In pasajele de tandrete si de cuminte manifestare a simtamintelor de iubire( Mitu si Lexandrina), in scena in care Dan, apoi Surdu si Mitu isi afla Menirea si Radacinile( Cei 3 si Padurea cea are, vol 1), Lupta Lixandrinei cu marchizul si nobilii lui, etc, este pusa in evidenta străbaterea sufletelor omenești, conflicte interioare cumpănite, cu vai, dealuri si prapastii ce nu mai tin doar de spatiul exterior personajelor,de Padurea Cernei- spatiul sacru al copilariei, Padurea cea Mare, de Derala sau de Vozia, ce tin de microcosmosul interior din Launtrul fiecarui personaj, inaltat la rangul de Suflet.
Dialogurile, fie ele intre cei 3 eroi sau intre ei si personajele ce se succed pe firul povestii, sunt naturale și limpezi, iar situațiile, firești si mitice totodata. Se remarca complexitate sufletească a scriitorului, spiritul fin de observație atat a zonelor obscure,cat si a celor pure din natura umana. Prin prisma conștiinței sale etice ancorata in Simtirea, Trairea (si nu doar pregatirea profesionala) teologica a oferit personajelor sale o aură de ființe însemnate, de Suflete surprinse toate intr-un Intreg. Chiar daca anumite personaje apar in al doilea volum ( Lexandrina, Gheorghe, Mos Teoder) sau in al treilea(…..), toate sunt ingematate in acest Drum spre Vozia.
Intalnirea lui Dan cu iutacul este un capitol-Cheie nu doar pentru pt Vol.3, ci pt intreaga Lucrare. O Punte intre Lumi, si, randurile de fata fiind eseu si nu analiza pe text sau critica literara, am libertatea de a zlobozi si emotia germinata in timpul citirii.
Ma opresc asadar la Devenire, la esenta umanului, la Samanta lui „A FI” din uman, care poate fi binecuvantare sau blestem totodata, asa cum reiese din dialogul dintre Dan si inteleptul iutac. Parintele Dumitru Staniloaie spunea ca: „ Slava spre care e chemat omul este aceea de a deveni tot mai mult asemenea cu Dumnezeu,insa cu cât devine mai mult Om.” Se transmite astfel ideea ca nu e suficient sa ramai blocat in A FI, fie chiar si in eternitate, esential este sa DEVII. Acesta pare a fi crezul lui Dan. Si, totusi, astfel cum subliniaza iutacul, DEVENIREA in sine, pentru a nu fi o capcana existentiala, e intelept sa fie orientata armonios de Alegeri corecte si in Adevar facute. „Tamaduitorul” Toader si „ Pazitorul” Gheorghe sunt reale personaje biblice alaturi de Mitu, Surdu, Dan si Lexandrina.

Procesul Devenirii este tainic legat, ca intr-un sacru Legamant, de devoalarea Adevarului,din originea Lixandrinei, din secretele Zanelor si drama Fiintei acelor fapturi care aleg sa traisca in 2 lumi: Zane si Oameni, Sfinte si Mame sau Sotii. 2 Planuri. 2 Dimensiuni ca intr-o reprezentare de 2 cercuri congruente care se intersecteaza ( in geometria sacra: simbolul vesica piscis). Grafic, matematic, astfel resimt locuirea celor 2 Universuri. Dar drama Alegerii lor constiente devine un simbol de putere in Lupta cu insasi Menirea ce o au. Iar una dintre incercarile prin care eroii trebuie sa treaca este gasirea Ciocanului Zimbrului, prin „ coline si neguri” ,dupa cum aminteste si titlul volumului 3. Fara Lixandrina si Mos Toader alaturi, spre o alegere inteleapta pentru Binele tuturor.
Licoarea Puterii si a convietuirii totodata, din Iueriuu, insula de smarald, insula verde, Vie, un spatiu al armoniei intre pitici, uriasi, oameni, balauri si duhuri, care traiesc impreuna si lupta impreuna este un nou popas pe firul povestii, la sederea spre odihna de la Portile Iadului. Descrierea Linului de apa si a linului de padure, secretele ale culturii piticilor verzi, enigmele iutacilor, incifrarea felului de a fi al zanelor, pictura cadrelor de natura, toate imbraca povestea cu detalii suave,ce dau istorisirilor curgerea puternica, dar curata, a izvorului de munte.
Demistificarea Calusarul Gheorghe si inca un lacat de taina isi gaseste Cheie. In acest Ceas al adevarului, Pazitorul Gheorghe dobandeste si Rostul de Tamaduitor, deopotriva. Aceasta Triada ce se naste intre Calusar, Sabie si Steagul lor, sub semnul Unirii intre toti Calusarii,ca si Intreg, devine sacra. Vorbele lui Mos Toader: „ Tamaduitorii aud multe, dar putine au dezlegare sa le graiasca.” se asaza cumva, anume, in pragul inimii.
Si Cheia Calusarului Tainic strabate adanc, in piept, scutul aducerilor-aminte. Ca Privirea Zanei. Acelei Zane.

Sunt multe, de ne-cuprins intr-o epistola a simtamintelor, toate cele ce ar putea fi scrise, destainuite despre Drumul spre Vozia. Si poate, vreodata,acest ghem al trairilor se va depana de la Sine. Pentru acest Ceas, insa, invit la lectura. Lectura cu Inima si intru Cugetare, deopotriva. Cititi toate cele 3 volume, sariti peste text si patrundeti Cuvantul, hraniti-va cu simbolurile si cortina povestii va cadea treptat, ca voalul de pe umarul zanelor luptatoare.
Inchei cu Vers, caci Luptele au fost fara-de-Numar.
„Cand negurile cad in innoptare
Si peste soapte se ridica luna,
Din lumi trecute peste departare
Incet se aude in tacare struna;
Cantand din zari ce paar demult uitate,
Purtand pe ea lumini si amintiri
Cu stele si durere presarate
Si dulce-amarul vechilor iubiri…”

Multumesc, Parinte.
Multumesc Omului Mihai-Andrei Aldea.


Irina-Petronela Stroe

( Fotografia asezata intre aceste randuri, scrise din inima, cuprinde in buchet: conuri de brad si de pin de la Arnota draga, pietre de stanca de langa Chilia Parintelui Arsenie Boca, sus, de langa Manastirea Brancoveanu, 1 crenguta de la Manastirea Petru-Voda, luata ca amintire in 2011, pentru ceasurile de Dor,cand nu pot ajunge in acest loc sfant sufletului meu, decat cu aripile gandului si cu inima, 1 ramura-pecete de Iubire in vesnicie, de langa langa mormantul Parintelui Teofil Paraian.
Le-am dorit pe toate adunate, la un loc, langa aceasta Triada de Carte.
Triunghi de Carte, de Radacini si de regasire de noi insine.)

Parintele Petre Focsaneanu

Astăzi ESTE despre El. Astăzi e Rost de mărturisire de suflet.
Părintele Petre îmi și ne este: unchi, Moș, Străbun și, mai ales, este Părinte al familiei noastre și al Neamului.

Voi începe cu un „La mulți ani binecuvântati!” tuturor celor care astăzi sărbătoresc pe cei 2 Sfinți Petru si Pavel, celor care le poartă numele cu bucurie , de asemenea!

Iar acum, simt să pescuiesc gânduri și simțăminte cu o traire ce arde miezul inimii.
Până acum ceva timp, ziua de astăzi, de 29 iunie, era ziua în care îmi sărbătoream  numele de botez.
De ceva vreme, însă, această zi este mai mult ziua lui, decât ziua mea. Nu o mai simt Ziua mea, decât ca Dar și ca responsabilitate de conștiință și constiență. 

Imi plec fruntea și cu inima înflăcărată de recunoștință, dar muiată în lacrimi de neputință pentru acel „Atunci” în care eu nici nu existam, salut românește, cu credință și cu dragoste de cer pe cel care a fost Părintele Petre Focșăneanu.
Pe Parintele și pe fratele Părintelui, preot, de asemenea, Ioan Focșăneanu, preoți slujitori în satul mamei și bunicilor noștri dinspre mamă: Lehancea, Podul Turcului, Biserica ” Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”.

( Bisericuța ” Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, sat Lehancea- pe partea stângă, față-n față cu Biserica , sunt mormintele celor 2 preoti frați : Petre și Ioan Focșăneanu. )

Născut pe plaiurile Moldovei iubite, Podul Turcului, plaiuri de vis ale copilăriei și adolescenței, Părintele PETRE FOCȘĂNEANU a plecat spre nașterea în ceruri la Gherla, după ce timp de 2 luni a fost torturat pentru „îndrăzneala” de a oficia în celulă Slujba de Paști a Învierii, pentru ceilalți frați deținuți, fiind acuzat de prietenie cu Nichifor Crainic.

Inima îmi e cu atât mai copleșită cu cât la ” o mână” de zile de la plecarea lui la Domnul, pe 17 iunie, peste 29 de ani + câteva zile aveam să mă nasc, purtând în inima un nume ce îmi va aminti mereu nu numai de Sfântul Apostol, ci și de Părintele Petre.

Din toate postarile mele anterioare…îmi cunoașteți poziția față de toate cele petrecute Atunci. Și față de toate cele ce se petrec Acum. Blândețea îmi pălește „oleacă” și rămâne doar spada Adevărului,îmbrățișată de împăcarea în Pace cu Cerul, în demnitate și fermitate, crezând cu tărie că, la un anume Ceas, toate cele petrecute Atunci se vor întoarce prin justiția divină a înțelepciunii și a iubirii supreme. Lupta din „acel” Atunci se poartă altfel în „acest” Acum. 

Cu brațele întinse spre Cer te îmbrățișez Părinte Petre, dragul nostru Mărturisitor al credinței strabune. Noi, nepoții, strănepoții și toți cei care vor mai veni după noi vom crește știind despre tine, purtându-te în ființa ce suntem și ne rugăm Cerului să putem duce mai departe vii : crezul, voința și puritatea inimii tale.
Gherla de atunci, satul iubit ție și nouă, Lehancea, Bucureștiul, Brașovul, Bacăul, Reșița, Iașiul, ( pe unde este familia răspândită) aprindem cu toții o lumânare pentru Ceruri.
Mulțumim cu inimile noastre, Părinte !

 


Adun aici cateva din articolele de arhiva despre Părintele Petre:

Mesaje din Trecut, pentru Sufletele din Prezent! ( Trecutul si Prezentul sunt Totuna…)

  • N-ar fi mai bine să ne cumpăram Libertatea, mai ales că Prețul e mic?
  • Libertatea nu poate fi cumparată! Spuneți că prețul e mic ?! Nu vă mai amăgiți ! Va crește mereu , pe nesimțite, până într-o zi, când Prețul Libertății va fi Libertatea însăși.
    Să ne ferească Dumnezeu de ziua aceeea!
    Știu că o țară mică poate părea o pradă usoară. Țara știe că vrea să o înrobească, cum a făcut cu celelate țări creștine de dincolo de Dunare. Crezi oare că cei multi știu acest adevăr?
    Așa m-ai cunoscut tu pe mine, că-mi pot vinde țara străinilor?
    Să stea laolaltă toți cei dintr-o singură Mamă! Asta-i pofta ce-am poftit eu! Deșteptați-vă, c-ați dormit destul!
    În acest colț de lume, când neamul românesc a prins rădăcini ca și codrii de stejar, nu am fost datori nimănui și nu am prigonit niciodată pe nimeni! Vrem să trăim în bună înțelegere cu vecinii , mie nu îmi plac războaiele, dar am luptat ori de cate ori neatârnarea și hotarele țării mele au fost amenințate!
    Ne-ati asmutit pe toti unii impotriva altora, ne-ati asmutit sa cautam peste hotare ajutorul atat de scump al strainilor! Asta a ajuns tara in urma dezbinarilor voastre smintite!
  • Degeaba plătește Țara Tribut, să-și păstreze Liniștea…ca tot nu o are!
    Fiecare Om să fie propriul lui judecător! Ce poate fi mai drept decat asta?
    Am păzit o singura Lege. Să nu ne plecăm genunchii în fața nimanui. Dar noi, dar ei, dar eu, noi suntem orbi ?! Atât cât mă voi putea mișca, atât cât va mai fi un singur Dac care va mai vrea să trăiască liber, ne vom bate pentru acest pământ. Bun și frumos. Și când nu vor mai fi cetăți, ne vom bate în ruinele lor!
    Și cât va mai fi o singură palma de pământ pe care să putem sta în picioare, ne vom bate pentru palma aceea. Aceasta este Legea ! Singura pe care o cunosc!

 

 

muzeu-istorie-tulcea-fotografescu-12