A Sosit Ceasul. Lupii Albi. (V)

“Mântuieşte Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta;
biruinţă binecredincioşilor creştini asupra potrivnicului dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!”

Moto:
“Ca să luminezi, trebuie să jertfeşti. A alege înseamnă deseori a jertfi.”
Părintele Arsenie Papacioc

“Jertfa, în substanţa ei spirituală, este Iubire. Jertfa e şi Conştiinţă; este cunoaşterea precisă a unui ţel superior căruia mă devotez. Nu este oarbă, ci totdeauna este luminată de Adevăr. Jertfa e, de asemenea, Libertate. Jertfa, ca deschidere a noastră către Dumnezeu şi către lume, ca autodăruire, este, în esenţă, expresia cea mai deplină a Iubirii care ne defineşte fiinţa.”
Părintele Constantin Galeriu

6 Iunie și popas pentru al 5-lea Ceas în această călătorie de suflet, pentru suflete, unde Lupii Albi ne sunt ghizi pe Drumuri de sângeroase praguri de istorie, de Cărări ce duc la rădăcina de neam, la CEEA ce ar trebui să fim, la noi înșine. La acel “acolo” adânc, unde măștile cad, pentru că se topesc precum ceara, în focul adevărului.
Pentru fiecare Episod din Documentarul nostru istorico-cultural-religios am așezat în mijlocul nostru câte un chip al sfințeniei, Duhovnici cu suflete de icoană. Am ales ca această nouă Poartă, a 5-a, să ne fie deschisă de 2 mari Bătrâni mult adânciți în credință, apropiați inimii: Părintele Constantin Galeriu, întemnițat de regimul comunist la: Ploiești, Peninsula (Valea Neagră), Văcărești și Părintele Arsenie Papacioc, întemnițat timp de 14 ani la: Miercurea Ciuc, Brașov, Jilava, Suceava, Vaslui, Aiud. Un Părinte și un Monah în ființa cărora Cerul a fost Acasă încă din timpul viețuirii aici, pe pământ, strașnici Luptători întru Hristos, ce nu au cunoscut gustul lepădării de sine, de credință, de vatra străbună.
Doi Bătrâni ai neamului care și-au purtat învățătura creștină la unison cu păstrarea vie a paginilor de trecut istoric, cu domnitorii noștri- icoane și repere pentru noi, cei de astăzi.
Pe acești Părinți Veghetori din Ceruri i-am ales cu inima, spre a deschide pagina noastră de astăzi, spre un nou spectacol al Lupilor Albi: “Mihai Viteazul”. Pentru că și ei, ca și domnitorul Unirii, Mihai Viteazul, au înteles că jertfa nu desființează eul, ci îl afirmă în profunzimea sa cea mai adâncă. Iar Mihai Viteazul a trăit o asemenea jertfă.
“Mihai Viteazul”, spectacolul ce a prins viață în septembrie 2017, a primit cel mai înalt botez. Adevărat Botez: de inimi, spectatori de neclintit, Botez cu apă din Ceruri. Târgoviște, Cetatea celor 33 de Voievozi, poalele Turnului Chindia. Din distribuția spectacolului făceau parte actorii Vlad Miriță, Carmen Tanase, Elvira Deatcu, Bogdan Jianu, Ioan Isaiu, Dan Ionescu, Radu Micu, Liviu Cheloiu, Mircea Silaghi, Adrian Curpene și zeci de cascadori din Lupii Albi.
Iar în luna august 2018, la Turda, în cadrul evenimentului dedicat Centenarului Marii Uniri: “ROMÂNIA 100”, Lupii Albi ne-au întâmpinat cu scene de film pe locul unde Mihai Viteazul a fost asasinat. În cadrul unui amplu spectacol de evocare istorică, au fost redate discursul de peste veacuri al Voievodului și una dintre cele mai importante bătălii purtate de acesta pentru reîntregirea neamului. Pe același pământ unde cu veacuri în urmă, Domnitorul a primit ultima Chemare a Crucii, martiriul, la intrarea în Mănăstire, Lupii cu merite obținute au fost avansați în grad. După spectacol, povestea Bogdan Jianu, au intrat Lupii Albi în Biserică spre reculegere, pentru un moment de rugăciune, iar bucuria și emoția au fost amplificate de măicuțele care i-am întâmpinat pe toți cu multă dragoste și generozitate. .
Ne întoarcem la anul 2017, Târgoviște. După jumătate de oră de la începerea evenimentului, a început să plouă torențial. De pe cai, Vlad Miriță ( Mihai Viteazul) îl întreabă de Bogdan Jianu( Baba Novac): “Ce facem? Continuăm?” Răspunsul lui Bogdan: “Privește-i!” (la spectatori se făcea referire) “De ce mă mai întrebi ce facem? Îi vezi pe ei să plece, doar pentru că plouă? Stau nemișcați și se uită la noi! Dar pe front, când erau ai noștri, și când începea să plouă nu numai cu apă, ci cu gloanțe, ei ce făceau ?! Mergem Înainte!”

Și toți au rămas. Spectatorii, cu copii dimpreună, și-au pus în cap scaunele și până la capăt s-a stat așa, în ploaie. Dar cine mai resimțea ploaia, când emoția evocării istorice era copleșitoare ?!
Interpretarea rolului venea după o grea responsabilitate, cu un Amza Pelea în rol, cu decenii în urmă, sub Sergiu Nicolaescu- strateg de cuvânt și de cadre; și cu un buget consistent, asigurat de stat. Vlad Miriță a reușit să joace un rol puternic, aducând în fața publicului: tăria, forța, discernământul, latura afectivă, emoția, dar și fermitatea voievodului. Spunea Bogdan că pentru acest rol nu exista alt suflet mai potrivit decât Vlad. “Ești din Târgoviște, Vlad, capul lui Mihai Viteazul este și el aici, tu ai primit acest rol, nimic întâmplător; așadar, trebuie să fii El: să te miști, să gândești, să simți, să mergi, să respiri ca voievodul.“ (Bogdan Jianu)
Mihai Viteazul ( Vlad Miriță) față-n față cu Generalul Baba Novac ( Bogdan Jianu), un Suflet și un Om de legendă. Războinicul care și-a întreținut din resurse proprii cei 3000 de oameni care luptau alături de el și care a ales să-i stea alături necondiționat lui Mihai Viteazul, neacceptând solda sau alt câștig financiar.
Pentru Vlad Miriță, Lupul Alb, acest spectacol a șlefuit, a înalțat, a zidit, construit atât duhovnicește, lăuntric, dar și ca personalitate. Invitându-l pe Vlad să facă o incursiune în rolul marelui Voievod, călătoria lui a mers mult mai în spate, în anii copilăriei, spre un copleșitor și profetic Ceas, punte peste decenii.
Îi sunt deschise lui Vlad Miriță porțile spre această mărturie despre forța personajul Mihai Viteazul, despre zbuciumul lăuntric de a-l înțelege și de a-l simți pe domnitor, despre Familia Lupilor Albi și treptele de inițiere prin care a trecut în cei 7 ani:

“M-am ridicat pentru Valahia și o să mă cobor doar în mormânt!”
Asta-mi este Crucea!
Mihai Viteazul ( Vlad Miriță)

“Când mă gândesc la câte momente de o covârșitoare complexitate lăuntrică am trăit în această Familie a Lupilor, îmi e greu să descriu în cuvinte cu maximă acuratețe. Dintre toate rolurile pe care le-am avut, cel mai greu și mai puternic ca impact sufletesc, rămâne Mihai Viteazul, care întâmplător sau nu, mi-a fost din copilărie, foarte aproape de suflet. Mai mult decât alți domnitori, m-a copleșit și m-a marcat personalitatea lui.
Pare incredibil până și pentru mine, dar vă voi povesti un episod din copilărie. Eram mic și am visat că eram Mihai Viteazul, luptam cu turcii, iar confruntarea se desfășura în curtea școlii, la Târgoviște. Eram eu, pe cal, cu toată oastea în jur. Un vis mai real decât realitatea însăși, trăit la o intensitate maximă. Tot visul s-a terminat brusc când m-am întors către dreapta și am simțit că mi-a venit un topor direct în cap, de la un turc. Am zis că… gata, am murit. Culmea este că m-am trezit speriat și îmi curgea sânge din nas. Atât de puternic l-am trăit, încât lovitura turcului din vis s-a transmutat în planul real. Să ajung ca, peste ani, să intru în pielea voievodului, tot la Târgoviște, iar curtea școlii să-mi fie atât de aproape de Curtea domnească, a fost incredibil.
Trebuie să recunosc, mi-a fost foarte greu să joc acest rol. Personalitatea voievodului e copleșitoare. La început, nu știam cum să îl asimilez, să-l exprim. Întotdeauna am avut acest gând: ce ar zice Mihai dacă s-ar uita la mine, cum îl interpretez pe el? Am luat foarte în serios rolul. Toți colegii m-au susținut, m-au ajutat, au avut răbdare cu mine, mi-au dat tot suportul lăuntric de care aveam nevoie. Subliniez aici un aspect: este foarte important pentru tine, ca stare, ca actor, să simți că cei din jurul tău se implică pentru tine, că te asimilează ca personaj, că primești încrederea lor. Nu aș fi putut juca acest rol fără sprijinul lor. Primele repetiții au fost grele, dar apoi lucrurile s-au așezat și toate au funcționat așa cum trebuia. Bogdan era acolo stâlp pentru toți.
Dar recunosc, am rămas și cu o durere. Mi-ar fi plăcut mult să trăim într-un context să fi putut realiza un film adevărat, la cote înalte, pentru că această Echipă, această Familie de suflete, poate duce filme istorice mari. Dacă am fi trăit în contextul în care a fost generația de actori de dinainte de Revoluție, generație care ne-a lăsat toate comorile de filme istorice, cu mijloacele tehnice de acum, se putea face ceva colosal.
În acea vreme, era și o decizie la nivel de stat. Li se punea la dispoziție tot necesarul și ei au creat. Și ce au creat! Filmul “Mihai Viteazul” a fost un film cu resurse foarte mari și, folosite cum trebuie, a ieșit ceva minunat. Toate oștile, valahii cu turcii, erau soldați în termen. Au venit la ordin, erau instruiți să respecte o disciplină.
E o mâhnire adâncă în mine, pentru că la noi nu se găsesc fonduri pentru asemenea Lucrări mari, care dăinuie, trezesc și educă generații. Trece timpul, iar Bogdan poate face foarte multe! Este un Om dăruit, cu o capacitate imensă de sacrificiu, un om care trăiește prin ceea ce face și își iubește curat și sincer semenii. Însă, vreau să rămân optimist. Să cred în Dumnezeu, că poate ne ajută să avem și așa ceva. Nouă ne trebuie mai multă credință și abnegație. Iar eu cu acest gând rămân, ca vom reuși să vedem împlinit și acest mare proiect. Adevărul istoric, generațiile tinere îl merită.
Întorcându-mă la firul poveștii propuse de tine, Irina, îmi amintesc că la prima filmare încărcătura de emoție a fost atunci de nedescris. Nu pot explica, însă, această trăire. M-am gândit mereu la dimensiunea momentului istoric, care e copleșitoare.

“Aveam 2 variante: rezistam sau dispăream!”
Vlad Miriță

Vremurile te călesc, te formează pentru astfel de lucrări. Istoric, oamenii erau altfel în trecut. Noi astăzi nu putem conștientiza măsura la care a fost atunci contextul, nici starea necesară nu o avem. Doar ne putem închipui. Atunci era o normalitate să ieși cu sabia la luptă. Mi-am pus această întrebare și din punct de vedere creștin, duhovnicește, cum de Dumnezeu îngăduia aceste fapte. Mă gândesc la Mihai Viteazul, la Vlad Voievod, la Sfântul Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, un blajin în viața civilă, dar în luptă, era un leu. Era o normalitate atunci. Azi nu mai avem contextul de a construi suflete tari, puternice, neșovaielnice, care să nu se sperie și să nu se piardă în momente grele. Poporul nostru nu avea altă variantă. Se uitau doar în Sus, la Cer, la Dumnezeu. Aveam 2 variante: rezistam sau dispăream. Noi eram la noi acasă și cu dreptate plecam în luptă. Omul contemporan greu procesează această informație.
Există demersuri și pentru Mihai Viteazul să fie canonizat. La Târgoviște, Înalt PreaSfințitul Nifon a și publicat o lucrare cu argumente serioase pentru canonizarea lui Mihai Viteazul. Noi trăim într-o pseudo viața creștină. Dumnezeu lucrează cu oameni, toți au slăbiciuni, dar să fie tari, vii, să lupte cu dușmanii duhovnicești și pământești. Cred cu tărie că astăzi avem printre noi voievozi, suflete tari de nivelul marilor voievozi din istorie printre călugări. Călugării au înțeles, știu ce înseamnă viața și nu se smintesc când aud că oamenii mai și cad, nu doar se ridică. Monahii sunt oameni care nu se uită la cădere, ci la luptă, ei înțeleg adânc realitatea. Iar Mihai Viteazul a fost mereu înconjurat de monahi și de preoți, oameni ai Bisericii. Subiectul acesta l-am rumegat mult timp ca să pot intra în rolul lui Mihai Viteazul, să înteleg cum se raportează Dumnezeu la oameni și cum se raportau oamenii la Dumnezeu.
Pentru mine a fost un fel de revelația gândindu-mă la Sf. Ștefan cel Mare care știm că pleca la lupta cu oastea, ajungeau pe câmpul de luptă, omorau atâția oameni, mergeau cu o anumită stare acolo, nu aveai cum tăia oameni cu blândețe, era însoțit de o oaste de barbați luptatori, iar după luptă, stăteau în post 3 zile. Sărbătoreau victoria…prin post negru.
La fel proceda și Mihai Viteazul, mergea la luptă cu rugăciune, cu binecuvântare de la preot. Ce fel de oameni erau aceștia, care acum te omorau ca pe pui și când se termina furia luptei, intrau în post și rugăciune? Foarte interesant de dezbătut. Și ce fel de oameni, de lideri erau aceștia, care reușeau să îmblânzească sute, mii de războinici cu care mergeau la luptă? Forța lor duhovniceasca este paradoxală. Totul se termina într-o înfrânare, într-o înfometare și mai mare a poftelor trupului. Sau cu o rugăciune.

“În camașă am să intru în luptă!”
Mihai Viteazul( Vlad Miriță)

Ca să intru în rolul lui Mihai Viteazul, am intrat în zona aceasta. Mulți dintre noi trăim astăzi trăim într-un confort din care cu greu ne poate scoate cineva. Iar noi trebuie să propunem în această societate – care judecă istoria disproporționat- un personaj despre care nu trebuie să mințim. Asa m-am raportat eu la Mihai Viteazul, să pot intra în rol, să-l înțeleg, să ajung la aceste trăiri.
De la o repetiție la alta, au început să mi se așeze lucrurile. Unii colegi nu mă puteau asimila, la început, ca fiind Mihai Viteazul și aveau dreptate. Eu mă enervam, recunosc, simțeam că așteptau de la mine mult în timp scurt și mă frustra că nu reușisem să asimilez personajul. Dar treptat, m-am încărcat cu personalitatea lui Mihai.
A fost un drum inițiatic pentru mine. Treptat, am început să mă “îmbrac” cu el. Ne-a povestit Bogdan că știa de la Sergiu Nicolaescu că îi punea pe actori (și proceda și el la fel) să rămână îmbrăcați cu hainele de rol, cu sabia la brâu, cu centură, pentru a se obișnui cu starea personajului, pentru a-și forma și mersul acela medieval. Haina, armele îți imprimă un mers, o conduită, o atitudine. La început, îmi era și rușine să umblu așa îmbrăcat, simțeam că îmi băteam joc de erou dacă eu nu aveam așezarea necesară. Toate elementele exterioare te compun, te ajută să construiești personajul. Și la fel ne-a învățat și Bogdan pe noi.
Mai mult decât atât, cuvintele, replicile din scenariu care îi aparțin tot lui Bogdan, sunt create în așa fel încât te marchează și pe tine, ca actor, nu doar pe spectator. De fiecare dată când mă reîntorc la personaj, simt aceeași emoție, durează până îmi revin.
În spectacolul “Mesaje din Trecut”, avem un periplu al tuturor personajelor istorice marcante care dau un Cuvânt-Testament, o trecere cutremurătoare prin istorie, de la Decebal la Cuza. În 5 minute trebuie să dai TOT.
De fapt, se decupează din fiecare spectacol exact acest moment, fiecare personaj lasă un Cuvânt cu greutate urmașilor: Mihai Viteazul, Vlad Voievod, Ștefan cel Mare, Regina Maria, Ecaterina Teodoriu, Decebal, Mircea cel Bătrân se adresează poporului. Aceste Cuvântări durează 5 minute, dar au forța unei eternități. Acolo, trebuie să comprimi tot personajul, în acele clipe.
În spectacol, ai câteva zile premergătoare în care te sui pe cal, pui sabia la brâu, te lupți, relaționezi cu colegii, îți intră personajul treptat în tine. Dar când ai acest scurt moment, venind din cotidian, pui costumul și în câteva minute trebuie să fii Mihai Viteazul; de undeva trebuie să iei această energie, să devii și să trăiești personajul. În fața oamenilor, trebuie să fii eroul. În spectacole, noi avem exact costumele personajelor din filmele istorice. Este și greutatea personajelor istorice care apasă pe umerii noștri. Plus greutatea unor interpretări anterioare de rol. În cazul meu, Amza Pelea. Mie nu-mi place să mă uit la înregistrări cu spectacolele mele, nici cu muzică, dar la spectacolele de evocare istorică, mai trag cu ochiul, pentru că e responsabilitatea foarte mare. Nu poți îmbrăca haina lui Mihai Viteazul și să nu-ți pese.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper ca istoria să nu fie uitată. Personajele istorice să rămână în conștiința neamului. În mintea copiilor, să se întipărească aceste informații, să trecem pragul inimilor tinerilor.
Din punct de vedere financiar, raportat la munca pe care o necesită un astfel de spectacol, răsplata financiară e sub ce ar trebui să fie. Nu suntem într-o țară bogată, bugetele sunt așa cum sunt, le împart și oficialii așa cum consideră, iar partea neremunerată o compensăm sufletește prin conștiința că facem o misiune importantă.
Rolul lui Mihai Viteazul a fost pentru mine cel mai înalt rol pe care l-am primit de la Bogdan. Vreau, însă, să-mi înțelegeți și traseul, Drumul meu din acești 7 ani, în Familia Lupilor Albi și Calea care m-a adus până la acest mare rol, al domnitorului Unirii. Spun dintru început că nu a fost un drum ușor. Și dacă nu treceam prin toate aceste etape, cu siguranță nici la Mihai Viteazul nu ajungeam.

“Am început timid. O altă lume mi se deschidea.”
Vlad Miriță

Ceasul cel dintâi al unei întâlniri mai apropiate cu Bogdan a fost la Craiova, culmea, la primul spectacol de evocare a lui Mihai Viteazul, Lupta de la Călugăreni. De la cai a pornit totul. Această pasiune mi-a adus numai bucurie în viață, oameni valoroși care mi-au rămas aproape. Eu sunt pasionat, de mic copil, de cai. În acea perioadă, a fost promovat un moment artistic aparte, am fost invitat la un eveniment in Olanda, 2013, alături de nașul meu, medic veterinar, Dragoș Petrache, Președintele Asociației Cailor Regali Olandezi din Romania, medic veterinar de excepție. Eu am cântat la acel show pe un astfel de armăsar. În presă au apărut poze, iar când am venit în țară, Bogdan m-a invitat să vin lângă ei. Așa am ajuns în primul spectacol, unde am primit rolul lui Nicolae, fiul domnitorului.
Am început timid. O altă lume mi se deschidea. Eu eram deja obișnuit cu scena de ani de zile, cu regia din spectacolele de opera, DAR spectacolele acestea erau foarte complexe. E cel mai complex gen de spectacol ce poate fi organizat. Are elemente complicate de coregrafie, de cascadorie, cu efecte speciale, elemente cinematografice, toate puse într-un spectacol live “One-shut”. Toata coregrafia de lupta trebuie să se desfășoară din prima, pentru că spectacolul curge de față cu publicul. La film, orice nu îți iese o cascadă, o replică, o cădere cu calul, nu-i nicio problemă, se dă stop și se mai trage o dată până când iese foarte bine. Aici nu e la fel. Spectacolele au complexitatea vizuală a unui film, dar ai o singură variantă, cea care rămâne, prima variantă. Fiind foarte complex totul, am început de la mai mic. Replici puține, cu calul am avut o singură intrare. Nu am luptat de pe cal la primul spectacol. A trebuit să fiu testat, iar eu trebuia să văd dacă fac față.


Lucrurile apoi au evoluat, am primit roluri mai importante ca durată, pondere în spectacole, cel mai important fiind Mihai Viteazul. Este incredibil cum în spectacol și la repetiții se naște o energie care ne aduce mai aproape de realitatea faptelor istorice. Tot departe rămâne Trecutul, DAR ne apropiem oarecum, intram într-o zonă de conștientizare a fenomentului istoric.
Una e să privești un film, alta e să participi până și la o luptă regizată, cu parametri stabiliți mai înainte, dar faptul că lucrăm cu cai, iar ei au o oarecare autonomie. Totul devine mai real decât o simplă regie. Nu e o simplă convenție. Este o lecție pentru toți colegii care au participat la aceste spectacole, o lecție de bărbăție.
În acești 7 ANI, toți ne-am transformat într-o oarecare măsură. Privesc la cei din jur, la copii, la Lupii tineri care au venit niște puști la primele repetiții, iar în timp, au devenit bărbați. Sunt copleșit. Acești tineri știu acum să strunească un cal, să mânuiască o sabie, s-au maturizat, s-au umplut de consistență. E mare lucru să fii parte dintr-o scenă de luptă care poate nu durează mult, 5 minute, dar e un efort fizic mare. Posibilitățile noastre tehnice nu sunt foarte generoase. La filme, se folosesc săbii ușoare. Ale noastre sunt din oțel, au greutatea și forma celor din acele timpuri; când lovim cu ele, vrem să se audă sunete reale. O luptă, ca să fie convingătoare, trebuie să fie cu efort. După 5 minute, abia mai respiri, dar e o energie intensă, la maxim. Caii resimt și ei, sunt elemente foarte dinamice, au emoții la fel ca și ei. Mai mult de atât, calul trebuie să îți simtă calmul, să îi vorbești, pentru ca atunci când se intră în luptă, să fiți Unul. Nu putem repeta cu caii în condiții de spectacol, ei sunt obișnuiți cu traseele, luptele, personajele, dar se adaugă în ziua spectacolului exploziile, căderile, nu putem trânti caii la toate repetițiile. Andrenalina e la maxim. Toate elementele se întrunesc la acel moment. În materie de energie, aceasta e ceea ce m-a copleșit în toate spectacolele.

“Noi suntem o Familie și în afara spectacolelor”
Vlad Miriță

Despre Bogdan, țin să precizez un aspect foarte important. Au existat tot felul de propuneri financiare imposibil de acceptat, pentru că aceasta însemna să faci un deserviciu unui personaj istoric.

Scopul nostru, al Lupilor Albi, este: conservarea, apărarea și promovarea istoriei și a valorilor naționale.

Bogdan a vrut mereu să fie spectacolul viu, trăit și să respecte Adevărul. Sunt foarte puțini specialiști în această breaslă, până și istorici, care să mai respecte istoria în veridicitatea sa.
Iar Bogdan a fost o surpriză de proporții pentru mine. Nu credeam că Bogdan are o anvergură așa de serioasă și n-o spun să-l perii. Am prostul obicei ca atunci când mă apropii de cineva foarte tare, în loc să încurajez, critic, nu îl laud, dar uite că în ceea ce-l privește pe Bogdan, e altfel. Mă simt foarte apropiat de Bogdan, deci aș putea să-l critic mai mult, dar efectiv nu pot. Toți din echipa Lupilor Albi suntem impresionați de capacitatea lui, care se întinde pe mai multe planuri. Joacă extraordinar de bine și se pliază pe această zonă de spectacol istoric, pe personaje.
Cât despre rolul lui Vlad Voievod, ce să mai spun? Îl confunzi pe Bogdan cu Vlad Voievod și în afara spectacolului. E foarte credibil, fabulos. Îl întreb după primul spectacol despre Vlad, la Târgoviște, 2013, pe nașul meu, ochi fin și critic, de altfel, care simte imediat omul, dar se și pronunță direct: “Cum ți s-a părut?” Răspunsul nașului: “ Problema e: cum îl scoatem pe Bogdan din Vlad Voievod?!”
Bogdan scrie textele la toate spectacolele, tot scenariul e scris numai de el. Când creează, se închide în el, se documentează, abia apoi începe să scrie și ies lucruri fabuloase, prin limbajul pe care îl folosește. Se gândește profund la ce actori va folosi. Ține cont de realitatea istorică, dar scrie în sprijinul actorului care interpretează rolul. Are acest dar de a citi foarte bine personalitățile, de a le potrivi, de a scrie într-un limbaj care este și arhaic dar și pe înțelesul publicului, iar pentru mine a fost o revelație, este un dar pe care doar el îl are, noi, restul, nu-l avem.
Ce m-a bucurat mult a fost că Bogdan, deși este o personalitate complexă, dificilă și se închide în el mult, e un om care nu se blochează și care a evoluat enorm și în plan duhovnicesc, a crescut, s-a interesat mult și de această zonă. Mi-a atins sufletul aceasta aplecare a sa pentru că a devenit un practicant concret, s-a apropiat de Dumnezeu și aceasta îl ajută și mai mult în actul de creație. Știu și simt că Dumnezeu îl va aduce din ce în ce mai aproape.
Adaug și faptul că este un lider foarte eficient. E militar la baza și se vede aceasta. Asociația Lupii Albi e organizată ca o structură militara. Avem grade, totul e între noi, e o convenție, dar e foarte eficient acest mod de organizare. Lupii mai tineri sunt foarte bine rânduiți acolo, în funcție de merite, de implicare, sunt promovați. Mă uit la Bogdan deseori și nu îmi dau seama cine ar mai putea să țină oamenii uniți atât de bine, după cum simte el. Fără el, nu s-ar putea mentine o așa disciplina. Nu ar fi posibile nici spectacolele. Aceasta unitate NOI O AVEM ȘI ÎN AFARA SPECTACOLELOR, SUNTEM FAMILIE. Putem să nu ne vedem la spectacole și un an de zile, dar rămâne energia aceasta pe care el o perpetuează.
Mai mult decât ce am spus eu acum, știe numai Dumnezeu.”

Ne întoarcem la spectacolul “Mihai Viteazul”, în scene de mare impact. O cruce de foc ce prevestește parcă atât Încoronarea, izbânda, Unirea, dar și jertfa, moartea martirică din firul istoriei.

Un decor impresionant, cu o încărcătură pe măsură.
Adrian Curpene, actorul care îl interpretează pe stolnicul Stroe Buzescu, ne mărturisește: “În pielea personajului intrând, a celui mai mare dintre frații Buzești, l-am simțit pe Mihai Viteazul și mai copleșitor decât mă raportam înainte, istoric vorbind. Iar Vlad Miriță a avut o punere în scenă a voievodului plină de forță. Cu toții vedeam în el pe Măria Sa Unificatorul, iar eu trăiam acea stare de a fi o piesă importantă din Marea Unire. Momentul Încoronării a fost copleșitor. Dacă pentru rolul lui Vlad Voievod, nu concep alt actor mai potrivit decât pe Bogdan Jianu, la fel l-am perceput și pe Vlad Miriță în rolul lui Mihai Viteazul. Stroe era cel mai mare dintre frații Buzești, unul dintre fratii Buzesti nu doar cu o poziție, o funcție înaltă, dar cu o așezare lăuntrică aparte, ce vine cu măsură, echilibru și înțelepciune. Acest rol m-a completat și m-a locuit lăuntric. ”

Maică, nu pot să-ți spun ce am pe suflet, nici măcar ție.”
Mihai Viteazul (Vlad Miriță)

Lângă Crucea arzândă, o avem pe Doamna Teodora, rol interpretat magistral de Carmen Tănase, într-un monolog sfâșietor. Scene zguduitoare urmează: 2 dialoguri mamă- fiu. Primul: purtător de blestem din partea unei mame îndurerate, dar puternice, ce-și vrea fiul domnitor departe de slăbiciunile omului și unit cu datoria Cerului pentru neamul căruia îi aparține. Și al doilea dialog: plin de asumarea Vinei rostirii cuvântului nepotrivit, a remușcării pentru lipsa de încredere în dragostea de neclintit a fiului față de Valahia și oamenii ei și în capacitatea lui de mare strateg.
“Cât sânge trebuie să mai curgă pentru izbăvirea acestui neam?( Doamna Teodora)
“Iartă-mă că m-am îndoit de tine!”( Doamna Teodora către Mihai Viteazul).
“Măicuță, cum m-ai crescut, măicuță?” ( Mihai Viteazul către mama sa, Doamna Teodora)


Doamna Teodora recunoaște și față de Doamna Stanca, interpretată de Ioana Farcaș: “L-am afurisit, Stanca, dar cred că am greșit!”
Ioana Farcaș însumează trăirea și emoția, în rolul Doamnei Stanca, unul din rolurile cele mai adânci pe care le-a interpretat în spectacolele Lupilor Albi:
“ În “Mihai Viteazul” am avut dialoguri mai mult cu mama lui Mihai, cu Doamna Teodora. În rol, mi-am exprimat preponderent temerile, frica constantă că cel pe care-l iubeam e posibil ca mâine să nu se mai întoarcă acasă. Nu stiu cum e să trăiești așa pe propria piele, dar cred ca e sfâșietor. Prima oară m-am întâlnit cu Lupii Albi în Târgoviște, a fost o lipire din prima cu întreaga echipă.
La fiecare spectacol în parte a fost un proces intens, dar nu am simțit o corvoadă, pentru că echipa e foarte unită, sudată. Iar cu Bogdan Jianu am comunicat din prima, ne sprijinim, ne înțelegem, este o colaborare așa cum trebuie să fie. A fi lângă Lupii Albi este bucurie, fiecare locșor unde am mers împreună a fost încununat cu zâmbet. Iar acest rol complex, al Doamnei Stanca, a completat frumos toate rolurile primite anterior.”
Glasul lui Mihai a vibrat mai presus de orice: “Vreau o Țară a tuturor valahilor!”
Avem un Mihai Viteazul smerit, dar demn, cu atât mai puternic, pentru că are puterea asumării căderilor: “Toți greșim. Și eu greșesc!”.

Îl vedem pe Mihai insistând în primă etapă să soluționeze conflictul prin negocieri, alegând calea diplomatică. Baba Novac ( Bogdan Jianu), însă, nu e plămădit cu răbdarea-n sânge. “Eu m-am săturat de negocieri!” (Baba Novac).
Cadrele în care Baba Novac aduce la picioarele lui Mihai Viteazul cele 5 armuri ale generalilor sunt de mare impact. Cu sfatul înțelept și mai ales cu faptele, Mihai l-a avut alături pe Baba Novac în acțiunile sale, iar la Șelimbăr l-a înfrânt pe Andrei Bathory (Ioan Isaiu), nemaiavând răbdare să aștepte tratativele începute între episcopul Malaspina (Dan Ionescu), sol al cardinalului Andrey Bathory și Mihai, tratative prin care se urmărea câștigarea de timp pentru adunarea oastei principelui Transilvaniei. Cu corpul de oaste comandat de el, atacă prin surprindere și astfel contribuie la victoria finală obținută de Mihai.
Sunt memorabile în spectacol cuvintele lui Baba Novac către Mihai Viteazul: “Luptăm împreună de prea mulți ani ca să mai fie nevoie de cuvinte.” Și: “Eu îți voi fi alături până la capăt orice ar fi, iar tu să crezi în tine și-n Dumnezeu! Atat.”

“Acum să mă iertați. Vreau să mă rog.
Ar trebui să faceți și Domniile voastre aceasta!”
“Iartă-mă, Doamne!”
Mihai Viteazul( Vlad Miriță)

O scenă de mare cutremur a fost pentru mine, ca spectator, acel Ceas, când Voievodul Mihai le cere căpitanilor săi să se retragă, îndemnându-i spre rugăciune, el însuși simțind că are nevoie de această clipă de pace, de așezare, de ziditoare tăcere. “Acum să mă iertați. Vreau să mă rog. Ar trebui să faceți și Domniile voastre aceasta!”- Mihai Viteazul ( Vlad Miriță)
Păstrând proporțiile și dimensiunea divin-uman, gândul m-a purtat la Grădina Ghetsemani cu Iisus îndemnând odinioară apostolii spre odihnă, pentru ca El să poată rămâne în rugă către Tatăl. Bogdan Jianu a realizat aici un cadru iconografic, la dimensiuni umane, dar de inspirație religioasă, biblică, fiind puternic redat prin atitudinea lui Mihai Viteazul, prin cuvinte și gesturi: simbolul destinului, al asumării unui Drum ce duce la Jertfa despre care vorbeam întru începutul articolului, o asumare de Cupă a existenței însăși.

“Nu e nevoie de vorbe, Mihai.
Sângele Valahiei îmi curge prin vine!“
Velica ( Elvira Deatcu)

Velica, alt personaj-simbol, interpretat de actrița Elvira Deatcu, mult mai adânc creionat de Bogdan Jianu decât paginile istoriei lăsate la vedere, dar întru adevăr cu miezul, sămânța însăși a istoriei. Este femeia care a mers până la capăt, ignorând toate judecățile de valoare adresate ei, și și-a urmat Chemarea în a-l susține nu doar pe domnitorul Mihai Viteazul, ci și pe omul, sufletul Mihai.
“Prima reprezentație cu spectacolul dedicat lui “Mihai Viteazul” – în care am jucat și eu – a fost la Târgoviște. O întrupam pe Velica, iubirea tăinuită (dar știută) a marelui voievod. Am avut trei scene grele, extrem de emoționante, cu Vlad Miriță.
Ca toate spectacolele lui Bogdan Jianu, și acela presupunea o întreagă desfășurare de forțe: o distribuție mare, multe cascade, foc, cai, câini. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, pentru că devenea riscant, periculos.
Dar cu stihiile naturii nu poți să negociezi; după câteva minute de la începerea spectacolului, au început să cadă primele picături de ploaie. Era frumos, era și mai dramatic, și mai emoționant, numai că ploaia s-a transformat în torent, în potop. Spectacolul nu s-a oprit, deși era din ce în ce mai greu pentru noi să rostim replicile, să ne privim, să ne mișcăm, și surpriza cea mare a fost că foarte puțini dintre cei aflați în public au decis să plece. La final ne-am aplaudat unii pe alții, actori și spectatori, minute-n șir- ropote de aplauze încercând să-și facă loc printre ropotele ploii.” ( Elvira Deatcu )


Las acum cuvântul Antoniei Ionescu, pentru o odihnitoare mărturie de suflet:
“Despre Mihai Viteazul pot sa spun că este spectacolul în care eu am fost regizor secund, neputând juca, pentru ce eram însărcinată cu fetița mea. Inițial, am suferit când Bogdan m-a anunțat că voi face regie, pentru că îmi doream să fiu alături de ei. Apoi, am gândit că pot să îi ajut și din poziția aceasta. Țin minte că spectacolul s-a jucat pe o ploaie infernală. Însă niciunul dintre colegii mei nu s-a oprit sau nu a lăsat vreo clipă să se vadă că nu este ușor. Au fost minunați, uniți si talentați. Când s-a terminat spectacolul, eram toți uzi până la piele și înfrigurați si emoționați. Ne-am luat în brațe, la final de tot. În ploaie, așa.
S-a plâns mult în seara aceea. Bucurie și lacrimi.”

“Hristos și-a dus Crucea și nu s-a plâns.
Chiar dacă pierdeți totul, să nu vă pierdeți sufletul!”
“Valahi, ați dormit destul! Treziți-vă!
Asta-i pohta ce-am pohtit eu!”
Mihai Viteazul (Vlad Miriță)

Legământ încheiat între Neamul său și Cer, cuvinte-Testament ce amintesc și de Jurământul lui Vlad Voievod, de pe cruce. “A sosit Ceasul!”(Vlad Voievod- interpretat de Bogdan Jianu) se unește parcă, printr-o predare de crunt destin cu “A sosit Vremea!”(Mihai Viteazul- interpretat de Vlad Miriță). 2 domnitori ce au îmbrățișat Crucea cu tot cu piroanele ce o străpung, devenind una cu lemnul.
Aleg să închei această nouă incursiune în trecut, cu evocări în prezent, cu începutul articolului nostru. Avem Ceasul Încoronării, moment de oprire în loc al Timpului, când actorii și spectatorii devin UNUL, sub cupola unui singur duh: cel al Crucii. Troparul Sfintei Cruci, cântat atât de adânc pe tonuri de muzică bisericească: “Mântuieşte Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra potrivnicului dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!” ne introduce în dublă dimensiune, DAR în sens invers: întâi e înalțarea, după care urmează “răstignirea” simbolică, martiriul Domnitorului.
Intrarea în luptă în cămașă, cămașa de foc a conștientizării menirii și misiunii în viață, trimite exact la această evidență: a pieptului, a ființei deschise larg spre asumarea totală atât a dragostei de țară, dar și al sacrificiului suprem pe care ea îl presupune.
Pentru că Mihai Viteazul a înțeles dintru început că Puterea înseamnă Jertfă.
Iar Bogdan Jianu a tradus fidel acest simțământ, peste veacuri.


“O ţară nu se poate clădi nici pe cel mai netăgăduit avânt al unui suflet genial, care urmăreşte cu mândrie soborul aripelor sale puternice, şi încă mai puţin pe mărăcinii împleticiţi ai dibăciei politice, ci numai pe nemişcata piatră de temelie a caracterelor ce s-au jertfit, pentru ca să se creeze o patrie.”
Nicolae Iorga

Preluare din:

https://evz.ro/a-sosit-ceasul-lupii-albi-v.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s