„Oare iubesc destul?” ( Părinte Teofil Părăian )

Nu cred în coincidențe sau în întâmplări, nicio clipă din toate câte ne sunt date nu aparține hazardului. În fiecare întâlnire cu un suflet, la fiecare plecare din această lume a unui om și la fiecare întâmpinare de prunc, întru născare, noi ne dăm întâlnire cu însuși Dumnezeu.
Urmează zile pline, sufletește vorbind, când mulți români își vor împărtăși: „Întru mulți și binecuvântați ani!”, zi de pomenire a Sfântului Mucenic Dimitrie (Dumitru)- azi, 26 octombrie, izvorâtorul de mir si făcătorul de minuni, din Tesalonic; urmând ca pe 27 octombrie să ne amintim de Preacuviosul Părinte Dimitrie cel nou de la Basarabi.
La o mână de 3 zile distanță ne așteaptă în prag: 29 octombrie. O zi aparte, ce ne așază timpul în crepusculul unei irepetabile secunde, sublimă și răscolitoare, o clipă cu 2 înfățișări- una a nașterii unei Regine și una a plecării într-un Dincolo ( trăit încă de pe pământ) de către blajinul și dreptul Bătrân.
În această zi, dar în veacuri îngemănate, o prințesă intra pe drumul existenței, cu misiunea de a deveni peste ani Regina Maria. Ne-au rămas aceste mărturisiri de suflet, care astăzi parcă surpă spre zidire cetatea de gând a multora dintre noi: “ În anii durerii, am învățat să mă rog. Ortodox, ca mama. Nu, nu eram dreaptă cu biciul în mână. A trebuit să las iubirea să fie mai presus decât dreptatea. Doar așa am început să văd adevărul, doar așa am putut să îmi duc până la capăt menirea pentru poporul dăruit de Dumnezeu, Nu a fost ușor, dar acesta a fost drumul meu.”
Și un Bătrân al Neamului, pe cât de luminos, odihnitor de suflete și generos în dăruirea de sine, pe atât de just și de luptător întru pace și adevăr, urca pe Scara Bucuriei, în lumea drepților, devenind din Teofil ( iubitor de Dumnezeu): Macarie ( cel fericit pentru că poartă în inimă iubirea pentru Dumnezeu).
29 octombrie 2009 e ziua pe care Părintele Teofil Părăian o aștepta dintru început, o aștepta iubind, iertând, îndrumând la pășirea cu răspundere și deplină asumare pe Cărarea Împărăției, drum unde l-a avut drept monah călăuzitor în duh pe Părintele Arsenie Boca. În chip minunat, același Părinte la care ajungea cu inima cutremurată de emoție și Principesa Ileana, fiica Reginei Maria. Este acea zi despre care des vorbea Bâtrânul, cu vocea cutremurată de emoție, ziua în care va fi întâmpinat Dincolo de Maica Domnului, de Domnul Iisus și de toți prietenii uniți întru veșnicie.
„Viața duhovnicească începe cu o privire, nu cu o analiză a omului!”, atât de frumos descrie Părintele Emilianos Simonopetritul întâlnirea unui suflet cu duhovnicul său. E adevărat că Părintelui Teofil îi lipsea privirea ochilor fizici, însă pătrunzătoare și luminos cutremărătoare era privirea ochilor inimii sale. Te privea întru tot ce erai, paradoxal… fără să te privească.
Cum l-am aflat în anul 2000 pe Părintele Teofil? Un prunc Bătrân, așa era. Așa ESTE. O lacrimă de Dumnezeu dăruită de Cer nouă, spre despietrirea inimii. Lacrimă de Dumnezeu, dulce iar nu sărată, ce a păstrat închiși ochii fizici ai Părintelui, spre a-i deschide plenar pe cei ai inimii. O inimă și o prezență cum nu mai simțisem până atunci. Se evapora chilia cu toate ale ei și rămânea în centru, ca o temelie de sfințenie, doar el, Bătrânul. Peste ani, imaginea din acea zi a chiliei Părintelui m-a trimis la ceea ce Părintele povestea din Patericul românesc, citând din Părintele Vichentie Mălău, cum „chilia călugărului trebuie să fie curată ca o biserică, dar simplă ca o peșteră.”
În jurul Părintelui Teofil: lumină. În inima mea: mirare, cutremur, stare de regăsire, ceas de recunoaștere, de sens. A fost al doilea moment al vieții în fața căruia cuvintele nu au putere de a descrie esența. Primul se petrecuse cu mulți ani în urmă, la întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca, când, în chip minunat și identic, copilul mic de nici 4 ani nu reținuse albastrul de cer al ochilor Părintelui ( după cum adulții aveau așteptări), ci doar…lumină. Peste 15 ani, aveam să retrăiesc și conștient emoția, aceeasi Clipă avea să se repete.
În roata vremilor, în tinda de rai a Mănăstirii Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, unde același Părinte Arsenie îl primise pe adolescentul Ioan și-l îndrumase pe calea Rugăciunii inimii, l-am întâlnit pe Bătrânul Teofil, păstrând în ființa sa neîntinată puritatea copilului Ioan. Asemenea unui fuior ce toarce cu răbdare ceasuri de trezire, astfel s-au petrecut toate.
Am poposit pentru un mănunchi de cuvinte asupra acestei întâlniri, spre a împărtăși atât cât este cu putință, din ceea ce trezea Părintele în inimi, un amestec de smerenie, bucurie, îndumnezeire, iubire și putere. Da, putere, pentru că Părintele nu a fost doar un suflet de monah purtător al bucuriei cerești, ci a fost și un desăvârșit luptător întru pace, cu o răbdare și o înțelepciune regăsite doar în file de Pateric. Spunea Părintele că noi trăim acele vremuri ale muceniciei fără-de-sânge. Mucenicia nu presupune întotdeauna extrema, de a pierde viața, ci are în vedere Mărturia credinței.
Păstrând mai viu decât oricând acel Ceas al întâlnirii, voi continua călătoria noastră sufletească, depănând o parte din pașii de viață ai Părintelui, alături de memorabile amintiri; și de minunați Părinți îndrumați de Părintele Teofil nu doar pe calea monahismului, dar mai ales pe cea a dobândirii de suflete, întru Hristos, șlefuind inimi și caractere.
Într-un secol torționat care a născut sfinți, mărturisitori si oameni purtători de lumină, pe 3 martie 1929, în satul Topârcea, din apropiere de Sibiu, a fost dăruit neamului nostru pruncul Ioan, într-o familie de plugari români curați în cuget și senini în trăire, Părintele Teofil Părăian de peste ani. Cursurile școlii primare le urmează la Cluj, într-o școală pentru nevăzători, cursuri pe care le continuă la Timisoara. În anul 1943, Părintele se înscrie la un liceu teoretic pentru văzători pe care îl absolvă în 1948.
Studiile teologice sunt susținute la Institutul Teologic din Sibiu, iar pe 1 aprilie 1953 este primit în obștea Mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbata de Sus, judetul Brasov. Aici este tuns în monahism de către mitropolitul Nicolae Balan la 15 august 1953, în ziua Adormirii Maicii Domnului. Tot în 15 august, însă șapte ani mai târziu, este hirotonit diacon.
Despre acest moment, își amintea Părintele Teofil: “ Inițiativa hirotoniei mele a avut-o Mitropolitul Nicolae Colan, ajuns în anul 1957 Mitropolit al Ardealului. În anul 1960, cu prilejul hramului mănăstirii noastre – la 15 august – , m-a hirotonit diacon. Cu câteva zile mai înainte, trecând prin chilia în care locuiesc eu, m-a întrebat:« Vrei sa te fac diacon de Sfânta Maria?». Am răspuns spontan:« Dacă ar zice cineva să cer aceasta, n-aș cere-o; dar dacă mi se oferă, primesc !». Mitropolitul mi-a spus: « Și cel care este chemat la hirotonie, trebuie să vrea». Drept răspuns, eu am spus:« Fiți sigur că n-o sa fac, cum se zice în Pateric că a făcut unul, pe care confrații lui voiau să-l faca preot cu sila și care s-a dus și s-a ascuns. Cei care îl căutau, aveau cu ei și un măgar pe care l-au pierdut și acum îl căutau. Când au găsit măgarul, au dat și de monahul pe care voiau să-l facă preot, caci amandoi erau ascunsi in aceleasi buruieni. Ei atunci au vrut sa-l lege si sa-l duca cu sila pe confratele lor, ca sa-l faca preot. El însa le-a spus:« Nu ma mai legati, caci merg si nelegat, pentru ca am cunoscut ca este voia lui Dumnezeu sa fiu preot». Mitropolitul a râs și a zis:« Pregătește-te, că de Sfânta Maria te fac diacon. Dar n-am să te țin mult diacon, ci te voi hirotoni preot, ca să fii duhovnic la mănăstire și coliturghisitor».

Urmașul său, Mitropolitul Nicolae Mladin, chiar de la început m-a întrebat dacă sunt de acord sa mă hirotonească preot. I-am răspuns că aș dori să rămân diacon. I-am spus, de fapt, un adevăr. Așa s-a făcut că am rămas diacon vreme de 23 de ani. Preot m-a hirotonit I.P.S. Mitropolit Antonie, în cel de al 30-lea an al vieții mele de mănăstire.” Părintele devine mai apoi Arhimandrit pe 8 septembrie 1988.

Trecând cu pas grăbit peste aceste date bibliografice de temelie pentru cine a fost Părintele Teofil ca om, îndrăznesc o pictură de icoană, în cuvinte, o zugrăvire a lui și ca suflet, ca Monah, ca Bătrân de neam. Și voi pătrunde cu sfială în cuibul roind de taine ale credinței ortodoxe, îngrijit de Părinte spre Datorie și întru Bucurie întreaga viață.
Prin felul unic de a fi, Părintele îmi amintește de monahul din povestioara aceasta, deseori istorisită. A fost întrebat un părinte odată de către ucenicul său: “ Părinte, cine sunt caprele? Cine sunt oile?”- trimițând la textul biblic al apocalipsei. Părintele acela, însă, nu a avut îndrăzneală să spună: ”Eu fac parte dintre oi, cine știe cine face parte dintre capre !?”. Ci a răspuns: “Caprele sunt eu, iar numai Dumnezeu știe care sunt oile.” Această pildă poartă în ea tainic cheia smereniei Părintelui Teofil, care lua sufletul omului așa cum era în punctul întâlnirii cu el și, în măsura în care se lăsa pe sine plămădit de Părinte, păsea în transformarea mistică a trăirii sale și a întregii ființe.
Părintele a unit cu seninătate de ceruri Crucea cu Bucuria în ortodoxismul românesc; responsabilitatea, Datoria și sacrificiul le-a șlefuit în cat legământ prin dragoste, cu blândețea smereniei. A avut drept dar inestimabil acea bunătate care îl făcea să nu mai vadă răutatea în om, ci, simțind sufletul din fața sa, începea zidirea de credință fie și pe o unică și sărmană licărire de lumină, de bine pe care o întrezărea în sufletul aceluia, orientându-se după învățătura Cuv. Macarie, care spunea: “ Prin cuvântul bun și pe omul rău îl faci bun. Iar prin cuvântul rău și pe omul bun, rău îl vei găsi.”


Părintele nu se rezuma la „a sfătui”, la „a vorbi”. Părintele pune mare accent pe Faptă. În van rostești că iubești, fără să și existe dovada afirmației- spunea Părintele. În același sens, Părintele Teofil îndruma sufletele având în vedere măsura propriei sale experințe duhovnicești, propunând astfel un program în cinci puncte de reper, începutul angajării într-o viață autentică, creștină. Acest program punea accent pe rolul Bisericii ( al participării la Sfânta Liturghie a creștinului), importanța postului, a respectării pravilei și a citirii din Noul Testament. Miezul acestui program îl reprezintă rugăciunii inimii, al „rugăciunii de toata vremea”, moștenire de la Părintele Arsenie Boca.
A iubit tinerii, pentru că Părintele însuși a făcut legământ cu Timpul, a rămas verde ca bradul în suflet, etern copil în puritatea simțirii, adânc Bătrân prin cugetarea cea cu așezare. În mijlocul tinerilor, înflorea, le creiona cu inima treptele de gand, cum spunea Părintele. Era călăuzit de vorba cea din bătrâni, că „mustrarea învinge, dar nu convinge” și din acest motiv, cu blândețe și răbdare, rupea vălul distanței de ani, intrând în ungherele inimilor cu lumina prieteniei, îndrumându-i la bună lucrare în locul în care Dumnezeu îi așază. De aici și pacea pe care o răspândea în taberele organizate cu tineri la Mănăstirile Poșaga, Oașa, Schitul Sfântul Ioan Evanghelistul sau la Sâmbăta de Sus, tabere care au înflorit și mai mult sub starea de veghe a Părintelui, plecat în Ceruri. Taberele au devenit neîncăpătoare, luminate de suflete tinere, venite din toate colțurile planetei.
Pentru Părintele Iustin Miron, de la Mănăstirea Oașa, Părintele Teofil rămâne reper de Părinte, de duhovnic, de monah, de suflet, de prieten întru veșnicie. Amintirea ceasului întâlnirii celor 2 monahi a rămas brăzdată de o copleșitoare, dar vindecătoare emoție pentru Părintele Iustin : „ Până atunci, orice făceam, resimțeam lipsa sensului. Abia când am ajuns la Părintele Teofil să mă spovedesc în mănăstire, mi s-a umplut acel gol. Nu îmi venea să cred că există așa ceva pe pământ. Și când mergeam la el, mergeam ca la Dumnezeu și de fiecare dată cu Dumnezeu mă întâlneam. Pentru mine Părintele era infailibil, nu a greșit niciodată. Mergeam cu această credință că Dumnezeu vorbește prin el. Și chiar vorbea Dumnezeu prin Părintele. A fost extraordinar Părintele Teofil. Și este. Acum este un pic mai greu, la modul concret, Părintele șoptește și poate strigă la mine de acolo din Ceruri, dar pentru că suntem grosieri, e puțin mai grea comunicarea. E din cauza grosimii noastre trupești care ne face să nu înțelegem bine. Dar, altfel vorbind, îl simțim lângă noi. În lucrarea cu tinerii, Părintele este prezent. Părintele face Lucrarea, fără nicio altă discuție.”

Pentru tineri, Părintele era un reper nu doar de monah, ci devenea însăși călăuza pe drumul vieții. La fel ca și Părintele Arsenie Boca, pe care atât de mult l-a admirat, Bătrânul Teofil ieșea din tipare și norme. Pentru a ajuta omul, Părintele alegea să se micșoreze lângă el, pentru ca, mai apoi, cu o blândețe, dar și demnitate desăvârșite, să devină Scară pentru acel suflet, în cunoașterea de sine. Paradoxal, ajuta omul din fața lui să urce întocmai pentru a coborî în lăuntrul său. Așeza între el și oameni frumosul prieteniei, care , spunea Părintele, “are un ceva anume din realitatea Raiului. Nu există o metodă de prietenie, dar există preieteni. Prietenia presupune reciprocitate, nu e există prietenie dacă simțămintele vin doar dintr-o parte.”
Simțământul Părintelui rămâne fundație de vie cugetare și de senină trăire. Îndemnul lui pentru copiii de toate vârstele, Bătrânul însuși fiind un etern copil: “Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da’ nu de dragul afirmării, ci de dragul realizării lucrurilor pozitive. Deci, de câte ori dorește cineva să realizeze un lucru pozitiv, esențial și bun, poate să se afirme făcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirma, ci îl afirmă Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru că a fi smerit nu înseamnă să faci de teama să nu fii smerit, ci înseamnă să faci orice, dar conștient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus sa conducă, de pildă, numai dacă conduce poate sa fie smerit în limitele rosturilor lui. Nu înseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalți pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ti găsesti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămânând totuși smerit. De pildă, la noi la mănăstire a trăit cândva un părinte care vreme de 16 ani a fost starețul nostru, Părintele Ioan Dinu, și el zicea că: „Smerit e omul acela care își ține locul”, pentru că dacă tu nu îți ții locul nici cel de lângă tine nu știe unde îi este locul. De pildă, mă duc la slujbă și nu îmi țin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângă mine nu știe unde-i locul lui. Și atunci înseamnă că și în viața de toate zilele, daca îți ții locul și dacă-ți afirmi puterea și voința, nu în detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorința de-ați desfăsura calitățile pe care ți le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol în sensul că prin aceasta scazi în smerenie.
Dumnezeu îl primește pe om în starea pe care i-a dat-o și în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mă gândesc că o să zică Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacă ar fi cineva retras, nu o sa zică Dumnezeu de ce a fost retras, dacă așa este firea lui, daca așa este chipul lui de viețuire și așa este temelia existenței lui.
Eu, de fapt, cred eu, o mare greșeală să socotești că nu trebuie sa ai in vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal, fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica sa nu cauti mai mult binele tau decat binele altuia, dar, in orice caz, sa urmezi si binele tau. Vasile Militaru are o zicere, o vorba cu tâlc, care are urmatorul cuprins: „Barba fratelui vreodată, de s¬-aprinde, sari și-l scapă, însă, mai întâi de toate, barba ta s-¬o uzi cu apă”. Adica nu poti sa faci abstractie de tine însuți, chiar daca se pune și problema, în anumite împrejurări, a lepădării de sine ca sa poți împlini binele pentru altul sau ca să poti împlini porunca lui Dumnezeu.
Cuvintele Părintelui Emilianos Simonopetritul: „inima care se roagă tace în adânc, spre veselia inimii și prefacerea mistică a întregului om” sunt unite în duh cu ceea ce Părintele Teofil spunea: “rugăciunea trebuie practicată, nu studiată. Și trăită cu Bucurie. Dar să nu căutați bucuria în sine, prin rugăciune. Nu mă rog ca să mă bucur, mă rog ca să mă întâlnesc cu Dumnezeu, să am un dialog cu Dumnezeu. Și din această întâlnire se naște și bucuria. Cine se roagă doar atunci când se roagă, acela nu se roagă deloc.”


Călătoria noastră se apropie de ultimul popas. Și îmi amintesc acum că odată, la o Conferință, cineva din sală l-a întrebat pe Părinte: „Părinte, ce faci când ai avut un Părinte spiritual pe care l-ai iubit foarte mult și nu mai găsești pe altcineva? Iar Părintele Teofil a răspuns: Păi, ce să faci, mai cauți!” În această dureroasă, dar rostuită șlefuire de trăire s-au aflat probabil toate sufletele ce l-au avut pe Părintele Teofil duhovnic.
Peste ani, după “căutări și iarăși căutări”, cum ar fi spus Părintele Teofil, am simțit la rându-mi, în cutremurul cicatricii rămasă în inimă, rostul răspunsului concis, simplu, dar plin de tâlc al Părintelui. Și dacă așteptarea, braț-la-braț cu căutarea , a durat ani, găsirea sau re-găsirea s-a împlinit într-o unică clipă.
În cădere de cortină, dar spre îmbrățișare din ceruri, las pe Părintele Teofil să ne dăruiască un dar de cuvânt nouă, tuturor celor care ne-am așezat în jurul Bătrânului astăzi, la fel ca odinioară :
„ Dumnezeu ne-a creat ca să fim veșnic ceea ce suntem, adică să nu ne depersonalizăm. Să te supui lui Dumnezeu înseamnă să faci ceea ce știi că vrea Dumnezeu să faci. Îți spune Dumnezeu să ierți, ierți. Îți spune Dumnezeu să ai răbdare, ai răbdare. Îți spune Dumnezeu să iubești, iubești. Îți spune Dumnezeu să cauți înțelepciunea, cauți înțelepciunea. Deci, tot ceea ce știi că vrea Dumnezeu trebuie să urmărești și tu. Numai așa înseamnă că ai smerită cugetare, căci nu știi tu mai bine decât Dumnezeu.
Sunt încredințat de adevărul cuprins în cuvintele Sfântului Marcu Ascetul, care spune: « Când binevoiește Dumnezeu să se împlinească un lucru, toata zidirea ajută să se împlineasca. Iar dacă nu voiește Dumnezeu, toate se pun împotrivă». Eu sunt convins de aceasta și în această perspectivă le vad pe toate cele ce s-au petrecut cu mine”.

Sursă Articol- https://evz.ro/oare-iubesc-destul-parintele-teofil-paraian.html

Reclame

Februarie, ’85. Gara Sinaia

“ Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când își urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când și-l trădează, să se gătească de pedeapsă.
Dumnezeu nu cade! Noi cădem, nu Iisus! Dar căzand noi din creștinism, ni se pare că a căzut creștinismul. Ni se pare că a căzut altcineva, nu noi! “

Părintele Arsenie Boca

Februarie 1985, Gara Sinaia.
Un bătrân înalt, cu ochelari în lentile fumurii și barba albă, ușor adus de spate, părând a aștepta pe cineva. În juru-i, câteva măicuțe. Peron, gară mică, cu suflu de munte, voce de stâncă – grai de sirenă a trenurilor care vin și care pleacă. Trenuri ale gării. Și Trenuri ale Vieții. Lângă ei, o tânără familie căreia nici prin gând nu îi trecea pe cine aveau alături. Fruntea bătrânului Monah se ridică, cerând mânuța care prinde a se întinde timid, mână de copil de 3 ani ce se uita uimit la ramele ochelarilor ce tăinuiau ochii bătrânului, până când acesta își lăsă ochelarii în jos. Acea clipă irepetabilă pe scara vieții s-a împlinit atunci. O maică le șoptește tinerilor părinți, luându-i deoparte, numele Părintelui călugăr, „să rețină ei pentru mai târziu, să spună fetiței când va crește”. Copilul, însă, a rămas cu privirea Părintelui încrustată acolo unde nici mirarea, nici Timpul însuși nu își cere jertfă de uitare- în inimă .
A fost întrebată deseori: “ Ce culoare aveau ochii Părintelui?” Dar copilul nu a reținut Culoare, ci Lumină; trăirea copilului de atunci, tradusă prin înțelegerea adultului de peste ani. Avea să afle mai târziu, când pășise în adolescență, că acolo, în gara mică dar mustind de istorie a Sinaiei, îl întâlnise pe Părintele Arsenie Boca.
*


Să scrii despre Părintele Arsenie Boca, e ca și cum ai trudi să cunoști miezul inimii unui Munte, doar urcându-l. Nu e de ajuns doar să urci Muntele. Trebuie să-l simti, abia mai apoi începe înțelegerea. Dacă privim viața Părintelui limitându-ne la balanța analitică a minții, cu inima adumbrită la buzunarul cugetului, ne vom „îmbogăți” cunoștințele doar cu o nouă epistolă despre un Părinte monah oarecare, călător în secolul ce tocmai a trecut.
Dar daca lăsăm inima să simtă și să înțeleagă taina lucrării Parintelui, lucrare cu unică Rădăcină de credință ortodoxă străbună, vom pătrunde cele de nepătruns doar cu rațiunea: muntele Cărării Împărăției pe care Părintele Arsenie Boca a lăsat-o testament timpului are inima de izvor. Izvor de munte rece și grăitor a Trezire.
Spunea curat Părintele Arsenie: “Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea nici că există , nici că nu există. O bucată de fier rece, bună și ea la ceva nu-ți poate dovedi existența focului, până ce ea însăși nu e roșie ca focul. Cam așa e și cu mintea omului, cât privește puterea, dar și neputința ei. Când făptura omului va fi străbătută de credința în Dumnezeu, adică de o siguranță interioară mai puternică decât valoarea mărturiilor sau tăgăduirilor rațiunii, făptura sa va fi lumină și minune între oameni.”
Născut pe 29 septembrie, 1910, la Vața de Sus, județul Hunedoara, Părintele a urmat Liceul Avram Iancu din Brad, fiind șeful de promoție al generației sale. Un ceas purtător de adânc simbolism, atât în plan spiritual, cât și istoric, va fi cel de la finalul celor 4 ani de liceu când, în urma ceremoniei, alături de profesori și elevi, Zian Boca planta Gorunul lui Zian, unit în legământ de credință și mucenicie cu Gorunul lui Horea, și el în apropierea Țebei.
În 1933, tânărul Zian absolvea Institutul Teologic din Sibiu, dar aplecarea sa spre pictură și desen îl determină pe Mitropolitul Nicolae Bălan să îl îndrume spre urmarea cursurilor la Academia de Arte Frumoase, în București. “Desenând și pictând, mi s-a descoperit că omul nu e doar carne, sânge , oase, ci există și Altceva. Inspirația nu ține de materie, de rațiune”, avea să povestească mai târziu. Iar harismele sale în pictură, mistică și trăirea simbolurilor hristice au rămas amprentate în icoanele realizate și mai ales în pictura Bisericii Sfântul Nicolae, de la Drăgănescu. La București a participat și la cursurile de Mistică creștină, ale Profesorului Nichifor Crainic.
A urmat o perioadă de trei luni în care Părintele Arsenie se retrage în Athos, spre aprofundarea vieții monahale, De la Muntele Athos, Părintele Arsenie și Părintele Serafim Popescu au adus manuscrise ale Filocaliei pe care Părintele Dumitru Stăniloae le-a tradus și publicat, ajutat de Părintele Arsenie Boca, pe care l-a numit ctitor al Filocaliei românești. Primele 4 volume ale Filocaliei poartă macheta coperților realizată de Părinte. La Mănăstirea Brâncoveanu a creat o puternică mișcare filocalică împreună cu credincioșii din ținuturile făgărățene, care s-a extins apoi în toată țara, cum observa Nichifor Crainic, martir, mărturisitor și mare om de cultura pentru care Părintele a avut mereu o admirație deosebită. .La această mișcare participa inclusiv studențimea universitară. Părintele a reușit să atragă și sprijinul tărănimii românești, care, desi trecea prin marea criză a anilor ‘46, de sărăcie si tulburare social-politică, în urma valorificării cerealelor din propriile culturi, au adunat un număr necesar de abonamente astfel încât primele volume din Filocalie să poată fi tipărite cu ajutorul oamenilor simpli, români ai Satului.
Acesta este un moment istoric pentru cultura românească, când oameni din popor, alături de studenți au făcut cauză comună cu nume mari ale culturii, pentru promovarea valorilor de credință, de neam, pentru dăinuirea lor. Remarca Părintele Dumitru Stăniloae: “Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine, Părintele este el însuși o vie restaurare a celui mai autentic duh orthodox.”
Pe 3 mai 1940, Părintele este tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, fiind primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brîncoveanu. „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți.” au rămas încrustate în timp cuvintele Părintelui.


Numele călugăresc de Arsenie a fost ales pentru semnificația sa, model duhovnicesc fiind Avva Arsenie, care urmase taina tăcerii, spre desăvârșirea interioară. Pentru scurte perioade, 1939-1940, poposește la Chișinău, unde deprinde tehnica metaloplastiei în pictură. Iunie 1940, perioada în care România cedează Basarabia Uniunii Sovietice, îl găsește pe Părinte în Chișinau. A rămas de atunci o relatare cum că Părintele urmărea de pe peronul gării pe românii basarabeni care, mâhniți, încercau să ocupe ultimele locuri în trenuri. Povestea Părintele că deodată a aparut lângă el un bărbat care purta pe chip o adâncă suferintă, privind la acei oameni. Părintele a dorit să-și împartă păinea cu el, considerându-l unul dintre cei care urmau să urce în trenuri. Când s-a întors cu pâinea în mână, omul dispăruse. Părintele a rămas cu adâncă mirare după această întâmplare și l-a numit pe acel bărbat apărut de nicăieri și dispărut nu se știe unde “Omul Durerilor”, trimițând simbolic la Chipul lui Iisus Hristos. Astfel, prin lucrarea de adâncime în faptă și rugăciune, părintele Arsenie a revelat lumii că, spre deosebire de Om, Dumnezeu aude și glasul celui care tace.
Anul 1942 este pecetluit de o întâlnire minunată între Părintele Arsenie Boca și viitorul Părinte al Bucuriei de la Mănăstirea Brâncoveanu, Arhimandritul Teofil Părăian, pe atunci tânărul Ioan, în vârsta de 13 ani. De la Părintele Teofil Părăian ne-a rămas o mărturisire completă despre personalitatea și harul Părintelui Arsenie Boca:
„ Aveam 13 ani și m-am gândit să mă fac călugăr. Am auzit că la Sâmbăta era o mănăstire restaurată de Mitropolitul Nicolae Bălan, cu un Părinte de o viață deosebită, era vorba de Părintele Arsenie Boca. Nu am putut rămâne la Mănăstire atunci,nu aveam vârsta și nici pregătirea. Dar Părintele Arsenie a vorbit cu mine ca cu un om mare, m-a învățat Rugăciunea inimii, rugăciunea pe care a răspândit-o Sf.Grigorie de Palama, cea cu care se mântuiesc călugării. Și am plecat. Au trecut anii, cu Părintele Arsenie nu m-am mai întâlnit timp de 23 de ani. În 1965 m-am reîntâlnit cu Părintele la București, lucra la Ateliere de pictură ale Patriarhiei. Și știti ce mi-a spus atunci? Că teologie nu fac numai credincioșii, ci și păgânii pot face teologie. Că sunt atâția care fac teologie și nu sunt teologi. Deci, cine este teolog? În Filocalie, teolog este cine se roagă. Părintele mi-a spus să caut, să am cunoștința pe care ți-o dă Dumnezeu, nu pe care o găsești tu, căutându-l pe Dumnezeu!
Părintele Boca a fost un om excepțional, un dar de la Dumnezeu, cu o înzestrare nativă. A fost un om care s-a realizat și printr-o largă cultură, adâncă, nu a avut numai cultură teologică, ci și una laică, a urmat cursuri de pictură și de medicină. A avut o perspectivă aparte.
Cei care nu au înzestrarea și cultura Părintelui Arsenie nu pot fi apropiați de Parintele. El a avut un stil anume, al lui, de lucru, de gândire și de îndrumare pe care nu l-au avut ceilalți care s-au format în șabloane. A fost de o altă structură, de altă agoniseală spirituală. Părintele a fost deosebit de toți ceilalți Părinți îndrumători de viața spirituală. Dar a fost îngrădit în posibilitatile lui de propovăduire. Nu i s-a mai permis să se manifeste în libertatea cu care, dacă s-ar fi manifestat, ar fi putut realiza mult mai mult.”
Părintele Teofil nu l-a mai întâlnit pe Părintele Arsenie de atunci, însă plecarea în veșnicie a Părintelui Arsenie în 1989 a pecetluit în chip de neînțeles legătura de suflet dintre cei doi Monahi. Părintele Arsenie nu a avut această libertate a manifestării misionare, dar amploarea lucrării de propovaduire a Părintelui Teofil în toată țara, mai ales printre tineri, a explodat frumos. Foc viu de traire, dupa anii 1990. Ca o predare de ștafetă s-a petrecut totul. Pentru ca, mai apoi, Părintele Teofil Părăian să fie miezul Bucuriei organizării multor tabere pentru tineri, tabere cu temă istorico-culturală și religioasă, atât la Mănăstirea Sâmbăta de Sus,cât și la Mănăstirea Oașa. Părintele Teofil era invitatul special al taberelor de muncă și rugăciune organizate încă de când parte din obștea Mănăstirii Oașa era la Mănăstirea Poșaga. „Concluzionând, pot spune clar: Parintele Arsenie Boca e cea mai puternica personalitate bisericeasca pe care eu am cunoscut-o personal. Am cunoscut pe multi, dar ca Parintele Arsenie, nu cunosc pe nimeni. Clar.” ( Părinte Teofil Prăian). În 2009 avea să se mute în veșnicie si Părintele Teofil, iar tradiția Lucrării duhovnicești, dar și de educație istorică, de artă și de cultură merge mai departe vie prin Obștea Mănăstirii Oașa și tinerii ei care anual vin cu miile la Oașa și Găbud ( Metocul Mănăstirii Oașa), ducând mai departe amintirea, flacara și învățătura celor doi Monahi.


Memorabilă rămâne întâlnirea cu părintele Arsenie și pentru Principesa Ileana, mezina Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, devenită calugăriță la rândul ei, în 1967 și punând în același an bazele unei mănăstiri ortodoxe în SUA, la Ellwood City, Pennsylvania. Aceasta a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta în 1947 pentru a-l cunoaște și a-i asculta predicile. Cu acceptul Mitropolitului Bălan, Principesa îl invită pe Părinte la Castelul Bran unde va ține cuvântări pentru apropiații Familiei Regale și pentru personalul medical din Spitalul “Inima Reginei”, înființat de Principesă în memoria mamei sale, Regina Maria. Principesa s-a străduit să găsească soluții pentru a putea ramâne în țară, dar având în vedere contextul politic, la începutul anului 1948 a trebuit să părăsească România. În memoriile sale cuprinse în cartea „Trăiesc din nou”, a păstrat vie întâlnirea cu Părintele Arsenie, căruia îi și trimite o scrisoare de mulțumire, numindu-l „o lumină în viața ei.”: “(…)Acolo, în micuța mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugar ce practica ‘rugăciunea inimii’. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și al tăriei;
Revenind la cursul vieții Părintelui Arsenie, încă din 1943, Părintele Dumitru Stăniloae remarca amploarea mișcării duhovnicești de la Sâmbăta de Sus. Dar în același an intră și în atenția Securității. Între 1945-1948, începe drumul de mărturisire în mucenicie a Părintelui Arsenie, fiind anchetat de Securitate la Făgăraș, Râmnicul Vălcea, Brașov, sub acuzațiile participării active la Mișcarea Legionară, Părintele delimitându-se de fiecare data de orice curent politic al epocii. Prima arestare are loc la Mănăstirea Bistrița, unde Părintele obișnuia să țină cuvântări. “ Noi am ales un Drum, nu? Încercările trimit la scopul căutat, iar suferința nu este o pedeapsă nedreptă, ci este un ocol în drumul pe care noi l-am ales. Răbdarea este cea mai puternică armă împotriva răului. Să aștepți să ajungă la tine gândul lui Dumnezeu înseamnă să faci din suferință cel mai puternic învățător.” Astfel încerca Părintele Arsenie să îl mobilizeze psihic si sufletește pe călugărul Ieronim Ștefan în momentul mutării lor de la Vâlcea la București, de către Securitate. Preotul Ioan Comșa povestea că Părintele Arsenie a fost un stâlp de lumină pentru toate acele suflete chinuite întâlnite în închisoare, de o verticalitate morală și o profunzime a cugetului ce i-a eclipsat, uneori și înspăimântat , pe cei responsabili cu desfășurarea anchetelor,dar și pe gardieni. Acuzația de implicare directă a Părintelui în Mișcarea Legionară, pretext care a constituit și argumentul principal al tuturor celor 3 arestări, a slujit presiunii continue de a controla și de a diminua activitatea spirituală a Părintelui Arsenie, considerată a fi în detrimentul „democrației populare”.
De asemenea, adunările mari de tineri de la Mănăstirea Brâncoveanu, în jurul Părintelui Arsenie, au post percepute ca fiind un real pericol pentru planul socialist de formare al Omului Nou. Mai mult de atât, Părintele îi educa pe tineri, pregătindu-i pentru o viata de Familie în duh creștin, păstrând viu legământul triadic între Biserică, Familie și Neam.
La Mănăstirea Prislop, este adus în 1948 de către Mitropolitul Nicolae Bălan, lăcașul de cult fiind într-o stare jalnică, părăsită fiind în ultimii 3 ani de călugării greco-catolici ce viețuiseră aici. Este numit Stareț al Mănăstirii. După ce în 1950, Mănăstirea Prislop este transformată în mănăstire de maici, iar Părintele Arsenie rămâne doar duhovnicul Mănăstirii; în 1951 este ridicat de Securitate din nou și este dus la Canal, fiind eliberat în anul următor. Șederea la Prislop nu va fi însă de durată, pentru ca în 1955 este din nou ridicat și anchetat la Timișoara, urmând 6 luni de detenție.


Începând cu 1959 urmează a treia etapă din Drumul Părintelui Arsenie. I se interzice să mai slujească, fără a fi însă caterisit, și va fi urmărit sub numele de cod Bratu, până la sfărșitul vieții. Mănăstirea Prislop este desființată, prin actul Episcopiei Aradului, rezultat al presiunilor puterii politice comuniste- Decretul 410. Decizia de interzicere de a mai sluji ca și preot va fi anulată abia în 9 noiembrie 1998. Însă credincioșii l-au căutat și cu mai multă stăruință pentru cuvântul său și starea de pace pe care o simțeau în prejma sa. În 1961, este angajat ca pictor la Biserica Sfântul Elefterie Nou, din București și la Atelierul de Pictură al Patriarhiei. În 1968 începe minunata lucrare la Biserica Sfântul Nicolae, din comuna Drăgănescu, de lângă București. “Capela sixtină a ortodoxiei românești”, “o smerită mărturisire orodoxă de credință exprimată plastic”, sfințită pe 2 octombrie 1982. Mărturisirea Părintelui Daniil Stoenescu descrie curat, clar și onesc Rostul și Sensul minunatei plămădiri de culoare, mistică, simbol si har în pictura bisericii de la Drăgănescu: “Pictura de la Drăgănescu exprimă ea însăși <o frumusețe dintr-o altă lume>, după cum spunea chiar Părintele Arsenie Boca într-o referire la icoanele împărătești de la Mănăstirea Prislop.”
Este o “Cărare a Împărăției” tradusă și desfășurată în imagini unice, cum nu regăsim în nici o alta biserică din România sau din lume. Pictura de la Drăgănescu nu este una obișnuită, Părintele nelimitându-se la reperele programului clasic de iconografie. Pe lângă scenele biblice regăsite în celelalte biserici, găsim aici compoziții ce vizează pe Omul prezentului, cadre cu un vădit simbolism profetic, în note de cateheză.


În toată această perioadă, până în 28 noiembrie 1989, când Părintele încetează din viață la Sinaia, drumurile Părintelui Arsenie se desfășoară între Drăgănescu și o casa din Sinaia, unde maicile alungate de la Prislop încearcă să se reorganizeze și să formeze un așezământ mănăstiresc. După alungarea maicilor de la Prislop, ele au încercat să păstreze permanent legătura cu Părintele Arsenie și cu Maica Zamfira, Stareța Mănăstirii Prislop,în scopul menținerii unui duh monahal. În toată această perioadă, cei doi aveau deja domiciliu forțat în București. Casa de la Sinaia, achiziționată cu ajutorul banilor strânși de măicuțe de la cei care îl cunoscuseră pe Părinte este locul unde Părintele se retrăgea pentru rugăciune, pentru a scrie și a picta. Aici iau naștere icoanele care împodobesc catapeteasma de la Prislop și de la biserica Drăgănescu. Ultimele scrieri ale Părintelui au fost adunate și publicate de măicuțe în cartea „Îngerul cu cădelniță de aur sau Omul îmbrăcat în haine de in.” E puțin spus că Părintele Arsenie Boca a fost iubit de oameni, fie că îi întâlniseră ca Preot,în șederea din Mănăstiri, fie în perioadele de detenție sau de urmărire permanentă, în așa zisa libertate. O mărturisire anume, de la Centenarul nașterii Părintelui Arsenie, cuprinde chintesența emoției de a-l fi cunoscut: “ E foarte greu să exprimi lucruri care sunt de neexprimat. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui pe tine, simțeai, știai, nu știu de unde știai, nu știu cum simțeai, dar erai sigur că te privește lumina. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulți- că te privește lumina. Tot sufletul plin de înțelepciune, plin de credință, plin de dragostea pentru om, toate acestea erau în privirea lui. Prezența Părintelui pentru cei ce-l aveau alături însemna trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui. Dar era și foarte aspru. Însă în acea lumină, până și asprimea părea dulce. Cine a trecut prin ceva similar poate să înțeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt”
Plecarea Părintelui în veșnicia Împărăției pe care încă de pe pământ a surprins-o, fie în pictură fie prin puterea cuvântului, s-a împlinit sub semnul unui Mesaj rămas viu, foc nestins lăsat testament:
“Trebuie să vă întăriți spiritualicește, ca altfel viața vă va fi moartă, chiar dacă vă merge numele că trăiți. Luați exemplul de la Ștefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriți sufletește ținea pe tătari la Nistru și pe turci la Dunăre. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Vor cădea și cei aleși. Vă vor cerne.
Dacă plec, de acolo de unde mă duc, vă ajut mai mult!”

Irina Stroe

Sursa-https://evz.ro/arsenie-boca-paralizant.html