„Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sunt. Sunt interzis în țara mea și a strămoșilor mei.” ( Nichifor Crainic)

În 3 cuvinte, cine este Nichifor Crainic? Se definește singur, un “Șoim peste prăpăstia” veacului său. 2 tablouri unite de aceeași trăire, în care Profesorul se regăsea deseori până la contopire, până la identificarea cu „rama”:
1) Muntele si strașnicele înălțimi de brazi ce-i deveneau uși de biserică a inimii atunci când, pribeag fiind, își iubea țara cu înflăcărarea castă, întru cumințenia frumosului țăran român, dar parte din românii ei nu-i purtau același simțământ.
2) Și sălile de curs ce-și asumau în plecăciune micimea spațiului când el, Profesorul, intra și lărgea alte spații decât cele văzute: cele ale sufletului studenților.

Într-un veac în care gândul omului este ghidat cel mai adesea de busola individualismului, când actul și actiunea iau locul a ceea ce frumos numește românul Fapta și împreună-lucrare, când se resimte acut setea de căutare, de scormonirea-după Rădăcini, în astfel de ceasuri, purcedem la Drum în căutarea lui, a unui Nichifor Crainic, un emerit nu doar al misticii ortodoxe, dar și al românismului, în toată singularitatea conținului de miez. spunea academicianul. “ A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism.”,
Într- o zi ca cea de mâine, de 22 decembrie, an 1889, se năștea academicianul Ioan Nichifor Dobre, devenit Crainic mai târziu, într-un cosmic gest de preluare de ștafeta a dăinuirii seminței ortodoxe de la Mihai Eminescu, plecat la Domnul în același an. Profesorul de teologie mistică, poetul, jurnalistul, omul politic și scriitorul ortodox militant, s-a considerat pe sine “ un simplu mânuitor de cuvinte, un copil desfăcut din cea mai anonimă umilință rurală și intrat în altă lume, în care nu puteam să am nici rude și nici ocrotitori”.( N. C.)
Dacă școala primară a fost făcută în satul nașterii, avându-l ca reper de învățătorul ce i-a marcat sublim copilăria, Constantin Spâneșteanu, purtător de „geniu didactic”, următoarea treaptă în studiu a fost Seminarul Central de la București. A urmat apoi studiile la Facultatea de Teologie, în paralel cu cele ale Facultății de Litere. A urmat apoi „o viață intelectuală între tunuri”, participând la război ca și soldat snaitar, redactor la ziarul condus de Nicolae Iorga, “Neamul Românesc” și respectându-și în același timp și obligațiile militare.
La Viena începe cursurile Facultății de Filosofie și tot acolo descoperă strălucitoarea mistică ortodoxă, pe care o definea în viitorul său curs- teologia mistică e „știința îndumnezeirii omului, ce te face contemporan cu Dumnezeu.”, curs predat din 1927 la Facultatea de Teologie de la Chișinău, iar din 1933, la Facultatea de Teologie de la București. Ioan Ianolide, frate de credință și de martiraj cu Valeriu Gafencu, spunea că „prelegerile lui universitare îi înălțau pe auditori la ceruri.” Astfel s-a pecetluit în veșnicie prietenia dintre profesorului Crainic și tânărul Zian Boca, viitorul Părinte Arsenie care l-a și adăpostit în iarna 1944-1945, când începuse prigoana comunistă. De asemenea, Părintele Arsenie a fost cel care a și ținut ascuns în podul Mănăstirii Brâncoveanu manuscrisul profesorului său- “Zile albe. Zile negre. Memorii”. Ne-a rămas mărturia Pr. Dumitru Stăniloe : „Nichifor Crainic lega în mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie. Era și un mare poet. În poemele sale el exprima această spiritualitate pe care o vedea prezentă în popor. Vedea Ortodoxia ca pe o componentă esențială a spiritualității românești.”
Pentru o scurtă perioadă, a deținut și funcții politice. Atacul la adresa regelui Carol al II-lea și a Elenei Lupescu l-a adus în disgrație, ceea ce a condus la desființarea ziarului „Calendarul”, „ziarul tuturor categoriilor sociale”, întemeiat de el. A fost acuzat că ar fi susținut principiile naziste. Nimic mai fals. Crainic însuși concluziona: „ rasismul german este o doctrină inumană, anticreștină, ce năzuie să întoarcă poporul la cultul sălbatic al focului din mitologia druidică. Rasismul este o nebunie și se bazează pe o filosofie anticreștină fundamentală.”
Orice cercetător just conchide că Nichifor Crainic nu a fost antisemit sau agent al hitlerismului, acestea fiind etichete puse de regimul comunist tuturor naționaliștilor care se opuneau Omului nou și regimului ateu. Ca fost ministru al Propagandei, Nichifor Crainic este urmărit sub acuzația de de a fi vinovat pentru dezastrul țării. Au urmat ani de pribegie și 15 ani de închisoare, mai apoi, la Jilava, Văcăreşti, Aiud.

Mai cunoaștem noi, cei de azi, sufletul poporului roman? Sau trăim acele vremuri despre care vorbește Nichifor Crainic, când ne privim sufletul neamului din care venim ca printr-un geam colorat, de la distanta, mască a ideologiilor străine?
Vorbim despre virtuti și valori, iar modestia pare a fi una dintre ele. Dar oare ce înseamnă adevarata modestie? Înseamnă îngenunchere? Înseamnă neasumare sau poate smerenie? Ortodoxia plămădită pe aceste plaiuri nu punea semnul egal între smerenie și umilire. Așa era înțeleasă și simțită ortodoxia. Românul de azi nu mai are ceea ce Nichifor Crainic ar fi numit orgoliul românismului și „inclina să se înjosească pe sine în fața străinului, în așa zis omagiu adus celuilalt.”.
Amintind strașnicul strigăt de adevăr al academicianului: “Chemarea geniului nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în faţa veşniciei. Culmea umanului rămâne sfântul, nu geniul ! ” închei abrupt cuvântul articolului, dar las deschise porțile cugetării, așezând ca piatră de hotar pe drumul de la inimă la minte: epistola marelui român către Părintele Arsenie, ce grăiește despre dialogul de suflete clădit parcă în jurul unei coloane de infinit întru Hristos.
Menționez nota acestei scrisori- Această scrisoare a fost dată de Nichifor Crainic ucenicului său spiritual Părintele Arsenia Boca după întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu din Bucureşti, pe care Părintele începuse să o picteze. După mai multe convorbiri avute în Bucureşti, Nichifor Crainic a venit să pecetluiască, cu iubirea şi competenţa cu care scrisese Nostalgia Paradisului, valoarea picturii ucenicului său, ajuns părinte duhovnicesc de statură filocalică. (publicație „Gândirea”):
„Iubite părinte Arsenie,
A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir.
Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.
Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.
E o pictură nouă ca şi predica de atunci. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului.”( fragment)

Forografie- Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru, Radu Gyr

Plecarea din această lume a frumosului Român a rămas cuprinsă într-o cuib de cutremurător legământ cu neamul său, de Dincolo-de acest Aici, mărturie semnalată ca o spovedanie în ajunul sfârșitului, de către ginerele său, Alexandru Cojan:
“ M-am născut într-o căsuță modestă ca fiu de truditori ai pământului. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor să știe cine am fost să mă caute în revista Gândirea, în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce..un pumn de țărână doar… “

Sursa- https://evz.ro/nichifor-crainic-cum-sunt-ce-am-fost-voi-fi-ce-sunt.html

Mulțumesc http://www.marturisitorii.ro/ și http://www.ziaristionline.ro/pentru fotografiile de adâncă valoare istorică și spirituală.

Februarie, ’85. Gara Sinaia

“ Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când își urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când și-l trădează, să se gătească de pedeapsă.
Dumnezeu nu cade! Noi cădem, nu Iisus! Dar căzand noi din creștinism, ni se pare că a căzut creștinismul. Ni se pare că a căzut altcineva, nu noi! “

Părintele Arsenie Boca

Februarie 1985, Gara Sinaia.
Un bătrân înalt, cu ochelari în lentile fumurii și barba albă, ușor adus de spate, părând a aștepta pe cineva. În juru-i, câteva măicuțe. Peron, gară mică, cu suflu de munte, voce de stâncă – grai de sirenă a trenurilor care vin și care pleacă. Trenuri ale gării. Și Trenuri ale Vieții. Lângă ei, o tânără familie căreia nici prin gând nu îi trecea pe cine aveau alături. Fruntea bătrânului Monah se ridică, cerând mânuța care prinde a se întinde timid, mână de copil de 3 ani ce se uita uimit la ramele ochelarilor ce tăinuiau ochii bătrânului, până când acesta își lăsă ochelarii în jos. Acea clipă irepetabilă pe scara vieții s-a împlinit atunci. O maică le șoptește tinerilor părinți, luându-i deoparte, numele Părintelui călugăr, „să rețină ei pentru mai târziu, să spună fetiței când va crește”. Copilul, însă, a rămas cu privirea Părintelui încrustată acolo unde nici mirarea, nici Timpul însuși nu își cere jertfă de uitare- în inimă .
A fost întrebată deseori: “ Ce culoare aveau ochii Părintelui?” Dar copilul nu a reținut Culoare, ci Lumină; trăirea copilului de atunci, tradusă prin înțelegerea adultului de peste ani. Avea să afle mai târziu, când pășise în adolescență, că acolo, în gara mică dar mustind de istorie a Sinaiei, îl întâlnise pe Părintele Arsenie Boca.
*


Să scrii despre Părintele Arsenie Boca, e ca și cum ai trudi să cunoști miezul inimii unui Munte, doar urcându-l. Nu e de ajuns doar să urci Muntele. Trebuie să-l simti, abia mai apoi începe înțelegerea. Dacă privim viața Părintelui limitându-ne la balanța analitică a minții, cu inima adumbrită la buzunarul cugetului, ne vom „îmbogăți” cunoștințele doar cu o nouă epistolă despre un Părinte monah oarecare, călător în secolul ce tocmai a trecut.
Dar daca lăsăm inima să simtă și să înțeleagă taina lucrării Parintelui, lucrare cu unică Rădăcină de credință ortodoxă străbună, vom pătrunde cele de nepătruns doar cu rațiunea: muntele Cărării Împărăției pe care Părintele Arsenie Boca a lăsat-o testament timpului are inima de izvor. Izvor de munte rece și grăitor a Trezire.
Spunea curat Părintele Arsenie: “Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea nici că există , nici că nu există. O bucată de fier rece, bună și ea la ceva nu-ți poate dovedi existența focului, până ce ea însăși nu e roșie ca focul. Cam așa e și cu mintea omului, cât privește puterea, dar și neputința ei. Când făptura omului va fi străbătută de credința în Dumnezeu, adică de o siguranță interioară mai puternică decât valoarea mărturiilor sau tăgăduirilor rațiunii, făptura sa va fi lumină și minune între oameni.”
Născut pe 29 septembrie, 1910, la Vața de Sus, județul Hunedoara, Părintele a urmat Liceul Avram Iancu din Brad, fiind șeful de promoție al generației sale. Un ceas purtător de adânc simbolism, atât în plan spiritual, cât și istoric, va fi cel de la finalul celor 4 ani de liceu când, în urma ceremoniei, alături de profesori și elevi, Zian Boca planta Gorunul lui Zian, unit în legământ de credință și mucenicie cu Gorunul lui Horea, și el în apropierea Țebei.
În 1933, tânărul Zian absolvea Institutul Teologic din Sibiu, dar aplecarea sa spre pictură și desen îl determină pe Mitropolitul Nicolae Bălan să îl îndrume spre urmarea cursurilor la Academia de Arte Frumoase, în București. “Desenând și pictând, mi s-a descoperit că omul nu e doar carne, sânge , oase, ci există și Altceva. Inspirația nu ține de materie, de rațiune”, avea să povestească mai târziu. Iar harismele sale în pictură, mistică și trăirea simbolurilor hristice au rămas amprentate în icoanele realizate și mai ales în pictura Bisericii Sfântul Nicolae, de la Drăgănescu. La București a participat și la cursurile de Mistică creștină, ale Profesorului Nichifor Crainic.
A urmat o perioadă de trei luni în care Părintele Arsenie se retrage în Athos, spre aprofundarea vieții monahale, De la Muntele Athos, Părintele Arsenie și Părintele Serafim Popescu au adus manuscrise ale Filocaliei pe care Părintele Dumitru Stăniloae le-a tradus și publicat, ajutat de Părintele Arsenie Boca, pe care l-a numit ctitor al Filocaliei românești. Primele 4 volume ale Filocaliei poartă macheta coperților realizată de Părinte. La Mănăstirea Brâncoveanu a creat o puternică mișcare filocalică împreună cu credincioșii din ținuturile făgărățene, care s-a extins apoi în toată țara, cum observa Nichifor Crainic, martir, mărturisitor și mare om de cultura pentru care Părintele a avut mereu o admirație deosebită. .La această mișcare participa inclusiv studențimea universitară. Părintele a reușit să atragă și sprijinul tărănimii românești, care, desi trecea prin marea criză a anilor ‘46, de sărăcie si tulburare social-politică, în urma valorificării cerealelor din propriile culturi, au adunat un număr necesar de abonamente astfel încât primele volume din Filocalie să poată fi tipărite cu ajutorul oamenilor simpli, români ai Satului.
Acesta este un moment istoric pentru cultura românească, când oameni din popor, alături de studenți au făcut cauză comună cu nume mari ale culturii, pentru promovarea valorilor de credință, de neam, pentru dăinuirea lor. Remarca Părintele Dumitru Stăniloae: “Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine, Părintele este el însuși o vie restaurare a celui mai autentic duh orthodox.”
Pe 3 mai 1940, Părintele este tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, fiind primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brîncoveanu. „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți.” au rămas încrustate în timp cuvintele Părintelui.


Numele călugăresc de Arsenie a fost ales pentru semnificația sa, model duhovnicesc fiind Avva Arsenie, care urmase taina tăcerii, spre desăvârșirea interioară. Pentru scurte perioade, 1939-1940, poposește la Chișinău, unde deprinde tehnica metaloplastiei în pictură. Iunie 1940, perioada în care România cedează Basarabia Uniunii Sovietice, îl găsește pe Părinte în Chișinau. A rămas de atunci o relatare cum că Părintele urmărea de pe peronul gării pe românii basarabeni care, mâhniți, încercau să ocupe ultimele locuri în trenuri. Povestea Părintele că deodată a aparut lângă el un bărbat care purta pe chip o adâncă suferintă, privind la acei oameni. Părintele a dorit să-și împartă păinea cu el, considerându-l unul dintre cei care urmau să urce în trenuri. Când s-a întors cu pâinea în mână, omul dispăruse. Părintele a rămas cu adâncă mirare după această întâmplare și l-a numit pe acel bărbat apărut de nicăieri și dispărut nu se știe unde “Omul Durerilor”, trimițând simbolic la Chipul lui Iisus Hristos. Astfel, prin lucrarea de adâncime în faptă și rugăciune, părintele Arsenie a revelat lumii că, spre deosebire de Om, Dumnezeu aude și glasul celui care tace.
Anul 1942 este pecetluit de o întâlnire minunată între Părintele Arsenie Boca și viitorul Părinte al Bucuriei de la Mănăstirea Brâncoveanu, Arhimandritul Teofil Părăian, pe atunci tânărul Ioan, în vârsta de 13 ani. De la Părintele Teofil Părăian ne-a rămas o mărturisire completă despre personalitatea și harul Părintelui Arsenie Boca:
„ Aveam 13 ani și m-am gândit să mă fac călugăr. Am auzit că la Sâmbăta era o mănăstire restaurată de Mitropolitul Nicolae Bălan, cu un Părinte de o viață deosebită, era vorba de Părintele Arsenie Boca. Nu am putut rămâne la Mănăstire atunci,nu aveam vârsta și nici pregătirea. Dar Părintele Arsenie a vorbit cu mine ca cu un om mare, m-a învățat Rugăciunea inimii, rugăciunea pe care a răspândit-o Sf.Grigorie de Palama, cea cu care se mântuiesc călugării. Și am plecat. Au trecut anii, cu Părintele Arsenie nu m-am mai întâlnit timp de 23 de ani. În 1965 m-am reîntâlnit cu Părintele la București, lucra la Ateliere de pictură ale Patriarhiei. Și știti ce mi-a spus atunci? Că teologie nu fac numai credincioșii, ci și păgânii pot face teologie. Că sunt atâția care fac teologie și nu sunt teologi. Deci, cine este teolog? În Filocalie, teolog este cine se roagă. Părintele mi-a spus să caut, să am cunoștința pe care ți-o dă Dumnezeu, nu pe care o găsești tu, căutându-l pe Dumnezeu!
Părintele Boca a fost un om excepțional, un dar de la Dumnezeu, cu o înzestrare nativă. A fost un om care s-a realizat și printr-o largă cultură, adâncă, nu a avut numai cultură teologică, ci și una laică, a urmat cursuri de pictură și de medicină. A avut o perspectivă aparte.
Cei care nu au înzestrarea și cultura Părintelui Arsenie nu pot fi apropiați de Parintele. El a avut un stil anume, al lui, de lucru, de gândire și de îndrumare pe care nu l-au avut ceilalți care s-au format în șabloane. A fost de o altă structură, de altă agoniseală spirituală. Părintele a fost deosebit de toți ceilalți Părinți îndrumători de viața spirituală. Dar a fost îngrădit în posibilitatile lui de propovăduire. Nu i s-a mai permis să se manifeste în libertatea cu care, dacă s-ar fi manifestat, ar fi putut realiza mult mai mult.”
Părintele Teofil nu l-a mai întâlnit pe Părintele Arsenie de atunci, însă plecarea în veșnicie a Părintelui Arsenie în 1989 a pecetluit în chip de neînțeles legătura de suflet dintre cei doi Monahi. Părintele Arsenie nu a avut această libertate a manifestării misionare, dar amploarea lucrării de propovaduire a Părintelui Teofil în toată țara, mai ales printre tineri, a explodat frumos. Foc viu de traire, dupa anii 1990. Ca o predare de ștafetă s-a petrecut totul. Pentru ca, mai apoi, Părintele Teofil Părăian să fie miezul Bucuriei organizării multor tabere pentru tineri, tabere cu temă istorico-culturală și religioasă, atât la Mănăstirea Sâmbăta de Sus,cât și la Mănăstirea Oașa. Părintele Teofil era invitatul special al taberelor de muncă și rugăciune organizate încă de când parte din obștea Mănăstirii Oașa era la Mănăstirea Poșaga. „Concluzionând, pot spune clar: Parintele Arsenie Boca e cea mai puternica personalitate bisericeasca pe care eu am cunoscut-o personal. Am cunoscut pe multi, dar ca Parintele Arsenie, nu cunosc pe nimeni. Clar.” ( Părinte Teofil Prăian). În 2009 avea să se mute în veșnicie si Părintele Teofil, iar tradiția Lucrării duhovnicești, dar și de educație istorică, de artă și de cultură merge mai departe vie prin Obștea Mănăstirii Oașa și tinerii ei care anual vin cu miile la Oașa și Găbud ( Metocul Mănăstirii Oașa), ducând mai departe amintirea, flacara și învățătura celor doi Monahi.


Memorabilă rămâne întâlnirea cu părintele Arsenie și pentru Principesa Ileana, mezina Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, devenită calugăriță la rândul ei, în 1967 și punând în același an bazele unei mănăstiri ortodoxe în SUA, la Ellwood City, Pennsylvania. Aceasta a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta în 1947 pentru a-l cunoaște și a-i asculta predicile. Cu acceptul Mitropolitului Bălan, Principesa îl invită pe Părinte la Castelul Bran unde va ține cuvântări pentru apropiații Familiei Regale și pentru personalul medical din Spitalul “Inima Reginei”, înființat de Principesă în memoria mamei sale, Regina Maria. Principesa s-a străduit să găsească soluții pentru a putea ramâne în țară, dar având în vedere contextul politic, la începutul anului 1948 a trebuit să părăsească România. În memoriile sale cuprinse în cartea „Trăiesc din nou”, a păstrat vie întâlnirea cu Părintele Arsenie, căruia îi și trimite o scrisoare de mulțumire, numindu-l „o lumină în viața ei.”: “(…)Acolo, în micuța mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugar ce practica ‘rugăciunea inimii’. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și al tăriei;
Revenind la cursul vieții Părintelui Arsenie, încă din 1943, Părintele Dumitru Stăniloae remarca amploarea mișcării duhovnicești de la Sâmbăta de Sus. Dar în același an intră și în atenția Securității. Între 1945-1948, începe drumul de mărturisire în mucenicie a Părintelui Arsenie, fiind anchetat de Securitate la Făgăraș, Râmnicul Vălcea, Brașov, sub acuzațiile participării active la Mișcarea Legionară, Părintele delimitându-se de fiecare data de orice curent politic al epocii. Prima arestare are loc la Mănăstirea Bistrița, unde Părintele obișnuia să țină cuvântări. “ Noi am ales un Drum, nu? Încercările trimit la scopul căutat, iar suferința nu este o pedeapsă nedreptă, ci este un ocol în drumul pe care noi l-am ales. Răbdarea este cea mai puternică armă împotriva răului. Să aștepți să ajungă la tine gândul lui Dumnezeu înseamnă să faci din suferință cel mai puternic învățător.” Astfel încerca Părintele Arsenie să îl mobilizeze psihic si sufletește pe călugărul Ieronim Ștefan în momentul mutării lor de la Vâlcea la București, de către Securitate. Preotul Ioan Comșa povestea că Părintele Arsenie a fost un stâlp de lumină pentru toate acele suflete chinuite întâlnite în închisoare, de o verticalitate morală și o profunzime a cugetului ce i-a eclipsat, uneori și înspăimântat , pe cei responsabili cu desfășurarea anchetelor,dar și pe gardieni. Acuzația de implicare directă a Părintelui în Mișcarea Legionară, pretext care a constituit și argumentul principal al tuturor celor 3 arestări, a slujit presiunii continue de a controla și de a diminua activitatea spirituală a Părintelui Arsenie, considerată a fi în detrimentul „democrației populare”.
De asemenea, adunările mari de tineri de la Mănăstirea Brâncoveanu, în jurul Părintelui Arsenie, au post percepute ca fiind un real pericol pentru planul socialist de formare al Omului Nou. Mai mult de atât, Părintele îi educa pe tineri, pregătindu-i pentru o viata de Familie în duh creștin, păstrând viu legământul triadic între Biserică, Familie și Neam.
La Mănăstirea Prislop, este adus în 1948 de către Mitropolitul Nicolae Bălan, lăcașul de cult fiind într-o stare jalnică, părăsită fiind în ultimii 3 ani de călugării greco-catolici ce viețuiseră aici. Este numit Stareț al Mănăstirii. După ce în 1950, Mănăstirea Prislop este transformată în mănăstire de maici, iar Părintele Arsenie rămâne doar duhovnicul Mănăstirii; în 1951 este ridicat de Securitate din nou și este dus la Canal, fiind eliberat în anul următor. Șederea la Prislop nu va fi însă de durată, pentru ca în 1955 este din nou ridicat și anchetat la Timișoara, urmând 6 luni de detenție.


Începând cu 1959 urmează a treia etapă din Drumul Părintelui Arsenie. I se interzice să mai slujească, fără a fi însă caterisit, și va fi urmărit sub numele de cod Bratu, până la sfărșitul vieții. Mănăstirea Prislop este desființată, prin actul Episcopiei Aradului, rezultat al presiunilor puterii politice comuniste- Decretul 410. Decizia de interzicere de a mai sluji ca și preot va fi anulată abia în 9 noiembrie 1998. Însă credincioșii l-au căutat și cu mai multă stăruință pentru cuvântul său și starea de pace pe care o simțeau în prejma sa. În 1961, este angajat ca pictor la Biserica Sfântul Elefterie Nou, din București și la Atelierul de Pictură al Patriarhiei. În 1968 începe minunata lucrare la Biserica Sfântul Nicolae, din comuna Drăgănescu, de lângă București. “Capela sixtină a ortodoxiei românești”, “o smerită mărturisire orodoxă de credință exprimată plastic”, sfințită pe 2 octombrie 1982. Mărturisirea Părintelui Daniil Stoenescu descrie curat, clar și onesc Rostul și Sensul minunatei plămădiri de culoare, mistică, simbol si har în pictura bisericii de la Drăgănescu: “Pictura de la Drăgănescu exprimă ea însăși <o frumusețe dintr-o altă lume>, după cum spunea chiar Părintele Arsenie Boca într-o referire la icoanele împărătești de la Mănăstirea Prislop.”
Este o “Cărare a Împărăției” tradusă și desfășurată în imagini unice, cum nu regăsim în nici o alta biserică din România sau din lume. Pictura de la Drăgănescu nu este una obișnuită, Părintele nelimitându-se la reperele programului clasic de iconografie. Pe lângă scenele biblice regăsite în celelalte biserici, găsim aici compoziții ce vizează pe Omul prezentului, cadre cu un vădit simbolism profetic, în note de cateheză.


În toată această perioadă, până în 28 noiembrie 1989, când Părintele încetează din viață la Sinaia, drumurile Părintelui Arsenie se desfășoară între Drăgănescu și o casa din Sinaia, unde maicile alungate de la Prislop încearcă să se reorganizeze și să formeze un așezământ mănăstiresc. După alungarea maicilor de la Prislop, ele au încercat să păstreze permanent legătura cu Părintele Arsenie și cu Maica Zamfira, Stareța Mănăstirii Prislop,în scopul menținerii unui duh monahal. În toată această perioadă, cei doi aveau deja domiciliu forțat în București. Casa de la Sinaia, achiziționată cu ajutorul banilor strânși de măicuțe de la cei care îl cunoscuseră pe Părinte este locul unde Părintele se retrăgea pentru rugăciune, pentru a scrie și a picta. Aici iau naștere icoanele care împodobesc catapeteasma de la Prislop și de la biserica Drăgănescu. Ultimele scrieri ale Părintelui au fost adunate și publicate de măicuțe în cartea „Îngerul cu cădelniță de aur sau Omul îmbrăcat în haine de in.” E puțin spus că Părintele Arsenie Boca a fost iubit de oameni, fie că îi întâlniseră ca Preot,în șederea din Mănăstiri, fie în perioadele de detenție sau de urmărire permanentă, în așa zisa libertate. O mărturisire anume, de la Centenarul nașterii Părintelui Arsenie, cuprinde chintesența emoției de a-l fi cunoscut: “ E foarte greu să exprimi lucruri care sunt de neexprimat. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui pe tine, simțeai, știai, nu știu de unde știai, nu știu cum simțeai, dar erai sigur că te privește lumina. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulți- că te privește lumina. Tot sufletul plin de înțelepciune, plin de credință, plin de dragostea pentru om, toate acestea erau în privirea lui. Prezența Părintelui pentru cei ce-l aveau alături însemna trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui. Dar era și foarte aspru. Însă în acea lumină, până și asprimea părea dulce. Cine a trecut prin ceva similar poate să înțeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt”
Plecarea Părintelui în veșnicia Împărăției pe care încă de pe pământ a surprins-o, fie în pictură fie prin puterea cuvântului, s-a împlinit sub semnul unui Mesaj rămas viu, foc nestins lăsat testament:
“Trebuie să vă întăriți spiritualicește, ca altfel viața vă va fi moartă, chiar dacă vă merge numele că trăiți. Luați exemplul de la Ștefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriți sufletește ținea pe tătari la Nistru și pe turci la Dunăre. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Vor cădea și cei aleși. Vă vor cerne.
Dacă plec, de acolo de unde mă duc, vă ajut mai mult!”

Irina Stroe

Sursa-https://evz.ro/arsenie-boca-paralizant.html