A sosit Ceasul. Lupii Albi (VII)

Fiţi vrednici de trecutul românesc! Cu Dumnezeu Înainte!(Bogdan Jianu

*

Nu zidurile fac o Școală, ci spiritul ce domneşte într-însa!”, Regele Ferdinand I

Moto:

Vin lângă Lupii Albi cu nepieritoarele cuvinte ale Mântuitorului Hristos, Cuvântul Tatălui Ceresc:  „rămâneți în dragostea Mea !” ( Ioan 15, 9).

Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge.” 

Părinte Arhimandrit Mihail Daniliuc, Schit Vovidenia

*

Ne aflăm la capătul călătoriei noastre cu 7 popasuri în Timp; în lansare de aripi spre noi zboruri.

Astăzi stăm în fața porților deschise ale Școlii Lupilor Albi, o școală în spirit și duh, ce nu a cunoscut “vacanță”. Activitatea Asociației culturale și zidirea lăuntrică a Familiei au curs într-o permanentă dăruire spre sufletele celor iubitori de istorie, de Autentic, de acțiune, de a învăța despre Trecut printr-o predare inedită, de neregăsit pe băncile școlii tradiționale.

Avem nevoie ca de aer de astfel de Proiecte culturale, la nivel național implementate și dezvoltate, pentru că în ele se regăsesc români de toate vârstele, iar sufletele care au pus bazele Vetrei acestei Școli sunt oameni dedicați, ce pun inimă și pasiune în tot ceea ce au împlinit. Iar această dăruire se simte și se vede.

Vorbesc acum despre o Școală- entitate cu două oglindiri adânci: ea a existat în plan fizic, la Târgoviște, în perioada 2016-2018,  cu Dealul Domnitorilor și Mănăstirea Dealul– stâlpi de rezistență, dar și de înălțare.

Sufletul Școlii în sine s-a născut în aprilie 2013 și de atunci: crește neîncetat, educă, construiește caractere, bucură suflete, învie domnitori și Ceasuri de cutremur în istorie. Îmi răsună cuvintele lui Nicolae Iorga, care just spunea că: Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste!”.

În mijlocul nostru, ca lângă un imaginar foc de Vatră, vindecătoare flacără a aducerilor-aminte, i-am invitat pe: Părintele Arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia-Neamț, pe Lupii tineri și pe toți Lupii Albi laolaltă. Lupii Albi îl simt pe Părintele Mihail ca fiind Părintele lor, care încă dintru începuturile Asociației, le-a îmbrățișat Familia cu inima, ca într-un Botez al cugetelor, în tihna Poienii Liniștii, din ținuturile Neamțului.

Ne povestește Părintele Mihail:

Pe Lupii Albi i-am întâlnit prin intermediul cunoscutului tenor Vlad Miriță, care mi-a vorbit  despre minunata inițiativă a lui Bogdan Jianu, cât și despre obiectivele Asociației. Am început să citesc despre activitatea „Lupilor” căci mi-a plăcut ideea de a reînvia pe scenă momente din trecutul tumultuos al  istoriei  atât de zbuciumate a neamului nostru românesc. Vedeți,  istoria adună pe cei ce o iubesc cu cei ce o fac. Sunt de părere că „Lupii albi” fac istorie prin faptul că scot din colbul uitării și din temnițele ignoranței eroi și fapte care rămân de-a pururi pilduitoare pentru orice român care-și iubește obârșiile și este preocupat de viitorime.

Din acest motiv mi-a plăcut foarte mult  lucrarea subtilă a Asociației „Lupii albi”, aceea de a redeștepta  dragostea de glie, însoţită de spiritul de jertfă. Acum, când vă vorbesc despre aceste trăsături, zic eu, definitorii, ale „Lupilor”, îmi vine în minte zicerea deosebită a unui personaj sadovenian din romanul Strada Lăpușneanu, Avram Roșca. Deși era un om simplu, crescut  la coarnele plugului, țăranul avea un admirabil simț patriotic: „…dacă mă cheamă țara, trebuie să vin, căci dacă o oștire străină tăbărăște peste noi, trebuie să mergem la război, altfel nu avem nici un dram de onoare”. Așa erau cândva românii și le mulțumesc  „Lupilor albi” că ne fac să nu uităm asta.

Prima întrevedere cu întreaga echipă a fost prin 2016, când  falnicii actori aveau o reprezentație  la Târgu-Neamț. Cu inițiatorul și fondatorul  Asociației, Bogdan Jianu, m-am întâlnit de câteva ori și înainte, abătut pe la Vovidenia de mai multe ori, fiind  și dânsul unul din căutătorii de liniște. Într-adevăr, întâlnirea cu toată echipa a fost una emoționantă. Mai cu seamă cu unii dintre ei erau costumați pentru reprezentație. A fost ca o călătorie în timp. Era  slujbă la biserică și,  printr-o sinergică simțire,  i-am invitat să se alăture cântăreților de la strană, mai cu seamă că era ziua proslăvirii Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.

Clipele au fost înălțătoare și  unice nu doar pentru mine, ci am observat că și pentru ei. După slujba de la Biserică,  „Lupii” au vizitat  Muzeul Sadoveanu, aflat în spațiul monastic al schitului și acolo am stat pe-ndelete la  vorbă, povestind  pagini din istoria schitului, a ținutului, neuitând pe sărbătoritul acelei frumoase zile, Slăvitul Ștefan, un luptător jertfelnic pentru demnitatea credinţei şi a neamului nostru, un ctitor darnic şi harnic, care şi-a turnat chipul lui Hristos Dumnezeu în bronzul inimii sale incandescente după dorul de Cer şi ţară. Seara, i-am văzut la Cetatea Neamț, în „acțiune”: Bogdan Jianu era o reîntruchipare uluitoare a lui Vlad Țepeș,  iar Aureliu Surulescu, a lui Ștefan Voievod. Mă uitam pe chipurile spectatorilor, dar mai ales ale copiilor, cum îi sorbeau din privire. Au fost momente înălțătoare.

Sfaturile pe care le-am dat și le dau „Lupilor albi”, dar și tuturor tinerilor de toate vârstele (noi, în Ortodoxie, spunea Părintele Patriarh Daniel, avem doar tineri de vârste diferite, căci credința și speranța îți mențin sufletul mereu tânăr și întinerit)  pe care îi întâlnesc, sunt legate de modul de a ne raporta la valorile Sfintei noastre Ortodoxii, dar și la cele ale neamului nostru românesc. Ortodoxie înseamnă credință în Dumnezeu, Cel în Treime închinat; înseamnă taina viețuirii în Hristos, Unul din Treime, întrupat pentru noi și a noastră mântuire; Ortodoxia nu reprezintă o simplă acumulare de informații, discursuri teologice, ci un mod concret de existență avându-L ca paradigmă pe Hristos, Mântuitorul nostru, așa cum ne învață Sfinții Apostoli și dumnezeieștii Părinți.

De aceea, Ortodoxia este credința în care nu doar viețuim aici, ci ne pregătim pentru Veșnicie, nădăjduind, după spusele Sfântului Pavel, să ne apropiem cât mai mult de Prototip: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Stăruirea în dreapta credinţă (ortodoxia) şi în dreapta făptuire (ortopraxia) constituie un factor determinant de sporire duhovnicească a omului, de creştere în asemănarea cu Dumnezeu, Care nicicând nu obosește să ne iubească, să ne aștepte, să ne primească, să ne rânduiască ale Sale locașuri.

Ortodoxia este comoară neprețuită, un aur pur: aflat, în decursul atâtor veacuri, în cuptoarele multor frământări și rătăciri, s-a arătat mai curat și mai strălucitor, eliberat de rugina eresurilor de tot felul. Însă, pentru noi, românii, Ortodoxia mai înseamnă ceva: imboldul spre a fi una. Credința într-Unul Dumnezeu, întreit în Persoane, unitatea, egalitatea și deofiin­țimea Persoanelor Preasfintei Treimi au fost model și ideal pentru frații români obligați atâta amar de vreme să trăiască des­părțiți. 

Repet ori de câte ori am prilejul această realitate providențială din istoria poporului român. Da! Ortodoxia ne-a unit! Ortodoxia ne-a deșteptat dorința de unire, ea ne-a menținut dorul de unitate și tot ea ne-a dat putere să suferim atâtea răstigniri cu necurmata nădejde în bucuria Învierii.

Așa cum am mai spus, avem nevoie să ne redescoperim valorile și istoria, după cum avem nevoie de aer. Pe 15 iunie a fost ziua comemorării lui Eminescu. Nu pot uita ce a spus adâncul stihuitor despre istorie: „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”. Toate se întâmplă cu voia Domnului, chiar dacă uneori avem impresia că  suntem singuri și că trăim în meandrele hazardului. Personajele pe care Lupii Albi ni pe pun înainte prin astfel de spectacole, ne reamintesc că în istoria neamului românesc se aud trosnind pașii lui Dumnezeu, după cum frumos spunea Nicolae Iorga.

Vin lângă Lupii Albi cu un îndemn, prin nepieritoarele cuvinte ale Mântuitorului Hristos, Cuvântul Tatălui Ceresc: „rămâneți în dragostea Mea” ( Ioan 15, 9). Cât timp noi toți vom păstra Cuvintele Mântuitorului Hristos ca pe un tezaur neprețuit, și mai cu seamă, cât timp ne vom strădui să le împlinim, atunci tot ceea ce înfăptuim în această lume capătă sens, valoare. Este esențial să prioritizăm  just viața  cu toate provocările ei. Nu putem renunța la relația noastră cu Cerescul Părinte nici chiar atunci când sarcinile ce privesc viața noastră materială sunt tot mai solicitante, când lumea este tulburată  ori pandemică,  când viața economică și politică devin tot mai acaparatoare.  Putem să muncim cu mare avânt, dar să n-avem spor, putem agonisi averi, dar fără a capitaliza în Cer nimic, putem să învățăm multe şi să nu reținem ceva vital pentru mântuire.

Îi îndemn pe Lupii Albi  să rămână statornici  în credința față de sfânta noastră Ortodoxie și dragostea de neam și glie, așa după cum și eroii pe care ei îi întruchipează  le-au manifestat plenar în toată existența lor.

Îi mai îndemn să nu uite că fără această comoară a valorilor spirituale  primită de la înaintași ne este periclitată însăși existența.  Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă, amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Totuși, nutresc speranța că nu va fi așa, că vom învăța să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele din care am răsărit căci, așa după cum spunea Lucian Blaga „nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții!”.

Lângă Părinte, cu un foc lăuntric nemistuit, s-au adunat o parte dintre Lupii tineri, discipoli ai Școlii încă de la înființarea ei. Fiecare, cu un răvaș la prag de 7 ani, epistole adresate Familiei Lupilor Albi, căpitanului lor, Bogdan Jianu, îndreptate însă și către ei înșiși. Epistole cu iz de spovedanie deopotrivă către Cerul de deasupra și cel din inima lor.

O tolbă cu Scrisori, din tranșeele vieții, le-aș numi.

 

“Omul care ne-a adunat aici a Văzut în noi ceea ce noi nu am văzut vreodata…

Sebastian Ioniță

Își deschide acum inima – în fața căpitanului său și a noastră – sufletul care poate a tăcut cel mai mult în acești ani: Sebastian Ioniță. Dar tăcerea lui a fost spre o Auzire mai adâncă a tot ceea ce se petrecea în jurul și în viața lui:

Căpitane, simt să las în scris acum, la aniversarea noastră de 7 ani, câteva simțăminte. Astfel, nu se va pierde esența a ceea ce am adunat. Noi am împlinit 7 ani, dar și la tine se mai adaugă 1 an, în aceste zile. Îmi doresc să fiu DIRECT, cum prea bine am învățat de la tine. Sunt copleșit de emoția de a scoate din mine ceva ce țineam atât de bine strâns, nerostit. Acum e un moment al privirii în față a adevărului. Taina a ceea ce s-a clădit în acești 7 ani, cu noi toți adunați într-un întreg, îmi aduce lacrimi nu doar în ochi, ci și în pieptul de luptător în viață și cu viața, pe care tu l-ai întărit.

Am tăcut mult timp, Căpitane, ca un adevărat Tataie ce sunt. Mi-e greu să încep, dar mă străduiesc… Am lânga mine ceasul bătrânului meu, l-a avut pe front, e împovărat de ani și de război; ca și veacul trecut, nu mai merge potrivit ca să indice ora exactă, DAR dacă îl întorc, încă ticăie, are încă  viață în el. Nu mai măsoara timpul, dar… mi-am dat seama că măsoară eternitatea, infinitul.

Același lucru l-ai făcut tu cu mine. Deși tânăr, cu anii în față, nu mai ticăiam în ritmul care trebuia, aveam nevoie de o strigare, o Chemare la care să răspundă nevoia de a mă cunoaște pe mine însumi.

Am găsit zilele trecute o agendă veche, cu notițele mele de la începutul Drumului nostru, Școala vieții mele, o școală ale cărei cursuri nu vreau să le termin niciodată definitiv. La acel moment, filtram doar prin rațiune ce observam, dar acum totul se citește cu sufletul

Îmi aduc aminte când ne-am văzut prima oară, eram blocat de ce văd în spatele Curții Domnești, o armată în pregătire, iar tu erai undeva, pe teren, dar nu interacționai cu noi decât rar, urmăreai totul din umbră, Când, la antrenament, am lovit primele săbii cu tine, eram fericit. Dând timpul înapoi, mă văd copil intimidat, fără îndrăzneala de a-ți cere să facem măcar o poză împreună, la final de spectacol.

Cu timpul ne-am apropiat ușor-ușor. Atunci am simțit în tăcerea mea că, de fapt, între noi s-a re-clădit o legătura ruptă cândva, demult în timp, și ne-am regăsit poate într-un Ceas care a stat în loc. Și noi am ales să stăm împreună cu Timpul, l-am întors și a început iar să ticăie.

Citesc cu emoție în agendă un pasaj pe care l-am scris despre tine, pe data de 07.07.2015:

“Omul care ne-a adunat aici a Văzut în noi ceea ce noi nu am văzut vreodata…Este un Om care știe ce vrea de la noi, îl voi urma mereu, de câte ori va fi nevoie și de câte ori ne va aduna. Este de datoria mea să-l  urmez. Ne respectă, ne oferă încrederea de care avem nevoie și ne îndrumă de fiecare dată când suntem cu moralul la pământ. Când eram copil, sufeream că eu nu am tata. Când am ajuns adult și m-am convins pe mine însumi că nu mai am nevoie de un tata, l-am găsit! Și am realizat cu durere că abia acum am nevoie de el mai mult decât oricând. “

Făceam de curând o restrospectivă legată de noi, Lupii Albi, cum am ajuns să ne adunăm cu toții într-o Familie. Îmi aduc minte că citeam “Camarazi de front”, “Blindatele Mortii” sau “Legiuna Bleastematilor” scrise de Sven Hassel și făceam o paralelă între personajele lui și noi, cum pe fiecare dintre noi îi regăseam într-un personaj. Legionarul a devenit Francezu, Micuțul a devenit Barbaru, Bătrânul a devenit Tataie,  Gregor a devenit Nas, Juluis Heide a devenit Fachir și exemplele pot continua.

Aceste lucruri mi-au dat tăria de a merge mai departe cu Lupii Albi, pentru ca aici am găsit o a doua familie, poate cândva pierdută, dar sunt bucuros că i-am regăsit și am povestit, am râs împreună, am plâns de fiecare data când un camarad a plecat dintre noi, dar am mers mai depare mult mai puternici, am strâns rândurile și am continuat să visăm. Prin noi, idealul în care credem prinde aripi și ne ajută să luptam împotriva valului.

“Fiecare este o rotiță dintr-un Ceas,

iar fără acea rotiță, nu merge Ceasul.

Acum, deși adult, încep să privesc prin ochii copilului din mine pe care abia acum îl descopăr. Săpând adânc în mine, am simțit că ceva se dechide, ca dintr-o ceață interioară și am început să văd o lumina puternică care mi-a dat tăria, puterea de a mărturisi ce simt și de a mă deschide, căpitane, cu asumarea că trăirea mea va rămâne scrisă în fața a milioane de oameni, nu doar în fața ta.  

Cuvintele vin la timpul potrivit. Cu tine am dezvoltat o vorbire non-verbală prin priviri. Pentru mine este suficient, pentru că știu că am găsit ceva ce-mi lipsea de când eram mic, prezența unui Tată, a unei prezențe paterne în viața mea. Tu ai apărut exact când drumul vieții mă arunca și mai mult în necunoscut. Prin tine și Familia Lupilor, frații mei de suflet, am rămas pe Cale, pentru că tu ai crezut în direcția mea înainte ca eu să am puterea să cred în mine. Și ne-ai învățat să ne apropiem la fel de cei mai tineri, nou veniți. Zâmbesc cu un dor ce doare acum, când îmi amintesc momentele când le spuneam celor mai tineri: ”Dormiți cu arma în mână!” Pe timpul nopții, le luam sabia, dacă nu erau atenți. Dimineață îmi spuneau: “Tataie, n-am sabie! M-am supărat eu pe tine, dar ai avut dreptate! Voi dormi cu ea lângă mine!” Pe toate acestea de la tine le-am învățat toți.

Îmi aduc aminte cu lacrimi în ochi, eram la un spectacol la Curtea Domneasca, straja de lângă Șala tronului, se apropia sfârșitul spectacolului. Știam că urmează să dai Jurământul lui Vlad Voievod. Îndemnul: “Alegeți să muriți în picioare decât să trăiți în genunchi sau “V-am învățat să țineți spada, să priviți în ochi pe oricine și să nu vă plecați în fața nimănui!” a fost de un mare impact emoțional și rațional pentru mine și frații mei Lupi. Tu vorbeai atunci și pentru noi, nu doar pentru spectatori. Vorbele lui Vlad, auzite prin tine, au transpus  emoția unui tată care își pregătește  copiii pentru viață. Aceasta este Școala cea mai adevărată, iar tu ne-ai cristalizat niște principii temeinice în suflet .

Alt moment puternic inimii. Făceam antrenamentul călare pentru alt spectacol și nu prea mă descurcam cu calul, dar am ales să stau la primire și să dau săbii cu voi când veneați galopând spre mine, începuse și o furtuna turbată. Atunci am lucrat cel mai mult împreună pentru o luptă; chiar dacă nu mișcam calul, stăteam să mă lupt cu voi, în special cu tine, și pentru mine a fost ceva special, m-ai ambiționat să nu renunț, ci să merg înainte.

O altă întâmplare de care mi-aduc aminte cu drag a fost când făceam costumele pentru Spectacolul cu Vlad Voievod, Coroana, și mi-ai spus: Tataie, trebuie două costume pentru 2 asasini, și m-ai lăsat de capul meu, să le fac. Atunci am perceput sarcina ca pe un test, pe care l-am trecut cu brio, când am văzut că m-ai felicitat. Faptul că interacționam cu tine și că ce făcusem ieșise bine mă încarca cu încredere de sine.

Un 5 martie 2016 și agenda mea, confidentul meu credincios, a păstrat mărturia trăirilor noastre, când bârlogul nostru, Baza, era în construcție:

“E martie. Totul se întâmplă repede. Familia se unește. Observ la căpitan ceva ce nu am văzut până acum. Parcă mă regăsesc în el. Îl simt atât de aproape de noi, ne bucură. Strângem rândurile, visăm și construim! Nu suntem mulți acum, dar prin noi, idealul în care credem prinde aripi și ne ajută să luptăm. Am lângă mine o Familie, frații mei pe care-i simt regăsiți.

Ne-ai învățat să facem diferența între luptători și brute.

La  Mausoleul de la Mărășești, spectacol dedicat Primului Război Mondial, alt moment copleșitor. Înainte de spectacol, fiecare încerca să se adune în sine. Eu mă plimbam prin încăperile Mausoleului, când te-am văzut în fața mormântului Generalului Eremia Grigorescu, am avut un schimb rapid de priviri, dar am înțeles că noi nu mai eram persoane ale prezentului, eram niste suflete ale Eroilor necunoscuți.

Da, aveai o privire aprigă de luptă, dar cu toate acestea, apropierea părintească depășea gravitatea expresiei tale. Era acolo, undeva, ascunsă, blândețea unui tată care îmbărbăta. Vom învinge, DAR cu prețul suprem: viața.  Ne-ai învățat să facem diferența între luptători și brute. Luptătorii au principii, o apropiere de Dumnezeu, ca și cavalerii de odinioară. Tu nu ai fost conducătorul care ne trimite pe noi singuri înainte, pe front, în linia 1, ci întotdeauna ești cu noi, lângă noi.  

Aceasta e cea mai clară mărturie pentru ceea ce ne ești: mentor, professor, deschizător de drumuri, dar și tată.

Mulțumesc, tată, mulțumesc unchilor, mulțumesc fraților!

Spre sfârșitul epistolei mele, nu știu ce voi spune, pentru că… nu văd un sfârșit, ci doar un popas. Am construit ziduri, vom mai construi. Ai construit caractere, o Familie. Cheia noastră: Onoare, disciplină și suflet.

Să ne fii, să ne rămâi! Tată, căpitan, profesor, prieten, frate. Și…întru mulți ani de domnie!

Semnat:

TĂTAIE, Lup până la capăt!

 

„Mormintele răspund numai acelora care au dreptul să le întrebe.”

Nicolae Iorga

Despre acel Ceas de la Mărășești au amintit cu mare emoție fiecare dintre Lupi, amintindu-mi parcă de cuvintele lui Nicolae Iorga: „Mormintele răspund numai acelora care au dreptul să le întrebe.” Nu mai conta ce rol aveau, cu  toții erau de Acolo.

În cadrul Școlii, s-a realizat și un calendar al personajelor istorice, dar în spatele acestei sistematizări stă o notă aparte. În crearea scenariilor pentru spectacole, avem un întreg ansamblu ce pune laolaltă gândirea personajului, intuirea simțirii lui din acele ceasuri critice de decizii, axarea pe Om, nu doar pe eveniment. Pentru a înțelege în profunzime istoria, e magistral ca pe lângă documentarea atentă în izvoare și arhive, să existe această empatizare cu fenomentul istoric, prin Oamenii vremurilor de atunci.

Mai mult de atât, impresionantă este atenția la detaliu nu doar pentru aspectul costumelor, reproducerea cât mai exactă după exigențele vremurilor evocate în spectacol, ci și modul de a pregăti psihic, mental pe actori, cascadori pentru eveniment.

Nimeni nu poartă obiecte moderne atâta timp cât e îmbrăcat cu costumul de spectacol. Telefon, ceas..așa ceva nu există.  Noi suntem îmbrăcați cu trecutul. Ține de respect!” (Bogdan Jianu)

Importanța acordată detaliilor o remarcăm și din istorisirea lui Vasile Petrovski, care ne împărtășește cu umor, auto-ironie, dar și cu bucurie despre întâlnirea sa cu Lupii și primirea în Familie.

Acum 6 ani în urmă, Adrian Pavlovschi m-a abordat. Mi-a spus că are niște spectacole filmate de o televiziune, dar care nu au fost montate conform cerințelor lui Bogdan. Când Adrian m-a rugat să-l ajut, recunosc că am ezitat puțin. Eram aglomerat și la studio, plus alte montaje deja în lucru. Dar ceva în mine m-a făcut să spun: da.

Apoi a urmat bomba, îmi spune Adi: “Vezi că vei monta cu Bogdan!. În mintea mea am zis pe loc: “Aoleo, mai bine nu mă băgam… Nu știam cine e Bogdan Jianu, ce fel de om este, ce o să vrea de la mine și tot așa. Într-un final, m-am întâlnit cu Bogdan, care a venit cu 2 “lupi” la studioul unde lucrez. Modificările la cele 3 spectacole care erau deja montate au durat vreo 3-4 zile, seara de la 19-20, până la 2-3 noaptea. Bogdan și cu colegii lui erau foarte mulțumiți de ce făceam, deși mie mi se părea că făceam ceva incredibil. Așa a început colaborarea noastră. Evident că, după acea experiență, Bogdan a început să filmeze spectacolele cu o echipă profesionistă, iar montajul la un spectacol nu mai dura 3 zile, ci 4 – 5 săptămâni.

Îmi amintesc zâmbind de anumite momente din timpul montajului,  foarte multe fiind imposibil de uitat. În primul rând nu exista spectacol, chiar și în Mihai Viteazul, să nu avem probleme de ordin tehnic. Ba nu merge o lavaliera, ba nu este sharf pe personajul care vorbește, ba la repetiții, personajul avea caciulă iar în spectacol nu avea și sunt foarte multe lucruri de genul acesta care acum mă face să mă gândesc cu drag la ele, dar la montaj atunci, pe loc, îți mănâncă toți nervii și sănătatea. Dar și satisfacția este pe măsură. Când vezi că totul iese bine la final.

Ca o paranteză: mulți îmi spun: “Vasi, ai început să albești!”, iar eu le zic că de când m-am însurat am început să albesc, dar acum îmi dau seama că, de fapt, cauza firelor albe este montajul spectacolelor lui Bogdan(zâmbește). Și chiar așa este, sunt momente în care îți vine să spargi monitorul, pentru că nu e ușor. Este adevărat că sunt și momente haioase la montaj. Un astfel de moment haios a fost când, la un spectacol, o replică importantă de-a lui Bogdan nu se auzea și ne-a venit ideea să reînregistrăm replica și să facem postsincron. Și… ia uite-ne pe mine și pe Bogdan la ora 2 noaptea, pe un câmp din Cornetu ( acolo montam), cum încercam să înregistrăm acea replică.

Evident că nu ne-a reușit, pentru că trebuia să țipe un pic, iar la ora nu prea aveam cum să facem lucru acesta. Au fost momente în care au fost și dispute pentru că nu cădeam de acord asupra unui cadru sau al unui sunet, dar uite că au trecut 6 ani și tot montăm împreună.

Scenele care pentru mine sunt cele mai speciale sunt cele de lupta. Îmi place foarte mult să le montez. Când văd rezultatul final, chiar îmi dă o satisfacție mare. Dar sunt multe scene speciale. Fiecare spectacol are cel puțin o scena deosebită, de mare efect, pentru mine. În spectacolul Mihai Viteazul”, scena care m-a emoționat cel mai mult este cea în care Mihai (Vlad Miriță) este încoronat. Eram cutremurat; deși obișnuit cu atâtea montaje, la acesta am simțit că intru în altă zonă. Montam scena cu ochii în lacrimi. Înainte de acest moment, fusesem și la înmormântarea lui Adi Pavlosvchi, iar această scenă cu muzică bisericească îmi aducea aminte de Adi, mai ales că în primul spectacol Mihai Viteazulpe care l-am montat, Adi l-a jucat pe Mihai Viteazul.

În acești 6 ani, am ajuns să avem multă încredere unul în celălalt. La început, era foarte dificil cu Bogdan la montaj, pentru că este un om foarte perfecționist și de multe ori îmi cerea să fac niște lucruri pe care nu aveam cum să le fac, pentru că nu aveam material din ce să fac. Îi spuneam: “ Bogdan, nu am cum se fac aceasta.” El mă lăsa puțin și, după care, revenea și: “Măi Vasi, dar chiar nu avem ce să facem aici?” și, până la urmă, făceam ceva numai ca să scap de nebun”.

Dar, pe lângă toată munca depusă, am primit și eu un mare Dar: am învățat istorie, mai ales că la școală, recunosc faptul că nu mi-a plăcut. Câteodată, Bogdan îmi mai atrage atenția și îmi spune: “Vasi, vezi că mi-ai pus o imagine cu o mitraliera din al doilea Război Mondial!”, și îi spun: “Păi, și care e problema?” “Acțiunea se petrece în Primul Război Mondial!”, mă lămurește Bogdan. Și uite, așa, mai învăț și eu.

E un suflet mare, vrea ca totul să fie făcut cât mai bine, este exigent în primul rând cu el însuși și atunci e firesc să solicite aceeași atenție la detaliu tuturor celor cu care lucrează. Iar Lupii Albi cer totul de la ei, nu se lucrează, nu se interpretează cu jumătăți de măsură.

În Vatra mărturiilor, focul arde. Flacăra e vie și cuvântătoare.

Ștefan Dinu, în deschidere de suflet:

Irina, când mă uit înapoi…, simt că Rostul nostru este… de a merge tot Înainte. Sunt atâtea momente care pe toți ne-au marcat la înaltă intensitate. Bucuria mea a fost că vin dintr-o familie cu un cult pentru filmele istorice românești, astfel încât primele lecții de istorie le luasem. Întâlnirea cu Bogdan și intrarea în Familie a fost împletită și cu această vibrație comună pe care tatăl meu o are cu căpitanul nostru, amândoi, iubitori de istorie și de cinematografie. Dintru început, m-a fascinat să descopăr ce stă în spatele unui spectacol reușit: un munte de efort, cercetare, documentare, biblioteci întregi răsfoite.

Dar toate acestea au fost doar puțin din ce aveam să înțeleg și să învăț pe parcurs. Întâlnirea cu Bogdan a fost un mare bum în viața mea. La început era foarte sobru, nu te lăsa să te apropii de el. Nici eu nu eram mai prejos, de aceea am și primit porecla de Câinele Turbat. Sunt multe similitudini în viețile noastre, pe care le-am descoperit în timp. Amândoi, mânați de același foc o parte din viață, apoi schimbați la 180 grade de nașterea Lupilor Albi și a nepoțelelor noastre, Sabina și Sofia. Acești copii ne-au transformat lăuntric cu pacea și puritatea lor, făcându-ne oarecum și mai puternici, pentru că astfel, am sfărâmat în noi niște ziduri. Ziduri pe care doar o dragoste curată le putea anihila.

Dar când am avut în sfârșit bârlogul nostru, totul a început să ia altă formă. Am înțeles că Bogdan avea în vedere să ne crească pe noi, el nu se ridica pe el însuși. Această lecție am integrat-o în mine, pentru ce vreau să fac mai departe, în viață.

A te crește pe tine însuți e facil, a crește și pe alții te împlinește cu adevărat.

Când ne-am ridicat Școala noastră de la Târgoviște și am pus bazele acolo, am simțit că putem crește cu toții altfel, unitatea era și mai profundă, lucrurile mergeau de la sine ca într-un mecanism. Faptul că noi avem și o ierarhie gradată ajută și mai mult în menținerea unei discipline. Fiind responsabil cu decorul, recuzita, am avut contact și mai mult cu detaliile spectacolului, cu seva adevărului istoric. Au ajuns la suprafață adevăruri cutremurătoare, ce ar trebui să răsune  în filele manualelor de istorie. De exemplu, în Mihai Viteazul, l-am interpretat pe căpitanul John Smith, scoțianul care și-a oferit serviciile  Imperiului Habsburgic, imperiu aflat în plin război cu cel Otoman. Același John Smith din legendara poveste cu Pocahontas, fiica liderului amerindian,  regele Powhatan. În drumul său, acesta se întâlnește cu domnitorul valah și pentru întâia dată, John Smith resimte că și-a găsit locul, atașându-se de crezul lui Mihai Viteazul, de cauza sa. Remarcând  dedicarea lui Smith, Mihai Viteazul îi oferea acestuia, la vârsta de numai 20 de ani, titlul de căpitan în armata sa. Iar Sigismund Bathory îl înnobila cu titlul de cavaler al Imperiul Habsburgic. Atașamentul lui Smith fața de Mihai Viteazul rămâne viu și după moartea voievodului. Smith nu renunță să servească interesele valahe, continuând să lupte împotriva otomanilor, care îi uciseseră familia când era copil. Toate acestea le-am aflat în timp ce scenariul era scris de Bogdan.

 

Cred cu tot sufletul că după Sergiu( Nicolaescu),

n-a mai existat o echipă mai închegată.

 

Săpând în mine atât de adânc, îmi amintesc de un alt moment, cu adevărat copleșitor ce m-a marcat pe viață. S-a petrecut la repetițiile pentru spectacolul Dracula-Jurământul. Urma partea cu Vlad Voievod( Bogdan Jianu) rostind cuvintele-Testament. L-am rugat cu toții pe Bogdan ca măcar o dată să rostească Jurământul și la repetiții, dar a refuzat. Niciodată nu îl rostește. Însă, l-am văzut că mă privește aprig și îmi spune scurt să rostesc eu Jurământul.

Irina, nu voi putea vreodată descrie în cuvinte ce a fost în inima mea în acele clipe. Furtună, lacrimi, recunoștință, zbucium, pace, toate laolaltă! Când am terminat, abia atunci mi-am revenit în mine și i-am văzut pe toți în jurul meu cu ochii în lacrimi, inclusiv pe Bogdan. În acel moment, mi s-a spus că, mai târziu, peste ani, voi prelua ștafeta și îl voi juca eu pe Vlad Voievod. Emoție și cutremur au fost în sufletul meu.

La fel, la Mausoleul Mărășești, când am avut spectacol am simțit o adâncă și stranie încărcătură, necunoscută mie până atunci. În liniștea aceea monumentală, cât am stat 1 oră și ceva în interior, știam cu toții că nu suntem singuri, ceva ne încărca, nimeni nu mai avea gând de afirmare, nu mai conta cine suntem în viața de zi cu zi, trăiam doar Acolo. Țin minte că aveam în minte doar acest îndemn: Nu am voie să greșesc! Sunt sufletele eroilor cu noi, lângă noi!

Pentru rolurile pe care le interpretăm, expunerea psihică, dar și fizică sunt totale. Dar dacă ar trebui să o luăm de la capăt, am face același lucru de încă 100 de ori. Bogdan ne-a transformat pe toți în rachete. Aceasta face diferența între noi și ceilalți. Cred cu tot sufletul că după Sergiu, n-a mai existat o echipă mai închegată. Dacă înainte de spectacole, suntem  în tensiune, cu dorința de a ieși totul perfect, după eveniment ne strângem cu toții în brațe, plângem și ne bucurăm.

 

Sa lăsați ceva în urma voastră, nu plecați oricum din lumea aceasta!

 

Lângă regretatul George Alexandru am trăit niște momente incredibile, ca novice ce sunt în cascadorie, actorie. La spectacolul Atacul de noapte, m-a rugat să merg cu el în spatele cortului să repetăm replicile. Era esențial pentru el să joace impecabil rolul. M-a impresionat prin respectul și simplitatea sa.

După ce a murit, am avut un vis ciudat, dar și cu lecție de viață în el. Mi-a dat George acest semn, de Dincolo. Se făcea că murise George și noi, Lupii Albi, urma să mergem la el în apartament unde era depus, să îi ducem un ultim omagiu și flori. Când am ajuns acolo, șoc: George al nostru stătea confortabil pe un fotoliu, lângă sicriul gol, privindu-ne adânc pe fiecare în parte. Mesajul cu care m-am trezit brusc a fost acesta: Sunt în Pace. Iar voi, copii, să lăsați ceva în urma voastră, nu plecați oricum din lumea aceasta! În semn de recunoștință, Lupii Albi i-au înmânat soției marelui actor o plachetă specială.

Cu Lupii Albi, am trecut prin foc, curat botez, dar totul ne-a unit, ne-a călit și niciunul nu a dat înapoi. La Târgoviște, am avut Școală serioasă, în adevărul sensului. Școală de actorie, de cascadorie, de mișcare scenică, cursuri de actorie cu Antonia Ionescu și cu Bogdan. Apoi, trebuie amintită pregătirea fizică, un program foarte bine structurat, cu ore de călărie, de lupte cu sabia sau fără, citirea de roluri și asumarea textului, momentele din zi dedicate gospodăririi.

Școala ne-a fost vatră, bârlog, Familie, armată. Nu ne-au lipsit nici clipele dure, nici bucuriile, nici lacrimile, nici nevoia de izolare, nici cea de a ne uni. Îmi vin în minte atâtea secvențe frumoase, rupte parcă dintr-un film ce va rula pentru totdeauna în inima mea.

Văd bradul de Crăciun pe care nu-l desfăceam până la Paști, îi văd pe frați în jurul lui, cântând colinde. Este unic ce s-a petrecut între noi și abia când nu am mai putut fi mereu împreună, am resimțit durere și am realizat ce am avut în acei ani, 2016-2018, cu Vatra la Târgoviște. Spectacolele au continuat și după aceea, dar o parte din inimă ne-a rămas acolo, ca într-o Acasă al sufletului.

Alături de noi, Lupii Albi, îl văd pe Părintele Mihail, de la Schitul Vovidenia, un suflet monumental. Când l-am întâlnit prima dată, m-a copleșit prin smerenie și discreție. Un Monah de o căldură sufletească și profunzime aparte, dar care a ales să vină în mijlocul nostru ca simplu om. Ne-a atins tuturor inimile.

Apoi, faptul că în Școală, am avut caii lângă noi a fost un dar incredibil pentru noi toți. Ei ne-au fost camarazi, prieteni. Deseori, când întâmpinam momente grele, ne trezeam că fiecare se refugia într-o destăinuire lângă caluții noștri. Ei ne-au fost mereu alături. Când a murit Santo, unul din cai, 1 lună am dormit cu căpăstrul lui sub pernă. Atât de mult m-am atașat de el.

Eu, dacă fac ceva, nu pot decât cu toată inima. Când simt că nu mai pun suflet, mă retrag. Acest Proiect, cu Lupii, este singurul care a rămas viu în mine ca la început, ca un crez ce curge continuu. Noi am renăscut clipă de clipă, mai ales în momentele grele.

În vatra ta, până și cenușa arde.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga avea o vorba care mi-a plăcut: În vatra ta, până și cenușa arde. Așa suntem și noi, Lupii Albi. O pasăre Phoenix care nu știe să meargă decât Înainte. Suntem Una.

Iar pentru căpitanul nostru, am un mesaj de suflet: Sus, Inima! Să nu ne lăsăm schimbați de valurile ce vin. Și să nu uiți, căpitane, că fiecare zi este Ziua Noastră, a tuturor, pe care trebuie să o trăim ca și cum ar fi ultima. Acesta este îndemnul lui Sergiu(Nicolaescu), al lui George (Alexandru) și al tuturor celor care au trecut Dincolo.

Mihai Gheorghiu, Lupul Alb cel plin de adânc, se așează și el lângă focul depănării simțămintelor:

“ Lupii Albi fac parte din mine, Irina. E interesant să descoperi niște trăiri abia la trecerea timpului, când începi să te uiți adânc în tine. Eu, cel cu care vorbești astăzi nu sunt cel de acum 6 ani în urmă. În 2014, când am întâlnit pe bătrânii Lupilor, la Târgoviște, am simțit să rămân la distanță de Bogdan. Recunosc. Nu-mi venea să-l deranjez deloc, avea niște ziduri foarte groase ridicate între el și noi, toți ceilalți. Dar am înțeles de ce, nu vroia să mai fie dezamăgit. Vedeam zidurile la Bogdan, dar pe ale mele mi le-am recunoscut abia târziu. Și eu eram plin de site.

Bogdan cerea enorm de la noi, dar aceasta pentru că, în primul rând, avea așteptări enorme de la el însuși. Este una dintre lecțiile cele mai bune pe care le-am primit. La un moment dat, eram cu un coleg la antrenament și i-am spus acestuia că nu execută corect o mișcare. Bogdan m-a auzit și mi-a spus doar atât: Întâi să faci tu perfect, iar apoi să te iei de el că nu face ce trebuie.

Mereu am simțit că apăsă pe accelerație cu mine, voia mai mult, voia să evoluez, știind că pot. Un alt moment rămas ca reper e la un antrenament cu luptă de săbii și foc. Coregrafia trebuia să iasă exemplar. Sabia mea, însă, s-a încins și nu am mai putut să-mi duc antrenamentul până la capăt. Pe moment, Bogdan nu mi-a spus nimic, dar  la final de repetiții a venit la mine și mi-a spus: Trebuia să reziști, indiferent de orice! Dacă erai în spectacol, ce făceai?

„ŞCOALA cea mai bună e aceea în care vezi alături de tine suflete

care-ți sunt ca fraţii şi surorile.”
Nicolae Iorga

 

Lupii Albi sunt mai mult decât o Asociație, sunt o Lume, un univers, o Familie, o Școala a vietii. În primă etapă, eram bucuroși cu toții, noi, tinerii, veneau părinții și ne vedeau la spectacole, la repetiții. Dar apoi, când ne-a anunțat Bogdan că ne vin caii la bază și că vom începe să ne ridicăm bârlogul”, am realizat ce se petrece în mine, cu mine. “Veniți! Hai!”, ne-a spus căpitanul. Și nimeni nu a spus: Nu! Așa am devenit Familie cu acte în regulă. Școala Lupilor Albi nu este una ușoară, dar e cea din care te formezi alt om și te găsești pe tine însuți. Nu simțeam greul, nici nu mă pot uita la etapele prin care am trecut, pentru că eram toți împreună. Nu mai conta nimic pentru mine, abia așteptam să termin cursurile, să plec la Școala mea de suflet, unde eram cu mintea mereu. Acel loc ne-a adunat.

Port cu mine în suflet multe momente din care acum mă încarc ca din niște baterii inepuizabile. Aveam o scenă în spectacol când toți eram în poziție de drepți, în uniformă, iar Bogdan  a trecut prin fața noastră. Ne-a privit pe fiecare în parte și brusc, s-a petrecut Ceva. Se uita într-un fel anume la noi, cu o emoție anume, care transcendea rolul și se transpunea în viața de zi cu zi. Părea mândru de ce vede, se uita la noi ca la proprii lui copii.

Apoi, la Turnul Chindiei, la momentul Jurământului lui Vlad, eu și frații mei, Lupii, eram santinele. Stăteam noi drepți, dar ochii ne erau plini de lacrimi. Acolo, sus, rostind acele cuvinte, ne vedeam profesorul, dar și…tatăl.

Mi-l amintesc la Școala noastră și pe nenicu, Mihai Ungureanu, care ne aduna în jurul său ca un bunic, cu multă răbdare și calm. “Haideți, măi copii, să vă învăț!” Iar noi eram mereu grăbiți să prindem totul cât mai repede. Și venea nenicul: Nu vă mai grăbiți! Aveți răbdare! Pe rând, ca să învățați și corect!.

Nenicu se gândea mereu și la siguranța noastră. E blând, protector cu noi, dar și luptător, puternic. Mi-am dat seama că doar fiind astfel a ajuns bărbatul de astăzi, neînfrânt de nimic și cu fruntea mereu sus. Când repetam cu nenicu, conștientizam câtă onoare și șansă avem să lucrăm cu oameni care au trăit alte vremuri. La început nu aveam încredere în mine, dar această Școală care e , de fapt, mai mult decât o școală, m-a construit aproape de la zero. Iar istorie…am învățat mai mult decât în toți anii de școală la un loc.

Tot nenicu, alături de Bogdan, ne-a insuflat dragostea de cai. În primele zile, când au ajuns caii la bază, mie mi s-a dat o iapă foarte sălbatică, pe care nimeni nu o putea încăleca. Până astăzi, tot am sentimentul că Bogdan mi-a ales-o. Adevărul este că și temperamentul meu era exact ca cel al calului. Eram impulsiv, vulcanic, nu aveam răbdare. Calul a devenit un doctor pentru mine, Irina. La început, când nu puteam să mă deschid în fața nimănui, alergam la Argento, caluțul meu de suflet care astăzi nu mai este. Un cal dificil pentru ceilalți, agitat, dar pe mine m-a acceptat dintru început. Stăteam mult de vorbă cu el, intram în boxa lui, am simțit o prietenie totală între mine și acest suflet.

Noi am avut o șansă extraordinară pe care puțini tineri o mai au astăzi. Și sper cu toată inima să meargă mai departe această Școală a Lupilor Albi. Eram copii, dar vedeam încotro se îndreaptă societatea, iar nouă ni s-a dat o alternativă, să facem Altceva. Nu am cunoscut sentimentul acela de nerăbdare să butonăm telefoane și laptopuri. Nu, noi abia așteptam să terminăm cursurile și să ne începem antrenamentele și pregătirea noastră pentru spectacole, lecțiile de istorie, etc.  Plus că, fiind mereu împreună cu Bogdan și cu mari actori, cascadori din primă linie, eram constrânși fără cuvinte de a ne comporta într-un anume fel. Aceasta ne-a făcut să știm ce înseamnă și disciplina, conduita.

Când s-a format haita, am început să  învățăm unii de la alții, indiferent de vârste. De la unchiul Vlad Miriță am învățat lecția răbdării, a diplomației. Iar îndrumările lui de natură duhovnicească, spirituală ne-au ajutat în momente grele. Unchiul Adrian Curpene), asemenea, e lângă noi mereu, protector și cu multă pace.

Unchiul Liviu Subțirică e un munte de om , dar și de căldură sufletească, el a compensat răceala dintru început al căpitanului. Nu a pus bariere în fața noastră și aceasta ne-a ajutat mult în a ne apropia unii de alții. Când a plecat din țară, țin minte că luasem o tablă de scris și când se apropia data să se întoarcă, de nerăbdare și mânați de dor, desenam linii pentru câte zile mai erau până la venirea sa. Acest sentiment înseamnă: dragoste adevărată, unire. Indiferent de distanțele la care ne aflăm, noi trăim unii prin alții, atât e de strânsă legătura.

“Toate se întâmplă cu un scop și toate, la Timpul lor.

Răbdare!

Bogdan a dus luptă grea cu mine. Îmi este, însă, cel mai bun profesor. M-a fiert la propriu, dar, simțind cât de mult semănăm, sunt sigur că întotdeauna mi-a anticipat alegerile, fie ele bune sau mai puțin înțelepte. Cu riscul de a mă îndepărta de el, a avut răbdare cu mine ca nimeni altcineva și, deși deseori l-a durut, mi-a lăsat libertatea alegerii. Așa, m-am format ca om, înțelegând că viața este un continuu proces de educație. Și tot ce îmi doresc este să nu îl dezamăgesc.

Am înțeles aceasta, tată!

Irina, în sufletul meu, am creionat o poveste, neistorisită nimănui, până Acum. Îl văd pe Bogdan ca pe un Lup bătrân, singuratic, care toată viața lui a căutat și a dobândit înțelepciune, însă nu s-a simțit împlinit până nu și-a găsit Familia de lupi. Tocmai când își pierduse speranța, a găsit niște Lupi tineri, care i-au aprins flacăra sufletului, iar el le-a desenat lor Drumuri în viață.

Îi spun tată în fața propriului tată. Și toți m-au înțeles, dincolo de cuvinte. S-a mai întâmplat să și greșesc, să iau decizii care m-au făcut să regret ce alesesem. Bogdan anticipase totul. Dar nu m-a oprit. De ce? Pentru că știa că nu l-aș fi ascultat de la început și mai știa ceva: că și în cădere există un Rost. Fără asumarea greșelii, nu există nici satisfacția ridicării de după. Am înțeles aceasta, tată!

Lângă Părintele Mihail și tineri, așa cum ne mărturisea Mihai, anulând zile, luni de distanță între continente, ne vine alături unchiul Liviu Subțirică. Pe cât de impunător fizic, pe atât de blând și cu pace îi este cuvântul.

Lângă Lupii Albi, am devenit o variantă mai bună a mea.

Liviu Subțirică

Povestea mea, Irina, începe cu..: înainte de Lupii Albi, eram un om normal. Lupii Albi m-au scos din aceasta normalitate pe care nu o mai simțeam a mea și m-au întors la mine, cel de care mă rătăcisem pe undeva, cândva. Anii 2013 mă găseau manager la 2 companii, cu 2 pasiuni de suflet: muzica și fotografia, dar în mine începuse să se producă un cutremur. Multe De ce-uri?”.

Întâlnirea cu Bogdan a fost scoasă din tiparul firescului. Deși amândoi cu sufletele învelite într-o cochilie, deschiderea s-a produs spontan. În 2013, la spectacolul de la Craiova, aveam 33 de ani, număr parcă predestinat spre o reconfigurare a drumurilor în viață. O vârstă-prag în viață. Alăturarea în Familia Lupilor încă de la început s-a produs ca o simbioză, un botez, intram în Ceva ce nu cunoșteam dar m-am lăsat purtat de îndemnul: Dacă îță dorești ceva cu adevărat, vei ajunge! Am simțit că putem crea, construi mult împreună. Vlad, Bogdan, Adrian, toți lupii și-au pus amprenta asupra mea definitoriu.

M-a fascinat dragostea lui Bogdan pentru aceste suflete, pentru Familie, el practic trăiește pentru acest Proiect de reînviere a istoriei, prin evocarea ei în detaliile cele mai fine. Modalitatea artistică de a prezenta istoria m-a atras.

Îl iubesc și știu că Dumnezeu ne-a întâlnit cu un rost. Înființarea Școlii a fost un moment de bucurie extremă pentru mine, se resimțea totul ca o cicatrizare de răni pentru noi, toți. M-am văzut înconjurat de multă dragoste, de frăție, iar Bogdan a avut încredere în mine, ca om, din prima clipă.

Cascadorii și actorii m-au învățat cum să-mi intru în roluri, rămânând eu. Și uite-mă pe mine, cel închis, cu nevoia de a rămâne mereu în spațiul meu, am simțit că vreau să fiu Lup Alb.

Ce a însemnat pentru mine aceasta? Simțeam că nu mă mai atinge nimic din jur, trăiam bucuria, vindecarea. Acum sunt la distanță de Lupi, dar știu că voi fi alături de ei din nou, iar în inimă ne purtăm unii pe alții necondiționat. Vlad a venit cu povețele și calmul său, Adrian cu răbdarea, frații și surorile actori, cu talentul și prietenia lor, iar copiii ne-au dat viață la propriu, ne-au numărat înapoi anii ca într-o mașină a timpului, crescându-ne în bucurie.

Copiii de atunci, bărbații și luptătorii de Astăzi, ne-au dat vârsta înapoi, ei sunt o mașină a Timpului, ne transmit starea lor într-un proces care pentru noi, bătrânii Familiei înseamnă umplere de goluri din noi, trăire de momente și de stări pe care, la vârsta lor, nu am avut șansa să le trăim. Astfel, noi avem același duh și ne suntem unii altora aceeași Pază.

Când se suflă în bucium, toți ne adunăm și suntem Unul, indiferent de pe unde ne aflăm. Pentru că suntem ceea ce iubim și iubim cu pasiune ceea ce facem.

Mergem Înainte!

Închidere de cerc. Mărturisiri necuvântate încă, ce se cereau a ieși la suprafață ca izvorul de munte, de sub o stânca a Timpului. Trăiri adunate în cele 7 întâlniri cu voi: cititorii, spectatorii noștri, sufletele pentru care acești artiști se dăruiesc, îmbinând arta, istoria și Lupta. E nevoie de Timp ca să crești Oameni, just și în adevăr. a spus Adrian Curpene.

“A-ți cunoaște slăbiciunile nu înseamnă că le-ai și înfrânt. Asumarea nu e îndeajuns.

Când am nevoie, îi chem pe Maica Domnului și pe Arhanghelul Mihail.

Până acum ceva timp, nu am știut că Maica Domnului se mâhnește

dacă nu îi ceri concret cu ce să ajute. Acum știu.”

( Bogdan Jianu )

Iubesc istoria, iar detaliile mă pasionează. Ele fac diferența în orice, fie că este vorba de oameni sau circumstanțe de viață. Respect adevărul istoric. De aceea, am și refuzat să îl joc pe Vlad Vampirul, de exemplu, când mi s-a propus pe bani mulți. Pentru mine și Lupii Albi, este inacceptabilă falsificarea realității acelor vremuri.

Dacă Dumnezeu mi-a dat șansa să semăn în mintea spectatorului cu voievodul, înseamnă că datoria mea este să dau TOT din mine, pentru a readuce Omul la viață. Acest sentiment de recunoștință și de asumare există cu fiecare rol în parte. Simbioza cu personajul scoate la suprafață lumina, esența și forța din el. Este ceea ce îi învăț și pe Lupii tineri. Bucuria maximă o trăiesc în perioada de pregătire a spectacolelor, după evenimente se resimte tristețea despărțirii de public, de emoția rolului interpretat.

Lupii Albi sunt biserica sufletului meu, copiii mei, oameni care vor construi la rândul lor, oameni și caractere. Școala Lupilor Albi nu se întinde pe 2 ani, atât cât a funcționat și în formula de clădire, așezare, ci s-a născut odată cu primul spectacol și de atunci: crește, renaște, creează.

Prin Lupii Albi, am avut un țel, un scop, de a reda tinerilor mândria apartenenței la valorile autentice. Eu sunt parte din acești copii, așa cum ei sunt parte din mine. Ce îmi doresc este să prindă jarul cel bun care să facă focul să se aprindă, să facă mai mult decât mine.

Visul meu nu este acela de a mă împăuna cu spadă, cizme, pinteni în picioare, dimpotrivă. Odată ce ai îmbrăcat costumul, da, acesta e sacru. Dar ce vreau e să rămână undeva Sămânța de trăire care să meargă mai departe. Aceste semințe sunt în ei, Lupii Albi, și le răspândim spre toate sufletele care vin la spectacolele noastre, care ni se alătură în Proiectele pe care le derulăm. Loialitatea, unitatea, respectul, datoria și onoarea sunt principiile în care credem.

Fiţi vrednici de trecutul românesc! Cu Dumnezeu Înainte!”

(Bogdan Jianu).


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s