„Când s-a unit Smerenia cu Înțelepciunea, avem un om complet” spune Părintele Proclu Nicău

de Irina Stroe

„Când s-a unit Smerenia cu Înțelepciunea, avem un om complet” spune Părintele Proclu Nicău

Noiembrie 2012. De ceva vreme, sufletul îmi tânjea să ajungă la el, la bunul sihastru Proclu, despre care citisem, auzisem, trăisem atâtea minunate stări. În bucuria cunoașterii și a întâlnirii acestui Bătrân, cu inima plină de har, știam că mi se va alina și dorul de Părintele Iustin Pârvu, de paradisiacele momente de ședere în preajma dumnealui, când vorbea, Cuvânt(a), cugeta…, vorbea cu noi , cei adunați în juru-i, și vorbea cu Cerul deopotrivă. Și am știut că luna lui noiembrie e luna cea mult așteptată. Și așa a și binecuvântat Domnul. Împreuna cu alte doua suflete mult iubite, eu și soțul am purces în acest pelerinaj cu inimi pline de dor și de bucurie în a întalni pe dulcele sihastru al Moldovei mele iubite.
Dulce Sihastru (printre ultimii aparținând „vechii” generații de Sfinți Părinti pe care ni i-a dat Domnul și acest pământ românesc), dulce Moldova, cutremuratoare momente au trecut prin propria-mi ființă și le retrăiesc și acum.

Nu vă pot descrie ce stare am avut când ne apropiam de Neamț…; aerul era altul, păsările zburau parcă altfel, vibrația- dintr-o altă lume, mă uitam cu dor la casele din satele prin care treceam, dorind parcă sa le adun imaginile, să le imortalizez în albumele sufletului. Sunt o fire de copil în esență, dar atât de copilă în manifestare nu mai fusesem decât în preajma copilașilor noștri. Și nu numai eu eram astfel. Și sotul și cei doi prieteni și frați de suflet care ne însoteau fuseserăm toți cuprinși de o euforie nemărginită, bucurie de Cer.

Ne abăteam pentru prima data spre părintele și nu mergeam în direcția deja cunoscută, spre Mânăstirea Petru Vodă și Părintele iubit Iustin Pârvu. Pe drum, am fost întâmpinați de grupuri vesele de copii de toate vârstele care ne-au inundat și mai adânc inimile cu chicotele lor. Ce mai la deal, la vale…Cine mai ajunsese la părintele Proclu mi-a spus ca a fost atins de o emoție de nedescris, aproape ca nu mai putea cuvanta; noi, însă, eram copii de-a dreptul…râdeam și ne bucuram de bucuria noastră. Resimțeam predestinată această întâlnire de suflet și înainte de a-l avea în fața noastră, îi receptam iubirea, duioșenia desăvârșită, dragoastea atât de paternă și de sfânta totodată cu care avea sa ne primească.

Ne-a întâmpinat sora părintelui, o femeie care, deși părea dintr-o bucată, am înteles imediat că își dorea să lase această impresie, o făcea conștient și strategic. O femeie de o forță interioară impresionanată, înțeleaptă și înduhovnicită, pe care am resimțit-o mai apoi ca fiind primul ghid și test spre părintele. Întâi a fost întalnirea și șederea în vorba și duh cu dumneai. Pe undeva , simțeam „examenul” la care eram înfățișați. Testul de simțire și de gândire, pentru că bătrâna era de o acuitate și o adâncime a spiritului de netăgaduit. Nu voi intra în detalii despre lunga conversație pe prispă, afara, cu bătrâna munteancă Georgeta, cu vorba aprigă și înțeleaptă, dar sufletul plin de iubire. „ Să nu fiți niciodată mândri și să vă păziți gura în toată vremea! În toată vremea, să purtați de grijă cuvântului ce va iese din gură! Că eu astă lectie am avut de învățat în viața mea și multă pricină am avut din cauza gurii mele. Paza gurii să aveți mereu, copii! Și cei mici și cei mari să fie totuna pentru voi, să nu faceți diferențe la oameni după starea de bani, ci după starea de inimă.”

După un ceas de deschideri de suflet cu bătrâna înțeleaptă, am fost conduși mai jos de casa ei, la chilia părintelui, o căbanuță din lemn, construită chiar de el când înca mai era în puteri. Ne deschide bătrâna ușa chiliei și…îl găsim pe părintele așteptandu-ne: alb, senin, înduhovnicit întru totul. Ne privea cu ochii de un albastru azur, lărimoși, zâmbind, zâmbind cu sufletul și din Inimă.

Am înmărmurit toți de sfială; fericirea lăuntrică era nemărginită, dar nu ne mai puteam manifesta nicicum, deja pătrunserăm cu toții în acel microcosmos sacru ce învăluia cămăruța împodobită ca o biserică cu icoane, poze ale sfinților Părinți și martiri români: Părintele Iustin Pârvu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Arsenie Boca, Părintele Cleopa Ilie, Valeriu Gafencu, Sfânții Nectarie și Sf Nicolae, Sf. Parascheva, Sfinții Muntelui Athos și peste toți… slujea „Măiculița Domnului”, cum atât de duios îi spune Bătrânul, Maica Maria.

Am înteles atunci, coborând în mine, Cine au fost Toți cei care mi-au călăuzit pașii spre părintele Proclu; erau toți dragii sufletului meu, toți părinții și Sfinții pe care tot Domnul mi i-a scos în cale într-un ceas sau altul. Și am căzut într-o adâncă, dar parcă saraca mulțumire, aproape sinonima cu o fuga de mine, paradoxal, pentru a mă re-întâlni cu mine, o tăcere primordială în care nu mai știam nimic și totuși înțelegeam mai multe, îl auzeam pe părinte vorbind și nu mai auzeam nimic, răspundeam, dar nu îmi mai auzeam vocea, nici vorbele…eram în mine și totusi, nu mai eram în mine.
Cuvânta Bătrânul cu mare dragoste sădită în Cuvânt, dar greu, tușind deseori, usor răgușit, dar atât de dulce îi erau graiul și privirea. Ne-a întrebat pe fiecare de viatț lui, de copilași, de starea noastră de suflet, iar noi eram toți patru care mai de care când sfioși, când curajoși, simțeam oarecum ca e bine să vorbim noi puțin, să nu povestim prea multe, astfel încât să îi dăruim și săne dăruim noi înșine tot Timpul, părintelui. Ce venea din simțirea dumnealui era Nectar divin pentru inimile noastre. Și apoi, de la un gong al Cerului parcă, a început părintele să reverse nestematele de Har.

„ Iubiții mei, ce să vă spun eu vouă…ce sa vă spun eu voua, că voi, copii, ați venit la mine să va spun ceva. Voi așteptatț o vorba de la mine. Și dacă plecați de la mine așa cum ați venit, nu fac bine, nu fac Voia lui Dumnezeu că El v-a trimis la mine să va spun ceva. Să vă rugatț la Măiculița Domnului, la Măiculița Domnului să vă rugați. Simplu să vă rugați, dar cu inima, copii. Cu inima să vă rugați că dacă e așa, fără inima, ruga degeaba e. Să fiți cu grijaă E degeaba. Vedeți voi…vine multă lume la mine, când eram mai în puteri , veneau și mai mulți, acum nu mai pot a-i primi pe toți. Sora mea îi primește. Și la toți spun aste vorbe: eu mă rog, mă rog pentru ce lasă toți scris la mine, aici ( și ne arată spre teancul de acatiste scrise de toți cei care se perindaseră la dumnealui), dar eu la toți le spun: dacă nu vă rugați și voi, iî casa sufletului vostru, degeaba mă rog eu pentru voi de aici. Că eu sunt nimic. Eu sunt nimic. Și nu am nimic mai mult decât voi. Sunt un nimeni”…

Aproape mă dureau vorbele bătrânului; simțeai că îți venea să îți cobori creștetul dincolo de pământ, mă durea și mă înălța totodată smerenia lui atât de adâncă, pentru ca îi simțeam starea de înduhovnicire și vedeam smerenie nemărginită din Bătrân. Și atât de mărunți eram noi în fața unui Moș, al unui Bătrân al neamului nostru. Și daca părintele se simțea pe sine atât de „ Nimic”,cum el însuși spunea… noi, toți ceilalți, cum și ce ne-am mai simți a fi…

Tăceam și priveam lutul dintre scândurile vechi ale podelei amestecate cu ploi și fire de iarbă și urmele celor fără-de-număr genunchi care și-au lăsat legământul în chilia Bătrânului.
Acolo, în cămăruța de lemn, fără sobă, fără plită, afară un ger aprig, iar noi eram încălziți trup și suflet de cuvintele pustnicului Munților Neamțului…nu mai simțeam nimic din atingerea Firescului Naturii și a anotimpului frunzelor căzânde, de cupru. Eram toți o Bucurie iî fața Luminii din acest bătran alb, cast, cu Harul strălucind în el și cu ochii …ochi veniți și îndreptați spre alte Lumi, alte dimensiuni. Ochi ce deja aveau lăcaș iî Ceruri și, de Acolo, simțeam că își îndreaptă sticlirea și Cuvântul spre noi.

„ Așa, copii, să vorbiți și să vă rugați la Măiculița Domnului…să vă rugați, așa, simplu și din inimă și să vă feriți de mândrie. Da, să vă feriți, copii, că mândria nu e bună. Mandria nu e semn de sănătate. Când un om e mandru, e un om bolnav. Să nu vă simțiți mai buni decât alții nici măcar cu o fărâmă. Nici măcar. Ca acea fărâmă e boală curată și prin ea vine căderea. Ziua să fiti cu grija la ce faceți și vorbiți. Că din ce faceți și gândiți, adunați ori lumină ori întuneric.”

Și apoi își reîncepe părintele rugăciunea și binecuvântările și, atingându-ne capetele, simțim cum Cerul se coboară peste noi sau pe noi ne urcă în Ceruri părintele prin harul rugăciunilor sale. Nu mai auzeam decât „ Măiculița Domnului și Doamne Iisuse…și Rugaciunea inimii, rostită atât de curat, cu sufletul și cu mintea atât de unite unul de cealalta încât nu mai știai de tine.
„ Să vă rugați neîncetat. Și cu voce tare. Și cu inima. Și cu mintea. Și să știți că singuri nu faceți nimic. Duhul Sfânt lucrează prin voi, prin puterea rugăciunii. Dar trebuie să vă rugați din inima, nu așa…nu așa doar cu mintea. Gura, mintea și inima să vă fie în rugăciune” . Și îl vedem lăcrimând și îmi amintesc de vorbele aceluiași părinte, citite cu mult timp în urmă: că în rugaciunea adânca vin și plânsul și oftatul câteodată, din aceeași iubire de Domnul. Lacrimile sunt atât de frumoase uneori, sunt atât de eliberatoare, iar când ele se unesc iî spiritul rugăciunii, resimți metaformoza a ceea ce ești, prin unirea cu iubirea sfântă.
„ Să nu uitați de smerenie. Și fiți cu grijă, diavolul dă mereu târcoale. Mai ales dacă aveti daruri! Nu aveti nevoie de lauda nimanui. Să stiți că nu sunt de la voi darurile, tot de la Duhul Sfânt sunt date toate. Stați în smerenie și lăsati Duhul Sfânt în voi și să-l păstrați acolo cu rugaciune curată. Că unde e rugăciune curată și smerenie , Duhul Sfânt lucrează și stă de veghe. Și când vă rugați, să nu aveți gânduri. Să fitț numai voi cu Dumnezeu. Și să nu uitați: nimica sunt eu, nimica am. Totul vine de la Duhul Sfant. Și să nu judecați, copiii mei, pe nimeni. Că trăim acele vremi. Când nu mai este nevoie să vină Iisus pe pământ, că omul a făcut el judecata de unul singur…( Începe a lăcrima de durere ). Unde e judecata de om, Duhul Sfant nu mai este.”

Și când părintele încearcă a se odihni în cuvânt, începe a se ruga, binecuvântandu-ne în tot acest timp…și noi rămânem toți, așa… uitați de lume, de Timp, în uitare de noi înșine…

Simte Bătrânul că eram pierduți și totusi atât de re-găsiți, ne privește cu atentie și începe să zâmbească înainte de a ne povesti. „ Să vă învăț ceva. Că zic asta la toată lumea care vine la mine. Când vă supără careva, vă vine în gând să îi spuneți: m-a ocărât și o să-l ocărăsc ( „a ocărâ”, regionalism în zona Moldovei, înseamnă a certa, a dojeni ), mi-a zis, dar lasă ca i-o zic și eu…! Dar voi așa să faceți. Așa să ziceți în voi: o să-l ocărăsc mâine, nu acum. Și apoi rugați-vă. Și până mâine o sa vă treacă. Și bine vetț face. Și mare bucurie o să aveți făcând așa. Bucurie duhovnicească. Bucuriile duhovnicesti sunt fără preț. Și dacă vă lauda careva vreodată prea tare și insistent, să stiti că așa cum vă laudă , la fel vă poate și dojeni sau judeca mâine. Voi să nu cătați ( să nu luați aminte ) nici la lauda lui, nici la vorbele de ocară. Și nici să-l judecați, pentru ca mai rau veți cădea”.
Nu știm cum și când, dar la un moment dat, ne-am trezit toți patru cu măinile cuprinse de măinile părintelui….eram 2 femei, 2 barbați…și toți păream niște copilași cu palmele adunate într-un buchet de mâini de uriaș. Cu mare bucurie, l-am auzit pe părinte spunandu-i prietenei mele: ” Zânuță buna ce ești…zânuță bună”. Și nu va pot descrie bucuria noastra, bucurie de copii și simțeam atunci că dupa ce vom ieși din chilia părintelui, nu va mai fi nici o diferență între starea noastră de suflet și cea a copiilor care ne asteptau deja jos, în vale, mai jos de gospodaria bătrânei Georgeta. Se dăduse veste în sat că venise o mașina la părintele Proclu și ceata de copii bucuroși, chiuiala lor răsuna toata valea,iar părintele, auzindu-i, mult se mai înveselea, zâmbea îngerește.
(…) iar apoi am rămas fiecare, pe rând, cu părintele, spre a primi sfat și îndrumare pentru ce avea fiecare a împlini, vindeca în noi și pe drumul vieții noastre.

(…) Apoi am pășit ca la început, împreună, în chilia de taină străbună.
Ne-am îmbrățișat cu toții într-o uitare de ne-timp, ne-am pironit ochii în privirea aceea de Cer și de sfințenie și, înainte de a primi binecuvântarea de „purcedere” la drum, de la iubitul pustnic, mi-au revenit în minte câteva cuvinte pe care le aveam iî memorie, citite, auzite, nici eu nu mai știam de unde veneau : „Un sfânt care știe despre el că este sfânt înceteaza să mai fie sfânt.” Iar blândul pustnic Proclu spunea despre el cu toata starea de conștiință și de conștiență că el este un nimeni, „ sunt nimica”…
De aici un singur adevăr se poate deduce : Harul său încă din această Lume, trăirea lui deja în 2 Lumi, a noastră, teluricul care îl mai leagă doar cu trupul, și Cerul…Cerul din el însuși și Cerul de deasupra tuturor Lumilor, pe care îl simțeai, îl vedeai cu ochii inimii strălucind pe chipul său metamorfozat în lumină. Și așa ne-am luat rămas bun de la părintele Proclu Nicău, unul din sihaștrii munților nostri, rămas bun până la urmatoarea re-vedere binecuvantată. În Iubire, o Pace a inimilor de prunci. Simteam ca voi reveni curând. Și am revenit de atâtea alte dăți- binecuvântate ceasuri.

Iți mulțumim, Părinte iubit, Bătran al neamului și al munților, mulțumim dincolo de cuvinte, de amintiri, de emoție, de Dor, îți mulțumim așa cum ne îndemnai, în rugăciune.

Acolo, în miez de inimă, distanța și Timpul nu mai există acolo ne putem reîntâlni oricând, întru Domnul.20141101_115749

Memorii