Lacătele din noi, sub Cheie

 

Lacătele din noi se deschid cu multe chei, nu doar cu una… E posibil ca una să se potrivească, dar la întoarcerea în gol, să se frângă și apoi mai încercăm alta și alta, până lacătul cedează și ni se predă. Dar des-ferecarea s-a împlinit treptat, nu doar la ultima cheie învârtită. Și atunci ne simțim Liberi. Ne simțim doar? Dar oare suntem cu adevarat? Am început cu o metafora, deși e doar o așezare în scenă a vieții. Sunt fluturi care zboară și cu o singură aripă. Aleg înălțarea din plecăciunea aripii frânte. Și se înalță. (…)
Maestrul Octavian Paler, suflet și prieten drag , ne-a spus tuturor celor prezenți la o dublă aniversare cu ani în urmă: „Lacătele din noi se deschid cu o lacrima. Țineți minte aceasta, copii! ”. Lăsase aceeași sintagma veșniciei și într-una din cărțile sale. Eu atunci i-am adăugat copilarește: „Sau…cu un zâmbet”. Și a surâs și dumnealui la rândul său, propunându-mi mie și celor prezenți o poveste (…).
Zilele noastre de naștere erau la 2 zile distanța una de cealalta și, într-unul dintre ani, ne-am “sărbatorit” odată, deși dumnealui îi displacea la propriu până și să i se spună „La multi ani!”. Așa, caldă și discretă ne-a fost șederea din acea zi.
L-am convins atunci să ne fie alături spunându-i că îmi doresc și eu acea aniversare…deși, înlăuntrul meu, nu dădeam mare importanță zilei mele de naștere. Pentru mine, timpul curge. Dar stă și pe loc. Încă un circuit de Roată în plus nu cerea toast. Mă simțeam și Atunci ca și Acum, oarecum…dincolo de Timp și în afara lui. Sunt prietenă cu Timpul, pentru că îi înțeleg maratonul. El fuge…fuge, dar nu de noi, nu noi suntem victimele Timpului, ci Timpul însusi. Și în trecerea lui, își deplânge singur Clepsidra.
Dar îi simțeam dumnealui timiditatea, însingurarea uneori dorită, deseori autoimpusă și, totuși, nevoia de a avea suflete în jur. Astfel, ne-am sărbătorit unul pentru altul, cu o mână de oameni dragi, majoritatea studenți ca și mine, toți aleși „la sită” de domnul Paler. Nu știu dacă eram zece oameni. Dar prin toate cele istorisite, se perindau pe lângă noi veacuri de istorie, zeci de personalități și Ceasuri de balanță prin care țara trecuse.
…„Lacătele din noi se deschid cu o lacrima. Țineți minte aceasta, copii! ”. Am regăsit acum ceva timp în urmă aceleași cuvinte într-una din carțile sale. Sintagma s-a transformat deja într-un citat celebru. Acum, când domnul Paler este cu noi doar prin iubirea noastra, confirm că lacrima, ca și zâmbetul sau iubirea, este eliberatoare.
Sufăr de încăpațânare. Rămân la crezul meu… tot „Aripile” descătușează. Pentru că „Aripile” au în ele ceva în plus, nu doar măreția, ci esența Divinului, unitatea de Dumnezeu din Om, Cheia spre transcendental. Iar Aripile, la randul lor, pot fi în Zbor sau…sau…împreunate spre Rugăciune. Iar Rugăciunea este si ea Zbor, este Zborul sublim care unește Omul cu stropul de Dumnezeul din el însuși. Aripa are acel amestec de lacrimă și surâs îngenuncheat, dar slobod.
Lacătele își alternează parcă cheile în viață…uneori soluția e zâmbetul alteori lacrima, fie ea de fericire sau durere, însă ce am înțeles este ca nu trebuie să ne fie teamă de a ne manifesta.
Manifestați-vă emoțiile curate, pure, cele aducătoare de bucurie și celor din jur! Să purtăm de grija Sănătatea emoțiilor noastre! Și pentru că tot am fost provocată recent la o spovedanie publică de draga doamnă Antonia Beligan, accept confruntarea , dar răspund în felul meu: sunt temperamentală uneori, blândă alte dăți, instinctivă- poate, intuitivă- mai tot timpul, uneori cu armură de strașnică răbdare, alteori sunt ca vapaia, simt și cuget cu rafinament sau în explozii, după caz, cu grație sau frenetic, fac totul cu pasiune și din pasiune, cu inima, sunt fie apă fie foc, dar toate în aer și pe pământ. Am trecut prin fiecare din aceste stări și nu mă erijez în a fi purtătoarea unei tăceri de adâncuri permanente. Mult de lucru cu mine însămi am. Neîncetat. Sunt „ divergentă”…nu prea mă regăsesc în nicio categorie predeterminată. Și nimic din ce ating nu rămâne fără o unitate din mine. Altfel, nu sunt eu. Iubesc necondiționat toată Creația, cum se spune, dar greu îmi pătrunde în inimă cineva și…și mai greu poate ieși de acolo.
Nu ma descriu pe mine pentru a-mi aduce aminte cine sunt, ci vă provoc pe voi, te invit pe tine la a plonja în adâncurile ființei ce ești și ce sunteți. Luați cu încredere dalta în mână și ciopliți.
Nu e o constatare tristă sau pesimistă strigătul maestrului Paler, cum poate părea la un prim gong în inimă, ci e o îndrumare pentru propriul Drum. Un sfat realist și ferm, din partea unui suflet etern tânăr, dar cu un trup împovărat de ani, ce și-ar fi răscumpărat până în ultima clipă tinerețea și mai ales sănătatea emoțiilor și a manifestării lor:
„Cândva, am fost şi eu în marginea unui deşert. Am înţeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăţi m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să muşc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Şi ce virtute e aceea de a spune „nu”? Ce înţelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă? Ce nu se trăiește la timp, nu s emai trăiește niciodată. Să nu crezi că poţi stabili cursul iubirii. Dacă te consideră vrednic, îţi va îndrepta ea cursul. Crede-mă, iubeşti cu toate celulele numai ceea ce eşti în pericol să pierzi. Într-o dragoste adevărată trebuie să fii puţin sclav pentru a fi liber, adică să nu mai vezi nimic în jur. Am observat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc. ” spunea maestrul Octavian Paler.
Drag mi-a fost, îmi este acest suflet, un cugetător rafinat, un Copil tăinuit în suman de Bătrân, stilist elegant și după cum chiar el ar fi recunoscut, un Suflet care s-a dus Dincolo cu muzica “cântând” încă în el.
Și a regretat acest fapt, când biletul de călătorie cu firul vieții l-a traversat dincolo.
Așadar, să trăim plenar, curat, demn și cu adevar fiecare clipă din viață astfel încât, la Ieșirea din ea, să nu plecăm cu Muzica cântând încă în noi.

Voi încheia cu o poezie a maestrului Paler:

Avem timp pentru toate. Sa dormim,
sa alergam in dreapta si in stanga,
sa regretam ce- am gresit si sa gresim din nou,
sa- i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce- am scris, sa regretam ce- am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne- alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa- l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa- i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa- aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le- ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Reclame

Un gând despre “Lacătele din noi, sub Cheie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s