A sosit Ceasul. „Credință. Onoare. Curaj”: LUPII ALBI ( I )

Moto:
“Fiecare va fi propriul lui judecător; ce poate fi mai drept decât aceasta? Văd în fața mea oameni liberi. Ce faceți voi cu libertatea? Luptați pentru ea! E drept, dacă luptați, puteti muri, dacă nu faceți nimic, răul va triumfa. Nu uitați cine sunteți, credeți în voi și în Dumnezeu și nimeni niciodată n-o să vă poată lua libertatea!” ( Voievod Vlad Draculea, interpretat de Bogdan Jianu)


Iunie 2014. Târgoviște: cetatea fremătândă de istorie a țării, în care 33 de voievozi au lăsat peceți de memorie sculptate în Timp, pentru ca cei ce vin să nu soarbă din licoarea Uitării. De fiecare dată când talpa îmi atinge pământul Târgoviștei, cordul îmi confirmă că parte din suflet mi-a rămas aici pentru totdeauna, între ruinele de azi, germinând mirare și corolă, de pe vremea când excursiile școlare erau motive de ziditor ne-somn și neputință în a drămui așteptarea, de către copila acelor ani. Acestea au fost: Locul, Chemarea și Ceasul întâlnirii mele cu Lupii Albi.
La 7 pași ( de uriași ), pe un Înalt al veacurilor cimentate în răscolitoare ceasuri, ne așteaptă ruptă de lume , dar îmbrățișând veșnicia întru alte Lumi, Mănăstirea Dealul, cu falnic și drept Domn, gazdă și tată al acestor locuri, părintele Unirii într-un singur Cuib al românilor, cuib de: ogor, Clipă, Duh și trăire. Mihai Viteazul. Prin Târgoviște nu poți trece demn decât cu fruntea brăzdând bolta, dar cu ochii inimii aplecați într-o rugă plânsă care cere dreptate Cerului. Aceste locuri par a duce crucea lipsei de recunoaștere a adevăratei valori. Și de sub pietre, trecutul strigă către noi.
Întorc fusul timpul înapoi cu 6 ani, iar abia mai apoi cu 7, pentru a înțelege cu toții în adânc profunzimea unui Național Proiect de păstrarea vie a valorilor neamului. Un Proiect în fața căruia avem datoria morală să ne înclinăm, să îl promovăm și să îl susținem atât la nivel de indiv, dar mai ales la nivel de Instituții ale statului. Un Proiect ce s-a născut dintr-un foc viu, ne-ostoit de superficialul și ne-autenticul în care ne bălăcim – spre a ne pierde ființa- astazi. Un Proiect ridicat cu pasiune și dragoste pentru adevărul istoric, păstrând verde cernuta Rânduială a spiritului străbun, creat de Asociația Culturală Lupii Albi.

“Aripile, ca să le primești în exterior, trebuie să demonstrezi că le ai deja crescute în lăuntru.”
(Bogdan Jianu)

În 2013 au pornit la drum, uniți parcă de un simțământ călăuzitor mai presus de fire, o mână de suflete: actori, cascadori, la care mai apoi li s-au alăturat tinerii ce participă la figurație, în urma unor antrenamente și trieri foarte riguroase. Din regala actorilor, amintesc pe: Carmen Tănase, Natașa Raab, Ion Besoiu, Maria Olteanu, Bogdan Farcaș, Adrian Pavlovschi, George Alexandru, Puiu Jipa, Liviu Subtirica, Vlad Miriță, Antonia Ionescu, Bogdan Jianu și mulți alți artiști iluștri.
Însă un fenomen neașteptat, un Ceva ziditor de suflete și de caractere totodată, plin de Frumos, s-a petrecut ulterior. Alături de greii scenei românești, lângă Lupii Albi au simțit a veni tineri ce doreau să se alăture Asociației prin însăși participarea activă la spectacole. Mulți au început antrenamentele, dar puțini au rezistat până la capăt. Pe lângă cerințele legate de mișcare scenică, abilități de călărie, actorie, esențială este atitudinea: bunul simț, discernământul, respectul și seriozitatea. Responsabilitatea față de purtarea și păstrarea unei uniforme care îi reprezintă, efectuarea după ceas a plantonului de noapte, plimbările cu caii, organizate respectând programul fix, acestea sunt doar o parte din punctele din fișa de atribuții obligatorii ale unui viitor Lup Alb. În Haită nu se intră oricum.
Pentru o privire superficială, de suprafață, vizibil este mai întâi efortul acestor copii. ÎNSĂ, în spatele cortinei, se văd adulții de Mâine, vindecați de amnezia de a nu-și mai recunoaște rădăcinile, istoria. Cugete și conștiințe vii câștigate. Inimi cu ferestrele nădejdii deschise spre credință, onoare, demnitate. Acestor suflete li s-a dat astfel șansa de a se alătura unei școli de viață care pe mulți i-a scos din mediile viciate în care se aflau, au putut urma cursuri liceale și universitare.
În mijlocul lor, al tuturor ( actori, cascadori și tineri aspiranți ), se află dintru început Bogdan Jianu: frate cu toti, DAR Lider; Bătrânul-copil, așa cum l-am perceput mai târziu, un suflet ce amintește atât de luptătorii de odinioară, dar și de Moșii daci, Bătrânii mileniilor trecute ce păstrau în lăuntrul lor taina dăinuirii Ființei unui neam. Și, luare-aminte, dăinuirea nu se asigură doar prin sabie, ci și prin plămădirea de prunci puternici, inimi curate și cugete juste. Acest Lup singuratic care, înconjurat de dragostea tinerilor ce veneau la pregătirea spectacolelor, nu a știut în primă etapă cum să răspundă iubirii.
Aceea a fost Clipa în care sigiliul cochiliei – în care Luptătorul se știa ferecat sufletește – a căzut.
Cel mai înalt dar venit din partea acestor suflete curate a fost copleșitor, Bogdan amintindu-și cu emoție: “cât de multe mi-au dăruit acești copii! Ei mi-au deschis inima. Au atins o parte din mine pe care o știam ferecată. Țin minte cum veneau, de față cu părintii lor, deseori, și îmi spuneau: tată. Și acum la fel se întâmplă. Emoția cutremură, dar și șlefuiește. Te înalță, dar te și responsabilizează. M-am deschis în fața lor, suntem cu toții o Familie. Iar fermitatea este la unison cu liberul arbitru. Vreau să îi văd că le este foame să crească, să iasă din zona de confort în care îi plasează socialul. Acesta este crezul meu, un legământ-testament pe care îl am cu mine și cu Dumnezeu: să dau viață acelor adevărați conducători pe care țara noastră i-a avut și să sădesc semințe de neuitare în piepturile acestor copii. Le-am explicat de la bun început că aripile, ca să le primești, trebuie să demonstrezi că le ai deja în tine. Pentru a urca în grad, este nevoie de maximă seriozitate și disciplină. Cel mai înalt este cel de căpitan. Iar ei toți au liberul arbitru, libertatea de a deveni Alpha. Dar pentru aceasta, e nevoie de a-și demonstra lor că merită. Dacă eu și ei pot; și pot mult mai mult. Iar ce facem noi este rezultatul unei munci de echipă,nu e lucrarea unui singur om. O echipă-Familie care muncește dincolo de limite, în programe draconice de pregătire.”

Așadar, dacă la noi, cei Astăzi atât de grăbiți în fața ritmului vieții, ajunge de cele mai multe ori numai efectul spectacolelor de evocare istorica, magistral realizate ( având în vedere truda, costurile mari și puținele finanțări), este de subliniat și o a doua misiune, LUCRAREA CEA CU TINERII, o lucrare împlinită în tăcere de Bogdan, dar cu un sârg și o dragoste pe care doar un părinte le poate dărui.

Siglă-Legământ cu străbunii

Revenind la firul de început al călătoriei în cei 7 ani de la nașterea Asociației, cutez să dau glas poveștii siglei Lupilor Albi, care, din prima clipă când am văzut-o, mi s-a țesut aidoma unei pânze străvechi-cuibar de simboluri ce drămuiesc mileniile, nu veacurile. Cheie și Lacăt, totodată, taine despre adevăruri istorice de pe care vălurile de rugină vor cădea, undă cu undă. Vederea ei m-a condus nu doar pe tărâmul științei codurilor nescrise, însă într-atât de grăitoare, dar și pe cel al heraldicii.
Sigla are forța unei steme. Aripile de Arhanghel, Scutul ostașului în luptă, purtător al chipului Lupului Alb, arhetipal simbol pentru dacii liberi, și sabia. Sabia Strategului oștirilor cerești , Mihail, care dincolo de simbol defensiv, de apărarea a țări, este și Cruce, protectoare și înălțătoare de suflete. Ce este Crucea? E sabia neamului nostru, Sabia sfântă cea cu 2 tăișuri. Al Iubirii, al Iertării, dar și a Dreptății divine. Sigla este prin ea însăși o pecete, un legământ cu trecutul, prin spectacole de reevocare ce au ca miez adevărul istoric

Viul sfredelitor, incomod al Istoriei – față-n față cu oglinda Prezentului
“Cine uită nu merită” ( Nicolae Iorga )

Dar, „No, hai sa merem!” pe firul poveștii, după chemarea Fiului de Ardeal, Bătrân al neamului, Avram Iancu. Se spune că fiecare Drum poartă în el o Inimă, iar daca un Drum nu își află la ceas înțelept Inima, asemenea unei ființe, acel Drum încetează să mai existe, vitregit de Sens. Se stinge.
Iar DEVENIREA nu e conceputa separat de DRUM. Noi, fiecare în parte, trăim de-a lungul vieții o alegorie de Cărări dintre care, la un moment dat, trebuie să alegem, pentru a deveni ceea ce a apriori SUNTEM, doar că uităm.
Acea zi de blând Iunie 2014 avea să aducă cu ea o sfredelitoare înserare. Mă aflam Acolo, unul din sufletele ce veniseră la Festivalul Medieval Dracula- Ediția I. Nu eram însetată de senzaționalul mascat și hâtru al străinătății, știam prea bine că Vlad al nostru Voievod era de o cu totul altă sorginte decât cea trâmbițată de occident.
Și mai aflasem că Lupii Albi au pregătit o frumoasă evocare de istorie cu momente de vârf din viața domnitorului Vlad Basarab al 3-a Draculea, în Parcul Chindiei, lângă Curtea Domnească. Aceiași Lupi Albi care, cu 1 an înainte, din 2013, avuseseră deja reprezentații cu aceeași tematică de ștergere a prafului de pe felinarul istoriei; felinar și așa rămas cu puțin ulei în candela vremurilor.

“ Dacă eu stau astăzi în fața voastră este pentru că acum ceva timp,
Dumnezeu mi-a mai dat o șansă și mi-a deschis un Drum.
Și pe Drumul acesta, v-am întâlnit pe voi.“ ( Bogdan Jianu)


În Partea a II-a a serialului cu articole-documentar, vom parcurge cronologic Drumul celor 7 ani de spectacole, cantonamente, filme create de Asociația Lupii Albi; în acest Eseu introductiv las: credința, pasiunea și determinarea acestor suflete să grăiască, prin ochii celor care trăiesc emoția laolaltă.
Pregătirea spectacolelor se desfășoară în două planuri: cel la vedere și cel din spatele a ceea ce este evident pentru ochiul fizic. Noi primim darul. Rezultatul ultim, spectacole de mare vibrație și putere artistică și revelatoare, laolaltă. Dar în spatele acestei înalte stări generate, sunt luni de efort.
Ne împărtășea Bogdan Jianu, înainte de lansarea filmului (2015) spectacolului „Dracula – Reîntoarcerea”(2014): “Dacă cineva ar vrea să facă un film după spectacolele noastre, ar avea nevoie pentru primul de 40 zile de filmare și pentru al doilea de 25 de zile de filmare. Ziua de filmare are între 10-12 ore. Împreună am filmat spectacolul: primul, în 6 ore, iar al doilea, în maxim 10 ore de filmare. Dacă eu stau astăzi primul pe scenă în fața voastră este pentru că acum ceva timp, Dumnezeu mi-a mai dat o șansă și mi-a deschis un Drum. Și pe Drumul acesta, v-am întâlnit pe voi. Și împreună am început să facem un proiect care ne oferă ce iubim mai mult și nu facem rabat de la istorie. E drept, o împachetăm în aventură, în acțiune, pentru că aceasta este percepția. Nu facem rabat, pentru că avem respect. Avem respect pentru acele vremuri, pentru cei care au murit atunci pentru ce avem noi cum și pentru cei care vin la spectacolele noastre cu inima deschisă, iar noi nu îi putem răsplăti cu minciuni. Vin să vadă un spectacol, dar în fapt, eu participă la o lecție de istorie. Spectatorii asistă la un film live, în care toate cascadele, căderile de pe cal, exploziile, luptele, căderile de la înălțime, se petrec în fața lor, la secundă. Noi nu avem dreptul la duble. Toate se petrec exact după sute de ore de antrenament și cu voia lui Dumnezeu la sfârșit plecăm cu toții sănătoși acasă. “
Totul se clădește pe o documentare strictă în arhive și în izvoarele istorice, scenarii scrise de Bogdan Jianu în oglindire fidelă cu evenimentele. Repetiții. Antrenamente dure, accidentări deseori. Adevărul istoric este riguros cercetat în tot ceea ce Bogdan Jianu întreprinde, avizat apoi de către experți de la Muzeul de Istorie si cel Militar.

“În viata de artist trebuie să fii procurorul tău, nu avocatul. Trebuie să fim critici cu noi înșine.”

Aminteam anterior de acea treaptă nevăzută, rădăcina ce a dat zvâc, ce a hrănit arborele să se înalțe sănătos și viguros. La fundația timpului-zero, pentru conceperea unei Lucrări durabile regăsim punerea la unison a celor 2 mari energii cosmice: femin, masculin. Este aidoma conceperii unui prunc. Asociația Lupii Albi este copilul lui Bogdan Jianu, dar a priori nașterii acestui frumos, binecuvântat proiect, s-a produs o re-naștere lăuntrica în Bogdan. O re-găsire de Sine, aș numi-o, iar în urma producerii acelui bing-bang interior, au început să curgă toate lin, într-un firesc, dar cu sacrificii și cu un efort ce rarerori sunt percepute din exterior. La temelia acestei puneri față-n față a lui Bogdan cu el însuși, sunt 2 mari Oameni, artiști de înaltă clasă și noblețe, 2 suflete magistrale în istoria teatrului și a cinematografiei românești: maestrul Sergiu Nicolaescu și doamna Carmen Tanase. Spunea Sergiu Nicolăescu: “Eu am să plec, dar nu am să mor. Să nu renunți niciodată! Să îți trăiești viață exact cum îți place, fără întrebări, fără regrete.” A avut dreptate maestrul. Nu a murit, pentru că Bogdan Jianu, alături de Familia puternică de suflete ce-i este alături, esti Inima care îi duce mai departe lucrarea și pasiunea. Iar doamna Carmen Tanase este flacără vie și călăuză în Calea pe care Lupii Albi și-au ales-o. Amândoi greii scenei și ai platourilor de filmare sunt ghizi și martori ai formarii tale ca regizor, actor, cascador.
“Va aștept pe toți la Turnul Chindiei! Într-un ceas! Am zis, pe toți!”- acesta a fost îndemnul, imnul-rugăciune, pe care în septembrie 2014, Bogdan Jianu, reintrând în cordul Voievodului Vlad Basarab al 3-lea Draculea, ni-l transmitea de pe scena Teatrului Municipal Târgoviște, Sala „Tony Bulandra”, în cadrul Gălii de Excelență. Era invitat ca regizor, actor, cascador, scenarist și părinte al Asociației Lupilor Albi. Urma să ridice Premiul oferit Familiei Lupilor Albi, în semn de recunoștință și de recunoaștere .
Însă, de pe scenă, Bogdan ne privea pe toți cei din sala cu aceeași străfulgerare pe care o trăiește în timpul spectacolelor, în natură. A învăluit sala acel foc al crezului în puterea credinței și în rostul rădăcinilor pe care încearcă cu dăruire să le aducă din trecut, punte, în prezent, celor care astăzi, vorba unui mare Duhovnic al neamului, Părintelui Justin Pârvu, “nu mai știm de unde venim și spre ce ne îndreptăm”.
Abia atunci s-a închis cercul și am pătruns: tâlcul, Rostul și lacrima ziditoare de străbună Chemare pe care Bogdan Jianu le învie când spune:
“Ceea ce noi, Lupii Albi, încercăm să împlinim este o lucrare de evocare TRĂITĂ, nu doar simulată, a trecutului, nu mască, ci Adevăr, asemenea unei biserici a Crezului în obârșie, în Vatra neamului și în viul spiritului străbunilor în noi. ”

Partea a II-a din Seria de 4 Articole-Documentar:
Spectacolele și Filmele “Asociației Lupii Albi” ( 2013-2019):
6 Mai 2020

Sursă articol:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-credinta-onoare-curaj-lupii-albi.html

Articol sponsorizat Learn from the experts: Create a successful blog with our brand new courseThe WordPress.com Blog

WordPress.com is excited to announce our newest offering: a course just for beginning bloggers where you’ll learn everything you need to know about blogging from the most trusted experts in the industry. We have helped millions of blogs get up and running, we know what works, and we want you to to know everything we know. This course provides all the fundamental skills and inspiration you need to get your blog started, an interactive community forum, and content updated annually.

No, să merem! ( III )

“Să ne reînrădăcinăm în Cer!
Brazda noastră ca neam este Cerul!”- Dan Puric ( III )

Irina Stroe: Continuăm urcușul pe trepte, spre a coborî și mai în adânc, sfredelitor, în lăuntrul ființei neamului. Un om sănătos este un Om cu un suflet viu. Iar imunitatea sufletească se naște din dragoste. Dacă vrei sa distrugi un om, îi sapi la rădăcină până îl smulgi din “ogorul” credinței sale. Cum resimte sufletul Dan Puric scena pe care se joacă piesa tragică în care omenirea se îndepărtează din ce în ce mai mult de Rostul ei, de Frumosul Creației? Arta, cultura au fost dintotdeauna izvoare de oglindire a Creației, la răspântii de istorie. Ele sunt mărturii vii, cartea de identitate a unui neam în paginile civilizațiilor. Prin artă, Omul a trăit nașterea, îngenuncherea, minunea iubirii, zbuciumul lăuntric, răstignirea, învierea sufletului. Ce se întâmplă astăzi cu arta? Mai avem conștiințe artistice?

Dan Puric: Blaga spunea că Frumosul, Lumina vin de la Dumnezeu, iar artistul ce stă de pază la frontierele invizibile ale neamului său trebuie să strige. Eu înteleg ce se întâmplă în artă din perspectivă antropologică. Cu toate că “antropos” înseamnă a fi cu fața spre Cer. Noi nu mai suntem cu fața spre Cer. România de azi este America anilor 60, când tinerii au fost făcuți praf, li s-a spus că au voie să facă orice și oricum. Doar când iubești, ai voie să faci orice! Iubirea îți arată infinitul posibilităților, fără să impună o granită, ea te apară, creează alte granițe. “Iubește și fă ce vrei!”, spune Fericitul Augustin. Dar când demonul vorbește să faci ce vrei, primul lucru pe care-l faci e să calci iubirea în picioare. Se distruge eșafodajul creștin. Iubirea e distrusă, e detestată, e înlocuită cu sexul, inclusiv în artă. Simultan, trăim cel mai acut infanticid educațional, mult mai criminal decât ce a făcut Irod. Irod a omorât trupuri, acum se distrug suflete, e atacată copilăria. În comunism, ei presau și noi pe dedesupt rezistam cu Biserica. Acum suntem învățați să scuipăm în Biserică. Unul din marii teologi francezi, ortodox fiind, Olivier Clement, spunea că istoria care nu se hrănește din veșnicie, riscă să ajungă zoologie! Țaranul român, luptând în tranșee și raportându-se la Cer, ne-a scos din zoologie, pentru că el a privit prin icoană, prin ochii veșniciei. Omul cu rațiunea lui nu poate face decât genocid, holocaust. Astăzi se duce o politică fantastică de a se distruge Sensul vieții și al morții.

Irina Stroe: Știu că zilele acestea regizați o piesă despre Părintele Sandu Tudor, din Mișcarea Rugul Aprins. Îmi pare a fi o lucrare-fulger, cum spuneți d-voastră. O străfulgerare de 1 Clipă, o chemare spre trezire, spre aduce-aminte de a ne așeza just cu fața spre viitor. Care sunt setea și dorul nostru de Acum?

Dan Puric: Avem nevoie de o țara care să renască din propriile rădăcini creștine până și în artă. Spectacolele “second hand” de acum merg pe mimetism. Imitația arată slăbiciunea unei culturi. Nu ai tu puterea, popor român, cu cel mai bogat folclor din lume, să creezi ceva al tău, de ce trebuie sa imiți!? Românul nu mai vibrează la propriile rădăcini, la dimensiuni spirituale, creștine. Sf. Grigorie Teologul spunea că spectacolul în care suntem azi nu mai este pentru îngeri și pentru oameni, ci pentru ultimii indivizi. Artistul de astăzi se ocupă de urât, ia chipul patologicul. Ideea de creație este deformată, când arta ar trebui să fie chipul lui Dumnezeu în lume, o comunicare cu Dumnezeu.
Vă povestesc o întâmplare. Am fost în Athos și acolo l-am întâlnit pe Părintele Daniel, fiul actorilor Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. Un Om-lumânare, cu o lumină ce nu se va stinge niciodată. Și îi spun Părintelui că tineretul este terminat, e pornit spre blastfemie, e rătăcit, nu mai știe să se ridice pentru identitate. Și la toate acestea, Părintele mi-a răspuns scurt, neridicând ochii din iarbă: ”Domnule Dan, se vor întoarce! NU e important ce fac ei, CI cum Stăm noi, ca ei să se întoarcă! “Cum așa? Cu ce valori să se întoarcă?” l-am întrebat atunci pe Părinte. “Da, domnule Dan, se vor întoarce. Vă voi povesti un caz de aici, din mânăstire. Un monah care venit acum câțiva ani aici. Avea 23 de ani. Între 15-23 ani a făcut toate blastfemiile posibile. L-am întrebat: “Și de ce ai venit tu aici, dacă ai făcut toate acestea?” Mi-a răspuns așa: “M-a adus aici ceva peste care nu am putut sa trec. Când aveam 5 ani, din camera în care dormeam, am văzut-o pe mama stând în genunchi, rugându-se. Am rămas cu imaginea mamei în minte.” Mama-chip de icoană pentru fiu, peste ani! M-am cutremurat la ce a povestit Părintele Daniel. Si amintesc acum și cuvintele Părintelui Arsenie Boca, că: „Omul care sta in genunchi in fata lui Dumnezeu este cu mult mai mare in fata lumii.” Un artist adevărat trebuie să aibă această pozitie dreaptă. Sf.Isaac Sirul grăia pentru timpurile noastre că obraznicul își va lua totul din garderoba duhovniceasca cu scopul pervers de a păcăli și de a-L dubla pe Mântuitor. Și de aceea, mai spune Sfântul, ca cei care vor rezista vremurilor din urmă trebuie să aibă suflete de diamant. Dacă ești artist adevărat, pui urechea la pământ și Asculți chemarea țării tale.

Irina Stroe: Ați amintit odată un episod care pe mine m-a marcat. O Noapte de Înviere, un copil, o bunică și un dialog de suflet între două bătrâne. Un copil între între suflete-lumânări. Un dialog ce a pecetluit inima copilului de Atunci nu cu o pagină de istorie, ci printr-o adâncă catehizare. Copii de Astăzi sunt mai lipsiți de astfel de ceasuri de trezire, spontane și vii, căci părinții rareori mai poartă lumânarea Învierii în mână și mai ales în buzunarul inimii, iar bunicii acelor generații, încet încet își primesc biletul de purcedere spre Cer. Mai are acces copilul timpului nostru la lumina născută din credința de nezdruncinat a frumosului Țăran, prunc zămislit de Satul românesc?

Dan Puric: Da. Mie mi s-a facut catehizare și am învățat istoria României atunci. Nu mi s-a explicat nimic, am fost băgat direct în fenomen. S-a asumat totul într-o lumânare. Bunica mea a ars din greșeală cu lumânarea părul altei femei. Acea femeie o roagă să stingă lumânarea, iar bunica mea îi răspunde:” Nu pot, doamnă, că e sfântă!” Așa au început să vorbească între ele. Pe deasupra mea trecea istoria. Două femei care își împărtășeau suferința deasupra capului unui copil. Povesteau despre martirii familiei lor. Aceea a fost Învierea mea. Materialul acesta, dacă îl păstrăm , vom învinge. Nu vom învinge pentru noi, ci mărturisind pentru Cel care s-a răstignit pe Cruce. Titu Maiorescu spunea că un popor poate trăi fără cultură, dar moare cu o cultura minoră! Noi Acum avem o cultură minoră. Ceva din vâna românească s-a diluat. Mergi pe stradă și te doare poporul român.

Irina Stroe: Peste o “mână” de ceasuri doar, Nașterea Domnului ne va bate la troița sufletului. E Clipă de Pace, bucurie, colind strămoșesc, pentru poveste și taină. Mântuire. Istorisiți-ne ceva pentru inimă, ca răvaș de “Pe curând”, până la un nou dialog în această pagină.

Dan Puric: E adevăr ce voi spune, nu poveste. Treceau niște etnografi printr-un sat, au văzut căsuța unei bătrane. Au rămas impresionați de frumusețea ferestrei mici de lemn, în cruce, cu perdeluțe. Lumina vibra pe margine într-un anume fel, acea lumină care cade în casa țăranească de o armonie extraordinară în arhitectura ei. Și unul îi spune: “Mamaie, vrem să îți cumpărăm fereastra, îți punem termopane. Îți facem una mai mare.” Răspunde bătrâna: “Nu pot, mamă!”. “De ce nu poți?”. “Păi, mie dacă îmi luați fereastra asta, eu prin ce mai privesc lumea?” Morala: artistul de Azi privește lumea prin termopane. Bătrâna privea lumea prin Cruce! Românul a văzut dintotdeauna lumea prin icoane! Ne pregătim pentru Nașterea Domnului. De câte ori se naşte Adevărul, Hristos, se naște o tensiune. Intră în tensiune cei ilegitimi, cei care vor să distrugă, cei care mint. A fost un moment de tensiune atunci, de spaimă, marcat de criminalitate. Îl căutau. Schelling spunea: «Dumnezeu sub presiune umană»: înconjurat, urmărit, hăituit. Dar Brâncuși ne-a lăsat testament aceste cuvinte: nu există energie morală care să se risipeasca în zadar. Așadar, să nădăjduim! Să ne redeschidem în fața dăinuirii, a Iubirii hristice!

Sursă:

https://evz.ro/dan-puric-sa-ne-reinradacinam-in-cer-brazda-noastra-ca-neam-este-cerul-iii.html

No, să merem! (II)

de Irina Stroe

Nu e valabil: “Ce a fost, a fost…”,
ci:
“Ceea ce a fost, ESTE!” (II)

Motto:
„Există o lume pe care trebuie s-o regăsim cu orice preț! România românilor! România viziunii românești! Ea singură contează!” Mircea Vulcănescu

Irina Stroe: Domnule Dan Puric, așa am ales să pășim pe a 2-a treaptă a călătoriei noastre întru cuvânt. Cu Mircea Vulcănescu lângă noi, cuvântând din veacul său. Cărarea postului pe care pășim ne așteaptă la capăt cu vestea pogorârii Dumnezeirii prin Fiu, lângă Om, Nasterea lui Hristos. Dar după această clipită de bucurie retrăită an de an (cât de curat și de just ar trebui a fi trăită etern, nu doar la răspântia trecerii dintre ani) pornim pe drumul Golgotei, cu pruncul Iisus schimbându-și veșmântul în zeghe. Ne reîntâlnim, în primordial cerc, cu Iubirea într-o plămadă pe care doar Hristos o putea aduce în lume. Iubirea încapsulată în răbdare, iubirea jertfelnică. Timpurile noastre sunt oarecum similare altora, însă există un Ceva al vremurilor. Un Dar și o Jertfă totodată. Războaiele nu se mai duc doar cu arme pe care ochiul fizic le vede, focul nu mai izbucnește numai din bombe și țevi, nu…astăzi războiul ne-văzut este mai acut decât primul, plantat discret în fața Scenei. Bate toaca cugetului și a conștiinței mai sfredelitor decât oricând, se cer de la Pământ și de la Cer români care știu să construiască lăuntric în taină, fără zgomot. Ne e sete de redresarea la nivel celular, prin purtarea mai departe a chipului hristic al bobului de grâu, a mesajului trecutului pentru prezent.
În partea I a dialogului nostru, povesteați despre cartea “Bătălia de la Jiu”, avându-l autor pe fiul generalului Ioan Dragalina, comandorul de marină Virgil Alexandru Dragalina. Mărturie despre generalul care văzând situația disperată atunci când inamicul a străpuns apărarea română prin trecătorile Vulcan și Lainici, a scris în carnetul său personal: „Câte și câte idei negre nu mi-au trecut prin cap, tulburându-mi mintea. Capul sus, Dragalina! Nu te lăsa sclavul gândurilor rele. Cu trupe multe oricine știe să lupte. Arată că știi și cu puține să faci mult. Încrede-te în Dumnezeul părinților tăi și în steaua ta ce întotdeauna te-a luminat. Doamne, fii cu mine!”. A primit Ordinul Mihai Viteazul de la regele Ferdinand,iar când și-a simțit sfârșitul aproape,a fost împărtășit și a lăsat ultim cuvânt: „Îndreaptă-mă cu fața spre Banat. Tu să le spui că am murit cu ei în gând!”. Deși este o carte evocând trecutul, se aduce la lumină adevărul istoric și repune pe caldarâmul conștiințelor întinate de astăzi, Cinstea numelui de fi Român. De ce este o Altfel de carte, un manuscris și o epistolă peste veacuri, totodată?


Dan Puric: Oportunitatea Marii Uniri a fost una istorică, dar forța ei a fost una transistorică! Despre această tainică și invincibilă forță vorbește Bătălia de la Jiu. În aparență anacronică și doar de strict interes specific militar și istoric, această carte a apărut imprevizibil și ingenuu, într-o lume bolnavă de uitare, ca o floare în plină iarnă, conștientă că nu are mult de trăit, dar cu credința de nezdruncinat că-i va aduce aminte iernii, că după ea urmează primăvara.
La prima impresie, o carte de nișă, ce nu are nicio șansă să supraviețuiască într-o lume a infinitelor dezbateri, menite parcă să oculteze definitiv adevărul istoriei, a acelei cinice diversiuni continue ascusă sub masca perversă a reinterpretării critice, a rătăcirii conștiinței românești a bieților tineri în jungla manualelor alternative, menite programat să pulverizeze perspectiva creștină a neamului nostru către sine și, în același timp, către veșnicie, în infinite puncte de vedere, ce-și propun, prin numărul imens și agresiv, să ne redefinească ființa în abisul unei jalnice mediocrități. Și poate de aceea, cititorul de azi, reeducat și formatat, cu percepția scurtă a lumii de acvariu, ce-l înconjoară, va avea reflexul „legitim” s-o închidă imediat, considerând-o neinteresantă, vetustă și venită dintr-o lume moartă, care nu-l interesează. Reacție firească a unui om, care provine dintr-un popor ce, timp de decenii n-a mai fost crescut și educat în spiritul Adevărului și al Demnității, cu sufletul îndreptat spre Dumnezeu, ci doar în spectrul halucinant al supraviețuirii, al goanei haotice, cumplite și înstrăinante, al interesului strict personal, având ca cer doar neantul ideologic și care, din imperiul reflexelor pavloviene, la care fusese condamnat, s-a prăbușit cu conștiința anesteziată, în lumea de azi, drogată de visul „emancipării” cu orice preț, chiar și cel al ștergerii propriei identități, al cărei tineret agonizează în lumea virtuală a erei digitale. Acest popor, repet, este pedepsit în a nu-și mai recunoaște și trăi Marile Înălțimi Sufletești, pe care i le-a oferit istoria de-a lungul veacurilor!
O lume contemporană excedată, parcă, genetic și congenital, de măreția ontologică a trecutului glorios, ce i-a însemnat ființa în rărunchii unei veșnice crucificări. Numai astfel se explică cum la un an Centenar, România Mare a fost celebrată de români mici. Un soi de imensă depărtare sufletească între cei de atunci și cei de acum, pe care timpul scurt istoric nu are cum s-o legitimeze, a atrofiat organica vibrație a românului de azi către povestea trecutului său. Oameni de o tulburătoare credință și putere sufletească! „Cifre” anonime, care, pentru o clipă, își deschid mantaua militară la piept, ca astfel, glonțul inamic să le găsească inima, lumânarea lor de veci pe care n-o va stinge nimeni. „Cifre” anonime, care au apărat cu viața la baionetă, pământul sfânt al țării lor! Să vezi, citind, cum din răceala aparentă a documentelor militare, curge atât de mult sânge nevinovat românesc, cerându-și dreptul la viață, precum iarba răsărită printre lespezile de cimitir. Cartea aceasta mică, plină de informații de arhivă militară și date istorice, ascunde o cutremurătoare ereditate morală, dată din neam în neam, care țâșnește din când în când ca un gheizer, prin molozul istoriei, aducând la suprafață curățenia sufletească a fibrei românești.
Veți vedea în ea, citind-o cu atenție, mai multe bătălii, nu una singură. Cea vizibilă, cu inamicul puternic și sfidător, dar și cu cea degradantă, de tip degenerativ, cu inamicul invizibil din interior. Bătălia tăcută, sinistră, cu acele suflete mici, fricoase, oportuniste și meschine, care atunci, ca și acum, dezertau din sfânta condiție de român, la ceas de cumplită încercare pentru țară.
„Voi fi fără milă, ascultați ofițeri de orice grad și soldați, voi fi fără milă, față de aceia care se uită înapoi, în loc să se uite înainte, față de aceia care părăsesc rândurile și fug din fața inamicului!”. Această tărie fulger a unei binecuvântate intoleranțe în fața oricărui fel de dezertare este, în fond, radicalitatea forței morale ce iese din teacă la vremuri de cumplită restriște! Așezați la hotarul României distruse de atunci, această sfântă intransigență și veți vedea de unde s-a născut acel divin imperativ românesc, ca un strigăt al unui întreg popor către eternitate, „PE AICI NU SE TRECE!”. Această tărie fulger a unei binecuvântate intoleranțe în fața oricărui fel de dezertare este, în fond, radicalitatea forței morale ce iese din teacă la vremuri de cumplită restriște! Ce oameni a avut acest neam, ce români a avut această Românie, atât de blamată și de distrusă astăzi?!
*
“Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecţi? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”
Părintele Justin Pârvu

Partea a 3-a: 13 decembrie

Sursă:

https://evz.ro/dan-puric-acest-popor-este-pedepsit-in-a-nu-si-mai-recunoaste-si-trai-marile-inaltimi-sufletesti-pe-care-i-le-a-oferit-istoria.html

“No, să merem!” ( I )

Irina Stroe
Motto:
„Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede!”
Sf. Marcu Ascetul


Irina Stroe: Din primii ani de viață, am trăit fascinația punților. Da, când mă aflam în fața unui pod, fie el și în ruine, punte între drumuri de țară, cu trup de lemn sau piatra, câteva minute erau rostuite tăcerii. Simbolul Punții în neamul acesta este unit la nivel ființial cu însăși predarea de ștafetă, de la generație la generație, a tainei. Taina bobului de grâu, taina brazdei, a înrădăcinării în Cer, aș spune, amintind de un Mihai Viteazul- “omul providențial al fulgerului de 1 clipă, care, într-un Ev Mediu sălbatic, a venit la căpătâiul coșciugului dușmanului său, Andrei Bathory, cu…1 lumânare aprinsă!” (Dan Puric). Poporul român nu a știut să urască, el a fost germinat dintru începuturi din plămada conștiinței hristice a iubirii. Avram Iancu a înălțat în 1848 pe Câmpia Libertății cel mai scurt și puternic discurs din istorie: “No, să merem!”. Și ce popor avea atunci Iancu, încât a înțeles fără așteptare să se ridice! Ar mai avea Astăzi Iancu un popor care să-l urmeze?!
Înainte “să merem”.., să ședem! Pentru un popas de cuvânt. Suntem în prag de timp, ceasuri de istorie cu sângerânde aduceri-aminte. 1 Decembrie- Marea Unire și Decembrie ‘89. Pășim în zona “Sufletului frumos”, în care “Să fii demn” este sinonim cu “Să fii român”. Am apelat la acest joc de cuvinte, punând în balans, verigă cu verigă, o parte din cărțile d-voastră, pentru a marca o tăcută reîntoarcere la punctul-centru, la românul-Miez de altă dată, la românul ce trăia perspectiva dăinurii, nu doar vorbea despre ea. Poate fi istoria reînnodată, cum spuneați într-un interviu, cu multi ani în urmă? Ce s-a întâmplat cu acea rezistență tacită care a supraviețuit în perioada comunistă, spiritualmente și cultural vorbind?
Dan Puric: Vă răspund mai întâi chemării lui Iancu, de peste veacuri. “No, să merem!”. Ce popor frumos aveam de a știut dintotdeaună să se adune, să se unească dimprejurul jertfei! România de azi are un popor schilodit, trecut prin teroarea istoriei, cum spunea Eliade. Noi nu am urcat ÎN TIMPUL istoriei, ci am urcat ÎN RĂSTIMP. ÎN TIMPUL istoriei, cei de pe Golgota strigau: “Ho, bă, mântuiește-te pe tine!” ÎN RĂSTIMP, însă, Maica Domnului suferea cumplit. Iar Iisus îi ierta. Problema poporului roman este: ce facem noi în acest RĂSTIMP? RĂZBATEM sau STRĂBATEM istoria? Și legat de această constantă a neamului nostru, amintesc o carte ce urmează a fi lansată, “Bătălia de la Jiu”, o acută atât de tragică și de revelatoare a poporului român, având ca centru pe generalul Ioan Dragalina. În 20 de ore, acest Om a întors 1 pagină de istorie cât într-un secol. Așa cum fug azi românii din țară, așa dezertau românii de atunci de pe front, îngroziți din fața armatei austro-ungare. Ce a făcut generalul? A mers cu mașina pe linia frontului și i-a întrebat de ce fug. Le-a vorbit cu inima să se întoarcă, să lupte, dăinuind astfel ca neam, ca sevă ființială, chiar dacă vor muri pe front. Să își apere copiii, familia, Biserica, vatra strămoșească, ogorul, Cinstea numelui de român. Pe Cinste nu poate fi pusă mâna! Aceasta trebuie să aibă în vedere cei de Acum. Dispariția simțului cel bun distruge omul ca taină, apare bucuria ignoranței, răceala sufletului, iar lipsa de ierarhie duce la haos, după cum lipsa dragostei duce la criogenizarea sufletului. Azi, valoarea este amestecată voit cu mizeria. Poporul acesta a avut Oameni-fulger, Clipe de foc. Mihai Viteazul a fost un fulger, Unirea s-a petrecut într-o clipă-Fulger. Martin Heidegger avea pe fereastra cabanei un mesaj din Heraclit: “Fulgerul e totul!”. Într-o beznă a istoriei noastre, noi am avut Oameni-Fulger. Lângă generalul Dragalina, noi ne-am văzut condiția neamului. Când Nicolae Iorga a fost întrebat de ce s-a făcut atât de rapid Unirea, Iorga a răspuns: “Unirea a fost făcută de țăranii români care purtau în inimă icoana Daciei Traiane.” Iar Adrian Păunescu spunea atât de frumos: “Aș vrea să fiu noroiul de pe opincile țăranilor de la Alba Iulia!”. La aceste cuvinte ar trebui să tresară generațiile de azi.
Irina Stroe: Se vorbeste mult despre rezistență. Rezistenta de acum e, însă, o rezistență-mască. În spatele măștii, rânjește capitularea la nivel spiritual, la nivel cultural, educațional. La nivel de informație încrustată inclusiv celular, la nivel de ADN. E nevoie iar de adâncimea dăinuirii subterane, cea de catacombă, a lăuntricului. Ce ne lipsește azi: rezistența sau dăinuirea? Mi-a rămas în amintire o mărturisire făcută de d-voastră, că: românii nu sunt supraviețuitori, ci supraviețuitori sublimi. Dacă am fi doar supraviețuitori, nu ar fi mare lucru. Sublimul nostru este germinat de această îndărătnicire ancestrală care e în noi ce ne-a ajutat nu să rezistăm, ci să DĂINUIM. Îl aduc în mijlocul nostru pe Eminescu care spunea că pentru o justă conștiință națională, mai importantă decât limba, este mărimea morală și intelectuală a unui popor. Această mărime sufletească ne-a ajutat să dăinuim. În ce punct credeți că ne aflăm? Mai avem fereastra deschisă spre…dăinuire? Sau ne aflăm încă umili, zdrobiți, sub mitul rezistenței ? Generația tânără, atinsă de amnezia valorii, a memoriei istoriei, mai poate ea să înțeleagă taina Coloanei infinitului lui Brâncuși ? Valoarea, Virtutea nu au Timp, sunt în afara lui, nu aparțin prezentului sau trecutului, ci veșniciei.
Dan Puric: Pasul întâi de ridicare este înrădăcinarea în noi înșine, în cultura noastră. Există o mare diferență între: mari oameni de cultură și Conștiințe. Eminescu nu a fost doar un mare poet, jurnalist, prozator, ci mai întâi de toate a fost o Conștiință. Și conștiința e unită cu credința. O conștiință artistică este un paznic al ființei care nu lasă ca acea ființă să fie terfelită. Noi astăzi nu mai avem conștiințe artistice, avem un proxenetism cultural. Un artist nu trebuie să fie un narcotizat al instinctului dezlănțuit care creează artă-șoc. Eminescu nu a șocat. Brâncuși nu a șocat. Sunt trist în fața culturii de astăzi. Artistul azi asistă la o sinucidere în masă și participă la ea. Există un coraboraționism pe care nu mi l-am imaginat vreodată: artiștii, oamenii de cultură și publicul. Ce este Coloana infinitului? Este bob de grâu cu bob de grâu, sugerând veșnicia, regenerarea. Profesorul meu de arte plastice, însă, mi-a dezvăluit o taină, ca aceste boabe de grâu sunt și… profile de coșciug. Coloana lui Brâncuși este o așezare de coșciug peste coșciug și ultimul este deschis, simbolizând: jertfa continuă a neamului românesc. Unde este poporul care rezistă etnic? Noi trebuie să rămânem în zona de Armonie. S-a uitat că țara aceasta, oricât de rănită, de hăituită a fost, a vorbit mereu despre Frumos. Așa a luptat românul, păstrând viu Frumosul. Uitați-vă în folclorul românesc! Nu vedeți urmă de dezechilibru. Priviți o ie țărănească, niciun exces cromatic, nici o geometrie patalogică, ca în cubism. Ci o organicitate extraordinară. “Transcendența care coboară”, despre care vorbea Blaga. Azi vedem gunoiul care se ridică. Se distruge tot eșafodajul creștin al acestui neam: Iubirea!
*
“Nu e tineret sub soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul nostru românesc. Cine se preocupă de pregătirea acestui tineret pentru o epocã ce se apropie cu pași uriași ? Nu se pun oare pentru el aceleasi întrebări grele ca pentru tineretul de pretutindeni ? Nu stă și el astăzi în fața perspectivei tragice a somajului intelectual și spiritual ce pare iremediabil? Nu e și el setos de o concepție integrală de viață în care să-și salveze sufletul din ruinile ce se îngrămădesc împrejur ?” Nichifor Crainic, 1934

Partea a II-a: 6 Decembrie

Sursa:

https://evz.ro/dan-puric-poporul-roman-nu-a-stiut-sa-urasca-azi-vedem-gunoiul-care-se-ridica-i.html

Porunca vremii: un Neamunit ( III )

Irina Stroe: Ceas 3 dintr-o binecuvântată triadă de popas în Țara sfântă a Almăjului.
Inițial, am crezut că cele mai pline de rost vor fi primele zile ale Taberei, dar realitatea mi-a infirmat supoziția și ați dat lecția pildei biblice din nunta Canaanului, vinul cel bun spre sfârșit se aduce. Până în ultima clipă a Taberei, ați ars în piepturi alături de toți bănățenii ce vi s-au alăturat cu admirație și uimire, deseori. Împărtășește-ne, Aureliu, povestea ultimelor 4 zile de Tabăra a fiilor de neam.

Aureliu Surulescu: Cu ajutorul lui Dumnezeu, am dus la bun sfârșit toate cele pe care ni le-am propus inițial. Nu e vorba doar de ridicarea cu brațele noastre a zidurilor și acoperișului viitorului asezământ pentru bătrâni, nu e vorba de ridicarea catargelor cu steag pe dealurile ce străjuiesc Țara Almăjului sau a sfințirii Troiței în cinstea eroilor neamului. E mai mult de atât. E vorba de ridicarea sufletelor, de chemarea lor la o viață nouă. O viață în care împreună, umăr la umăr, având repere solide în trecut și nădejde în Hristos, în Înviere, a noastră și a neamului nostru, totul capătă sens.
În primul rând, ne clădim și reclădim pe noi înșine, iar cu puterea exemplului personal, mergem în fața românilor de pretutindeni să le spunem cu încredere: sus inimile!
Miercuri și joi au fost zile grele de muncă, pentru că dorit să terminăm. Nu lipsite de ispite, mici accidente. Apoi, în ultima zi, ni s-au ars aparatele de sudură etc , dar am găsit sprijin la localnici. Oameni faini.
Fetele au desăvârșit lucrările la icoane cu copiii din comună, făcând niște picturi pe sticlă extraordinare, care au încântat părinții , dar au și adus alți copii dornici să participe la activitățile noastre, iar pe baieți i-am împărțit în echipe, având 3 șantiere deschise .
Joi fiind o zi scurtă, având parte de vizita d-lui Nicolae Ciurică, partizan și erou anticomunist, care ne-a ținut 3 ore cu sufletul la gură. Apoi, spre amiază, alături de toți cei prezenți în tabără, am putut mulțumi lui Dumnezeu pentru cei 40 de ani împliniți.
Un frumos cadou de la Dumnezeu să fiu între oamenii cu care deja, de 8 ani, îndrăznim să arătam că se poate și altfel. Le mulțumesc pentru ceea ce sunt și îmi doresc Drum împreună și pe mai departe.
Vineri a fost o zi încărcată, dar am ridicat cu bine primul catarg în locul numit “ La Cruci”, pe un deal pe care l-am urcat și coborat în procesiune, cu steaguri și cântece patriotice și unde seara, la asfințit, s-a sfințit și ridicat primul drapel.
Părintele Ion din sat împreună cu câțiva tineri din localitate ne-au însoțit și după ce s-a înălțat rugăciunea de sfințire, am intonat cu toții, plini de speranță, imnul “Deșteaptă-te, române! “. Am încheiat ziua bucuroși, iar a doua zi, sâmbătă, la deșteptare, puteam vedea din tabără, de jos, cum drapelul înălțat “ la Cruci “ flutura, parcă salutându-ne.
Sâmbătă, am trecut cu bine o piatră de încercare, când arșița ne-a testat atât răbdarea, cât și rezistența fizică, într-o procesiune de 2 km: din locul unde Almăjenii se întâlneau odinioară și până la mănăstire, unde voluntarii noștri au stat ca stejarii. Au purtat în mâini drapelele înaintașilor și au participat la Slujba de sfințire a Troiței ridicate de ei precum și a Steagului. Steag ce astăzi flutură demn și ne aduce aminte că avem datoria de a-l cinsti și apăra.
La Slujba de sfințire au participat: Părintele Petrică Zamela împreună cu Părintele Mihail Ciucur, care ne-a și adus binecuvântările PS sale Părintele Lucian, Episcopul Caransebeșului. De asemenea, frumoșii și inimoșii tineri din ATOR BANAT ne-au odihnit inimile cu cântecele și voia lor bună, alungându-ne oboseala acumulată în ultimele 10 zile de tabără. Am avut bucuria să oferim celor care ne-au ajutat diplome de mulțumire și câte un drapel tricolor, întru aducere aminte. Abia atunci, după sfințire, am înțeles că am terminat totul și aveam să plecăm în ziua următoare, lucru care ne-a întristat cumva. Totodată, fiecare organizație locală și-a primit drapelul propriu în mod oficial. Ei merită toate felicitările și aplauzele. Excelsior!

Irina Stroe: Întrebarea mea va începe printr-o evocare. Îl aduc în fața cititorilor pe unul dintre invitații de onoare ai Taberei, pe dl Nicolae Ciurică. Suflet verde cu trupul albit de ani. Cugetul, însă, îi e la fel de drept ca și tricolorul proaspăt înălțat de voi în pământul Banatului. Curat cuvânt are bătrânul și scrutător îndemn pentru noi, toți cei de Azi: ” Să vă iubiți țara! Pentru țară am luptat și aș face asta din nou. Eram tânăr, puteam face orice, am ales sa stau drept! Azi tinerii nici măcar nu-și mai salută bătrânii pe stradă. Oare știu ei ce povești au?! Ce viață se ascunde în spatele bătrâneții și a hainelor ponosite?! Nu știu, stau cu capul în aparatele astea( telefoane) și nu văd cum trec pe lângă viață! Păcat! Măcar în voi văd o speranță. Să vă ajute Dumnezeu, dacă eram tânăr, azi mă alăturam și eu vouă. Puterea lui Dumnezeu m-a salvat de la moarte când m-au prins. Mi-au dat 25 de ani. Bătăi, chinuri, dar n-am trădat ! Nici voi să nu trădați! Cu asta plec dincolo!“
Cum a fost întâlnirea cu dl Nicolae ? Fie și doar din cuvintele rostite întru trăire, se simte că a ales să așeze o parte din sămânța inimii sale în cuibul de bună Lucrare al Neamunit.

Aureliu Surulescu: Nicolae îmi este un Sfânt foarte drag inimii. Protectorul casei și căsniciei dat la căsătorie, dar și un sfânt care a avut mult curaj. A știut să ajusteze definitiv o alunecare mare și, de aceea, dreapta Sa, la propriu și la figurat, îmi este pildă. Dl. Nicolae Ciurică este un luptător. Ne-a impresionat prin simplitatea și modul sincer cu care povestea niște întâmplări care nouă astăzi ni se par de domeniul cinematografic. Ne-a îndemnat să luptăm, să ținem steagurile și inimile sus . În final, condus fiind acasă de un membru al nostru, medic, i-a spus acestuia : “Dacă erau mai mulți tineri ca voi când m-am dus în munți, poate că România nu intra sub comunism. Să vă ajute Dumnezeu, haiducilor! ” Am avut onoarea să-i oferim diploma “ Excelsior Patria “ , pe care o oferim doar persoanelor cu merite deosebite aduse neamului românesc, dar și o icoană pictată cu Sfântul Nicolae și o ramă cu câteva poze cu dânsul și una cu noi împreună, daruri care l-au emoționat vizibil. Plecând de la îndrumarea lui Hristos… va spunem și noi: cercetați-vă bătrânii, ajutați-i și-i bucurați.
Excelsior, domnule Nicolae! Patria și Neamul românesc vă mulțumesc.


Irina Stroe: Vara ați încheiat-o cu acest frumos proiect de suflet și de țară. Știu că pentru voi șederea există doar întru rugăciune; în faptă, nu există „hodină”( odihnă). Ce gânduri, lucrări, inițiative aveți pentru toamna ce ne bate-n pervazul Timpului?

Aureliu Surulescu: Avem câteva zile să ne tragem sufletul, să ne asezăm. În septembrie 11 -15, suntem organizatori ai primului festival de muzica psaltica din Transilvania, “ Transylvania Byzantine Music , Brasov “.

Festivalul Internațional de Muzică Bizantină – TRANSYLVANIA BIZANTYNE” este un proiect menit să ajute la restaurarea culturală și muzicală a comunităților urbane din Transilvania și nu numai, prin promovarea muzicii, a artei și culturii bizantine, în spațiul eclesial ortodox, dar și în cel profan.
Acest festival este un concept al Grupului Psaltic “KYRIOS” din Brașov și este organizat de Asociația Cultural – Crestină ”ORTODOXIA” din Brașov si Asociația ”NEAMUNIT” din Bucuresti. Inițiativa și necesitatea organizarii acestui Festival a venit din identificarea unor nevoi culturale concrete, care au dat naștere unor obiective ambițioase. Se promovează tezaurul bogat de cântări bisericesti născute în Bizanțul Medieval, acesta fiind de fapt Imperiul Roman din Evul Mediu. Ca o notă interesantă și de fericită asemanare lingvistică menționăm faptul că denumirea oficială a Bizantului Medieval era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon).
Avem în vedere revigorarea muzicii bisericești de origini bizantine în Transilvania și încercarea de refacere a unitații acesteia împreună cu cântarea bisericească omniprezentă în celelalte ținuturi istorice ale României. Ne dorim o prezență mai consistentă a actului învățării și practicării muzicii bisericești de origine bizantina și în spațiul ortodox românesc transilvănean. Este nevoie de o reanimare de cult în Transilvania, în general – unde, din păcate, 300 de ani de dominație habsburgica și-au pus amprenta asupra a ceea ce a mai rămas din Ortodoxie în această regiune istorică românească, la acea vreme.
Nu în ultimul rând, precizăm ca intenția noastră este ca acest Festival să aducă în mijlocul comunităților și alte forme de arta și de cultură bizantină, să devină un eveniment-fenomen itinerant prin organizarea lui viitoare în diferite alte orașe mari ale Transilvaniei.
Noica avea dreptate: ”Ardealul…e sortit să țină treaz duhul românesc în istorie. […] Semnificația spirituală a Ardealului este…de a traduce pasivitatea românească în termeni activi; de a face până și din așteptarea noastră, până și din împăcarea noastră o formă de luptă. În alte cuvinte: de a preface negativul românesc în pozitiv românesc.”
După acest festival, în octombrie – noiembrie, pregătim o surpriza despre care nu vreau să vorbim acum, dar trebuie să se stie că Asociația Neamunit crede și luptă pentru valorile, tradiția și identitatea neamului românesc, iar pentru noi, familia este cetatea principală, pentru care nu vom obosi a lupta.
Familia romanească trebuie și merită a fi protejată de orice amenințări, iar noi, atât cât ne va învrednici Dumnezeu, vom fi străjerii familiei, fii ai României și ai Bisericii lui Hristos, în care “ne-am unit” într-un Neamunit.
Cu nădejde , dragoste și încredere, vă mulțumesc pentru tot!
Aureliu Surulescu
Fiu al României

Irina Stroe

Porunca Vremii ( I ) > https://evz.ro/porunca-vremii-un-neamunit-i-cand-il-simti-pe-dumnezeu-cel-viu-nu-te-mai-intereseaza-lucrurile-efemere-vrei-eternitatea.html

Porunca Vremii (II ) > https://evz.ro/porunca-vremii-un-neamunit-ii-tara-almajului-neingenuncheata-nici-de-vreme-nici-de-istorie-nici-de-dusmani-dar-parasita-azi-chiar-de-romani.html

„Frica te ține prizonier. Speranța te vrea liber” ( Închisoarea Îngerilor, film 1994)

… DAR Hristos este Cel care eliberează plenar, întru întreg, ființa.
Munții tac, tace și cerul și în acea pace ce simțeam că îmi străpunge și zdruncină până la os tremurul neliniștii urbane, începe a bate toaca. Nu se poate reda în cuvânt ce se simte în piept, ce se petrece cu cordul la fiecare atingere de lemn, spre atingerea de Dumnezeu.
Pe poteca ce unește bolțile cu pământul, apare Silvana, o copilă plăpândă, dar vie, româncă trează, cu oglinda străbunilor încrustată în piept. Astfel, ne-am început așezarea în cuvânt a unor frânturi de sângerânde, dar eliberatoare mărturii.

Irina Stroe: Silvana, cine este… Silvana?
Silvana Ardelean: Sunt un om bucuros că s-a născut pe pământ de Românie, la poalele Carpaților, studentă în anul 5 la Facultatea de Medicică din Sibiu, specializarea Medicină Generală.

Irina Stroe: Și, totuși, ești mai mult decât atât, ești o tânără ce poartă o taină, un dar al învierii străbunilor. Povestește-ne, e nevoie poate Astăzi mai mult decăt oricând de astfel de mărturii.
Silvana Ardelean: De mică mi-am creat lumea mea, a cărților, o lume diferită de cea pe care o descopeream în jurul meu, iar în liceu, mă pregăteam pentru înscrierea la U.N.A.T.C, întrucât dezvoltasem o pasiune pentru filme și vroiam să devin regizor. Dar m-am îndrăgostit de știința vieții, de Medicină, pentru că mi-am spus că…viața bate filmul. Am ales viața! Nu am stins înșă flacăra pentru literature și filme. Ele sunt evadarea mea, atunci când, în spitale văd că …viața bate filmul.
Irina Stroe: Povesteam zilele trecute despre filme mari, cu răvașe de mesaj ce vor străpunge timpii, veacurile. Când am amintit de “Închisoarea îngerilor” și apoi de “7 Cuvinte”, ai tresărit.
Silvana Ardelean: Da, este un film de suflet pentru mine. Locul 1 în topul IMDb al celor mai bune filme îl ocupă ”The Shawshank Redemption”. Conform standardelor cinematografice, cel mai bun film făcut vreodată. Din 1994 până azi încă nedetronat.
Pe fundalul filmului se aude vocea povestitorului, Morgan Freeman, prezentând caruselul celor 20 de ani de închisoare ai tânărului condamnat pe viață,dar nevinovat, Andy Dufresne, ”bancherul- ucigaș- de soție. Prin inteligență și prin caracteru-i nobil, Andy ajunge să fie îndrăgit, admirat de către deținuți, gardieni. Însă ceea ce Andy reușește la închisoarea Shawshank nu a mai fost auzit vreodată pentru că el a doborât prin forța minții sale zidurile vechi ale închisorii. A trecut dincolo de ele, eliberându-se. Andy a evadat.
Irina Stroe: Mistică evadare, Silvana. Din temnița materială, dar și din cea interioară, a suferinței, redobândind pacea lăuntricului.
Silvana Ardelean: Da. Nu cu mult timp în urmă am rânduit împreună cu prietenii din Organizația Tinerilor din Sibiu o excursie la fostele închisori comuniste de la Aiud, Jilava si Pitești. Am pornit însetați să cunoaștem o parte a istoriei țării noastre care, din păcate, nu se învață la școală. L-am avut alături de noi și pe părintele monah Moise de la Mănăstirea Oașa, fără de care excursia noastră nu ar fi căpătat sensurile profunde pe care părintele a știut să i le imprime. Zidurile reci și pline de durere ale Jilavei, ascunse într-o depresiune abisală, parcă mai adâncă decât iadul, se ridicau înaintea ochilor noștri tineri precum Sfânta Cruce se înălța cu 2000 de ani în urmă înaintea creștinilor. Mii de cărămizi sângerânde cântau durerea unui neam. Vedeam în lutul lor răstignirea celor mai strălucite minți, a celor mai nobile suflete ale poporului meu. Și am simțit durerea. O durere organică, veche, moștenită. Am simțit apăsarea întunericului ca un mare gol, ca o părăsire a zâmbetului Lui Dumnezeu, care e Lumina. Am simțit teroarea înghețându-mă, pietrificându-mă. Mă transformasem și eu parcă într-una dintre acele cărămizi-martoră a atâtor lacrimi de sânge. Am ajuns apoi la Pitești, unde studenți precum părintele Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide, Dumitru Bordeianu, Constantin Oprișan, părintele Roman Braga și multe alte vărfuri ale vremurilor au fost torturați purtând o singură vină: aceea de a păzi cea mai mare poruncă a Mântuitorului- iubirea. Și-au iubit credința și țara, tradițiile și neamul, iar pentru această mare vină diavolul roșu a turbat, mușcând ca un leu din carnea lor. În sufletele noastre de studenți s-a așternut tăcerea, căci înainte marilor minuni omul tace, lăsând loc doar Cuvântului. Camera de tortură de la Pitești este astăzi Paraclis. În locul în care Hristos a fost din nou urcat pe Cruce, astăzi El este așezat pe tron, ca Domn și Împărat. În locul în care strămoșii mei- Sfinți urlau de durere, azi cântă îngerii. Acolo, iadul a devenit Rai, căci ”unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii.” Andy Dufresne din ”Închisoare îngerilor” poate fi un erou al generației mele, căci mulți tineri urmărind filmul îi pot admira frumoasele calități: inteligența, simplitatea, corectitudinea, răbdarea, nădejdea… Dar eroii neamului meu sunt Sfinții Închisorilor. Îngerii închisorilor. Ei nu au săpat cu un ciocănel tunele, căci prin rugăciune și-au construit scară direct la Cer. Nu au evadat cu trupurile, căci și-au eliberat sufletele în Duh. Nu au râvnit lumescul, căci în iadul închisorii s-au înfrățit cu Hristos. Ei, cei care cu prețul tinereții lor au mărturisit Ortodoxia, ei sunt eroii generației mele. Mă uit și pe întreg întinsul țării, în toate cele patru puncte cardinale, văd plantații de brazi. Nicăieri pe acest Pământ nu mai există o asemenea minune. Brazi la munte; la mare; brazi în zonele de șes, de deal. Cine a mai pomenit ca bradul să crească altundeva decât la munte?! Așadar, România a depășit firea existenței. Ea a atins suprafirescul, căci România are ALTFEL de brazi. Brazii ei sunt Sfinții ei. ”Eu stau în viscole ca bradul și tare, tare ca un crez!”, scria Radu Gyr. Ei sunt crezul nostru, înalțându-se falnic spre Cer. Nu știu unde altundeva Raiul s-a oglindit mai viu decât în țara mea.
Deși invizibile, zidurile închisorii ne împrejmuiesc și pe noi, cei de Azi. E o închisoare nevăzută, însă trăită. Zilnic ducem si noi lupta împotriva întunericului, care de astă dată nu ne căznește prin durere, ci prin plăcere; nu prin înfometare, ci prin îmbuibare; nu prin bătaie, ci prin lingușire; nu prin interzicere, ci prin libertinaj. E o sentință și mai aprigă, căci ispitirea îmbracă dulci forme acum.
În tot acest plan de evadare nu suntem singuri: avem un Cer de sprijin din partea Mărturisitorilor temnițelor comuniste. Păstrăm valoroase manuscrise, precum: „Întoarcerea la Hristos”- Ioan Ianolide, ”Imn pentru crucea purtată”-Virgil Maxim, ”Poeți după gratii”, ”Urlă haita”- Nicolae Purcărea, dar și scrieri ale părinților Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Dimitrie Bejan, Arsenie Papacioc și mulți alții. De mare valoare sunt și filmele-documentar, precum: ”7 Cuvinte- Povestea unui biruitor”, ”Binecuvantata fii, închisoare!”, ”Sfinții închisorilor„, ”Poarta Albă„. Toate acestea sunt arme împotriva nepăsării care ca o cortină acoperă ochii poporului român.
Mașina de tocat carne a ideologiei Noului Om ne-a omorât savanții, preoții, profesorii, dar ni i-a redat Sfinți. O crimă a fost moartea lor, dar o și mai mare crimă ar fi tăcerea noastră. Nu, nu îi vom răzbuna, dar îi vom mărturisi și vom păzi ceea ce ei au apărat neclintit: ”Singur Ortodoxia”.
Cu fiecare bătaie a inimilor noastre ne cântăm eroii- Sfinți și îi purtăm în noi ca pe cel mai de preț testament. Nădăjduim, așadar, să evadăm și noi, în Duh și în Adevăr, nu săpând galerii subterane în care să ne ascundem de lume, ci clădind în noi, celulă cu celulă, Biserica Lui Hristos.
Ne rămâne murmurată în piepturi spovedania lui Radu Gyr, înger al închisorilor: ”Azi noapte Iisus mi-A intrat în celulă.”.

Sursa principala:

https://evz.ro/frica-te-tine-prizonier-speranta-te-vrea-liber.html

Cântecul durut al folk-ului românesc: „ARHAIC”

“ Cu cât ne îndepărtăm de Omul tradițional, cu atât riscul imposturii este mai mare”, spune Horia Bernea. În adevăr grăiește. La un popas de ceasuri, când șnurul românescului mărțișor prinde a se toarce pe sine în fusul vremurilor, ne vedem șezând lângă domnul Nicolae Doboș, spre depănarea unei povești, o Poveste a Durutului Cântec din neam, trupa “Arhaic”.

Irina Stroe: La originea a orice, există Sămânța. „Arhaic” ne trimite cu gândul la vechime, la ancestral, dar până și vechimea își poartă cu demnitate și întru asezare de Stare, propria Sămânță. Așadar, care a fost ceasul de născare al familiei Arhaic? Cum v-ați cunoscut, membrii trupei ?

Nicolae Doboș: În primul rând trebuie să vă mulțumesc și să mulțumesc Evenimentului Zilei pentru această oportunitate de a veni în fața dumneavoastră, noi, Arhaic. Începutul acestui proiect muzical a debutat acum 8 ani, la Centrul Cultural Teleorman și pot să o spun cu toată sinceritatea ca a fost de bun augur pentru cultura județului. Nu pot să fiu modest atunci cand vorbesc de lucruri frumoase. În județul Teleorman, muzica folk, până la apariția Arhaicilor, era într-o fază de studiu, de testare, de probă, „nașterea” Trupei Arhaic fiind o ”deschidere de drum” pentru muzica folk în județul lui Marin Preda. Totul a început cu căutarea unor instrumentiști, care să formeze acest ”atelier de creație”.

Sosisem la Alexandria din Maramureș, unde formasem cateva grupuri de muzică folk, Prefix Folk Maramureș fiind grupul cu care am cântat 21 de ani, eram într-un cuvânt „priceput” să formez un alt grup folk. Formula actuală este: Alex Antonescu – percuții (bongos, clopoței, toacă, tobă țărănească), Robert Răchită – vioară, Grigore Ureche – chitară și subsemnatul Nicolae Doboș – voce, fluiere, caval, blockflote, duduk și alte instrumente arhaice.

Irina Stroe: Prin ceea ce cântati, prin versuri, instrumente și port, emiteti nu 1 mesaj, ci sute de epistole trimise parcă nu doar sufletelor prezentului, ci oglindesc simultan trepte de dor, din plenitudinea moștenirii trecutului, de datină și trăire străbuna, dar lansați și puternice ancore de mesaj și către viitor.
Cum simțiți oamenii că vă receptează? Mai sunt românii cu porțile inimii deschise spre primire a versului sănătos, cuvânt și ritm vii, deopotrivă?

Nicolae Doboș: Arhaicii se doresc a fi “cântecul durut” al muzicii folk românesti, în care poezia cântată pe muzica compusă de mine să găsească drumul spre iubitorii acestui gen. Muzica arhaicilor crează liantul dintre sensibilitatea şi romantismul sufletului, la galopul cailor care poartă haiducii dinspre trecut spre viitor. Muzica noastră este poezie cântată pe versurile “cronicarilor” Lucian Blaga, Adrian Păunescu, Ion Mărgineanu, Gheorghe Chivu, Lucian Avramescu, Gellu Dorian, Ştefan Doru Dăncuş, Valeriu Armeanu, George Coșbuc, Mihai Traista, Vasile Muste si alți poeți ai neamului românesc.

În acesti 8 ani de Arhaic, am concertat în aproape toate zonele țării, unde am fost foarte bine receptați, primiți cu mult dor și drag. Am concertat în Catedrala Ortodoxă Română din Bruxelles, unde românii au invitat prieteni de alte naționalităti, care au fost impresionați de concertul nostru, lucru care demonstrează că muzica cu mesaj este universal.
Poezie de bună calitate „naște” muzică de calitate, iar eu, ca om de muzică, nu am dreptul să deformez versurile poetului, finalul acestei creații poetico-muzicale, să dea un întreg benefic consumatorului de frumos, dar și celor doi: poet și compozitor. Au fost si sunt voci autorizate care spun că „apariția Trupei Arhaic, cu cântecele ei, era și este o necesitate”. Noi arhaicii ne continuăm drumul început și sperăm să rămânem acolo unde suntem așezați de măria sa: PUBLICUL. Parafrazândul pe Nichita Stănescu ”este foarte ușor să te ridici, dar este foarte greu să te menții”.

Irina Stroe: România e unitară pe cât e de diversă, frumoasă și minunată întocmai prin această diversitate pe care o întâlnim atât în natură cât și în dispunerea regională, fiecare zonă cu amprentă, pecetea ei de unic și de firesc. Arhaic are o astfel de rădăcină din care își hrănește, metaforic vorbind, cântul, identitatea?

Nicolae Doboș: În toate proiectele Trupei Arhaic, am căutat să cuprind toată aria națională din punct de vedere a diversității cultural, fiecare zonă a țării are ceva personal ca trăire, ca trecut , ca stări emoționale. Avem un proiect muzical cu compozițiile mele, un proiect de muzică instrumentală, în care fiecare cântec poartă denumirea veche a localităților, prinse într-o „hartă muzicală” a unei zone, pe care studiat-o din punct de vedere emoțional. Albumul se intitulează „Dor de Transilvania” sau „Terra Ultra Silvam” – țara de peste pădure. Eu și colegii mei am demarat două proiecte muzicale și de literatură, unul fiind Galele Naționale de Folk „Spirit Românesc” – de la Gheorgheni, județul Harghita, unde poeții și scriitorii participanți au posibilitatea să își prezinte lucrările pe durata concertelor folk dar au si un Târg de Carte, o manifestare pentru toți iubitorii de frumos indiferent de naționalitate, unde sunt invitați să participe pe durata a 3 zile. Galele Naționale de Folk „Spirit Românesc” sunt o manifestare culturală, organizată de Arhaici în colaborare cu preotul ortodox, Florin Vătăman, de la Parohia II Gheorgheni, cu sprijinul Consiliului Județean Harghita. Al doilea eveniment la care Arhaicii sunt organizatori este Tabăra Națională „Folk Event” de la Alexandria, ajunsă anul acesta la a III –a Ediție, eveniment la care participă folkiști din țară dar si scriitori care își prezintă din lucrările personale în timpul concertelor, cele mai recente realizări, având la dispoziție și Târgul de Carte, unde își prezintă și lansează cărțile.

Irina Stroe: Ce proiecte de viitor are Trupa Arhaic?

Nicolae Doboș: Doamne dă-ne sănătate, că multe mai avem de făcut…Trudim la albumul cu nr 10, album intitulat „Sfârșit de țară”, integral pe versurile poetului Ștefan Doru Dăncuș, muzica îmi aparține, apoi avem în lucru un alt album de muzică instrumental intitulat „Dor de Valahia”, apoi albumul „Rugă pentru poeții români„, album în care versurile sunt semnate de 8 poeți români aflați în țară sau străinătate, selectati în cadrul proiectului „Antologia Poeziei Muzicale” (vol II), proiect muzical inițiat în anul 2017. Am în calcul în colaborare cu alți factori culturali și economici, organizarea unei Tabere Naționale de Folk și Literatură, în satul Mila 23, comuna Crișan, județul Tulcea, probabil în luna iulie a.c. și deasemenea un proiect aflat în discuție, organizarea unei Tabere Naționale de Creație Literară și Folk , în comuna Mălaia, județul Vâlcea, probabil în luna august din acest an. În luna octombrie vom avea 2 concerte în Belgia, împreună cu folkistul Tony Nyerjak, român stabilit la Bruxelles, un mare patriot aflat departe de țară dar care nu uită că este român, alături de care Arhaicii au concertal acum 3 ani în Belgia la invitația Asociațiilor Culturale Românești.

Irina Stroe: Daca ar fi sa ne lasati un cuibar de vorbe, de suflet, pentru cititorii nostri, care ar fi acel mesaj?

Nicolae Doboș: Este din ce în ce mai greu să devii credibil în momentele acestea când cu toată sinceritatea te gândești să trimiți cu ajutorul mass mediei, gândurile tale, spre casa sufletului aceluia care încă mai iubește poezie, muzica, pictura, artele. Eu am spus de la „nașterea„ Trupei Arhaic, că suntem „cântecul durut„ al acestu gen muzical, dar pentru cititorii d-voastră trimit: iubire, spirit curat, dorința de unitate și o rugăciune pentru poporul român, către Creația Divină :

Doamne, iubește acest popor și dă-ne înțelepciune, iubire și credință!

SURSA articol:

https://evz.ro/cantecul-durut-al-folk-ului-romanesc-arhaic.html

Re-întâlnire

Din pașii ce-ți susură-o doină de vremuri
Ce nu demult ți-au șiroit pe pleoape,
Desprinsu-s-a Roata chemărilor surde
Amestec de timpi, buzunaru-mi de ape.

Te cheamă aievea, deși n-ai să vii,
Ți-s bolta și steaua atât de departe,
Din veac, căpriori iți tresaltă prin codrii
De inimă-Brad, cu ventricule sparte.

În lunci verzi de gând, ți-am gustat adierea
Privirii de zar, cu un grai vătămat
de ciocniri din Olimp, ce-n ritm sacadat
își soarbe din ceașca clipitei, sosirea .

Podul vremii se închină la izvorul nemuririi,
Din sămânța de ființă dă cioc Azi copilul firii,
Pasul tău îmi încunună părul alb din alte timpuri
Un lup dalb cu suflet- soare își croiește-n anotimpuri
Ceasul lui și clipa noastră, culpă vie din A fi
Aripi curg firesc din sine, spre-a Ierta și a Iubi.

Acum-ul tau ma doare, ne-Locul meu e-n os,
Besmetica vâltoare de pilde și-nțelesuri
Ce-adapă-n noi răspuns: “Nimic nu-i de prisos. ”

Cotrobăi mut prin strana de unde mă privești,
Cu Rost, dar fără ghem, căci firul fuse tors,
Iar furca de ne-timp e implantată-n Sine,
Să nasc tulpini din ea, și flori și mărăcine.

Fâslești pe-aceleași ape ce-și au izvor în mine,
Cunosc și piatra-zid si Peștele-n cetate,
Prin piele-ți curge nufăr, năvod de simplitate.
Nu-mi ocoli privirea, punând obloc pe suflet,
În undița de veacuri, suntem și Lac și Barcă
Și trestie și-amurg și pește în buchet.
Când lumile s-or cerne, avem bilet cu toții
La piesa Conștiinței, din marele banchet.

23 de ani în închisorile comuniste. Să iertăm cu toată inima, dar să nu uităm. File de istorie.

Au făcut liniște, DAR nu au tăcut. Liniștea lor nu era Tăcere. Tăcerea lor era Rugăciune.
“Deținutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Și totuși el e trist și îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării țării se profilează ca stăpâni și ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înțelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenți și fără precedent. Comunismul ateu și-a îndeplinit misiunea și nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forțe apocaliptice.”
Ioan Ianolide, 1985

Mă aflu în fața pragului dintre 2 luni: ianuarie și februarie, a 4 date ce zguduie cordul neamului, spre trezire de conștiință, dar și spre iertare și luare-aminte, pentru ca lecția istoriei să nu-și învârtă perfida roată: 27 ian. 1919- se naște Ioan Ianolide , iar pe 5 febr. 1986 părăsea această lume. Pe 24 ian. 1921- se năștea Valeriu Gafencu, iar pe 18 febr. 1952, Sfântul Închisorilor re-năștea în ceruri.
2 nașteri și 2 plecări din această lume, 2 Prieteni pe care alegerea drumului întru Hristos și nelepădarea de adevăr i-a renăscut frați. Frați de zeghe, de tortură, dar și frați de adâncă trăire mistică a ortodoxiei, uniți dincolo de timp prin pecetea esenței a tot ce înseamnă viață: Hristos.
În fața acestor evidențe de curată și sfredelitoare mărturie de martiraj, aleg ca acest articol să curgă ALTFEL în fața dumneavoastră. Iar în acest întâi episod, dincolo de notele bibliografice care facil pot fi cercetate din atâtea alte surse, voi lăsa să se audă vocea LOR. Ca o punte peste timp, epistolă despre cine au fost, cum au simțit, de ce și CUM au făcut alegerile în acele cumplite ceasuri. Și toate acestea pentru ca noi, cei de azi, să nu uităm ca atâtea alte capete luminate ale veacului au plătit cu viața nu doar verticalitatea cugetului, dar mai ales neprihănirea credinței. Și toate acestea nu cu sete de răzbunare, ci în rugăciune, iertare , dar și putere de transcendere a generațiilor.
Astăzi, Ioan Ianolide își va așterne Testamentul aici, în trepte de viață ce înfățisează nu doar un crez, o credință de nezdruncinat, dar, după cortine, se întrevede politicul, ideologizarea crimei, obediența monstruoasă în fața unei anume structuri și râvna cu care se luptă, prin orice mijloace, spre strivirea Omului din om. Să îl ascultăm, așadar, în frânturi de cuvânt, a căror selecție mi-o asum:
“N-are cum să încapă infinitul în cuvânt, de-ar fi să vorbesc toată viața! Pornesc pe drumul dinlăuntrul meu. Am avut parte să mă nasc dintr-o spiță de oameni care par mai mult o sinteză decât un specific național. De mic copil eram deschis nevăzutului din văzut. Îmi spunea mama:
Dragul mamei, tu ai un destin deosebit. Eu te-am apărat cât am putut, dar duhurile rele nu te vor lăsa în pace. Să ai grijă de sufletul tău, dragul mamei!”
Și au trecut anii. Ioan a fost ridicat, sub pretextul participării la uciderea profesorului de filosofie. Începuse perioada neagră, de crucificare nu doar a spiritelor înalte din intelectualitatea română, dar și a simbolurilor, valorilor naționale:
“ Nu aveam nici cea mai mică intenție de a ceda mârșăviei. Mă durea nu umilința personală, ci jignirea adevărului, a splendorii spiritului uman, cu care mă simțeam solidar, mai ales acum, când mi se impunea minciuna prin teroare: Iată un prilej unic de trăire! Acum e acum, să te vedem, băiete!- îmi spuneam în sine.
Ce vă las eu… Testamentul unui nebun, cum ar spune unii. Scriu cu sufletul la gură, cu teamă și nici nu recitesc paginile.
Omului trebuie să i se acorde deplinul imperiu al conștiinței sale. Omenirea lipsită de libertatea conștiinței este cea mai gravă mutilare adusă omului și duce la un dezastru general uman. Omul nu poate fi stăpân omului. Noi nu am refuzat puterea! Ci am refuzat închinarea la putere, căci noi închinăm a noastră putere Preaputernicului de la care emană puterea!”
Închisoarea Pitești- „Descalță-te, străine, de sandale, de-aici începe țara fără Cer…”:
“- Banditule, nu-ți convine? Ne crezi fiare sălbatice, iar tu te vezi martir!…Nu ai scăpare! Pentru tine vom folosi metode cu totul speciale. Ești o personalitate și îți vom da toată importanța pe care o meriți. Tu ai dus mii și mii de oameni în eroare, ai făcut din ei fanatici și acum își dau viața pentru ideile pe care tu le-ai băgat în cap, de aceea vom face curățenie în căpățâna aia a ta! E Vinerea Patimilor și vom săvârși o înviere din mormânt: vom face pe acest om să se nască din nou! Începeți! Începem cu personajul cel mai important al zilei, ăsta care-o face pe Hristosul ( Valeriu Gafencu). Dați-l jos de pe cruce! ( torționarul)
Și astfel spectacolul a început în mai multe ringuri. Pe peretele din față am văzut un tânăr crucificat, care atârna cu mâinile legate în 2 cuie din zid. Când am dat cu ochii de el, n-am putut să-l recunosc, căci eram îngrozit. Mai târziu aveam să aflu că era prietenul meu, Valeriu . Eram în plin iad. Valeriu a căzut ca un copac trăznit, un sac de oase dezmembrate. Cu vocea tremurândă, dar fermă, a spus:
– Nu pot, d-le ! Înțelege că nu pot! Nu pot schimba atâta lumină câtă este în mine pe atâta întuneric cât văd în această „reeducare”…Omorâți-mă, dar nu pot fi nici ticălos, nici criminal! Nu mă pot înșela pe mine însumi. Dumnezeu e real. Dumnezeu e aici, cu El nu vă puteți lupta!
Ce a urmat:
Sus cu el pe cruce, la loc! Și l-au legat iarăși în cuiele din perete.
Torturile se executau în timpul nopții, iar zilele erau de relativă liniște, tot cu scopul de a masca aparențele. Când s-a ieșit din Pitești, s-a avut senzația libertății, deși au urmat Târgu Ocna, Gherla, Aiud, Jilava.
Închisoarea de la Târgu Ocna- aici s-a creat o adâncă și sinceră comuniune sufletească între oameni, încât Târgu-Ocna venea ca un balsam peste rănile prăbușirilor mele.
În evenimentele de la Târgu-Ocna se concentra într-un mod excepțional toată istoria. Noi simțeam acolo destinul lumii întregi, istoria ca formă a spiritului uman. Jucam acolo cartea tuturor oamenilor pentru o eră istorică de mare durată, căci cine ajunge să lupte pentru conștiință, acela se află pe dimensiuni universal-umane. Noi ne riscam viața pentru salvarea sufletelor! Un popor ce pare umil, blând, supus și ignorat ascunde în el adâncă înțelepciune colectivă, real eroism și un sentiment curat al libertății și demnității. E drept însă că o astfel de istorie face posibile și lașitatea, compromisul și trădarea- și n-am fost cruțați de ele.
Descoperirea Rugăciunii inimii- desi slăbeam, energii noi se adăugau sufletului meu și mintea era într-o necontenită veghe lucidă. Am descoperit în mine lumea ca o vibrație, ca un miracol. Am constatat că energiile spirituale au mediu prielnic în măsura în care voința stăpânește trupul. Voinței puternice i se supune nu numai gândul, ci și activitatea fiziologică a organismului. Nervii ascultă de voință, când ea e fermă. Când îmi sleiau puterile organice, atunci rugăciunea se șoptea singură, lin, ca o mângâiere. Echilibrul meu mental, sufletesc și biologic a fost perfect în epoca în care am stat izolat, zidit în Gherla.”
Ieșirea din închisoare:
“ Țara pe care o părăsisem când am intrat în temniță se schimbase la față. Nu mai existau țărani, nici ca pătură socială, nici în tradiția în care îi cunoscusem. Țăranii bătrâni suspinau, tăceau, țăranii tineri nu mai doreau pământ.

La insistențele d-nei Maria, m-am decis să scriu. Un testament.
Dar testamentul unui nebun va convinge pe oamenii cei atât de înțelepți?!
Să lăsăm timpul să vorbească!

Irina Petra Stroe

Sursă articol: https://evz.ro/23-de-ani-in-inchisorile-comuniste-ii.html?v=347635&page=1

„ România a fost dragostea vieții mele! ” Prințesa Ileana ( Monahia Alexandra)- III

„ În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.” spune atât de frumos doamna Ileana Vulpescu. Simțămintele ei mi-au fost reazăm de cuvânt pentru ultimul nostru popas, în 3 săptămâni de profundă și vibrantă călătorie în Muntele vieții unei prințese devenită monahie, Prințesa Ileana.


Pe 5 ianuarie 1909 intra în această lume principesa, iar la 21 ianuarie 1991, la unison cu finalul călătoriei noastre în timp, se năștea în ceruri monahia Alexandra.
Dacă Regina Maria a dăruit țării un chip viu, trăitor, fiind o Româncă nu prin vorbă, nu prin sânge, ci prin fapte, în Ileana s-a oglindit mama, Regina, mentorul, și aceasta fără ca personalitatea să îi fie umbrită.
Acest moment de revelație, când, cutremurat, realizezi că, deși știai tot despre tine și drumul tău, te trezești că nu îți era cunoscută esența misiunii tale, s-a împlinit pentru Ileana în durerosul moment când a fost exclusă dintre cei prezenți la Curtea de Argeș, la Parastasul Reginei Maria. A fost atunci acea batere de toacă în inimă, ce se Aude și se simte o singură dată în viață, când Ileana a realizat că nimic din ceea ce trăim nu este în van, totul are un Rost și rostul este chiar rostuirea existenței noastre. Era plânsă, dar fericită, pentru că înțelesese care îi era menirea următorului pas, că fiecare verigă a lanțului nu o încătușase, ci dimpotrivă, o adusese tot mai aproape de Dumnezeu. Această revelație i-a dat putere în anii ce au urmat, când statul comunist a început un atac furibund asupra ei și a familiei, iar Regele Mihai era și el înstrăinat de ea.

În 1945, din cauza antipatiei sistemului față de germani și austrieci, copiilor mari ai Ilenei li se ia dreptul la a primi educație în instituțiile statului. Cei 3 mai mici au putut rămâne la școala primară din Bran. Ileana decide să își înscrie fiul cel mare la Academia Militară, iar după acceptul primit cu mari insistențe, îi trimite Regelui Mihai o scrisoare de mulțumire pentru susținere. Contrar așteptărilor, Regele Mihai dă ordin ca Ștefan să fie dat afară din Academia Militară. În fața acestei decizii, Ileana a ales să se roage: “ Facă-se Voia Ta, Doamne! Dacă Ștefan trebuie să urmeze cursurile acestei școli, să rămână acolo. Dacă însă nu e bine, să plece de acolo și să se întoarcă acasă.“ Principesa a cerut, însă, primirea în audiență de către Regele Mihai, în semn de pace.
Ne aflăm astfel în acest punct al istoriei: suntem în preajma Crăciunului, nămeți și drumuri blocate de zăpadă pe alocuri, Ileana se află față-n față cu Regele Mihai. Cutremurator ceas, mult amânat de comuniști, când, stând față în față, amândoi descoperă că au fost mințiți, li se furase și modificase corespondența ani de zile. Acel Crăciun din an 1945 a fost cel al adevărului și al împăcării între Ileana și Mihai. Ștefan a putut urma studiile în Academia Militară, iar Principesa avea să exclame cu bucurie: “Eram din nou împreună, așa cum fusesem dintotdeauna în gânduri și în simțire.“
Au urmat ani grei. Comuniștii urmăreau întreaga Familie Regală, dar în special pe Ileana, pentru că i se știau acțiunile de sprijin pentru refugiații politici, elita intelectuală și pentru oameni ai clerului. Tensiunea ajunsese la asemenea cote încât fiecare membru al familiei primise câte o pastilă de sinucidere, pentru momentul în care puteau fi arestați de comuniști. Se știa îndeajuns că acel moment va fi sinonim cu debutul torturilor pe toate planurile. Nu s-a ajuns, însă, la o astfel de alegere, iar Ileana a confirmat mai târziu că, și dacă ar fi fost arestată, credința în Dumnezeu și educația primită de la mama sa, Regina, n-ar fi lăsat-o să recurgă la acest gest. < Se știa bine că, odată arestat, nimeni nu scăpa de tortură. La fel de bine se știa că deținuții de vază erau expediați în Uniunea Sovietică, unde torturile erau pentru ei mai “rafinate”, adică chinuitoare.>
În tot acest timp, cu sacrificii majore, reușește să termine ambele aripi ale Spitalului „Inima Reginei”, cea de pediatrie și de obstretică, iar personalul medical devenise parte din familia ei. În același timp, își implica copiii în toate acțiunile ei, astfel că, sub supravegherea unor cadre medicale, Maria Ileana și Alexandra, 2 dintre fiicele Ilenei, au condus Secția de pediatrie. Au urmat ani de lipsuri, de distrugere și de răsturnare de valori, guvernul comunist punând presiune pe toate instituțiile și oficialitățile, spre a promova „viața cea perfectă” în noua structură de stat.
Când în 1946, zona Branului a fost lovită de epidemia febrei tifoide, autoritățile au refuzat să confirme starea de fapt, Ileana fiind nevoită să apeleze direct la ministrul sănătății. La începutul anului 1947, Principesa află că a fost aleasă conducătoarea echipei de distribuire de alimente, donație din partea Președintelui Statelor Unite, Harry Truman. Ea a cerut ca transportul să fie destinat zonei Neamțului, unde, în 1918, petrecuse împreuna cu mama sa un timp de neuitat, în satele moldovenilor cu mănăstitile lor rupte din Rai, cum avea să spună mai târziu Ileana. Emoția a ajuns la climax când, odată ajunsă, localnicii au recunoscut-o și au primit-o în lacrimi de dor și recunoștință atât pentru ea, cât și în amintirea Reginei Maria. În sate, mănăstiri și schituri, oriunde ajungea cu pachetele de alimente, oamenii o întâmpinau cu aceste cuvinte: „Vă mai amintiți, Domniță..?”

Notorietatea Ilenei creștea fără ca ea să-și fi dorit aceasta. Oamenii o iubeau și a ajuns rapid dușman nr.1 al poporului pentru comuniști. Anul 1947 a fost anul exilului celui lung. Voi așeza în pagină fărâme de zguduitoare trăiri, descrise de Principesa însăși, care, alături de familie, a mers la mormântul mamei și al fratelui ei mic, Mircea, pentru ca apoi sa părăsească țara, în convingerea că nu se va mai întoarce. “ Am îngenunchiat pentru ultima dată în altarul inimii mamei și ne-am rugat în liniște, în adâncul sufletului. Luasem o cutie frumoasă, veche, din metal de pe una din mesele din castel, și am umplut-o cu pământ românesc, așa cum îmi aducea mama, când îmi nășteam copiii. Din tot ce am adus cu mine din țară, acea cutie e lucrul cel mai de preț.”
La plecare, tot personalul Spitalului și pacienții i-au condus plângând. Nota Principesa în Memorii: “Mă gândeam adesea dacă, înainte de a muri, ai timp să te uiți în jurul tău. Îmi spuneam: n-o să mai vezi niciodată aceste locuri. Acesta e sfârșitul. Atingi lucrurile acestea pentru ultima data, vorbești cu oamenii aceștia pentru ultima data. Îți iei rămas bun, dar nu ai parte de ușurarea de a te despărți și de trup în același timp, ci trebuie să-l iei cu tine și acesta este lucrul cel mai greu: să pornești cu tine însuți la drum în astfel de condiții.“
Principesa a simțit că, la plecare, să lase toți banii pe care îi avea la ea celor din jur: oameni simpli, țărani atât de frumoși și iubiți și de mama sa, cadrul medical, pacienții.
Refuzul lor a fost însă înmuiat în lacrimi: “ Nu, Domnița noastră. Astăzi nu vom accepta nici un dar de la dumneavoastră. Avem doar o singură rugăminte: vreți să îngenunchiați aici, cu noi, să ne rugăm pentru Rege, pentru țară și pentru întoarcerea Alteței Voastre?”
Și a rămas vie, crunt de dureroasă și cu luare-aminte în Timp trăirea Principesei din clipele ce au urmat:
“Am îngenunchiat acolo, în câmpul plin de noroi, alături de oamenii aceia care munceau în fabrică și alături de cei care lucrau pământul și, în timp ce soarele apunea încet asupra Munților Carpați, într-o ultimă tresărire de splendoare, noi ne rugăm: Tatăl nostru care ești în Ceruri, Sfințească-se Numele Tău, Vie Împărăția Ta, Facă-se Voia Ta… “
Plecarea din România a deschis ușa exilului spre Elveția, mai întâi. Ileana rămâne în continuare dedicată educației copiilor și acțiunilor caritabile. Dar în același timp, inima îi striga: “…înăuntrul meu, partea esențială pe care se întemeia întreaga mea ființă suferise o lovitură de moarte atunci când viața mi-a fost ruptă de cea a oamenilor mei, de viața poporului meu.”


Al doilea Stat-popas pentru familia prințesei a fost Argentina. La acel moment, comuniștii români și cei ruși au stabilit o recompensă pentru prinderea și aducerea lor în țară, iar Argentina a fost singurul stat care și-a asumat riscurile adoptării familiei Habsburg. Însă nici aici nu a fost o ședere de durată; dar nici în aceste împrejurări Prințesa Ileana nu s-a oprit din a le oferi sprijin refugiaților români. Sănătatea îi devenea, însă, din ce în ce mai fragilă: deficiențele nutritive din copilărie, problemele grave la coloană, artrita o propulsau în ceasuri de disperare și de neputință. “mă simt foarte umilită că sunt așa, eu, fiica unei mame atât de puternice cum era mama mea.“ În 1950 ajunge în Statele Unite, pentru tratament, iar în 1952 își publică memoriile în cartea “Trăiesc din nou”, dedicată “tuturor sufletelor curajoase care au rămas în țară“. Peste 2 ani iese de sub tipar a doua carte, “Spitalul Inima Reginei”, în care aduce în prim plan toate trăirile, sacrificile, bucuriile din timpul ridicării Spitalului de la Bran. Arhiducele Anton se întoarce definitiv în Austria, iar în 1954 se va produce divorțul. Dar marele ei dor, cel care îi sfredelea atât inima cât și conștiința, era dorul de țară, de poporul iubit al mamei ei, pe care Ileana, la rându-i, și l-a așezat în cuibarul sufletului. Purta înlăuntrul ei un simțământ al vinei că și-a abandonat neamul.
Mărturisea Ileana într-o scrisoare: “Nu știu dacă îți poți imagina ce înseamnă să te desparți de tot ce-ai iubit și cunoscut și s-o iei din nou de la capăt, fără să poți împărtăși din trecut cu nici unul dintre cei alături de care trăiești. Este trist să nu ai pe nimeni către care să te întorci și să-i spui: < Îți aduci aminte…> Le datorez ceva celor care au rămas în țară, celor care rezistă acolo, mă gândesc mereu la ei, la faptul că ei găsesc puterea să reziste acolo- e un lucru uimitor acesta.“
Mereu optimistă și zâmbitoare pentru ridicarea celor din jur, Ileana purta o suferință în străfundurile ființei. În această perioadă de durere și de rătăcire de sine, a izbucnit flacăra ceasului mult așteptat. La invitația unui apropiat ajunge la Boston și cunoaște maicile unei obști monastice episcopale, “Sfânta Margareta”.
În 1954, principesa acceptă cererea în căsătorie a lui Ștefan Issărescu, doctor specializat în patologie și în domeniul cercetărilor medicale nucleare. Copiii, adulți fiind, încep să se așeze în vieți echilibrate și astfel, Ileana parcurge o etapă în care se bucură de pace lăuntrică, începe să își înțeleagă rostul exilului și încearcă să ajute poporul roman în afara țării aflându-se. Pe cele 2 posturi de Radio: Radio Vocea Americii și Radio Europa Liberă trimitea mesaje de speranță, de libertate în țară, dar și dialoguri purtate cu oameni ai clerului ortodox sau prezentări de texte biblice, în speranța ca, astfel, inima îi rămânea unită cu poporul pe care simtea că l-a părăsit. În această perioadă este pătrunsă și mai mult de flacăra vieții monahale și petrece din ce în ce mai mult timp în rugăciune. A împărtășit dorința ei de a alege drumul spre monahie fiului ei mai mare, Ștefan, și sotului. Dar desi copiii au susținut-o în alegerea ei, Stefan Issărescu nu a fost de acord. Din acea clipă, a știut cu claritate care îi este chemarea. La sfatul Episcopului Anthony Bloom de Suroj, după pronunțarea celui de-al doilea divorț, Ileana vizitează Mănăstirea Ortodoxă Acoperământul Maicii Domnului din Franța, care, din prima săptămână a Postului Mare al anului 1961 îi și devine cămin, cuib al sufletului.
Acelora care o întrebau direct sau prin scrisori de ce a ales aceasta cale, a monahiei, Ileana le-a răspuns printr-o scrisoare deschisă: “Am ales viața de mănăstire, scria ea, fiindcă am simțit și simt în continuare, cu certitudine, că de acum înainte aceasta este Unica și Singura cale potrivită pentru mine.” Sora Ileana s-a apropiat cu multă blândețe de celelalte monahii, iar supunerea în fața autorității nu a reprezentat o problemă pentru ea, menționând cu bucurie în memorii că: „a învățat despre smerenie de la maica Marta, despre dragostea pentru călugărie de la maica Ioana, despre tradițiile disciplinei monahale, de la maica Teodosia.”
În 1964, sora Ileana însoțită de alte 2 maici au primit permisiunea de a merge în America spre a găsi spațiu spre ridicarea unei mânăstiri ortodoxe, la dorința și inițiativa sorei Ileana. Credința sa fermă, statutul regal, blândețea și dăruirea au impresionat. Astfel, a primit binecuvântare de a construi mănăstire pe pământ american, iar Mitropolitul Irineu a acceptat să primească viitoare mănăstire sub jurisdicția sa. Terenul pentru noua mănăstire, ce va avea ales ca hram „Schimbarea la Față a Domnului,” era localizat în statul Pennsylvania, iar la început, în afara de sora Ileana nu mai exista nicio altă monahie în viitoarea obște a mănăstirii. Viața monahală a fost descrisă ca pe o “poveste de iubire”, “expresia unei chemări simțite în cele mai adânci fibre ale sufletului. Există oameni mistuiți de dorul unei experiențe profunde ale apropierii de Dumnezeu. “ Sora Ileana continuă să susțină conferințe prin care sădea semințele cunoașterii vieții monahale în America și punea accent pe miezul ortodoxiei țării sale. Înălțarea mănăstirii a presupus o dedicare totală, prezența ei pe șantier fiind imperativă, în același timp ea însăși călătorind mult pentru strângerea de fonduri. Maica Alexandra a primit denumirea oficială de maică Stareță de BunaVestire, 25 martie 1969. În 1981 se retrage din ascultarea de stareță, data fiind starea de sănătate din ce în ce mai precară. Dar continua să poarte prelegeri la centrele de rugăciune organizate de Vatra Românească.
Ca o nelumească închidere de cerc, anul 1990 vine cu o minune în viața maicii: mai poate câlca o dată pe pământul țării iubite, înainte de a pleca la Domnu. Cu mari eforturi de sănătate ajunge în România, dar cu inima plină de bucurie și lacrimi. Era iar unită cu poporul ei. În septembrie 1990, când Maica Alexandra a venit în București la invitația doctorului Pavel Chirilă, cu prilejul lansării Fundației Christiana, fosta principesă și-a reîntâlnit într-o stare de impresionantă emoție una dintre prietenele cele mai apropiate sufletului, din copilărie: Cella Delavrancea, pe atunci în vârstă de 103 ani, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cele două se întâlneau astfel, după 43 de ani de exil.

Întorcându-se în America, maica organizează expedieri de ajutoare pentru copiii bolnavi de SIDA din țară.
Când și-a dat ultima suflare pe patul de spital, maica Alexandra era în pace: țara ei era liberă, iar Dumnezeu îi dăruise binecuvântarea de a se întoarce pentru ultima oară Acasă.
„Ultima mea rugăciune este ca Domnul Dumnezeu să reverse lumina Sa asupra voastră și să vă dăruiască bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la voi. Amin.” ( Maica Alexandra- Ileana – Testament )

Irina Petra Stroe

Sursă:

https://evz.ro/printesa-ileana-romania-dragostea.html